Era într-o dimineață de primăvară târzie și, făcând
câțiva pași până în marginea drumului prăfuit,am rămas cu privirea pierdută pe câmpia ce își
rostogolea verdele spicelor. Câmpul întins închidea linia orizontului ca un
cerc. Soarele se mai ridicase puțin și începea să ardă, topind contururi și
amestecând culorile într-o pastă galben-verzuie. Am avut pentru un moment senzația că
sunt un Robinson Crusoe naufragiat în mijlocul câmpiei. O furnică se urca pe vârful piciorului și continua să
înainteze curajoasă printre firele de praf. Câteodată, se oprea ezitând și cerceta
cu antenele ciudățenia roză a unghiei, ca să pornească, din nou, cucerirea acestei
noi planete. Mirosul dulce
al ierburilor tinere, de câmpie,îmi era adus de vânticelul cald ce cutreiera
hai-hui și care se încolăcea de ființa mea și apoi pornea șuierând mai departe.
Ici-colo păsările micuțe cântau încetișor,de parcă-și păstrau melodiile pentru
amurg și mai ales pentru seara răcoroasă.Și-n tăcerea netulburată un miros
adormitor venea de la un pui de salcâm
înflorit, subţirel şi firav, care-și adunase toată energia lui într-un
ciorchine auriu, de flori. Înaintam încet printre spicele înalte,verzi cu
boabele învelite în frunzulițe transparente,lucioase ce păreau ochi minusculi
ai unor ființe pitice adunate sub un glob verzui.Dacă aș privi mai bine
întreaga câmpie,aș vedea spicele asemenea unor fete subțiri,grațioase ce se
legănau după o muzică auzită numai de ele.Ici-colo câte o floare albastră își
ridica petalele,pentru a zări macii ce-și roteau frunțile roșii ca niște
cavaleri rătăcitori. Cerul este asa cum mi l-am închipuit, un cer al câmpiilor
nesfârșite, cu nori alunecând jos, agățându-se de singurul reper,salcâmul
singuratic, al acestei imense întinderi.Pământul câmpiei răsufla prin aburii
dimineții ce se înălțau, amestecând insectele în vâtejuri cu fuioarele vântului,
cu țipetele păsărilor. O forfotă veselă ce iese din străfundurile pământului
negru se amestecă cu razele șerpuitoare ale soarelui. Priveliștea
îmi taie răsuflarea. În zare, către apus, se zărește conturul întunecat al unei
păduri, iar și mai încolo, se ghicesc pâlcuri nesfârșite de crânguri, ce se
întind din câmpie până departe,departe.
Din locul unde mă aflu, nu încetez să mă minunez de
nemaipomenitul tablou ce mi se desfășoară înaintea ochilor, în culoarea verde, întretăiate
de zborul razant al păsărilor.Aici la câmpie oamenii au trăit totdeauna cu
ochii spre stele și cu sufletul la Dumnezeu.
