Casa noastră se află exact lângă locul din care
pornește poteca ce duce în pădure. La marginea ei se află câțiva castani
uriași, dar spre adânc, există arbori fascinanți și misterioși, pe care nu-i
cunoșteam. În preajma lor, lumina părea să ia forme omenești, iar sunetele se
deformau.
Intram într-o altă
dimensiune.
Diminețile de iulie, în pădure, sunt magice: lumina
răsăritului filtrată prin coroanele uriașe ale copacilor, roua scânteietoare,
aburii subțiri prelinși peste trunchiuri, cântecul vesel al păsărilor salutând
soarele. În fiecare dimineață, vara, lumea parcă se naște din nou în pădure.Deodată
aud o rumoare abia perceptibilă, un soi
de adiere sonoră care venea și pleca, dar indiferent de ,,mesajele”ce mi se
transmiteau, am avut totdeauna convingerea ca eu eram bine venit acolo, în
pădurea adâncă, printre copaci. Nu știu de unde-mi venea această senzație, dar
într-o zi am simțit că cineva mă privește, că sunt atras în mod special de un
copac- un frasin uriaș(îi știam numele de la cercul de științe) cu ramuri
gigantice, îmi transmitea o ospitalitate vibrantă.
Trecusem adesea prin dreptul lui, fără să-i dau vreo
atenție. Dar de data asta m-am dus și m-am rezemat cu un umăr de el. L-am
mirosit și i-am simțit aroma amăruie. I-am atins scoarța aspră cu palmele și am
simțit curentul viguros care îl traversa. Simțeam cum prezența lui îmi dă
putere și energie, deși mă intimida. A fost prima dată când am înțeles că
arborii simt prezența omenească și că reacționează la ea. Iar într-o zi, am
realizat că mă îndeamnă să-l explorez. Doamne! ce bucurie să descopăr că mă pot
cățăra în copaci! Așezat pe o ramură cât mai înaltă, am rămas acolo ore
întregi, legănat de ritmul lent al arborelui puternic. Ascuns și protejat,
puteam să văd zborul păsărilor în căutare de insecte, trecerea ploii și a
luminii prin frunzișul coroanei, jocul norilor de pe cer. De sus, din copac,
lumea avea cu totul altă înfățișare. În jurul fagului gravitau popoare uriașe
de păsări, roiuri de fluturi și de insecte care nu puteau fi văzute de pe
pământ. Dar am observat: nuanțele diferite pe care le lua lumina în pădure,
bucuria cu care copacii se întindeau către soare, orele diferite la care
începeau să foșnească și să respire, umplând pădurea de aburi strălucitori,
felul în care plantele agățătoare se chirceau, dintr-o dată, anunțând că vor
veni ploile.
În brațele
copacului uriaș, puteam să mă pierd în visare sau să învăț pentru școală.
M-am contopit atât de profund cu pădurea, încât în
drumețiile mele, veverițele mi se așezau adesea pe umăr. Devenisem de-al lor.
Pădurea mă acceptase definitiv.
