Mijlocul oraşului ascunde o oază de verde şi de
oxigen. De cum mă apropii de gardul ce înconjoară această oază, formată din
copaci înalţi,seculari , sunt încântat văzând cât
de frumos este pesajul. Arborii verticali,ce-și caută un sprijin spre boltă,oferă priveliștea unui
loc liniştit. Potecile acoperite cu frunze căzute sunt străjuite de flori
multicolore,iar pietrele de diferite mărimi par aruncate de forța unor uriași
cu care,probabil,se jucau cândva în vremuri de demult trecute.Mă odihnesc pe una și urmăresc dansul amețitor al
unor fluturi,sigur că florile i-au împodobit. Undeva în mijlocul parcului, un firişor de apă se scurge ca
o șoaptă abia auzită, se unduieşte în jurul copacilor, după
care părăseşte parcul, alergând zglobiu, pentru a scălda
cu cristalina sa apă locurile însetate de mai departe și mai departe.
Chiar dacă nu este adâncă, apa şerpuitoare hrănește adâncul, astfel
încât să nu sufere de sete, nici în cele mai secetoase zile. Câte-o
broscuţă înviorează atmosfera cu câte un oac-oac subţire,își caută o
frunză de unde se dorește admirată. Din loc un loc, în
zonele umbroase câteva răţuşte se bălăcesc în apa
limpede,povestindu-și întâmplări știute numai de ele. Nu sunt deranjate
nici măcar de trecătorii care se apropie se le admire.Îi privesc pe aceştia, ca
şi când i-ar invita să li se alăture corului zgomotos.De pe o ramură,un
sticlete le privește,așteptându-și rândul în concert.Cerul albastru-auriu își
revarsă buchetele enorme de raze și se bucură când ochii pămâtului râd
spre înalt.E pace și fericire ca-n rai.
