Primăvara chiar
şi vântul se simte altfel,îmi spune
bunicul,într-o amiază,când ne plimbam prin parcul de la marginea orașului. Oricât
de tare ar bate, orideunde ar veni, tot vine câte o pală mai caldă,miresmele
sunt altfel, şi foşnetul copacilor e altfel.
Astăzi vântul zboară pe deasupra noastră cu aripi reci. Apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte ca o promisiune că primăvara e, în sfârşit, aici. În parc e linişte,iar trilurile păsăretului răsună ca un concert. Cântecul de primăvară al păsărilor e a chemare de întâlnirea cerului cu stelele cu verdele pământului.Chiar şi păsările răpitoare cântă până târziu în noapte...răpitoare?
Astăzi vântul zboară pe deasupra noastră cu aripi reci. Apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte ca o promisiune că primăvara e, în sfârşit, aici. În parc e linişte,iar trilurile păsăretului răsună ca un concert. Cântecul de primăvară al păsărilor e a chemare de întâlnirea cerului cu stelele cu verdele pământului.Chiar şi păsările răpitoare cântă până târziu în noapte...răpitoare?
Deși suntem
singuri simt ochi nevăzuţi în cotloane ascunse: păsări, animale, duhuri.... O
umbră mare şi albă se desprinde din frunziş şi pluteşte deasupra noastră.Apoi
iar şi iar, din frunziş în frunziş, tot mai aproape,mai departe,ca-ntr-un joc.
O văd,mă desprind de lângă bunicul și o urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, ce
pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată o alee și parcă mă îndeamnă s-o însoţesc.
În partea aceea a
parcului n-am fost niciodată,iar acum descopăr un adevărat paradis:arbori de
toate felurile,o explozie de culori,flori nenumărate.O casă din sticlă,înăuntru
flori,copăcei,ghivece.Intru cu sfială și descopăr un om în halat alb ce privea
un trandafir negru.S-a întors spre mine și,zâmbind,mi-a arătat numele
florii:,,Prințul negru”.Am înțeles că acolo e o mică grădină botanică,că omul
acela era biologul ce o îngrijea.
Deodată lângă noi
a apărut ea,bufnița albă,ce m-a privit cu ochii ei imobili,misterioși,adânci și
mari,scoțând un sunet ca un vaiet.Poate mă saluta,mi-am zis,iar ea nici nu se
mișca.Am întins mâna încet și s-a lăsat mângâiată și-a întins o aripă și parcă
mi-a întors mângâierea.Mă încarc cu emoţie, cu iubire,îmi umplu sufletul cu bucurie.E
ca o vrajă.
Îmi place locul
ăsta și-i spun bunicului care m-a ajuns din urmă că întâmplarea de astăzi mi-a
umplut sufletul de culoare şi lumină.Ne vom întoarce în locul acesta,mi-am promis
bunicul și l-am salutat pe omul ce avea o bufniță.
Cerul senin s-a
înnorat dintr-odată, nu mai e mult şi va ploua. Găsim drumul înapoi și
dintr-un mesteacăn două lumini mă priveau.Era bufniţa albă ce-și lua rămas bun.
Am găsit
o lume întreagă într-un singur parc!
