Merg pe marginea pădurii şi păsările mă urmează,
zburând pe deasupra mea, alergându-se printre mesteceni înfrunziţi. Soarele încălzeşte
uşor şi simt cum în lumina lui, arborii încep să freamăte. Adie un vânticel
subţire şi încă rece,vânt de mai, care mă învăluie cu mirosul umed al pădurii,
mirosul frunzelor și al florilor sălbatice de pădure. Păsările sunt încă
lângă mine, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit. Pe cerul albastru-albastru
străluceşte sub razele soarelui câte un
norişor alb,e vreun fluture ce s-a ridicat prea sus,îmi spun zâmbind. În aer
s-au ridicat gâze ce par să se mişte, fără o direcţie anume: sunt doar bucuroase
de căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lângă piciorul meu, o albină
a găsit fericită o floare mică şi albă de urzică.
Să merg, cu ochii închişi, dus de aburul acela de parfum
dulce-amărui, delicat şi profund al bujorilor de mai.Știam că undeva e un pom
pe care-l sădisem împreună cu bunicul,asistați și îndrumați de un pădurar.
Poate îl găseam doar ascultând zecile de gâze mici, ce lăsau în urmă, ca nişte
firişoare invizibile, zumzetul lor, pentru a deveni în jurul lui o vibraţie
veselă şi neîntreruptă. Dar înainte să-i simt adierile, l-am văzut. Era acolo,
un pic înclinat, cu o coroană rotundă, albă, de flori: cireșul meu înflorit.
Era ca un soare alb şi strălucitor. M-am apropiat şi m-am alăturat şi eu albinelor,
gâzelor şi musculiţelor ce se învârteau înnebunite de fericire în jurul globului
alb de flori. Câteva vrăbii venite, neştiind ce altceva să facă de bucurie,
săreau de pe o crenguţă pe alta, cântând şi ciripind cât le ţinea glasul. Fără
îndoială era momentul de glorie al cireșului. Când florile i se vor scutura, va
deveni un pom cu ciorchini roșii, pe lângă care toată lumea se va opri,să-i
guste boabele dulci. Dar acum? Acum este vedeta de la marginea pădurii, a
primăverii. Şi, cu bunăvoinţă ,cireșul lăsa gâzele ameţite de parfumul şi
strălucirea lui să se odihnească, din când în când, pe câte-o floare albă din
crengile lui, înainte de a-şi relua zborul rotund şi euforic. Lasă trecătorii
să îşi odihnească privirea pe el, să se încarce din frumuseţea lui pură. Nu,
nu era doar bunăvoinţă din partea lui. Era iubire necondiţionată, revărsată
prin fiecare floare deschisă, prin fiecare petală, albă ca o lumină ce se lasă
atinsă. În mod ciudat, toţi cei ne aflam
în jurul lui, eu,un om, păsări sau gâze, îi răspundeam cu acelaşi fel de
iubire.
Ce altă
întâmplare ar fi putut să fie acolo decât
întâlnirea cu floarea de cireș, cu frumusețea, cu afecțiunea, cu
gingășia ,cu însuflețirea sufletească, căldura, energia și naturalețea.
