,,Într-o după-amiază de primăvară, la câteva săptămâni
după ce se însănătoși, omul se mută în casa cea nouă și începu să vopsească
gardul. Mișca pensula cu gesturi măsurate, de departe părea cam greoi – în
toamna trecută împlinise șaizeci de ani. Cu toate acestea, greu ai fi bănuit că
bătrânul zăcuse bolnav toată iarna. Avea fața roșie, sănătoasă, iar părul era
des și creț. Îl ajuta nepotul, un băiat care semăna mult cu bunicul. Avea părul
des și creț, fața roșie, sănătoasă, doar ochii îi erau plini de surâs, surâs de
om tânăr. Nepotul amesteca vopseaua cu multă atenție, cu teamă să nu o verse pe
jos. Făcea lucrul ăsta cu seriozitate. Era un copil liniștit, care lua totul în
serios. Își terminase lecțiile și acum îi ajuta bătrânului. Cei doi se iubeau
mult și se înțelegeau bine.
— Mai adu ulei, îi spuse bătrânul fără să se întoarcă, și
nepotul ascultător fugi spre casă, și după câteva minute se întoarse cu un
bidon cu ulei și turnă în vopsea până când se făcu așa cum trebuie. — Să nu pui
prea mult ulei, îi spuse bunicul vopsind liniștit mai departe gardul. [...]
După ce nepotul
termină cu vopseaua, se așeză pe marginea trotuarului și începu să privească
liniștit la bătrân. Gesturile uniforme și precise ale acestuia îl încântau.
Stătu aproape un ceas, urmărind pe bunic cu multă atenție. Fugi din nou după
ulei și vopsea, le amestecă, având grijă ca de data asta să nu pună mai mult
ulei decât trebuie. După aceea se așeză pe marginea trotuarului din nou,
uitându-se în continuare la bătrân.
După un timp se
plictisi. […] Atunci îi veni ideea să se urce pe gard și să privească de acolo
în curțile noi ale oamenilor. […]
Dincolo de grădina bătrânului era un pârâu îngust, iar
dincolo de pârâu – un loc mare, viran. Era vorba să se amenajeze acolo un teren
de fotbal pentru muncitorii din cartier. În alte zile era o mulțime de copii
acolo, copii pe care băiatul nu-i cunoștea. Aceștia și începuseră să joace
fotbal. De data asta nu era nimeni. Doar doi cai, mari și albi, pășteau
liniștiți; soarele de primăvară le aurea coamele. „Parcă ar fi năzdrăvani”, se
gândi copilul. Deodată, fața lui serioasă, cam simpluță și banală, se
transfigură, se lumină ciudat. „Poate or fi năzdrăvani ...”
— Există cai năzdrăvani? îl întrebă el deodată pe bătrân.
Soarele se apropia de asfințit, iar câmpia se lumina
dintr-odată. Iarba părea de sânge, caii deveniră și ei roșii, și copilului i se
tăie răsuflarea. Caii se ridicară în două picioare, se închinară unul în fața
celuilalt și începură să necheze prelung și duios, atât de duios, încât copilului
i se umplură ochii de lacrimi. Începu să tremure și era cât pe-aci să cadă jos
de pe gard.
— Au început caii
să se joace și să vorbească, bunicule, minți el pe jumătate, dorind cu orice
preț să atragă atenția bătrânului. E și un călăreț în alb, minți el mai
departe.
Și deodată,
copilul se gândi că totul era deosebit de frumos și de nou: și gardul, și casa
în care se mutaseră acum, și caii care nechezau duios, așa cum numai un copil
poate să-i audă.”
(Sorin
Titel, Gardul)
Genul epic cuprinde
opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi
sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.
Trăsăturile genului epic:
- prezenţa naratorului, care poate fi obiectiv sau
subiectiv. Atunci când naratorul este obiectiv, întâmplările
sunt relatate la persoana a III-a; totodată, relatarea întâmplărilor se poate
realiza şi la persoana I, atunci când autorul este narator şi personaj
principal în opera literară; acest tip
de narator este subiectiv.
-acţiunea operei literare,are la bază un conflict principal şi unul
sau mai multe secundare. Acest conflict poate fi exterior şi are loc
între două personaje, între personaj şi societate, între două concepţii
despre lume etc sau interior, conflict care se desfăşoară în
sufletul personajului, care se zbate între sentiment şi raţiune.
-acţiunea
este structurată în momentele subiectului.
- naraţiunea ca mod de expunere predominant, împletită cu
descrierea, dialogul sau monologul.
- prezenţa coordonatelor
spaţio-temporale, cele care fixează locul şi momentul în care are loc acţiunea.
În primul rând,fragmentul este
epic, deoarece există acțiune, personaje.Autorul își urmărește cele două
personaje anonime,într-o după-amiază de primăvară:îi descrie
puțin,diferențiindu-i prin vârstă:bunicul și nepotul au aceleași trăsături,doar
nepotul are ochii unui copil vesel.Bunicul este sprinten,vopsește gardul casei
noi,de parcă-și înnoiește viața,după boala prin care trecuse,iar nepotul îl
ajută,îndeplinindu-i cererile:aduce ulei,amestecă vopseaua.Între cei doi există
o armonie deplină,nepotul îl urmărește pe bunic cu atenție,cu încântare.Gardul
le dă un sentiment de protecție,securizează granița dintre real și fantastic.După
un timp,băiatul se plictisește și se urcă pe gard-este un gest de a se
desprinde de locul obișnuit ,de a se înălța spre altă lume necunoscută-trece spre
un alt loc nou care devine un spațiu de poveste,de vis. Dincolo de gard se
deschide necunoscutul. De la aceste graniţe, mai departe, băiatul poate trăi o
viaţă de poveste, o călătorie într-un paradis pe care și-l creează.Locul
mare,,viran”,gol devine scena în care fantezia băiatului transformă realitatea în
lumina asfințitului,moment în care se pot înfăptui miracole,este clipa în care
vede doi cai albi,luminoși,măreți,păreau ai pământului,dar și ai lumii de
dincolo. Razele roșii ale amurgului prefac realitatea într-un tablou
sângeriu-cea mai turbulentă nuanță vizuală - și ca-ntr-un ritual în care cei
doi cai,acum, roșii sunt asemenea cavalerilor înaintea unui turnir
se-nclină,nechezând emoționant,tulburător.Astfel,băiatul și-a compus un. spectacol
gratuit,pe care-l privește, fără a face niciun gest. Erau două ființe
puternice,libere,grațioase,iar băiatul trăia,urmărindu-i,o emoție atât de
puternică,încât în imaginea fantastică a adăugat un călăreț,,în alb”asemenea
unui înger.Tabloul imaginat,aproape real,i-l relatează bunicului,deși știe că e
o plăsmuire a închipuirii lui, a ieșirii din prezent:
Și tot ce s-a petrecut în fantezia lui i-a dat sentimentul
că locul nou unde s-a stabilit este de poveste,că îi va fi prielnic lui și
celorlalți din familie.
În al doilea rând, caracterul epic al textului
este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana a 3a. Impresionează
naturalețea exprimării scriitorului care vede și judecă lumea din perspectiva
vârstei băiatului ce poate trece dincolo de realitate Autorul își urmărește
personajele cu simpatie,compunând un tablou viu de imagini în mişcare.
Ca în orice text
epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită,pentru
a prezenta acţiunea care pendulează între spațiul real și cel imaginar de poveste.Universul
epic se descoperă printr-un anume sens al dezvoltării raporturilor
dintre realitate și fantezie,se creează o lume prin închipuire. În
dialog se aude vocea calmă a bunicului,apoi explozia de bucurie a băiatului
care-și transmite plăsmuirile bunicului. Descrierea apare foarte puţin,pentru a
contura asemănarea celor două chipuri:a bunicului și a nepotului;pentru a
prezenta culorile tabloului imaginat de băiat în alb și roșu.
În
concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul comunică indirect un
moment din viața a două personaje.
