Primăvara este
cea mai frumoasă fiică ,de timp zămislită de Bătrânul An,căruia i-a fost dor de
verde,de de iubirea crudă a florilor pierdute în șoapte colorate,de râsul
cristalin al râului ce curge învolburat
purtând urmele sloiurilor,de cerul albastru ce i-a inundat visele trecătoare.
A învățat
Bătrânul An s-asculte glasul codrului îmbrăcat în verde,tăcerea
muntelui,străjerul cerului și al pământului-pare că-n veșnicia lui se ascunde
viața de la începuturi...
A urmărit zorii
îmbobociți așternuți peste cuprins,aruncând raze jucăușe printre vesele
cânturi,iar în adierile calde soarele s-a-ngânat cu vântul adiat de sufletele
dornice de hore.
Timpul adormit
al Bătrânului An a tresărit,aducându-i o rază de speranță,strigându-i:
-O,spirit ce te crezi îmbătrânit,renaște!
Și-atunci,cu
sfială, și-a privit chipul înflăcărat și ars de geruri,de ploi,de furtuni,și-a
aprins flacăra deșteptării,a zborului spre cerul fără margini.S-a trezit în
brațele grădinilor,unde cresc și
înfloresc bucurii nesecate,s-a desfătat în norii aurii într-o ploaie senină.
Și iat-o: cea
mai frumoasă fiică de timp zămislită-PRIMĂVARA-vestitoarea vieții și a
iubirii,ca o pasăre neobosită,revărsându-și pe florile inimii corola
neasemuită...copilul frumuseții divine de
Viață
îndrăgostită.....
