Frunzuliţă, iarbă neagră,
Taica, maica tot mă-ntreabă
Care muncă mi-e mai dragă?
Munca cea de haiducie,
Pistoale de Veneţie
Şi cal bun de călărie.
Geaba beau, geaba mănânc,
Geaba mijlocul îmi strâng,
Dacă n-am arme să-ncing
Şi cal bun să mi-l înching.
Voinicelul nearmat
E ca ştiuca pe uscat,
Voinicelul fără cal
E ca peştele pe mal
Şi ca mărul lângă drum,
N-are pace nicidecum,
Câţi trec îl zburătăiesc
Şi de crengi îl sărăcesc,
Dar voinicul înarmat
Şi pe-un zmeu încălecat
Drăgălaş e şi frumos
Ca luceafăr luminos.
(a zburătui=a reteza,făcând să cadă,să se prăbușească)
Doina populară:,,Frunzuliță,iarbă neagră”este o creație vocală sau instrumentală în care sunt exprimate sentimente intense de dragoste, de dor, de înstrăinare, de revoltă. Textul citat este o doină de haiducie.
Un prim argument în sprijinul acestei afirmații îl reprezintă implicarea voinicului-haiduc printr-un monolog expus în singurătatea naturii ocrotitoare, prin care își descrie calitățile. Discursul liric se deschide cu o formulă specifică versului popular:,,frunzuliță”,diminutiv ce semnifică veșnicia naturii,armonia și fericirea lumească-,,iarbă neagră”explică o durere ascunsă,umbra morții în sufletul unui băiat,ce-și descoperă sufletul.Următoarele versuri sunt o destăinuire a frământării de care se simte neliniștit la întrebarea pusă de părinții grijulii și nedumeriți:,,care muncă mi-e mai dragă?” Monologul pregătit, pentru a-i convinge pe părinți, explică: ,,munca cea de haiducie”și astfel spune despre averea și dorințele haiducului adevărat de a avea,,pistoale,cal”.Niciun leac nu înlocuiește cele două obiecte.În sprijinul dorințelor aduce argumente ferme,comparându-l pe,, voinicelul”neînarmat”și,,fără cal”cu ființe din mediul natural:,,știuca...(peștele)...mărul”.Comparațiile sunt alese pentru a-i face pe părinți înțelegători.Așa cum peștele-simbol al forței vitale,mărul singuratic de lângă drum-arbore sfânt ce dă umbră celor fără de odihnă,dar fără apărare ar sfârși fără ”apă„ și ,,pace”,la fel haiducul voinic ,,înarmat și pe-un zmeu încălecat”nu și-ar găsi rostul vieții .În finalul discursului liric voinicul se vede în imagini hiperbolice ca-n basme:un Făt-frumos ,,ca luceafăr”strălucitor,unic, adăugându-și epitetele:luminos,drăgălaș,frumos. Imaginea,portretul prin care se descrie este înconjurată de aura luptătorului coborât din lumea basmului. Un alt argument care atrage atenția asupra intensității expunerii este tonul plin de iubire pentru părinții grijulii,pe care-i iubește,,taica”,maica”,dorind să-i convingă de viața pe care și-a ales-o: de haiduc,mândrindu-se cu înfățișarea de Făt-frumos,este ca o mângâiere, pentru a-i feri, de a nu afla greutățile vieții de haiduc. Remarcăm, de asemena, limbajul artistic: epitetele, paralelismul sintactic:,,geaba...”,comparațiile,hiperbola din final,toate aceste figuri de stil conferă o muzicalitate deosebită poeziei. Același efect îl accentuează și elementele de versificație, măsura de 8-9 silabe, monorima și rima împerecheată ,mărcile lexico-gramaticale ale eului liric.: verbe persoana I ,pronumele persoanaI,,mi”-persoana I.
În concluzie, datorită subiectivității textului și limbajului artistic, se poate afirma că poezia dată reprezintă o doină populară.
