Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei
preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui
Decebal, şi ... că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie.
Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu
ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu
miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o
colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la
păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile
delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul
lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a
adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata
dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit
lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei
adormite ... A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca
dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe
buze, mai purta încă ... mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea,
s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios
de fluier se auzea în depărtări ...
Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce
se întâmplă cu trupul ei, care se schimba ... din zi în zi. La 9 luni, de la
întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitori şi
naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele
i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă.
Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi
tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului,
căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a
adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe
oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu
sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu ... cusut cu
perle. Straiul era astfel conceput ... încât creştea odată cu flăcăul, rămânând
alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.
Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi
ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea,
iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi
iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi
simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de
pe alt tărâm. Tot bătrânii ... spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în
cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că
ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia,
când acesta s-a transformat în ceaţă... Adevărul este că, o perioadă de timp,
nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul
fluierului.
În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi
creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet,
trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese
zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe
nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat
fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a
citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a
vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de
fiarele sălbatice.
Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele
deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu
viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat ... Bărbaţii îl îndrăgeau
şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi
să nu fie gelos pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui
secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se
arăta în vis feciorilor de însurat ... şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se
făcea sub jurământ ... Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de
ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.
Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ,
timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se
transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a
chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a
transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi
Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară ... Şi, în
mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în
puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care
ţin năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost
Dragobete, „zeul” Iubirii la români.
Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun
că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar
fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a
început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a
transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi,
susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră ... ca să
fie veşnic împreună...
Legenda Mărţişorului
