Am aşteptat cu bucuria păsării care zăreşte în
întunericul firav al dimineţii prima rază a soarelui, cu nerăbdarea ierbii
care cheamă paşii osteniţi...
Am aşteptat dimineaţa, am aşteptat în ceasurile amiezii,
până când ziua s-a scurs înspre seară.
Am aşteptat minute în şir, pe care le-am numărat cu
răbdare, cu încredere şi cu speranţă şi iarăşi cu răbdare. Iar când numărul
lor, al acelor clipe a crescut atât de mult, încât n-am mai ştiut să număr, am
început să desenez: o casă, un copac, un gard, un motan, nişte flori aplecate
peste o potecuţă.
Şi tot atunci am învăţat să cânt, cum nu mai cântasem
niciodată, un cântec în care aveau loc şi vântul, şi pădurea, şi dealurile, şi
florile, şi aerul care mă înconjura ca un balsam. Vântul aduce dinspre
câmpie mirosul reavăn al pământului , de dimineaţă până seara se aude zvonul
păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea. Primăvara, singura pată de
culoare este cărarea ce-o străbăt de la un capăt la altul. Iarba aceea verde-crud,
smălţată galben cu păpădii, îmi pare un brâu migălos meşteşugit, legat
neglijent peste rochiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii.Aștept
vreme de floare, cînd cireşii vor ninge zile la rând cu petale peste
grădină şi curte, înmiresmând aerul cu un miros discret şi greu de definit.
Era aproape amiază, când am ajuns într-o poiană în care razele soarelui
îşi făceau loc printre crengi.Pe cer, văd cum se mişcă norii, ascult păsările
cum se cheamă una pe alta, între crengi,dar eu sunt lîngă stejarul sub care mă
ascund câteodată, mă bucur că-l găsesc încă în picioare, neatins de boli şi
secure. M-am sprijinit cu spatele de stejar şi am închis ochii. De îndată ce am
simţit trupul rece al arborelui lipit de spatele meu,am înțeles că respira
odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri
vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau de peste
tot, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături.
Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi
în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Păsările cântă
acuma cel mai frumos: unele de bucuria primăverii, altele că s-au întors
acasă.Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pentru că
firele noi de iarbă împingeau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină,
în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin
camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa?Deasupra pământului, în
jurul pomului meu, se văd ca nişte artere uriaşe, rădăcinile ascunse sub
iarbă. Chiar lângă tulpină stă la soare o şopârlă verde, albăstrie. O clipă
a durat cât am reuşit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi
în ei, întreagă, toată bucuria primăverii. Pe un dâmb căptuşit cu muşchi şi
frunze uscate o picătură de bucurie a căzut parcă din cer, şi toate s-au
împodobit în verde şi alb, în parfum de flori abia ivite şi în triluri de
păsări.
