Am mers împreună
cu doamna de muzică la un concert,desfășurat în sala teatrului din orașul
meu.Nu eram prea încântat,pentru că mă gândeam că voi sta un timp
nemișcat,ascultând muzica pe care,probabil n-o voi înțelege.În sala
mare,luminoasă oamenii pășeau liniștiți,elegant îmbrăcați,serioși.Am fost
impresionat,m-am așezat și doamna ne-a spus în șoaptă despre ce vom
asculta:Rapsodia nr.1 de George Enescu. Melodiile ce compun au fost culese de compozitor de la un scripcar,de la un alt
lăutar angajat să cânte domnitorului Cuza,apoi-un cântec îndrăgit de pandurii
lui Tudor.În final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o
piesă de mare virtuozitate, cocarda muzicii românești.
Am citit în
programul primit cuvintele marelui compozitor:
,,Atâta vreme cât
exist, vreau să cânt” – aşa îşi descria destinul marele compozitor, violonist,
pianist şi dirijor George Enescu.
S-au stins
luminile ,s-a tras cortina și,pe scena luminată, am văzut muzicienii:violoniști,suflători,un
pian,toba mare...dirijorul și... deodată a început muzica cu caracter
sărbătoresc,dinamic,vesel,
dansant.Eram uimit de exuberanţa ritmurilor de dans, de
strălucirea coloritului orchestral, era în mod clar o imagine muzicală a unei
petreceri populare ca-ntr-un tablou al Theodor Aman(pe care-l văzusem la ora de
desen).Parcă bucuria străbătea întreaga
atmosferă într-o zi când oamenii îmbrăcați în straie populare dansează
mulțumiți de frumusețea zilei pe care o petrec împreună.
De fapt, Rapsodia aceasta e un dans care devine când
melancolic, când năvalnic, când leneș, când grăbit. Dacă închid ochii,văd
România cu dealurile ei însorite , cu văile ei negre,cu munții înalți de unde
vulturii privesc cerul senin al verii,unde zăpada ascunde floarea culeasă de
regine,cu câmpii,cu râuri frumoase– e toată țara cu noi înșine în ea.
Această rapsodie este o muzică atât de cunoscută și atât de iubită de români,
încât a ajuns un fel de imn național neoficial.
Am deschis ochii,auzind
aplauzele celor de lângă mine și din sală,l-am văzut pe dirijor mulțumind și pe
muzicieni salutând spectatorii și deodată dintr-un colț al sălii a zburat
deasupra noastră un porumbel alb.Incredibil!!!l-am căutat cu privirea și nu
l-am mai văzut...
Am
plecat,spunându-mi că muzica este este felul în care sună viața!Când am ajuns
acasă,pe o ramură a copacului din fața casei mele un porumbel alb mă privea
curios....
