Zece povești
care mi-au plăcut foarte mult, sunt extrem de artistic puse în scenă. Sunt
triste și te pun pe gânduri. Sunt pline de filozofia unor popoare precum
chinezii, grecii, albanezii,sârbii. Ultima poveste parcă face o notă
discordantă, acțiunea ei petrecându-se în Olanda.
Marguerite Yourcenar îşi arată darul de povestitoare
desăvârşită încă de la acest volum, care s-a numărat printre primele publicate.
Volumul “Poveşti orientale” conţine o serie de povestiri care au ca temă
Orientul, atât cel Apropiat căt şi cel Îndepărtat, povestiri ce împletesc
imaginaţia scriitoarei cu părţi de legendă sau miezuri de adevăr. Un volum cu
adevărat magic despre firul poveştilor nemuritoare ce leagă generaţii de oameni
şi continente întregi. Ceea ce face cu adevărat ca aceste poveşti să fie fantastice
este decorul supranatural, atmosfera uşor onirică sau apelul la miturile
popoarelor.
Izbăvirea lui Wang-Fo. Wang-Fo este pictor și străbate provincia Han la
picior alături de Ling,
discipolul său.
Trăiesc în sărăcie, deși Wang-Fo este extrem de talentat, însă își vinde
pânzele pe mâncare. Ling a fost bogat pe vremuri, dar întâlnindu-l pe pictor a
rămas subjugat de talentul acestuia și-l urmează pretutindeni. Într-o dimineață
îi aresteatează oamenii Împăratului și-i duc pe amândoi în fața acestuia.
Împăratul îi reproșează lui Wang-Fo că picturile lui sunt mai expresive decât
realitatea,astfel că viața reală e doar o minciună. Îl omoară pe Ling, iar pe
Wang-Fo îl pune să termine un tablou pe care acesta îl începuse în vremea fostului
Împărat, spunându-i că-l va fi omorât la finalul lucrării. Wang-Fo pictează,
își dă toată silința, tabloul pare mai real, iar Ling apare în tablou și-l
trage și pe Wang-Fo după el, iar aceștia se depărtează cu o barcă în peisajul
din tablou, scăpând de Împărat. Îi permite tabloului să înlocuiască cu
semnificaţii proprii realitatea cea mai crudă, să anuleze moarte, sentinţe şi
călăi.
Zâmbetul lui Marko. Acțiunea se petrece pe la Fiordul Kotor(pe ţărmul
Muntenegrului). Marko este un sârb și luptă împotriva musulmanilor. Vine la o
iubită musulmană în Kotor, iar într-o seară se enervează și îi aruncă mâncarea
pe geam, iar aceasta îl vinde gărzilor
musulmane care încercuiesc locuința. Marko se duce pe balcon și se aruncă în
valurile mării. Musulmanii îl prind după o vreme, iar Marko se preface mort.
Văduva le spune că nu e mort, să-l răstignească pe cruce. Marko nu se mișcă. Văduva
le spune că se preface, să-l ardă pe cărbuni,dar Marko tot nu se mișcă. Musulmanii
îl ademenesc cu niște fete dansatoare, iar Marko zâmbește. Una dintre fete îl
observă, dar nu îl trădează. Musulmanii și văduva se conving că e mort și
pleacă. Marko se scoală, o pedepsește pe văduvă și pleacă cu fata care nu-l
trădase.
Laptele morții. În Albania, trei frați vor să construiască un turn de
apărare împotriva turcilor. Turnul se surpă în fiecare noapte și se hotărăsc că
trebuie să pună la baza lui pe nevasta care va veni prima cu mâncare în
următoarea dimineață(ca în balada meșterului Manole). Fratele cel mare speră că
va veni nevasta lui, pentru că el oricum n-o iubea. Fratele mijlociu se gândește
că-i va spune nevestei sale să nu vină, iar cel mic e singurul corect, care
nici nu dorește moartea nevestei sale, nici nu o va anunța. Bineînțeles că se
întâmplă să vină cu mâncare nevasta fratelui mic. Cei doi mai mari o zidesc la
baza turnului.
Cea din urmă dragoste a prințului Genji. Prințul Genji a fost iubit de
oameni, dar acum e bătrân, simte că i se apropie sfârșitul și se retrage în
munți. Încet începe să orbească. O femeie credincioasă i se înfățișează
prințului de mai multe ori sub masca unor femei rătăcite prin munți, într-un
final prințul care e deja orb o acceptă. Înainte să moară prințul le enumeră pe
toate femeile iubite, chiar și pe cele sub a căror mască s-a ascuns fosta
iubită, numai pe ea nu o amintește.
Cel care le-a iubit pe nereide. În Grecia, într-o tavernă doi oameni povestesc
despre un cerșetor nebun,care în trecut a fost un băiat destoinic, dintr-o
familie bogată, avea o logodnică frumoasă. Doar că le-a văzut pe nereide, nimfe
ale mării care ademenesc oamenii și aceștia sfârșesc prin a înnebuni- e cazul și băiatului despre care povestesc
ei.
Sfânta-Fecioară-a-Rândunelelor.
Un călugăr se tot luptă cu nereidele să le vină de hac. Le urmărește până la o
peșteră unde se ascund ele, face un altar în fața peșterii și astfel ține nereidele
prizoniere, așteptând ca acestea să moară. Până la urmă nereidele sunt
prefăcute în rândunici de o femeie sfântă care trece pe acolo.
Văduva Aphrodissia. Kosti, un bandit de prin păduri este prins de țărani
și pedepsit.Dar Kosti îl omorâse și pe preotul din sat, în urmă cu mulți ani. Văduva preotului este de fapt iubita lui
Kosti. Femeia plânge pentru moartea lui Kosti, deși de față cu sătenii se
bucură că a fost prins ucigașul bărbatului ei. Văduva ia trupul lui Kosti pe
ascuns și-l îngroapă alături de preot, în cele din urmă fuge în munți.
Kali. Zeița Kali a fost alungată de alți zei, care îi schimbă
înfățișarea,iar aceasta cutreieră prin lume, până când îl găsește pe Înțelept
și-i spune acestuia povestea ei
Moartea lui Marko Kralievici. Marko oferă tot felul de ospețe bogate,
cunoștea pe toată lumea, intră în vorbă cu toți. La o asemenea petrecere
descoperă un bătrânel pe care nu-l cunoaște. Încearcă să-l gonească, dar
bătrânul refuză, se luptă, dar nu-l învinge, ci tot el, Marko, cade fără suflare.
Mâhnirea lui Cornelius Berg. Cornelius e pictor, ajuns la bătrânețe și
nu mai reușește să picteze nimic,trăiește doar din amintiri,într-un orășel din
Olanda, unde se împrietenește cu un om pasionat de cultivatul lalelelor. Omul îi
spune că Dumnenzeu e un pictor desăvârșit, iar Cornelius înțelege că trebuia să
picteze doar peisaje,așa cum crease divinitatea.
În a şasea,,Povestire orientală”, Marguerite Yourcenar
developează viaţa călugarului Therapion, discipol asiduu al ,,marelui
Atanasie”. Aspectul său exterior este descris ,,auster şi aspru, blând numai
faţă de făpturile în care nu bănuia prezenţa demonilor.” Era un călugăr care,,în
Egipt înviase şi evanghelizase mumii; în Bizanţ spovedise împăraţi; în Grecia
venise dând crezare unui vis, cu gândul să exorcizeze acest pământ încă prins
în mrejele lui Pan” .
Therapion luptă de bunăvoie, aprins de
dorința de a fi împotriva arborilor sacri, a zeilor de lut, dar mai înainte de
toate se opune încăpățânării ţăranilor pe care nu îi poate întoarce odată
pentru totdeauna la Hristos. Tentativele călugărului Therapion de a transforma
într-o flacără inimile enoriaşilor nu îşi ating ţinta. Sufletul ţăranilor orbit
de lumină şi căldură ,astfel ei se închinau lui Isus, fiul Mariei, înveşmântat
în aur ca un soare în răsărit, însă inima lor îndărătnică rămânea credincioasă
şi divinităţilor care îşi au sălaşul prin scorburi sau se înalţă din clocotul
vârtejelor de apă. Seară de seară puneau sub platanul nimfelor o strachină cu
lapte de la singura capră care le mai rămăsese. Spre seară,pândeau pe sub
copacii crângurilor femeile acelea cu ochii de onix care se hrăneau cu busuioc
şi cu miere.
Iubirea sătenilor pentru nereide-iele
cerea sacrificii-dispăreau animale,copii,iar pe Therapion îl batjocoreau.
Supărat,Therapion le taie nimfelor
platanul, dă foc măslinilor în care acestea s- ar putea ascunde, presară în tot
locul cruci, le înconjoară cu rugă şi cu focuri. Însoţit de un grup de enoriaşi,
într-o noapte, construieşte un paraclis la intrarea văgăunii în care acestea
obişnuiau să se adăpostească și pune în
dreptul ieşirii din peşteră, o icoană mare a lui Iisus răstignit. Nimfele, care
cunosc numai zâmbetul, aveau să dea înapoi în faţa acestui chip
chinuit”,apoi au potrivit uşa şi au
răsucit în broasca ei o cheie grea de fier .
În a doua noapte de veghe, când nu se auzeau
decât gemete tot mai stinse, Therapion vede venind spre el o femeie. ,,Mergea
cu capul în pământ, veşmântul şi năframa îi erau negre, însă prin pânza
întunecată străbătea o lumină de taină, ca şi când dimineaţa s-ar fi îmbrăcat
în noapte.”Femeia l-a întrebat ce caută un călugăr bătrân ca el în acel loc al
pierzaniei. Therapion îi povestește despre nereide și despre felul în care le
pedepsește,dorind ca peste locurile acestea să domnească pacea Domnului.
Replica pe care o primeşte călugărul este cu totul imprevizibilă pentru un om
iniţiat în arta de a discerne binele de rău şi care se angajase pe viaţă să îi
dea lui Dumnezeu o mână de ajutor la mântuirea lumii. Femeia îi răspunde că în pacea Domnului sunt cuprinse şi nimfele şi căprioarele, turmele de capre-toate
vietățile. Apoi i-a spus că la Început, pe când făcea lumea, Dumnezeu a uitat
să dea aripi unor îngeri, care au căzut pe pământ şi au ajuns prin păduri, devenind
nimfe şi Pani, iar alţii s-au aşezat pe un munte, unde au devenit zeii
olimpieni. Îl sfătuiește să nu se comporte ca unii păgâni, care pun mai presus
creatura decât Creatorul, să nu se mânie pe lumea făpturilor făcută de El.
Călugărul nu poate renunţa atât de
uşor la adevărul lui pe care l-a slujit cu ardoare, crezând că acesta coincide
întru totul adevărului divin. Omul, condamnat să trăiască într-un teritoriu
marcat de opoziţii-sacru/profan, bine/rău, frumuseţe/urâţenie -nu poate să înțeleagă
că ceva se acceptă fără condiții.Aceste nimfe îi tulbură pe credincioși,de
aceea trebuie gonite.
Cunoscând inima omului, femeia îi răspunde că numai Dumnezeu
actionează dezinteresat.,iar el,omul trebuie să vadă o cale de a împăca viaţa
nimfelor cu apărarea oamenilor.
În final,femeia îşi arată identitatea
şi îl roagă pe călugăr să îi îngăduie să intre în peştera ielelor. Îi este milă
de aceia care caută în ele adăpost. ,,Într-o peşteră l-am născut pe fiul meu şi
tot într-o peşteră l-am încredinţat, fără teamă, morţii, ca să se nască
pentru-a doua oară, înviind” (peştera simbolizează inima, centrul fiinţei
noastre).
Maica Domnului intră în peşteră şi vorbeşte cu
nimfele într-o limbă necunoscută, poate aceea a păsărilor sau a îngerilor. Când
iese, îl îndeamnă pe călugăr să privească şi să asculte. De sub veşmântul ei
ieşeau nenumărate sunete, mărunte, ţipătoare,iar călugărul Therapion a văzut că
ducea în cutele hainei sale sute de rândunele. Ea şi-a deschis larg braţele, ca
pentru rugăciune, lăsând păsările să-şi ia zborul. Cu glasul ei limpede ca un
sunet de harfă le îndemna să zboare. Înainte de a pleca la ceruri îl roagă pe
Therapion să le facă rândunelelor un adăpost în paraclis.
De atunci,în fiecare an rândunelele se întorceau la
cuiburile lor, iar Therapion se oprea adesea din rugăciune ,ca să se uite cu
duioşie la jocurile şi iubirile lor,, prin care prihana nimfelor se mântuia în
neprihănirea rândunelelor.”Astfel în sufletul călugărului se restabilește
echilibrul dintre natură și Dumnezeu.
