E început de vară și bunica merge în grădina din spatele
casei și-mi spune că după cum e cerul, după cum e aerul, după cum bate lumina
şi după cum se mişcă norii, ar putea fi o zi în care nu se întâmplă nimic.
Nimic! Dar, spre bucuria mea, e destul să ies în grădină, ca să mă molipsesc
de freamătul ei, de forfota vieţuitoarelor ascunse printre ierburi, care
sunt neobosite şi de neoprit, în orice moment al zilei. Cât de mică sau de
mare ar fi sau doar cât un ghiveci, grădina de lângă casă te învaţă cel mai
simplu alfabet al vieţii, în ritmuri dictate de soare şi de lună, de ceaţă şi
de ploi,îmi spune și bunicul ce-și ridică pălăria de paie,parcă salutând lumea.
Straturile cu legume aliniate au o unduire ușoară, ce
aduc un val foșnitor. Încearc să văd legumele verzi
încă:roșiile,castraveții,ardeii grași și dolofani,ici-colo câte o floare a
soarelui ce caută o rază s-o mângâie,iar la picioarele mele se lungește leneș
un dovlecel ce nu se dorește deranjat.Privesc în jurul meu și nu-mi dau seama
ce mă atrage.Bunica tocmai îmi spune că e de ajuns sa le acord atenție și ele,legumele
îmi răspund, sigur va fi una care îmi trezește atenția, care mă atrage.Dar
florile care cresc pe lîngă casa văruită într-un alb strălucitor? S-ar putea să
fie o floare care mă reprezintă? Caut cu ochii culorile și cred că după ce am descoperit-o, trebuie
s-o cunosc, să devenim intimi. Și chiar atunci o pasăre zboară peste noi
dintr-un pom în altul, se rotește larg,plutește, se uită la noi, la plante,
planează ușor, peste parfumul grădinii.Au năpădit curtea şi, oriîncotro mă întorc,
dau cu ochii de niște flori albastre ce seamănă cu clopoţeii sălbatici și
au pus stăpânire pe toate colţurile grădinii. Le văd delicate,purtând o
prospeţime în petalele care se ascund ruşinate sub nişte frunzişoare
prelungi.Bunica îmi spune că se numesc căldărușe,iar mie –mi vine să râd.
Într-un colţ al grădinii trăieşte un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a
mai avut putere să scoată frunze până în vârf. Către cer au rămas nişte crengi
golaşe, triste, în neputinţa de-a înverzi. În vârful lor este un cuib părăsit
de barză, în care şi-au găsit adăpost zeci de vrăbii mici, gureşe. Toată ziua
au ceva de povestit între ele. Nu ştiu de ce a rămas cuibul fără berze.Bunicul
îmi spune că în primăvara trecută a văzut cum a venit o barză, a stat o vreme
în cuib, a încercat să repare cu ciocul găurile făcute de ploi şi de vânt, a
adus crenguţe, ca să cârpească stricăciunile,după aceea a plecat.
Poate că şi-o fi pierdut perechea şi cuibul îi aduce
aminte de ea?adugă bunica ,mângâind un trandafir roz,iar apoi oftează: cine
ştie câtă amărăciune poate fi în inima unei berze, cine ştie câtă tristeţe şi
moarte au văzut ochii ei, din înălţimile la care zboară? Nu ştiu cum s-o ajut,
deşi între mine şi ea stă umbra unor suferinţe care ne-ar putea lega pe
viaţă. Doamne, şi cât de mult mi-ar fi plăcut să-mi vegheze curtea şi grădina,
de sus, de deasupra pământului!
Privind grădina
de legume,de flori îmi spun că e ușor să crești flori,legume,le dai un bulgăre
de pământ și un fir de apă, iar ele îți oferă, zi de zi, imaginea unei minuni.
