Chemarea pădurii
Un mănunchi de raze străpungea bolta verde care se legăna deasupră-mi,iar aerul proaspăt al dimineții de vară mă chema în pădurea deasă cu arbori bătrâni.Am pășit sfios în templul neschimbat, era ca de la Facerea lumii,când Universul a auzit înalta poruncă:,,Să se facă lumină!”Era uimitor,minunat!Florile delicate,sălbatice se răsfățau printre firele verzi ale pământului călcat din când în când de câte o căprioară ce-și urmărea puiul fragil.
Venisem cu-un scop știut numai de mine,voiam să ascult concertul cântătoarelor pădurii,dar mai întâi le urmăream pregătirile: se roteau,își înfoiau aripile,se așezau pe ramuri,privindu-se încrenzătoare de trilurile glasurilor.
Și au început acompaniate de foșnetul frunzelor,de suspinul izvoarelor,de murmurul sufletelor de sub scoarța copacilor,iar fluturii multicolori dansau, valsau amețitor.
Mi-am ridicat privirea spre cerul auriu al verii,m-am lăsat mângâiat,alintat și mi-am înălțat glasul șoptit:ÎȚI mulțumesc că mi-ai făcut sufletul doritor de frumos,mi-ai dus pașii neliniștiți pe cărările cunoșterii,mi-ai apropiat stelele nopții,m-ai scăldat în apa norocoasă,mi-ai dat iubirea adevărată,m-ai învățat s-ascult vocile păsărilor,să recunosc mersul timpului,să văd adevărul cu ochii curați ai unui copil.
