.,Cecilia, la ea se gândea dimineață de dimineață, când
picta obrazul Sfintei Paraschiva cu gândul să o înfățișeze pe sfântă cât mai
umană. Iar nu peste mult timp, avea să o vadă pe Cecilia învăluită într-o aură.
Primarul Anghelescu, avocat, om citit, cu pretenții, era
încântat să vadă cum prind culoare zidurile cenușii ale bisericii a cărei
construcție durase enorm. L-a rugat pe Luchian să facă un portret al cuiva din
familia lui, ba să-i dea și ceva lecții de pictură cât timp stătea prin
Alexandria. Cecilia, așa îi zicea primarul acestei tinere abia ieșite din anii
adolescenței, iar Artachino mult s-a distrat în primele zile vorbind pe schele
de această Cecilia, imaginându-și o fetișcană urâțică, pe care Luchian se
încumetase s-o picteze doar fiindcă nu dorise să-l refuze pe primar. Însă
Cecilia era o frumusețe și mai era și isteață, cu înclinații artistice.
O zărise prima
oară la o serbare populară, un înger îmbrăcat în alb, cu cingătoare verde și cu
părul curgându-i pe umeri. Nu-și mai putuse lua gândul de la ea în după-amiaza
acelei zile luminoase – toate culorile de pe zidurile bisericii i se arătau
atât de întunecate și triste, încât a aruncat paleta cât colo, a rupt pensulele
în două și-a pornit în plimbări, cu mintea numai la ea. A cunoscut-o mai
îndeaproape când s-a dus la cină, la invitația primarului, în casa aflată pe
cea mai dichisită șosea a orașului.
Cecilia Vasilescu. Cumnata primarului. Sora cea mică a
soției primarului. Venită aici din Târgoviște.
O frumusețe
luminată din interior când cânta la pian în după-amiezi ploioase, cu capul
plecat, cu gâtul lung și fraged ca o tijă de floare, cu obrazul trandafiriu
scăldat în raze cernute de frunzele caprifoiului ce creștea la ferestre. Degete
translucide lovind clapele pianului ca ploaia de vară petalele. Tresărea ca un
pui de fiară sălbatică surprins în visare sub crengile tufei când ușa salonului
se deschidea cu un trosnet fin și slujnica intra purtând tava cu ceainicul,
zaharnița, ceștile. Erau lăsați singuri, doar ei doi, ședeau pe sofa sorbind
din ceaiul auriu, iar ea îl asculta cu ochi mari pe pictorul înalt și îndrăzneț
cum îi spune povești cu artiști, de la București, pe unde fata nu călcase încă
niciodată, însă visa să ajungă acolo. Acolo, în salon, apoi retrași într-un mic
atelier improvizat de primar, pentru lecții și pentru realizarea portretului,
s-au îndrăgostit. În atelier, el vorbea deodată puțin, de parcă și-ar fi
pierdut vorbele, mai degrabă privind-o și cugetând în ce fel s-o picteze.
Îi vorbea însă mai
mult și mai bine seara, când se retrăgea în cămăruța lui și, neputând să
adoarmă, se ridica din pat și-i scria la o măsuță joasă, lângă peretele pe care
dansa umbra zveltă a lumânării. Scrisoarea o purta în buzunarul hainei toată
ziua următoare, cât picta la sfinți împreună cu Artachino, și abia după-amiaza,
în întâlnirile cu Cecilia, în salon, în atelier sau, curând, pe câmpul verde de
la marginea orășelului, unde el desena, iar ea stătea și-l privea, urmărindu-i
mâinile și ascultându-i sfaturile, despre culori care se văd și care nu se văd,
despre nuanțe care există și nuanțe care ar putea exista, despre umbre care
cresc și descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre
tăria vibrantă a aerului i scurta viață a soarelui dintr-o scânteiere fugară,
abia atunci el îi strecura deodată în mâna mică plicul cu colțuri înmuiate de
așteptare, atingându-i degetele un pic mai mult decât s-ar fi cuvenit, iar ea
râdea fericită, fără să-și tragă mâna, cu inima bătându-i nebunește în colivia
de mătase a rochiei și cu ochii făcuți semiluni. Atunci, el se minuna de felul
în care se reflectau în apa lor clară valuri de ierburi, mănunchiul de peneluri
și pasteluri, ceainicul, cerul. Cecilia îi citea scrisoarea pe furiș, seara, la
lampă, închisă în camera ei de fată cuminte, tremurând de emoție în cămașa albă
cu șnur de dantelă la gât, și uneori îi și răspundea – cu mare teamă, să nu o
prindă slujnica sau sora cea mare. Alteori, cu scrisoarea citită și răscitită
strânsă la piept, adormea așa, fără să-i poată răspunde, repetându-i doar
numele cu glas foarte stins, „Ștefan”, „Ștefan”, de parcă el ar fi fost acolo,
întreg, în căldura din palma ei, unde respira, albă, scrisoarea.
Dragă Cecilia,
Cu toată lumina defectuoasă ce are atelierul nostru
improvizat, tot s-ar putea face ceva dacă ar fi timp mai mult. Chipul tău are
ceva ceresc și ochii tăi gânditori nu-s tocmai ușor de făcut cu „materii
moarte”. Într-un timp (nu știu de-ți reamintești) începusem să-ți spun ce
vedeam în profilul tău, dar nici eu nu-mi dau seama de ce m-am oprit. Voiam
să-ți spun că-mi păreai un trandafir roz, care încă nu e bine dezvoltat.
Aceleași tonuri calde și transparente, aceleași griuri dulci și ușoare, și în
ochiul tău visător care se înclina molatec citeam o veșnicie. Umbra care îți
înconjura bărbia și gâtul era atât de frumoasă, că într-un timp, pierdut de
farmecul lor, mă uitasem cu pastelul în mână. Dar cine poate să facă toate
astea?
Când se poate spune că un tablou este isprăvit? Am ca
model un cap de femeie. Adevăratul artist nu o s-o vadă ca orice individ. A o
face așa cum se prezintă ochilor o face orice aparat fotografic. Să iau ca
exemplu eleva mea și să presupunem că aș voi să prezint în tablou capul ei sau
pe ea întreagă.
Ca desen aș face-o în linii simple și caracteristice,
ochii contemplând, părul desfăcut, sânul gol peste care aș lăsa să cadă câteva
roze. Gura aș face-o mică, roșie și întredeschisă, fruntea acoperită de părul
ei bogat, iar culoarea în general pe un fond de azur, în jurul capului o
aureolă.
Când aș zice că acest tablou e gata și orice aș mai
adăuga ar fi lucruri zadarnice? Nu l-aș mai atinge cu pensula, atunci când
poate nici nu ar fi peste tot pânza acoperită cu culoare, și m-aș opri
definitiv când mi-ar da o completă idee de impresie generală ce mi-a făcut
modelul meu. Un tablou nu însemnează că este finit atunci când este spilcuit,
lustruit, curat sau vernisat, ci atunci când partea sufletească a compoziției
este bine găsită, când artistul a simțit, a știut să vadă un model, mai presus
decât mulțimea, a știut să prindă „sublimul”, „credința” fără de care nu poate
să reziste o operă de artă....
(Veronica D. Niculescu,, Luchian. Ochii, sufletul, mâna” – fragment)
B.
Mă înnebunea faptul că nu aveam voie să-mi văd portretul
pe care mi-l făcea. [...] Am încercat să-l întreb la modul general cum merge
lucrarea, dar se ferea să zică ceva; refuza să-mi spună un cuvânt. Doar scutura
pensula spre mine și spunea: „Nicio întrebare până ce nu-i gata!” Cât stăteam
în atelier, nu mă lăsa niciodată singură; știa că aș putea cădea pradă
tentației, că aș putea fugi să dau jos cearșaful când el pleca la bucătărie sau
să semneze pentru o telegramă. [...]
Când pictura a fost gata, Gustav mi-a cerut în sfârșit să
mă uit la ea împreună cu el. Eram bucuroasă că examinarea clandestină a lui
Helene mă pregătise deja. Am rămas în tăcere în fața ei câteva minute, apoi el
a bătut într-un colț cu buretele, atingând câteva puncte cu picățele de alb de
titan. Întotdeauna era greu să-l faci să admită că nu mai era nimic de făcut.
Pe pânză, rochia pe care o făcusem eu părea de
nerecunoscut. Era de un violet regal, care curgea spre podea ca un râu; un
pește albastru-acvamarin, cu ochi aurii, înota alene în jos, în timp ce
gândacii aurii de pe haină se adunau strâns. De jur împrejurul gâtului
languros, figura diluată dinăuntrul rochiei era înfășurată strâns într-un
material. Avea decolteul dezgolit, iar degetele subțiri îi învăluiau șoldul
scos în relief. Rochia ei se îngusta spre capătul picturii, lăsând-o fără
picioare și margine. Era fața mea, dar în ceață, neclară, iar norul de păr era
ca de obicei, într-o zi ploioasă.
Helene era frumoasă.
Toți știau asta. În cazul meu era mai complicat. În unele zile și din anumite
unghiuri credeam că sunt și eu drăguță, dar, cu o schimbare de lumină sau de
perspectivă, eram chiar urâțică. În cei șaisprezece ani de când Gustav mă
desenase în culori pastelate, tot nu mă împăcasem cu maxilarul meu proeminent,
dar acum îmi purtam părul într-o manieră care îi mai reducea din severitate.
Îmi stătea bine cu pălării. Unghiul meu cel mai bun era din profil. Din față,
chipul meu părea prea lat. Aveam fruntea puțin cam jos, iar gâtul, cam scurt.
Din când în când, eram obligată să recunosc că tenul meu arăta bine sau că
aveam ochii într-o nuanță minunată de albastru, dar cel mai adesea, când mă
uitam într-o oglindă, vedeam doar imperfecțiuni fundamentale.
Femeia din portretul nou era uimitoare și – am roșit la
acest gând – atrăgătoare. Avea niște ochi provocatori. Avea o expresie puțin
sinistră și care inspira putere, vorbind astfel despre o viață interioară cu
totul diferită de cea pe care credeam că o am. Era măcar puțin din mine în ea?
Mă cunoșteam pe mine însămi?
(Elizabeth Hickey,,Sărutul pictat” – fragment)
== De ce crezi că Luchian, „nu peste mult timp, avea
să o vadă pe Cecilia învăluită într-o aură.”?
Pictorul era atât de fascinat de frumusețea Ceciliei,încât o vedea ca un „înger“,ființă ireală,nu adevărată.De aceea își închipuie cum ar desena-o în culorile unui înger,iar tabloul ar exprima sentimentele pictorului,,partea sufletească”, pictorul a redat cu fidelitate perfecțiunea unei figuri omenești.
==Prezintă o
semnificație a secvenței:
„Un tablou nu însemnează că este finit atunci când este
spilcuit, lustruit, curat sau vernisat, ci atunci când partea sufletească a
compoziției este bine găsită, când artistul a simțit, a știut să vadă un model,
mai presus decât mulțimea, a știut să prindă «sublimul», «credința» fără de
care nu poate să reziste o operă de artă.”
Aceste cuvinte ale pictorului sunt o adevărată lecție de pictură.Se consideră că tabloul unui pictor este gata dacă are un aspect curat,îngrijit,dar privitorul trebuie să găsească o expresie a sufletului pictorului,pe care o degajă prin liniile perfecte,culorile unui chip aproape adevărat.
==Ce atitudine a personajului se desprinde din
secvența:
„Mă înnebunea faptul că nu aveam voie să-mi văd portretul pe care mi-l făcea. [...] Am încercat să-l întreb la modul general cum merge lucrarea, dar se ferea să zică ceva; refuza să-mi spună un cuvânt.”
Personajul își exprimă supărarea,nemulțumirea,pentru că
dorința,curiozitatea de a vedea un tablou îi este refuzată de pictorul
orgolios, care nu acceptă ca lucrarea să fie văzută înainte de a fi terminată,chiar
dacă presonajul pune întrebări,,la modul general”,despre orice:pictură,tablouri.
Naratoarea,care i-a fost model pictorului Klimt se descrie cum ar fi privită: din unghiuri favorabile se vedea drăguță,în schimbarea de lumină parcă era alta.Nu este mulțumită de forma feței,dar cu altă coafură sau cu o pălărie sau din profil părea o ființă drăguță.Deși avea unele imperfecțiuni recunoaște că în portret este uimitoare,atrăgătoare,chiar provocatoare,dar cu,,ochi provocatori...o expresie puțin sinistră și care inspira putere”.Este uimitor cum o ființă frumoasă are o expresie misterioasă,înfiorătoare,diabolică,cu energie,fermitate,De aceea poartă o rochie de culoarea mândriei,violet regal, pe care alunecă ființe ciudate:,,un pește albastru cu ochi aurii”..,,gândaci aurii.”,pare că trăiește undeva într-o lume a ei.
În ochii lui Luchian,Cecilia este o ființă aidoma unei zeițe:delicată,suavă,este întruchiparea unui trandafir într-o ființă umană cu feminitate,grație și rafinament. Chipul este luminos,obrazul rozaliu,senin, plin de optimism,visătoare,tresare emoționată.Ar putea fi pictată în linii simple,,tonuri calde și transparente”: roz,, pe un fond de azur, în jurul capului o aureolă”,este asemenea unui înger diafan,sensibil pe care-l picta în fiecare zi în biserică.Lumina chipului venea din interiorul cald și sensibil al ființei.
Textele A și B au la bază biografia a doi pictori celebri: Ștefan Luchian și Gustav Klimt.Care dintre ele crezi că pătrunde mai adânc în laboratorul de creație al artistului? Ilustrează răspunsul cu un exemplu comentat.
Luchian picta mult în natură,,pe câmpul verde”,vorbindu-i
Ceciliei cu plăcere și pasiune despre culorile,nuanțele,umbrele,liniile,poezie,tăria
aerului,a naturii,ale sufletului.Era pictorul splendorilor scânteietoare,iar
atelierul lui era natura mirifică.
Gustav Klimt lucrează în atelierul în care se simte stăpânul absolut,nu are încredere în vizitatorul curios și de aceea este vigilent,acoperind picturile cu o pânză.Orgolios,socotește că ochii curioși ai unui străin nu ar fi potriviți, până nu-și termină lucrarea.Este ambiția unui creator de frumos.
Imaginează-ți că ai avut ocazia să privești, în cadrul
unei expoziții, un portret feminin menționat în textele date. Scrie un text
narativ, de minimum 200 de cuvinte, în care să prezinți o întâmplare legată de
unul dintre portrete, integrând o secvență descriptivă și una dialogată.
Înainte de a fi expus pentru vânzare!!!tabloul,,Două fete”semnat de pictorul Ștefan Luchian, am mers să-l privesc într-o mini-expoziție.Ghidul expoziției mi-a spus că ,,Două fete ”este un tablou în ulei pe pânză, apoi mi-a arătat semnătura în stânga jos cu roșu-brun- Lukian (1897-1899), pictorul „splendorilor scânteietoare” ale sufletului românesc.Am privit tabloul cu atenție.
-Eu cred că este una și aceeași persoană,i-am spus
ghidului care mi-a zâmbit.
-Și eu cred la fel,sigur este iubita pictorului,Cecilia sau
un singur chip privit din față și profil sau două fete ce seamănă.
Apoi iată ce mi-a explicat:
Privirea fetei,cea
din stânga, este ațintită direct înainte către o persoană ori un obiect,parcă
exprimând interesul,fascinația.Și-a coborât ușor pleoapele,întreaga expresie a
feței,zâmbetul ușor transmite bunăvoinţă, prietenie, apropiere şi
siguranţă de sine. Forma naturală a sprâncenelor arată delicatețe,
sensibilitate și rafinament. Părul bogat îi încadrează fața delicată,poartă o
floare albă în păr.La fel rochia din mătase de nuanța fideșului accentuează
finețea persoanei,și-a ascuns în decolteu o altă floare albă,parfumată.
Alături este a doua fată sau aceeași fată privită
din profil. Privește în jos,coborându-și pleoapele cu timiditate. Poartă pe
părul despletit o cunună de flori albe ce-i completează imaginea melancolică și
tace.Este ca o zeiță,îmi spun în gând,de aceea și-a acoperit pielea fină cu
mătăsuri de culori diferite:roșu,portocaliu,galben,culori calde,asociate cu
căldura,lumina soarelui.
Și deodată am
simțit o adiere,un parfum trecând pe lângă noi.M-am întors și lângă noi în fața
unui tablou cu flori albastre era o fată asemănătoare cu aceea din tablou.Avea
privirea gânditoare,un zâmbet ușor,apoi ca un abur a dispărut.I-am spus ghidului
ce-am văzut,iar el a râs și a spus că toți care privesc tabloul au aceeași
vedenie.Înseamnă că am pătruns în misterul tabloului.
Am ieșit din
expoziție și în grădina clădirii,pe o bancă între flori multicolore era ea,fata
din tablou,care privea florile multicolore dimprejur.Am privit-o și m-am întrebat
dacă e vis sau adevăr și am plecat cu imaginea ei,fără să întorc privirea....
