Paradisul albastru
Uram scarile infinite ale timpului.
Priveam orizontul vietii cu ochii de copil.
Timpul trecea, iar scarile se pierdeau in
norii fumurii ai putinelor mele amintiri.Urcam sprintem ca un
iepuras,gandindu-ma ca nu trebuie sa ma opresc,ci ca trebuie sa ma opresc,ci ca
trebuie sa strapung,chiar daca imi este greu,viitorul.
Alergam cu secundele dupa mine,cu orele,cu
zilele,cu lunile,cu anii-eu si cei de-o seama cu mine trebuia sa ajungem intr-o
zi in viitor.
Am ajuns la a 13-a ,ba chiar la a 14-a
treapta a vietii si mai departe. De
aici,din locul acesta minunat al vietii,unde miresmele primaverii ma
copleseau,am ridicat ochii si am privit marea.Da,marea,pentru ca ea este
sufletul eternitatii.
De ce spun asa eu si toti,de ce caut
necuprinsul?
Unii cred ca traim scaldati de apele fara
margini ale fanteziei;dar nu! marea este un cuvant,sau poate un epitet
nedeslusit de marii ganditori atunci,acum,sau niciodata.De ce?Pentru ca marea
este un anotimp al copilariei,un tarm ce desparte lumea vie de haosul
nesinceritatii.
Cum pamantului ii putem face o biografie
geologica,de ce nu am face si marii,acestui epitet care-si opreste valurile de
tarmul ce reprezinta prea multa sinceritate sufleteasca.
Imi iau ochii de la acest paradis
albastru,fiindca am de privit viitorul,rugandu-ma ca uraganele vietii sa ma
ocoleasca[asa se roaga mama].
EU,insa nu voi pleca niciodata capul de
partea greutatilor,Eu,trebuie sa le inving,asa cum MAREA a invins si a ramas
statornica aici pe taramul de vis al vesniciei…
