Pășesc în sala
teatrului,unde-am mai fost și care-mi este familiară,mă așez în fotoliul
confortabil și răsfoiesc programul în care este un rezumat al operei dramatice,,Steaua
fără nume”de Mihail Sebastian,citesc distribuția,actorii care vor interpreta
rolurile,numele regizorului,al scenografului și a celorlalți care au contribuit
la punerea în scenă.Se sting luminile,se face liniște,se ridică cortina și
apare decorul: peronul unei gări.Iată un rezumat al operei dramatice: Într-un
oraș de provincie de pe Valea Prahovei, o necunoscută este coborâtă din tren în
gară pentru că nu are bilet. Aceasta vine de la cazinou și are asupra ei doar
fisele câștigate. Profesorul Miroiu, care se afla în gară în așteptarea unei
cărți foarte scumpe de la București, se oferă să o găzduiască peste noapte,
perioadă în care între cei doi apare o relație afectivă. Miroiu a găsit o stea
necunoscută pe bolta cerească și nu știe ce nume să îi dea, când află că pe
necunoscută o cheamă Mona, o numește astfel. Dimineața apare Grig, cel cu care
Mona are o relație de trei ani. Cum acesta este bogat, Mona se reîntoarce în cele
din urmă în lumea lui, părăsindu-l pe astronomul visător.Urmăresc cu atenție
jocul actorilor și-n același timp încerc să înțeleg cât de bine este
respectat textul autorului, indicațiile
scenice-didascaliile- personajele în scenă, mimica, intonaţia, decorul, costumaţia, lumina.
Sunt atât de atent,că nu simt când în brațe mi s-a așezat
cuminte o pisicuță,toarce mulțumită,iar eu nu mă mișc,pentru a nu-i deranja
somnul.În continuare, îl văd de-o parte pe Miroiu (Alexandru Pavel, frământat, febril,
proaspăt), profesor de astronomie într-un liceu obscur, a cărui viaţă e
confiscată de pasiunea căreia i se dedică. De cealaltă, Grig (George Costin, precis, cinic, rece, poate
prea rece), bărbat de bani-gata în high-life-ul epocii, a cărui viaţă e confiscată de
pasiunea pentru imaginea propriului ego căruia i se dedică fără rost. La
mijloc, pendulând strivită între tentaţia visului şi cea e luxului, Mona
(Nicoleta Hâncu, strălucitoare, limpede, caldă) a cărei viaţă e confiscată de
pasiunea pentru. Pentru?-mă întreb. Ce pasiune are Mona? Are vreo pasiune Mona?
Dimineaţa
i l-a adus pe Grig şi soluţia imposibilei
întoarceri. Ghidat de şeful de gară (Adrian Nicolae, unul dintre cele mai bine
jucate şi gândite roluri de comedie ale ultimilor ani, cu precădere într-un prim act hohotitor), bărbatul încearcă
şi reuşeşte să îşi reia în stăpânire proprietatea cu sex feminin. Împinsă de propriile frici şi
de gura lumii (în prim-plan, domnişoara
Cucu, o ex-Mona fără măcar de Grig), femeia cedează,
abandonează şi pleacă (?). Corabia livrescă a lui Miroiu (formidabilă
scenografia claustrofobă a Adrianei Grand, ce permite ca unică soluţie pentru
evadare verticala!) e din nou pradă singurătăţii.
Final!actorii vin la rampă,se înclină,primesc flori de la
spectatori,aplauze,aplauze,iar pisicuța se întinde,și-a terminat somnul și
pleacă,urcă treptele scenei și se pierde în foaier.Acum înțeleg...am cunoscut
un actor-animăluț al teatrului și,zâmbind plec,întrebându-mă:--- Şi totuşi, pleacă cu
adevărat Mona? Sau rochia albă, mănuşile negre şi zâmbetul ei se aşează uşor pe
fotoliul din cărţi pe care clipele nopţii care a fost l-au născut în camera cu vedere la stele?....
