Am plecat să-mi întâlnesc prietenii în parc.Era o seară de
sfârșit de vară, peste câteva zile începeam școala.I-am așteptat pe a treia
bancă de lângă castanul bătrân,așa ne înțelesesem.Lângă piciorul meu a apărut
din senin un pui de porumbel,m-a privit și apoi a căzut pe o parte, amețit,
dezorientat. Era mic și slab, cu pene albăstii și un guler alb , un cioculețul negru, subțire și lung.Fără să-mi mai aștept prietenii,am
luat puiul și l-am dus acasă.Cum pot eu ajuta un pui,mă tot întrebam și soluția
a venit de la mama care l-a luat în
mâinile ei delicate,l-a mângâiat ca pe un bebeluș și apoi l-a pus într-un
coșuleț de flori,niște iarbă uscată și un loc lângă fereastră.Am descoperit că avea o aripă ruptă...va mai
zbura vreodată?Sigur,dacă-l îngrijim!Și din ziua aceea am devenit ,,medic de
porumbel”,îl hrăneam cu boabe,firimituri,bea apă dintr-o pipetă și din când în
când încerca să se ridice.Și uite-așa au trecut zile,zile,zile...până-ntr-o
zi,când pe caietul meu de mate au apărut niște gheruțe...era puiul care zburase
din coșuleț și ajunsese pe masa mea.Din ziua aceea mă asista la lecții ba de pe
umărul meu,ba de pe o carte.A luat parte la împodobirea pomului de Crăciun și, când îl căutam, era pe o creangă a bradului,apoi a venit mărțișorul și i-am
legat un șnur de un picioruș,au înflorit cireșii din curte și caișii,și
merii...și-atunci am văzut cum lovește cu ciocul în geam.Mi-am zis că a văzut
vrăbiile ,albinele și-am deschis geamul.S-a apropiat de marginea ferestrei,s-a
întors spre mine,și-a scuturat aripile și.....a zburat pe o creangă,pe alta... spre înaltul cerului.Nu-mi venea să cred.M-am simțit părăsit,iar mama mi-a
spus,zâmbind,că e firesc:fiecare vietate are un rost pe lume.Au venit zilele
primăverii,sărbătoarea Paștelui,ouă roșii,masa cu bunătăți sub mărul rotat,iar
în mijlocul coșului cu ouă roșii a venit ușor ca un fulg din înalt puiul,acum
porumbel mare...s-a rotit și
s-a așezat pe umărul meu.Eram mulțumit,fericit,ne regăsisem,iar
mama mi-a arătat cerul albastru...de-acolo venise ......
