,,Pășind înainte, merse, merse și iar merse în drumul
zmeului mijlociu, până dete d-o apă și mai mare, peste care trecea un pod de
argint. N-apucase să se oprească, când buzduganul vâjâi ca vântul. Deodată-l
prinse din zbor și-l azvârli înapoi cale de trei conace*, iar dânsul se piti
sub pod ca și întâia oară. D-abia-ncepea să se odihnească și s-auzi huietul
zmeului, care venea și venea ca un nor verzui. Când să treacă podul, calul se
poticni cu amândouă picioarele și sforăind se trase-ndărăt, că-i mirosise a om
de pe tărâmul ălălalt. Zmeul se turbură și-i zise:
— Hii! Cal de zmeu, de paraleu! Ce sai și-ndărăt te dai?
De cine ți-e frică, că mie nu-mi e de nimeni, afară numai de Țugunea, feciorul
moale-al mătușii; și doar nu i-o fi adus p-aicea cioara osciorul și vântul
perișorul!
— Ba am venit eu, ca un viteaz ce sunt! răspunse
voinicul, ieșind de sub pod și întrebându-l:
— Cum vrei să ne
măsurăm? În săbii să ne tăiem ori luptă să ne luptăm?
— Mie totuna-mi face, că ș-una ș-alta-mi place!
— În luptă, că e mai dreaptă, de la Dumnezeu lăsată!
Descălicând zmeul,
se luară la luptă voinicească, smâcindu-se-n dreapta și-n stânga, în sus și-n
jos, înainte și-napoi, de ziceai ce-i asta. Și tot așa se luptară, se luptară,
zi de vară până-n seară. Pe la sfințitul soarelui, zmeul se prefăcuse-n flacără
albă, iar viteazul în flacără albastră, dar se luptau întruna. Puiul de corb –
crau, crau, crau – se întorcea spre noapte și le trecu pe deasupra capetelor.
Atunci zmeul:
— Corbule, corbule, adu nițel seu în unghișoară și-n gușă
nițic-apșoară, cu seul s-atingi, cu apa să stingi, a flacăr-albastră, că ți-oi
da să mănânci un stârv cu cărnuri dulci!
Iar Țugunea și el:
— Corbule,
corbule, adu nițel seu în unghișoară și-n gușă nițic-apșoară, cu seul s-atingi,
cu apa să stingi, a flacără albă, că ți-oi da să mănânci două stârvuri și mai
dulci!
Corbul ca o săgeată zbură acasă și – fără să mai întrebe
ce e mai mult, unul ori doi – luă seu și apă, și se-ntoarse zicând pe drum:
crau, crau, crau! Doar n-o fi păcat ca, după ce am săturat pe tata și pe mama,
să mai satur pe unchi și pe mătușă, pe veri și pe verișoare!
Când s-apropie, se
lăsă-n jos, pică seul și apa peste flacăra albă, care se potoli și se stinse,
iar viteazul aduse pe zmeu de mijloc, îl trânti cu putere de-l îngropă-n pământ
până la brâu, apoi scoase paloșul de-i luă capul și lui, și calului, le dete
corbului și apucă drumul înainte.”
(Țugunea, feciorul
mătușii, basm cules de G. Dem Teodorescu)
*conac – (înv.)
măsură de lungime de aproximativ două poște
Basmul popular este creația epică narativă
populară în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind
săvârșite atât de personaje reale, cât și de cele cu puteri supranaturale, care
reprezintă forțele binelui și forțele răului, din a căror confruntare binele
iese întotdeauna învingător.
Trăsăturile basmului popular:
-prezența cifrelor și a obiectelor magice
-evidențierea caracterului anonim( autor anonim), oral(
transmis prin viu grai) și colectiv( la crearea sa au contribuit mai multe
persoane) al basmului popular
-prezența întâmplărilor reale și a celor fantastice
-confruntarea dintre bine și rău
-victoria binelui
-formule narative tipice ale basmului popular ( inițiale,
mediene,finale)
Fragmentul face parte dintr-un basm popular,ce are ca
temă lupta dintre bine si rău, Binele este reprezentat deȚugunea, care asemenea
lui Făt-Frumos luptă împotriva zmeilor care reprezinta răul. Țugunea este
personajul principal al fragmentului,numele lui apare și în titlul basmului,
fiind totodată un personaj imaginar, cu puteri fabuloase. Țugunea-nume ce provine
de la,,țugui”+sufixul,,unea”--vârf,ceea ce face ca numele să capete sensul de
,,căpetenie.”
Țugunea este „fiul mătușii”, moașa satului, inițiată în
tainele nașterii, ale vindecării și ale magicului.
În primul rând,fragmentul
aparţine genului epic: există acţiune, personaje şi narator.
În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele
subiectului este prezentată o parte a desfășurării acțiunii. Acţiunea (fragmentului)se
petrece lângă un pod de argint,ce reprezintă legătura dintre două lumi,un
obstacol în calea voinicului. Zmeul își anunță sosirea prin trimiterea de
departe a buzduganului,arma pe care Țugunea i-o înapoiază cu
repeziciune.Apariția zmeului este asemănătoare cu a unui nor ce anunță grozăvia
unei furtuni.Calul zmeului presimte existența unui om,iar zmeul,uimit,îl
descoperă pe Țugunea,singura ființă de care se temea.Cei doi hotărăsc să se
înfrunte în luptă,,dreaptă”-confruntarea dintre doi luptători.Țugunea i se adresează curajos zmeului. Lupta cu zmeul
este descrisă cu mult dinamism, momentele cele mai tensionate sunt acelea în care
se relatează durata luptei,,zi de vară până-n seară.”Lupta este atât de
intensă,încât cei doi devin flăcări:zmeul-flacără albastră- culoarea depărtării
de lumea reală și de viață;Țugunea-flacără albă a purității,a luminii- forţa
purificatoare, generatoare de viaţă. Cu ajutorul miraculos al unui pui de corb
care-i aduce lui Țugunea ,,nițel seu”vindecător și apă,pentru a se răcori,generatoare
de viață;acesta se înzdrăvenește, îl vâră pe zmeu în pământ,oferindu-i corbului
rămășițele zmeului și ale calului acestuia.Drumul lui va fi,,înainte”-mai
departe,în continuare,pentru a învinge răul de pe orice tărâm.
În al doilea rând,personajele din fragment sunt:Țugunea,om simplu,un viteaz hotărât să-l
pedepsească pe zmeu.Alege, ca un voinic corect, lupta adevărată,confruntarea
dintre două ființe îndrăzneţe, dârze, curajoase.Glasul lui este hotărât,apare
ca un exponent al unei însușiri morale, eroice ,, vitejia “pe lângă însușiri
obișnuite: om drept, cinstit, curajos și însușiri supranaturale:se transformă
într-o flacără albă.Își vindecă trupul cu ajutorul puiului de corb,ființă
necuvântătoare,care-i înțelege vorbele. Pricepe graiul făpturilor de pe alt
tărâm,al zmeului. Luptă împotriva întunericului, iar victoria lui este, de
fapt, victoria binelui asupra răului.Atât portretul fizic al voinicului și al
zmeului rămân nedeslușite.
Zmeul este o ființă cu mari forțe fizice ,violentă și
cruntă,dotat cu mare simț olfactiv,miroase prezența lui Țugunea ,de
care,mărturisește că se teme.Un mijloc de apărare a zmeului este transformarea
lui în flacără albastră.Este pedepsit și oferit corbului pentru hrană.
Corbul năzdrăvan este o pasăre-mesager care-i aduce
,,seu”,grăsime vindecătoare și,,apă”vie, astfel încât Țugunea îl bagă pe zmeu
în pământ până la brâu. Simbolul picăturii de apă este cel de a readuce viaţă
celui care o bea. Calul zmeului e şi el năzdrăvan,pentru că simte prezența unui
om.
În al treilea
rând,narațiunea, întretăiată de dialog, este concentrată și urcă permanent pe
trepte de tensiune, până în momentul în care Țugunea reuseste să-l răpună pe
zmeu.
Efortul uman este mare, se străbate spațiul imens-
repetiția verbului ,,merse” dă impresia spațiului fabulos. Verbele la perfectul
simplu creează dinamism și dau impresia că acțiunea se desfășoară ca într-un
film.
Imaginea mișcării este susținută prin comparații:,,buzduganul
văjâi ca vântul;venea ca un nor verzui;ca un viteaz ce sunt;corbul ca o
săgeată; hiperbole:,,azvârli cale de trei conace; îl trânti cu putere de-l îngropă-n
pământ până la brâu.” Enumerația dă acțiunii o nuanță hiperbolică și califică
eroii:,, În săbii să ne tăiem ori luptă să ne luptăm?”
Naratorul povestește la persoana a3 a. Narațiunea curge
firesc, limba este simplă, cea vorbita din popor, expresivă, bogat, nuanțată,
cu mulți termeni regionali, cu expresii ale limbii vorbite, fiindcă oralitatea
este o trăsătură caracteristică stilului popular. Oralitatea stilului se
realizează si cu ajutorul vorbirii directe: dialogul înfiripat între Țugunea si
zmeu. Folosirea onomatopeelor,a vocativelor constituie un alt indiciu al oralitații.
În concluzie, fragmentul
face parte dintr-un basm popular, fiind o operă populară epică, în care un erou
reprezentând binele îşi învinge adversarul, într-o lume aflată sub semnul
supranaturalului.
