,,Soarele scăpăta spre asfințit, departe peste trestii.
Înainte de fiorul amurgului, balta tăcea, solemnă, oglindind în limpezimile ei
un cer înalt, fără pată. Căldura scăzuse. Ne alăturasem cu barca de un țărm
umbrit de sălcii bătrâne, pletoase, în singurătățile unui braț vechi al
Dunării.
Tăceam și eu și tovarășul meu; ascultam o înfiorare abia
simțită în frunzișul cenușiu de deasupra noastră. Pe luciul apei, pe care
pluteau gâze felurite, săgetau din când în când rândunelele, brăzdând un val
fin, abia o părere. Cei doi pescari care ne aduseseră acolo cu luntrea
încremeniseră la locurile lor, cu fața spre noi, ca niște stane. Lăsaseră
lopețile din mână, și brațele lor vânjoase se odihneau; și ochii luceau albaștri,
micșorați, ca în apropierea somnului.
O zbatere de aripi, un țipăt ascuțit, mirat parcă –
țipătul lișiței – ne făcură să răsărim din lenea ce ne amorțise. O fâșie aspră
de aripi se auzi în același timp deasupra noastră. O cioară cenușie făcu repede
un ocol și se lăsă în tufișuri. Priveam de la locurile noastre, printre
draperiile moi ale sălciilor. Strigătul paserei de baltă sfredeli mai puternic
aerul; cioara cârâi scurt; aripi băteau în trestii și-n unde.
Unul din lipoveni își încreți obrazul într-un
fel de zâmbet.
– Bătălie… zise el încet.
Era într-adevăr luptă în desiș, un episod din războiul
necontenit al vieții.
Tremurând din aripi, într-un roi de stropi aurii, fugind
pe luciul apei, ieși în soare lișița; apoi iar se întoarse și-și ocoli cuibul
ascuns.
– Cioara năzuiește la cuib! șopti tovarășul.
Văzusem pasărea cenușie înălțându-se o clipă,
mlădiindu-și capul, căutându-și potrivnica. O zărise; se lăsa repede, cu
căngile întinse. Pricepurăm că paserile s-au încăierat după zgomote. N-am mai
avut vreme să mai schimbăm o vorbă, ori să întrebăm pe pescari. În luciul
luminat, ieșiră luptătoarele. Lișița izbutise să depărteze pe dușmancă de pui.
Ș-acum, cu mișcări iuți, căta să se ferească de pliscul negru și tare ca
fierul, de căngile încordate care o căutau. Deodată, într-o roată de scântei,
cioara mâniată se năpusti asupra paserei de apă. Dar într-aceeași clipă văzurăm
un lucru minunat; lișița se întoarse, ca mișcată de un resort, pe spate, și
primi pe cioară cu ghiarele. O cuprinse paserea cenușie și se pregătea s-o
amețească cu pliscul; dar și lișița se animase de dânsa cu putere și, într-o
bătaie iute de aripi, săpă undele și-și duse vrăjmașa de moarte la fund…
– Nu ne puturăm stăpâni un strigăt de uimire.
Se întinse liniște apoi; totul se petrecuse repede, parcă
fusese o părere; cele din urmă crețuri ale apei răscolite se stingeau lângă
luntrea noastră.
– Asta, noi pescarii o vedem adeseori… grăi unul dintre
bărboși.
Venea amurgul cu ușoare unde de răcoare; țânțarii
începeau să ne necăjească, roiuri nesfârșite cu trompele însetate de sânge;
părăsirăm adăpostul nostru. Lopețile săpau acuma cărări lungi prin apa purpurie
a fluviului. Zvonuri nouă tresăreau în cotloanele ascunse. Bâtlani de felurite
mărimi treceau pe deasupra noastră bătând rar din aripi; o găinușă pe un fir de
trestie plecat pe undă ne privi o vreme neclintită; rațele grăbeau stoluri spre
marea înflăcărată a asfințitului, și zborul lor părea, când se apropiau, un
freamăt scurt de vijelie. Și ca dintr-un izvor veneau, de departe, și se duceau
în depărtări, prin apropierea noastră, mai departe și din ce în ce mai departe,
unde păreau numai niște puncte negre, – și se duceau convoiuri lungi, înșirate
unele după altele, parcă era ceasul unor aeriene trenuri accelerate; treceau
c-o grabă, cu o sârguinţă uimitoare, parcă spre un liman hotărât, foarte bine
cunoscut.
Treceau și alte soiuri de paseri cu zboruri mari,
greoaie. Și paseri mici, vânătoarele gâzelor mărunte, ieșeau la licăririle
amurgului din noaptea hrubelor lor.
Iată ș-un cârd de zburătoare uriașe cu fâlfâit greoi;
auzim un țipăt nemelodios… – cântecul lebedei…
– Au ele departe un ghiol al lor… zicea unul dintre
lipoveni.
Deodată, în răcoarea sfârșitului de zi, ne împresoară o
adiere, o mireasmă plăcută.
Tovarășul meu zice încet:
– Aici trebuie să fie o luncă de tamarix…
Ne alăturăm cu barca de tufișuri întunecate, cu frunza
măruntă, în care atârnă struguri deși de flori liliachii. În seara aceea aveau
florile lor un parfum amețitor.
Soarele asfințise; deasupra răsăritului, undeva, mai
stăpânea încă rumeneala lui. Aburii bălții începură a pluti pretutindeni pe
luciul undelor. Și Delta cu profunzimi misterioase se întindea până departe în
jurul nostru, din colțul acela de Dunăre veche. Umbra cucerea bolțile de sălcii
și cărările prin trestii. Apele acelea nesfârșite care domneau pretutindeni,
într-un ținut întreg, alcătuiau o stăpânire a necunoscutului și a tainei. De la
mistrețul care dormitează pe plăvii, de la lebedele și pelicanii care
înspumează noaptea negrul ghiolurilor, până la popoarele de păsări, până la
puzderia de pești, până la nesfârșitele miliarde de gânganii neștiute și
nebănuite, – toate trăiesc din apele acestea care au întins o bogată împărăție;
care aduc nomolul plin de hrană din munții și câmpiile depărtării. De mii și
mii de ani, s-a plămădit aici ca într-o înfrigurare viața; și lupta s-a
desfășurat pentru o rază de lumină și pentru un fir de hrană din seninul de sus
până la fundul nomolului, jos. Și nesfârșitele șiruri de vieți au căzut, s-au
prefăcut în tină și au hrănit izvoarele vieților nouă. Un fir de lejnicioară se
cațără cu florile-i albastre pe trestiile nalte, pe o plavie pe care adierea
serii o mână încet pe lângă un colț al țărmului. Lângă lejnicioară o gâscă
sălbatică și-a adăpostit cuibul și bobocii. În capătul celălalt, pe această
plută tainică, și-a ales sălaj spăriosul mistreț al bălții. La rădăcina florii
și sub culcușul paserii ș-al mistrețului, în împletiturile din care se înalță
generațiile nouă de trestie se află căzute, amestecate, țesute, pulberile pe
care le-a adus vântul, nomolul pe care l-au dăruit revărsările Dunării, oasele
vulturului și ale prăzilor lui, scheletele mistreților, și rândurile nesfârșite
ale vietăților mărunte. A fost un fir de nomol; astăzi e o insulă plutitoare. O
mână încet vântul. Pe un fir de trestie s-a așezat o pasăre noptatică de apă.
Și astfel se strecoară încet – ca o fantomă a trecutului și a viitorului. E un
fel de simbol al bălții, o barcă a vieții, care a ridicat steagul morții și
plutește lin spre necunoscut.
Pe drumurile acestea ale apelor de multă vreme și omul
rătăcește. A fost o vreme când figura lui bărbătoasă și sălbatică a pricinuit o
mirare nesfârșită locuitoarelor străvechi ale bălții; pe urmă și-a așezat și el
sălașul primitiv între două sălcii, pe urmă a sporit și el cu oasele lui
adâncurile Deltei.
Au trecut pe rând pe aici oameni vechi ai Schiției,
popoare rătăcitoare din Asia, romanii, bizantinii, slavii, turcii și tătarii,
și românii poate au mai spintecat undele acestea și odinioară cu faimosul
pescar Petrea Majă… Misterioasa baltă ne împresura de pretutindeni și tăcea
acuma iarăși.
Se ridica luna, în răsărit, țesând scări de văpaie pe
undele sfărâmate de rame. Undeva, în apropiere, se auzea un lătrat de câne; ne
apropiam de o așezare omenească.
Adieri dulce-mirositoare tot veneau dinspre luncile de
tamarix; veni pe boarea serii și preludiul unei privighetori. Și prin văpaia
lunii o barcă trecu încet într-acolo. Trecea prin umbra tufișurilor, prin
cărarea de păcură de la celălalt țărm; nu vedeam ființele din lăuntru, auzeam
numai plescăitul dulce al lopeților, care sărutau valul. Poate erau doi
amorezați care treceau spre poeticele lunci cu flori liliachii. Dragostea e
aceeași pretutindeni; și când ninge lumină argintie și cântă o privighetoare
într-un boschet negru de tamarix, se deșteaptă ceva supraomenesc și în
sufletele barbarilor acestora din bălți”…
