Textul 1
,, Când în ghetele pregătite pentru venirea lui Moș
Niculae am găsit cărți, am fost sigur că Moșu’ făcuse o greșeală. De-abia
începusem clasa întâi și încă nu știam să citesc. Și nici n-aveam de gând să
învăț. Ce să fac cu cărțile? Știam că Moș Niculae aduce jucării cu care te poți
juca imediat. M-am îndepărtat de instalația cu ghete și cărți, fără să o ating.
Ai mei n-au zis nimic.
Da’ pân’ la urmă și-a dat seama de greșeală. Înainte să
mă culc, a revenit - pe ascuns, cum făcea mereu - cu o jucărie. A lăsat-o peste
teancul de cărți, deasupra ghetelor. Era o tobă! [...]
Când m-am întors
de la școală în ziua următoare, domnu’ Dendrea, vecinul de deasupra, mă aștepta
în scara blocului.
— Bună tobă ți-ai luat, m-a întâmpinat el.
— Mi-a adus-o Moș
Niculae, am dat eu să mă scuz.
Dar domnu’ Dendrea nu părea deloc supărat. M-a întrebat
cu admirație în glas:
— Da’ ce-are, dom’le, în ea toba aia de sună așa?
— Păi... nu știu.
— Io-n locu’ tău m-aș uita. Trebuie să aibă ea ceva
înăuntru de face așa frumos.
Acasă, am luat deschizătorul de conserve și m-am apucat
să desfac toba. N-a mers din prima, dar m-am mai ajutat cu șurubelnița și până
la urmă am reușit să-i scot capacul.
Pe peretele interior al tobei erau numai rafturi cu
cărți, de jur împrejur. Dintr-un pas am fost înăuntru. Rafturile îmi veneau
până deasupra capului. Trebuia să mă întind ca să ajung la cărțile de sus.
— Cauți o carte
anume? am auzit în spatele meu.
Mai auzisem bibliotecare la biblioteca de cartier de pe
Pieptănari, așa că nu m-am speriat. Mam întors:
— Caut o carte care să știu io s-o citesc, i-am răspuns.
— În ce clasă ești?
— A-ntâia.
— Aha, a zis ea lămurită. S-a uitat în jur și a scos
dintr-un raft o carte cu coperți cenușii.
— E despre o fetiță care vinde chibrituri pe stradă, a
spus bibliotecara și mi-a întins cartea. M-am dat un pas înapoi.
— Pe asta nu știu s-o citesc. N-am voie să mă joc cu
chibrituri, m-am scuzat.
— Bine, s-a învoit
ea și a pus cartea la loc. A scos alta. Cu coperți negre.
— Asta cu ce-i?
m-am trezit întrebând-o.
— Cu un pui de prepeliță care nu ascultă de mămica lui
și-l împușcă vânătorul.
Nici pe asta nu știu s-o citesc. Da’ una cu un pui care
să-l împuște el pe vânător n-aveți?
Nu ținem desene
animate, mi-a explicat bibliotecara.
A pus cartea la loc și a scos alta. Cu copertă colorată.
Îmi plăcea. Dar ca să nu mă păcălesc, am întrebat:
—- Asta cu ce-i?
— E cu o fetiță care cade în vizuina unui iepure și
ajunge într-o lume unde totul e altfel.
— Pe asta cre’ că
știu s-o citesc...
Am întins mâna după carte. Bibliotecara mi-a dat-o cu un
zâmbet, i-am mulțumit și m-am așezat pe jos, sprijinit de rafturi. Am început
să citesc. Pe litere, cum știam. Fiecare literă îmi poruncea un sunet și
sunetele se împleteau în cuvinte. Din spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri
care se împleteau în imagini mai ceva ca la desene animate.
Când am terminat cartea, am văzut că ieșisem din
bibliotecă. Și din tobă. Stăteam pe jos în camera mea, cu cartea pe genunchi,
și simțeam povestea plutind peste tot în jurul meu. Toba zăcea într-un colț, ca
o cutie de conserve golită și aruncată pe marginea căii ferate
Pentru că
stricasem toba, n-am mai avut voie să ies la joacă toată săptămâna. Dar între
timp învățasem să citesc. Moș Niculae îmi adusese multe cărți. Așa ca am putut
ieși în multe alte locuri. Am ajuns chiar și pe strada lu’ fetița cu
chibrituri”...
(Florin Bican,, Tobă de carte” în volumul „Jocuri și jucării. Seniorii”)
Textul 2
,,Sunt mai bine de
treizeci de ani de atunci, de când am fost pentru prima oară invitat să predau,
vreme de trei ani, la Universitatea din Viena.
În apropierea
universității erau două clădiri masive, de sfârșit de secol XIX, identice,
așezate fața în față: Kunsthistorisches Museum și Naturhistorisches Museum —
muzeul de istorie a artei și cel de istorie a naturii.
Aveam pe vremea aceea o legitimație de jurnalist din
România, care îmi dădea drept de liber acces la mai toate muzeele din Austria.
Cum să nu profiți de așa ceva?
Primul în care am intrat, lesne de ghicit, a fost muzeul
de artă. L-am străbătut pe îndelete, sală cu sală, zile de-a rândul. Apoi am
devenit un obișnuit de-al casei. Nici nu mai era nevoie să arăt legitimația:
portarul mă saluta reverențios de fiecare dată, de îndată ce mă apropiam de
intrare. [...] Cel mai adesea mă opream la sala cu picturile lui Bruegel cel
Bătrân, pictor german din veacul al XVI-lea. Erau expuse acolo, pe lângă
altele, trei capodopere ale artistului: Tumul Babei, Purtarea crucii și Jocuri
de copii. Toate au în comun aglomerarea halucinantă de detalii. [...]
La fel de copleșit de un furnicar de oameni, masați
într-o piață publică și pe străduțele laterale, este și tabloul Jocuri de
copii. Toți însă, într-un chip miraculos, fac același lucru: se joacă. Asta
înțelegem cel puțin din mișcările corpurilor, din asocierea lor, cel mai
adesea, în perechi sau în grupuri și, nu în ultimul rând, din accesoriile pe
care le folosesc precum bețe, cercuri, catalige etc. [...]
Un lucru straniu e
faptul că, în ciuda titlului tabloului, personajele care îl populează nu par a
fi copii. Atât fețele, cât și corpurile par mai degrabă să indice o vârstă
incertă, ca și cum am avea de a face cu niște adulți încremeniți cumva în
copilărie. E probabil efectul unei iluzii picturale care a durat veacuri de-a
rândul, în reprezentarea vădit îmbătrânită a copiilor din scene colective și
chiar din portrete. Însă aici, în acest tablou, amestecul de trăsături
sugerează una dintre stranietățile jocului însuși, pe care îl deprindem la cele
mai fragede vârste și de care nu ne săturam până la adânci bătrâneți. Ca adulți
și ca vârstnici nu ne mai jucăm șotronul, de-a v-ați ascunselea sau lapte gros,
jucăm în schimb șah, canastă, go sau bridge, sau, de unii singuri, solitaire.
Al doilea lucru misterios e infinita varietate a
jocurilor și a jucăriilor cu care ne jucăm. Jocurile, câte sunt cunoscute și
recunoscute, omologate, sunt asemenea limbilor din toate timpurile și de pe
întreaga suprafață a globului. Se spune că, în momentul de față, ar fi vorbite
pe glob vreo 8 000 de limbi. Dar câte feluri de jocuri se joacă? Sau s-au
jucat? La Kunsthistorisches am stat ore și ore în fața tabloului lui Bruegel,
încercând să înțeleg, să recunosc eventual, ce face fiecare personaj sau fiecare
grup de personaje.
În fine, cel de-al
treilea lucru de mirare e seriozitatea jocurilor. Personajele lui Bruegel nu
râd, nu se amuză. Par, dimpotrivă, foarte concentrate la ce fac. Și totuși, în
ciuda acestei seriozități care nu o dată ne dă bătăi de cap, jocurile ne aduc
cel mai adesea bucurie și un sentiment de libertate cum rareori ne e dat să
încercăm altminteri. [...]
Eu unul trebuie să recunosc că, deși am revenit în Viena
de zeci de ori, nu am ajuns să intru și la Naturhistorisches Museum. Și asta,
nu în ultimul rând, și din pricina tablourilor lui Bruegel.”
(Liviu Papadima ,,Cele trei mistere ale jocului”, în volumul „Jocuri și jucării. Seniorii”)
Precizează, în două – trei enunțuri, mijlocul de caracterizare și trăsătura morală a copilului, identificate în fragmentul următor:
„Am întins mâna după carte. Bibliotecara mi-a dat-o cu un zâmbet, i-am mulțumit și m-am așezat pe jos, sprijinit de rafturi. Am început să citesc. Pe litere, cum știam. Fiecare literă îmi poruncea un sunet și sunetele se împleteau în cuvinte. Din spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini mai ceva ca la desene animate.”
Personajul se autocaracterizează folosind monologul interior prin analiza propriilor gânduri și sentimente, precum și a faptelor comise, a limbajului și a comportamentului.Personajul își arată mișcările prin enumerarea verbelor la timpul perfect compus,persoana întâi:,,am întins,am mulțumit,m-am așezat,am început”,verbe ce transmit o sensibilitate puternică nuanțată.Apoi se simte cuprins de dansul cuvintelor care se transformă în imagini.Își povestște întâmplările cu naivitate,sinceritate,descoperind plăcerea de a citi.
Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.
Lectura este o adevărată plăcere și un mijloc nesfârșit
de cunoaștere. Nimic nu se compară cu lectura unei cărți frumoase,chiar dacă
este o povestire ciudată ca aceea cu aventura băiatului care a uitat de a mai
bate toba și a intrat în lumea fascinantă a cărților,învățând să citească.Cititul
i-a îmbunătățit puterea de a cunoaște cuvinte,de a gândi și de a fi mai
inteligent,de a descoperi înțelesul cuvintelor și așa a putut ,,ieși în multe
alte locuri”,altă lume cu personajele ei. Cititul înseamnă cunoaștere,este un
mod activ de a transforma mintea unui copil,, am putut ieși în multe alte
locuri.
În al doilea text,autorul este impresionat de imaginile
unui tablou,,Jocuri de copii”de Brruegel, pe care-l descrie prin cuvinte bine
alese,încât cititorul înțelege mișcările personajelor,ca și când ar fi în fața
acelui tablou și aseamănă jocurile limbilor,,vorbite pe glob.”La fel ca băiatul
care,după ce a învățat rostul cuvintelor a simțit că din,,spatele cuvintelor
țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini”,autorul a vrut să înțeleagă
mișcarea personajelor.
Ambele personaje au înțeles că prin cuvinte,prin
înțelegerea unui tablou descoperă lumea,viața.
Crezi că jocul lecturii îți poate oferi posibilitatea de a pătrunde în alte lumi unde totul este altfel? Motivează-ți răspunsul,valorificând textul 1.
Cred că atunci când citesc, simt că mă detașez de lumea
reală și pătrund într-o lume imaginară, experimentez fiecare sentiment, fiecare
emoție a personajelor, traversez fiecare eveniment sau întâmplare la care
participă personajul, trăiesc o nouă viață.
Lectura reprezintă o portiță de scăpare din lumea
cotidiană. În cărți, totul este posibil, totul are un început și orice pagină
ascunde în ea speranțe și visuri. Lectura este un joc, o dependență, un factor
important al evoluției în viață sau chiar viața însăși. În fiecare rând, în
fiecare pagină găsim un leac, un balsam pentru suflet. Chiar dacă citim printre
rânduri, putem aduna povești de viață, experiențe, tot ceea ce noi nu am avut
posibilitatea de a îndeplini sau trăi.
Băiatul din textul 1 a deslușit încet literele devenite
cuvinte și a înțeles că a citi înseamnă va deveni mai puternic sufletește și mental,pentru
a cunoaște alte lumi,a văzut că,,din
spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini”,a înțeles
realitatea. În momentele din viață când totul pare un joc greu de
câștigat, te poți încuraja prin a citi realizările altora, te consolezi prin
realizările întâlnite în paginile citite, te regăsești în personaje, te
inspiri, îți creezi propriile viziuni asupra cunoașterii, începi să ai
aspirații, visezi la finaluri fericite. Lectura înseamnă un joc care te prinde
într-o călătorie aparte, o evadare și o pătrundere într-un Univers în care
proiectarea dorințelor și a nevoilor tale este posibilă și, mai mult decât
posibilă, este încurajată și susținută. Când citesc, îmi imaginez fiecare pas
al personajelor, fiecare gest. Lectura este o artă vizuală. Mă face să mă simt
diferit, extraordinar.
Asociază fragmentul din ,,Tobă de carte” de Florin Bican cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.
Voi asocia textul 1 cu povestirea,,Cartea care mirosea
urât” de Caius Dobrescu în care există un personaj asemănător,,o fetiță”fără
nume cu o imagine dezordonată, intră în anticariatul bunicului fără
plăcere,fiindcă n-o atrăgeau cărțile,obiectele vechi,iar bunicul o certa și-i
dădea ca exemplu de urmat pe sora ei ,se plimbă prin anticariat și ajunge la o
carte.Ca-n basme,cartea devine personaj, are însușiri omenești, de
respingere:freamătă,își strânge paginile,degajă un miros
neplăcut.Neștiutoare,neștiind tainele cărților,fetița nu simte refuzul
cărții,,avea nasul înfundat”,nu cunoștea rostul cuvintelor,frumusețea
cititului.Fără a fi tulburată,cu insistență,fetița învață să citească,se poartă
cu grijă cu cartea,care se transformă,își răspândește ,,mirosul de parfum de
lavandă”--lumina,plăcerea de a fi citită.Fetița descoperă plăcerea de a
citi,descoperă frumusețea din cărți și,,ia cartea cu ea acasă”,pleacă spre
cunoaștere,spre învătătură,spre lumină.La fel este și băiatul fără nume
care,desfăcând toba descoperă lumea cărților și,deși nu știe să citească,
încearcă să găsească o carte potrivită la recomandarea unei bibliotecare.În
cele din urmă învață să citească și asemenea fetiței urcă o treaptă în
transformarea celui nerăbdător de a cunoaște lumea,viața.
Cele două
personaje asemănătoare descoperă pasiunea pentru lectură,spre cunoaștere.
Scrie un text în care să prezinți mesajul/ o semnificație a textului selectat din Tobă de carte de Florin Bican.
După părerea mea,
mesajul fragmentului dat gravitează în jurul ideii lecturii ca mijloc
de evadare într-o lume a cuvintelor, a cunoașterii.
În primul rând,
cred că textul transmite mesajul rolului pe care îl are
citirea cărților potrivite unei vârste. Personajul principal este un băiat în
clasa întâi care a primit o jucărie,o tobă, și la îndemnul unui vecin descoperă
lumea fascinantă a cărților.Trece ca un călător din lumea reală în altă lume a
cărților dintr-o bibliotecă.
Și ca-n basme totul se transformă:interiorul tobei care
făcea zgomot devine o bibliotecă liniștită în care o femeie îi recomandă cărți
pe care să le citească.Dialogul imaginar dintre băiat și bibliotecară dinamizează
narațiunea, o face mai vie, marchează diverse valori expresive: atitudinea
binevoitoare,serioasă a bibliotecarei ce înțelege că băiatul nu știa să
citească,ezitările băiatului în fața cărților,nu recunoaște că nu știe să
citească,se scuză copilărește când aude ideea unei cărți:
,,n-am voie să mă joc cu chibrituri”sau,milos,refuză
cartea despre puiul de prepeliță.Acceptă cartea cu aventura unei fetițe care
ajunge,,într-o lume unde totul e altfel” și cu migală descoperă rostul literelor,al
cuvintelor.
De asemenea, mesajul
textului este legat de trecerea personajului într-o altă lume,
la o altă etapă: de învățăcel,descoperă literele,cuvinte,înțelesuri noi,vede
imagini,iar în final iese la lumina cunoașterii,în realitate.Și chiar dacă e
pedepsit, pentru că a stricat jucăria,e mulțumit că a putut,,ieși în multe
locuri”din lumea cărților.Pentru băiatul din clasa întâi cititul l-a
familiarizat cu sunetele și cuvintele, i-a dezvoltat imaginația,vocabularul,l-a
învățat despre lumea din jurul său,l-a încurajat să fie curios.
În concluzie,
pot afirma că mesajul textului dat este acela de a arăta importanţa lecturii în
evoluţia personajului. Pot încheia înțelegând metafora,,tobă de carte”care face
referire la băiatul care a învățat mult din cărți,a primit pasiunea pentru
cunoaștere,a găsit în carte o sursă importantă de învățătură.,de înțelegerea
lumii.
