1 iunie....

Copilăria este o imensă nevoie de mirare,o lume la care se visează gingaș și cu sfială...

                    este mugurul omenesc ce abia se deschide la viață..... 

                    este un moment când ușă se deschide și lasă să intre viitorul...

                    are mâinile cu care se prinde de Rai....

                    preface obiectele din casă în icoane...

   Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care fiecare aleargă fără încetare să-și potolească  setea de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune....

   Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie. Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Este vârsta la care suntem cel mai aproape de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...
  Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
                                                          Ar trebui să rămânem pentru totdeauna copii, indiferent de vârstă şi poate că lumea ar fi mai bună, oamenii ar fi prieteni şi nu ar mai exista diferenţe între noi.

mesajul poeziei,,Cine poate ști?”de Ana Blandiana

,,Cine poate şti

De unde vine vara
Şi încotro se duce
Cântând
Caravana ei verde şi aurie?
Unii zic c-ar veni
Din pământ,
Că-şi trage povara,
Fierbinte şi dulce,
Din bostănărie,
Că se naşte în pepenii verzi,
În miezul lor
Strălucitor
Ca un palat
Luminat
De rubine,
Cu pereţi
De porfir şi nestemate
Şi cu pardoseala purpurie.
Tot ce se poate,
Dar mie
Mi-a spus o fetiţă cuminte
Că-şi aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Şi cum,
În miros de lapte, de fân şi de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,
Înspre bunici.”

( mesajul unui text liric= ce transmite textul(sentimente,stări), titlul și semnificația lui,limbajul figurat)

           Din punctul meu de vedere, mesajul poeziei,,Cine poate ști?”de Ana Blandiana este răspunsul la o întrebare-ghicitoare,care se transformă într-un joc al cuvintelor ce au ca scop alunecarea visului spre realitate.Cine oare știe mersul vieții?

  Tema poeziei este jocul copilăriei, iar ipostaza eului liric este aceea de observator.Titlul poeziei o întrebare la care se  așteaptă un răspuns despre vara-momentul bucuriei de a trăi,despre lumina ce dezvăluie toate secretele și alungă întunericul.  

              Un prim argument îl reprezintă reluarea întrebării din titlu,o  adresare care cere răspuns.  

Vara este personificată într-o ființă de basm strălucitoare ce împarte pământului,cântând din convoiul ei, speranța,tinerețea,lumina,căldura,bogăția.Un răspuns anonim este surprinzător: vara vine din locul miraculos al încolțirii,,pământul”,acolo unde se ascund bogății în,,pepenii verzi”ce devin adevărate palate pline de bogății -ca-n povești.Descrierea interiorului unui palat-pepene-este plină de strălucire:,,rubine,potir,nestemate,purpură”.Răspunsul adevărat este primit de la,,o fetiță cuminte”,un copil cu fantezie,ce vine din lumea basmelor și astfel eul liric află că vara  poate fi definită printr-un singur cuvânt:petrecere! .Vara vine dintr-un început din,,copilărie” începutul ascensiunii spre cunoaştere,spre lumină, spre frumos.Vara este bucuria începutului vieții trăită în dulceața,,lapte”,al  culcușului ,,fân”cu primele  amintiri,,fum”,rostogolite în viața renăscută cu norocul de a vedea adevărul vârstelor.Cuvintele din final,,înspre bunici”semnifică o reîntoarcere- alunecarea omului în cercul vieții.

                Un alt argument îl constituie expresivitatea figurilor de stil:personificarea verii într-o ființă ce aduce bucuria vieții,transformând Universul într-o joacă a copilăriei,a strălucirii,a fanteziei. Metaforele poeziei sunt pline de sensibilitate și culoare ce aduc frumusețea trăirii în lumea jocului copilăriei,vârsta pe care o vede ca un mister al lumii,o renaștere a vieții:,,caravana”verii este convoiul magic al vieții care prinde clipa bucuriei;,povara fierbinte și dulce”exprimă suferința entuziastă,din care se pot nasc bucurii;,pepenele-palat”este  locul basmelor în care omul visează;,,mirosul de lapte,de fân și de fum”enumeră intimitatea,căldura primilor ani ai vieții.Verbul,,alunecă”are sensul de cădere,căreia omul nu-i poate opune rezistență,iar insectele enumerate semnifică:fluturele-revenirea la viață;buburuza-norocul;furnica-munca.

  În abordarea textului liric, prezența eului liric, apare în formele pronumelui personal:,,mie,mi”. Confesiunea poetică și întrebarea retorică accentuează dorința de a cunoaște vârsta inocenței. 

              În concluzie, consider că mesajul poeziei-creează o lume miraculoasă, strălucitoare, o bucurie pentru întoarcerea în spațiul copilăriei atât de miraculos,atât de trecător.

compunere--Noapte de vară

  Este o zi de vară,iar eu mă bucur de  zilele lungi, simt mirosul florilor, aerul proaspăt și curat ce-l  resimt  în respirație, zborul albinelor în jur  și mai ales concertul dimineții. Visez să mă plimb în pădurea de stejari și mesteceni printre flori, prin iarba verde, să simt vântul ușor și să-mi destram gândurile departe, departe...cred că  este o adevărată fericire. Parcă ar fi un colț de RAI !

  Sub povara crengilor și a timpului, mestecenilor li s-au albit tulpinele și în noaptea cu lună plină mirosul aerului și strălucirea îi transformă în pădurea de argint.

  Dacă întind o mână spre vârful unui arbore ,așa rătăcit printre ei,pot să cred că prind o stea.

  Atât de albastru și nemărginit este cerul și atât de strălucitoare se revarsă lumina,încât pot întreba: câți au visat sub umbra ta pădure și câți te-au iubit... încă îi aștepți sub ramurile tale pe acei care încă mai au curajul să viseze și să iubească?

  În liniștea nopții aud clipocitul apei,cântecul unei păsări,iarba cum crește

  Cât de adânc se resimte până în adâncul sufletului acel miros al verii, toate în jur mișună de viață, totul e atât de viu:pământul, cerul, apa, iarba... chiar și pădurea parcă vorbește prin zumzetul din jur!! Da, totul e viu și tu, Doamne, le-ai făcut pe toate!

caracterizarea personajului Duțu din nuvela,,Comoara” de Ioan Slavici

,,Se scula Duțu cu noaptea-n cap și pleca-n cântarul cocoșilor, căci era lung drumul până la linie și ținea să se puie la lucru mai nainte de a se fi luminat de ziuă. Căra pământul cu metrul cubic, și cu cât mai de dimineață-ncepea să-l care și cu cât mai pe noapte înceta cu căratul, cu atât mai mulți erau metrii la sfârșitul săptămânii. […]

Avea mâna norocoasă, și pe ce punea el mâna lui nu putea să-i iasă decât bine.

Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ, el se-ntreba de ce adecă n-ar fi cu putință ca să găsească vreo comoară-n calea lui. [...]

Când, deodată, Doamne ferește și-n ceas bun să fie! cazmaua se lovește de ceva vârtos, foarte vârtos, ce nu suna nici a lemn, nici a piatră, nici a cărămidă, nici a oală spartă, nici chiar a fier, ci curat ca o căldare de aramă, ca un cazan, mare cazan.

Duțu, om de vreo douăzeci și opt de ani, mai mult slab decât plin la trup, mai mult bălan decât oacheș, cu fața cam prelungă și cu ochii căprui, rămase nemișcat și cu fața galbenă și mai lungă decât de obicei. Îi trecuse un fel de junghi prin inimă, i se oprise sângele-n vine și i se tăiaseră picioarele.

- Dăduși de cazan?! grăi Dumitru al Ciungului, care săpa la o depărtare de vreo zece pași.

Duțu se cutremură în tot trupul și se uită speriat împregiurul său.

Vorbise Dumitru-n glumă, dar grăise un adevăr atât de grozav, încât Duțu abia se mai putea stăpâni să nu-l lovească cu cazmaua-n cap, ca să-l lase mort pe loc.

Mai erau însă și alții prin apropiere.

- Da, am dat, răspunse el cu glasul înecat. „Dar, taci, c-o să-l ridicăm la noapte și să-l împărțim”, voi el să urmeze, dar aceste vorbe i se opriră-n gât.

Era peste putință ca el să împartă cu cineva: mai bine moarte de om!

Urmă deci a săpa înainte, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat; răsuflarea i se îneca însă, mânile și picioarele îi tremurau, ochii i se furișau pânditori spre Dumitru.

Un singur sâmțământ îl stăpânea: frica de o mare primejdie necunoscută.

El nu știa și nu putea să se încredințeze dacă e ori nu cazan în pământ și dacă e ori nu ceva în cazan; era însă amețit de gândul că trebuie să fie, și-n amețeala aceasta era ca ieșit din fire.

- O să te faci boier mare, Duțule; fă-mă și pe mine vreun vătaf la curtea ta, grăi Dumitru, urmându-și gluma.

Duțu iar se cutremură.

- O să te fac - răspunse el - mai mare peste cei mici. [...]

Acum Duțu era încredințat că nu bănuiește Dumitru nimic; sângele, cu toate aceste, nu i se potoli. Săpa înainte și băga bine de seamă, ca să nu mai ajungă cazmaua pe unde sunase cazanul, dar îl treceau fiorii când vedea că roaba se umple și trebuie să plece cu ea la fonul depărtat, vreo patru sute de pași.

Era peste putință ca el să plece, să se depărteze, să părăsească comoara lui - acolo, în apropierea lui Dumitru.

El răsuflă ușurat când Dumitru plecă cu roaba plină.”

(Comoara de Ioan Slavici - fragment)

  Titlul fragmentului din nuvela,,Comoara”este semnificativ pentru tradiția românescă care spune că dacă omul va visa,va dori să găsească o comoară (grămadă de bani sau de obiecte păstrate sau  ascunse în pământ) necazuri va avea.

  Tematica nuvelei abordată de autor este cea a înavuțirii, banul fiind văzut ca o sursă de dezechilibru sufletesc.

  În prezentarea personajului-principal al fragmentului,Duțu-nume al omului căutător- sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

   Caracterizarea indirectă este folosită de autor la începutul fragmentului, când, din faptele personajului, se desprind hărnicia acestuia şi devotamentul său faţă de familie. Duţu pleca de acasă cu noaptea în cap,dornic de a începe munca grea. Muncea ziua întreagă cu hărnicie.Găsirea unei comori era singura dorință cu care scormonea pământul.Continuu gândea la norocul găsirii unei comori.Momentul în care cazmaua se lovește de ceva dur îl surprinde,se sperie,devine confuz,iar gândurile îi năvălesc în minte,nu poate vorbi cu Dumitru,care-l ironizează,stă pe loc,fără a se depărta de locul norocului. Comportamentul lui este al unui om plin de zbucium,cu frica de a nu fi bănuit. Gesturile si gândurile lui devin contradictorii, spaima de a nu fi descoperit îi impune un exces de supraveghere a gesturilor si mișcărilor și tocmai acest lucru îl trădează. Descrierea frământărilor sufletești ale lui Duțu arată dorința de a fi singurul posesor al comorii visate. În el sunt două personaje,unul pozitiv,muncitor și altul negativ cu dorința de a se îmbogăți.

  Caracterizarea directă este a autorului care-i arată vârsta tânără,înfățișarea unui om obișnuit.Este privit cu simpatie de omul care muncește alături de el și care glumește cu el.

  Perspectiva narativă: acțiunea este relatată la persoana a lll-a singular, de către un narator obiectiv   impersonal care povestește, fără a se implica în faptele prezentate,dar dezvăluie gândurile ascunse ale personajului său.Monologul lui Duțu arată spaima de a nu fi urmărit de omul de lângă el;exclamația,,Doamne ferește” trădează dorința de a nu fi văzut,de a se ascunde,gândind la soluția extremă: de a face chiar moarte de om.Verbele:,,se cutremură,se uită speriat,răsuflarea i se înecă,treceau fiorii”exprimă decăderea fondului uman pozitiv în favoarea celui negativ, demonic, e capabil să ucidă mai degrabă decât să-mpartă comoara. Stilul indirect liber este folosit pentru a evoca gândurile personajului.Impresionează claritatea comunicării,iar vorbirea personajelor arată felul popular de a se exprima.

compunere--despre trandafiri

Vara începe întotdeauna cu miresme de trandafiri. Nu e nevoie să merg să le caut,mă găsesc singure, mai ales dimineața și seara, când parfumul lor așteaptă să le deschid fereastra.

Trandafirul este floare de suflet, floare de frumusețe.  Legenda spune că ,,floarea zeilor" s-a născut din zâmbetele și din lacrimile zeițelor.

 Sunt în grădină și privesc florile și văd nişte culori intense, amestecate într-o armonie aproa­pe muzicală, care-mi taie răsuflarea. Bolta de trandafiri este armătura mea de feri­cire. De cum intru  sub iradierile ei parfumate, tim­pul se oprește în loc, orice întâmplare, cât de mi­că, devine  viaţă trăită la maximum. Parfumuri ușoare de primăvară amețitor de dulci mă înconjoară.
  Atât de intensă este fericirea, încât mi se pare, câteodată, că dacă voi îndepărta puţin petalele, am să îl văd pe Dumnezeu, zâmbindu-mi îngăduitor.

Trandafiri- albi, roșii, galbeni, roz, toți au explodat și strălucesc în soarele după-amiezii de mai, desfăcându-și florile cu voluptate.Să nu fim trişti că trandafirul îşi pierde petalele…

                                Primăvara dă foc naturii cu trandafiri. 

compunere--În pădure

 Înainte de a intra în pădurea de la marginea câmpiei, se auzeau fălfâiri de ziuă, triluri de păsări... Zvâcnea lumina din toate părțile....era lumina aceea de început de lume, curată și frumoasă. Ierburile erau așa de înalte, încât trebuia să le dau cu mâna la o parte, flo rile câmpului se aplecau spre mine, spre potecă. Multe petale mi se lipeau pe mâini... le adunam, le țineam în palme până când mâinile miroseau a flori. Valurile de iarbă mă înconjurau,iar o boare căldă mișca frunzele și florile.. Văzduhul aburea cu miros de ierburi. De jur-împrejur,
 la orizont, se descoperea ziua, minut cu minut. Mii de sclipiri se încrucișau, pretutindeni strălucea roua. ,,E drumul spre Rai", gân deam...Departe de mine  dealurile din depărtare ondulau în căldura ce se rostogolea din înalturi.. M-am oprit în marginea unui lan de grâu... verde-gălbui. Spicele erau nemișcate în lanul ce se unduia ușor, ce-mi  aducea un val foșnitor de răcoare din pădure.
Pădurea....încă de la început am avut senzaţia stranie că toţi arborii mă pri­vesc. Nu le vedeam ochii, dar cu siguranţă mă priveau. Şi parcă milioanele de frunze care foş­neau erau tot atâtea pleoape clipind. M-am apro­piat de brazii aceia seculari să le pipăi scoarţa, mi s-au părut nişte bătrâni solitari.
  La tot pasul,arbori scorburoși ca nişte case deschise, în care duhuri vin să locuiască un timp, pentru a se muta apoi în alt loc. Cu cât înaintam, pădurea devenea mai întunecoasă şi mai misterioasă, şi păsările cântau mai aprig. Ceva sălbatic se amesteca cu frumuseţea şi delica­teţea. Explozia de viaţă din lumi­nişuri alternează cu trupurile arborilor căzuţi şi intraţi în descompunere, unde furnicile aleargă în neştire şi câte o ciocănitoare, în culori fantastice, scobeşte fericită în putregai. Şi oriunde mi-aş fi îndreptat privirea, vedeam acest amestec de viaţă şi moarte, în îmbinări distincte şi clare. Încetul cu încetul, drumul s-a transformat într-o potecă alunecoasă pe alocuri, acoperită cu frunze.Vuietul pădurii a­vea un şuierat, şi trosnete ciudate se auzeau din desi­şuri. Brusc, am în­ceput să percep fie­care detaliu, în doar câteva minute, am început să fiu atent la fiecare pasăre ce îşi lua zborul, fie­care foşnet de frun­ze şi fiecare urmă din pământul moale.Era amurgul ce mă gonea spre casă... soarele ce-mi arunca săgețile aurii de rămas-bun.... 

compunere--Vara florilor de tei

  Îmi place să ating copacii cu palma, să-mi plimb degetele pe scoarța lor. Iau pe câte unul în brațe, îmi lipesc obrazul de el și-l întreb ce mai face. Are să-mi spună ceva? Ciulesc urechea și parcă aud un murmur neînțeles. Toți copacii au înflorit în primăvara aceasta, chiar și cei mici. Mă opresc în loc, închid ochii, inspir adânc: ce parfum minunat!

 Vara este anotimpul exuberanței, al belșugului și al manifestării vieții. Câmpurile, pajiștile, poienile și marginile drumurilor se umplu de flori și de miresme. Pâlcurile înflorite de salcâm cu mirosul lor dulce-rafinat, înmiresmatele păduri de tei, covoarele roșietice aromate cu flori, delicatele broderii în culori sălbatice, incredibilele lanuri galben-verzui,toate organizează adevărate spectacole de forme, culori și parfumuri. Dar parcă numai mireasma florilor de tei aduce pacea în suflet, îmblânzește inima, pregătind-o pentru marile împliniri ale verii. Legendarul tei a devenit un simbol vegetal al unei mis­tui­toare iubiri neîmplinite, o durere în­lănţuită, care aminteşte atât destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc, cât şi destinul unei istorii fră­mântate a poporului ce a dăinuit pe aces­te meleaguri. Nu voi greşi  dacă spun că teiul are un omolog... şi anume ,,Gorunul lui Horia"?

 Ca arbore din covorul vegetal al ţării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinităţii, fiind consi­derat ca arbore sfânt. Nu este întâm­plător că, în coroana teiului, Dumnezeu nu aruncă niciodată săgeţile trăsnetelor.

  Căldura nopții de vară intră pe geamul deschis, odată cu fluturii buimaci, zăpăciți de lumina lunii,de parfumul teilor și mi-l presară pe mâini, pe față,iar eu le simt ca niște scântei de lună...

compunere--Ploaia de vară

Din întâmplare am ajuns pe un drum care parcă mergea spre cer, trecând prin păduri de fag și stejar, prin poieni înmiresmate și multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni delicați și imperiali care vibrau în aerul curat al verii. Era ca un tablou viu.

 Știam că, de cum treceam de tufele de alun, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, să tac în pădure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam să ascult. Dar asta, până într-o zi când m-a prins ploaia, o ploaie bogată de vară.M-am așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să mă apere și am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul. Și atunci...atunci într-adevăr, am auzit...mai întâi un freamăt greu...

    Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, acoperit de crengi groase care mă apărau de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau de parcă răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și... în momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de fag.

  Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua... creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând. Nici nu-ndrăzneam să privesc cerul,îl socoteam supărat,iar ploaia mi se părea a fi lacrimi,dar eu eram împăcat că mi se așterneau pe față mângâierile ude ale cerului.

  Când ploaia s-a potolit,am simțit că pădurea pare mai tăcută vara, în comparație cu explozia de cântece din primăvară.Vara, concertele se țin dimineața, devreme. Poate e cald mai târziu,poate  prea multă treabă au păsările, pentru a mai cânta în miezul zilei. Nici nu mai e așa de mare nevoie de cântece ca în primăvară.Îmi place că privighetorile continuă să cânte și în timpul nopții chiar după ploaie. Știu, probabil, că un asemenea glas  le-a dat cerul,ca să-i încânte și pe locuitorii pădurilor.

  Iar mie nu-mi rămâne altceva decât să tac, fiindcă în pădure legile sunt altele... și să mai aștept o ploaie de vară.

gen liric--poezia,,Glas de toamnă”de Adrian Maniu

,, Toamna a făcut inimi de aur din foi...

Nicio  vorbă, niciun glas. Linişte târzie.

O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie alb de ploi.

Inimă, potoleşte-ţi zbuciumarea.
Pământu are odihnă pentru toate.
Ceru din slăvi înnorate,
împarte uitarea.

Linişte în ogoru unde sămânţa veghează,
linişte în sufletu învins,
linişte pe foile ce s-au desprins
şi în steaua care stă să cază.” 

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

Titlul poeziei este o metaforă-definește prin imagini şi sunete cu rezonanţe grave perioada sentimentelor profunde când sunt pecetluite sau destrămate stările naturii, temperată de liniștea ca stare spirituală,este momentul înțelegerii  tainelor ascunse.

   În primul rând,poezia,,Glas de toamnă” este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. Contemplând un peisaj de toamnă,poetul descrie transformarea frunzelor în,,inimi de aur”-ornamente ce ascund sufletul trist în tăcerea și calmul lumii,iar păsările se topesc pe infinitul lipsit de culoare.Tăcerea este suferință,iar poetul îi poruncește inimii,sufletului să-și domolească chinurile schimbării timpului.Este vremea unui repaus,când nimic nu tulbură calmul din ,,ogor”,locul sacru al naşterii, al devenirii,al începutului  noii vieţi.Poetul repetă cuvântul,,liniște”,pentru a sublinia starea de pace și seninătate din interiorul naturii,a omului dominat de nemișcare.Liniștea este adusă de căderea frunzelor,a foilor din calendar,a stelei  căzătoare,toate anunţă tristețea,durerea.

   În al doilea rând, textul este liric, deoarece eul liric îşi face simţită prezenţa prin adresarea directă către,,inimă”,loc al zbuciumului,al neliniștii;dar și prin verbul la modul imperativ urmat de un pronume,,potolește-ți”-rugămintea omului ce caută seninul chiar și-n toamnă.

  În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul care creează imagini vizuale ale toamnei cu o atmosferă întunecată și tristă,cuvintele transmit un sentiment de nelinişte. 

  Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, organizat în versuri cu măsură inegală, rimă îmbrățișată şi ritm trohaic.

    În concluzie, poezia,,Glas de toamnă”este liric, deoarece, prin vocea eului liric, autorul descrie un peisaj dominat de liniște,nemișcare,care degajă melancolie.

      

 

compunere despre o pesonalitate

   În clasorul cu timbre al bunicului meu am găsit un timbru pus pe o singură linie-era din 1968 cu portretul savantului Emil Racoviță.Parcă auzisem la școală acest nume și curios l-am întrebat pe bunicul despre el.A rămas uimit de întrebarea mea și zâmbind m-a întrebat dacă e vorba de un joc de pe tabletă.E!nici chiar așa,mai citesc și eu...și-atunci, serios, a început să-mi explice că savantul despre care îl întreb e deosebit pentru știința românească.Ce-am aflat m-a surprins:

             Emil Racoviță a pus bazele unei noi științe: Speologia,adică viața în grote.

S-a  născut  în  Iași ,l-a avut ca  învățător  pe  îndrăgitul  povestitor  de la Humulești , Ion Creangă; la Paris își îmbogățește cunoștințele în domeniul științelor naturii...plecă pe vasul „Belgica” , în calitate de naturalist al expediţiei antarctice-belgiene, care avea drept scop cercetarea științifică a regiunii Polului Sud. (A fost vorba de o călătorie din Țara de Foc spre Antarctica, în condiții vitrege, cu temperaturi de minus 40 de grade și 13 luni cu nava prinsă între ghețuri și amenințată în fiecare clipă să fie sfărâmată. Îl cunoaște  pe Roald Amundsen , celebrul explorator de mai târziu al regiunilor polare,iar între ei  se naște o strânsă prietenie.) Descoperă singura plantă fanerogama- planta cu flori ce se înmulțește prin semințe - care trăiește în ținutul antarctic. De o deosebită importanţă a fost contribuţia lui la studiul vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o notorietate deosebită în lumea ştiinţifică a momentului. El a rămas atunci în istoria științei ca descoperitor al balenei cu cioc.

   Ascult și nu-mi vine să cred cât de neștiutor sunt!... au existat așa oameni?Ce cuvinte a rostit!!!

         „În vârtejul ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei înghețate ce ne mișca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simțeam așa de pierduți și așa de singuri, încât speranța ne părăsea și numai un singur simțământ ne susținea, simțământul datoriei“.

   Și bunicul continuă să-mi citească: Animat de pasiunea sa de cercetător al tainelor lumii subpământene publică,,Eseu asupra problemelor biospeologice” –un studiu despre viețuitoarele cavernicole.

   Dar curiozitatea îl duce în  Insula Mallorca, unde descoperă, în peștera Cueva del Drach, noi specii de crustacee, dedicându-se exclusiv ecosistemelor subterane; peste ani, autorităţile din Mallorca au amplasat, la intrarea în oraș, o statuie a omului de ştiinţă român. 

   A iniţiat un program privat internațional de cercetare numit „Biospeologica”, destinat cercetării faunei peșterilor.Spunea celor ce-l ascultau:-Sunt vietăți pe care nu le agreezi? Dar locuri în natură în care să nu-ți dorești să fii? Mulți se feresc de peșteri și grote, dar sunt persoane care sunt atrase în special de peșteri și de frumusețile rare pe care acestea le adăpostesc.

   Ca o recunoștință, în perioada 1929-1930, Racoviţă a fost ales Președinte al Academiei Române!

          „A ști sau a nu ști , aceasta este întrebarea !” – spunea Emil Racoviță – „Căci a nu ști înseamnă : superstiții ,egoism orb , concurență salbatică , neînțelegere ‚ dușmănie , război , foamete , prăpăd .

 A ști înseamnă pentru omenire : organizare temeinică , activitate rațională , cooperatism , solidaritate, evoluție pașnică „ …

                                                 Va trebui să mă gândesc la cuvintele astea.....

fabula,,Bradul și firul de iarbă”de Cincinat Pavelescu

Un brad înalt, semeț, voinic,

Privind un fir de iarbă mic,
Zicea-ngâmfat:

-În zece ani cât m-am suit,
Sărmane fir nenorocit,
Și tu ești tot cum te-am lăsat
Pe când alături petreceam;
În umbra ta necunoscută,
Abia c-o palmă te-ntreceam
Și astăzi te întrec c-o sută.
Și vezi, sunt bun că-mi amintesc
Și-am drept să fiu orgolios,
Căci ai rămas atât de jos,
Abia, abia te mai zăresc.

Firul de iarbă îi zise:

-Bine,
Ești mai înalt, e drept, vecine,
Și totuși între noi, îmi pare
Că e grozavă-asemănare:
Oricât te-ai înălța în vânt,
Cu fruntea-n nori sau în lumină,
O, nu uita ai rădăcină
Tot ca și mine, în pământ”.

  Fabula este specia genului epic, ce conţine o scurtă povestire alegorică, în versuri sau în proză, în care sunt satirizate defecte omeneşti, cu scopul de a le îndrepta. Personajele fabulei sunt animale, plante sau obiecte înzestrate cu însuşiri omeneşti. Fabula este o povestire alegorică (alegoria este procedeul prin care trăsăturile de caracter şi ideile umane sunt ascunse în spatele unor măşti de animale, plante sau obiecte), figura de stil dominantă este personificarea. Autorul îşi exprimă indirect ideile ,naratorul obiectiv relatează evenimentele la persoana a3a:,,zicea,zise”,privește scena din exterior,aducând câteva precizări legate de personaje.

    Titlul  anunţă pe cei doi protagonişti ai fabulei.

În primul rând, este un text epic cu acţiune, personaje, narator. Acţiunea simplă se deschide cu o scurtă descriere a unui brad,copac veșnic verde,el inoculează sensul perfecțiunii într-un peisaj solemn,reper în lumea trecătoare, este o legătură eternă între cer și pământ.Prin antiteză, naratorul schițează în câteva trăsături esențiale portretul bradului:,,înalt,semeț,voinic”,dar și,, îngâmfat”alături de,,un fir de iarbă mic.” Firul de iarbă capătă astfel o semnificație identică cu cea a seminței sau a picăturii, reprezintă acel ceva infinit de mic a cărui putere este totuși imensă. Plin de trufie, orgoliosul brad se consideră superior, își exprimă disprețul,jignindu-l pe  ,,sărmanul fir nenorocit” care a rămas neschimbat, mic .Se preface că nu l-a uitat din timpurile când erau,,alături”, chiar dacă acum abia îl mai zărește,mărturisind că de la înălțimea sa,,abia te mai zăresc” Înțelept și plin de modestie, firul de iarbă, ce se identifică cu pământul veșnic, îl recunoaște,,vecine”, îi amintește că, oricât de sus ar fi ajuns, rădăcinile,stabilitatea amândurora sunt tot în pământ.

  Personajele sunt: Bradul-simbolul omului trufaș,lipsit de modestie, îi disprețuiește pe cei aflați sub el pe scara socială. Uitându-și originile,este nesincer,îi disprețuiește pe cei mici,inferiori,neînsemnați.

Firul de iarbă-simbolul omului demn,nobil e calm și senin,își cunoaște originile,calitățile,crede în egalitate;aceasta este și  atitudinea autorului faţă de realitatea prezentă.

   În al doilea rând,naratorul poveștește în prima parte la persoana a3a,iar modurile de expunere sunt: narațiunea în prima parte a fabulei,care prezintă personajele:bradul trufaș și firul de iarbă,demn; dialogul prin care fiecare își expune opiniile despre existență.Important este ca fiecare ființă să-și cunoască rădăcinile comportamentului și a legilor naturii.

   Morala fabulei este cuprinsă în finalul vorbelor firului de iarbă: rădăcinile,stabilitatea creează un echilibru între existenţa interioară şi cea exterioară, fiecare să-și cunoască propriul eu, reflectat ca într-o oglindă, să aibă respect faţă de sine și de cei din jur,să creadă în egalitatea semenilor.

Versurile cu o măsură egală poartă amprenta dialogului, transpun sentimentele pe care le trăiesc personajele. Rima devine un mijloc care se adaugă în nuanțarea dialogului, în realizarea unei libertăți de expresie. Ritmul trohaic exprimă tonalitatea diferită a dialogului, a sentimentelor protagoniștilor.

Personificarea este figura de stil centrală prin care se realizează acest transfer dinspre lumea vegetală spre lumea oamenilor, cu toate defectele care există și pe care fabula le dezvăluie, pentru a atrage atenția și a le îndrepta,iar antiteza accentuează caracterul celor două ființe.

  Valoarea creaţiei este susţinută de arta poetului de a folosi un limbaj natural adecvat statutului personajelor şi cerinţelor dialogului viu ce conferă oralitate stilului. Fiind o naraţiune de mică întindere, în care sunt satirizate defecte omeneşti cu scopul de a le îndrepta, personajele sunt elemente vegetale din natură, iar autorul îşi exprimă indirect atitudinea critică.

compunere--O plimbare pe câmpie

  Norii izvorăsc de undeva dinspre răsărit, subțiri și diafani ca o ceață a zânelor. Apoi izvorul norilor se îngroașă, se umflă, trece pe deasupra mea în viteză, ca o mie de zmei alergând către apus. Acolo herghelia de nori se subțiază din nou, ca și cum ar fi sorbită de un vârtej. Eu îl simt ca pe un vânticel fierbinte ce tremură la orizont. Departe văd șarpele de argint al unei ape  și-mi imaginez că pe-aici a fost cândva o pădurea cu arbori seculari, împiedicând norii să curgă spre apus.Ascult  tăcerea fulgerată de zborul unor păsări necunoscute...parcă se mai aud șoaptele animalelor sălbatice pândind din tufișuri întunecate și mă întreb de ce scormonesc cu gândul printre cioburile din negura istoriei. Soarele arde...pe câmpia nesfârșită lanuri de grâu și de floarea-soarelui se-ntind leneșe.

  Pașii mei au ajuns așa dintr-odată lângă un izvor cu apa limpede și rece, chiar și în zilele toride ale verii. Susură în razele sclipitoare ale soarelui, cu o frumusețe de neuitat. Toate culorile curcubeului se împlesc în lumina stropilor de apă, dătătoare de viață.Lângă Izvor, iarba crește mai repede, florile sălbatice înfloresc mai devreme, arbuștii se împodobesc cu frunze mai lucitoare... Mă așez pe umărul unui delușor și urmăresc jocul luminii în curgerea apei, zborul fluturilor în jurul izvorului-știu că ei  caută răcoare și apă în zilele toride ale verii,ating cu aripile vegetația care se împrospătează...și mă visez mergând pe un drum care o ia spre cer trecând prin păduri, prin poieni înmiresmate și multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni delicați și imperiali care vibrează în aerul curat al primăverii lui Mai...

Pe frunzele nemișcate apasă lumina grea a amiezii. Deasupra, soarele alb soarbe mirosul dulce al ierburilor tinere de câmpie, încălzind aerul subțire de primăvară,iar mie  nu-mi rămâne decât să privesc melancolic linia orizontului peste pământul ce se pregătește de odihnă.  

compunere--Primăvara în pădure

  Primăvara, pădurea îşi are poveştile ei.

Când plantele înverzesc, sub cerul albastru, de cobalt, se naşte al doilea cer, de smarald. În lumina lui verde, viaţa închipuie un spectacol miraculos. Trebuie doar să mă  opresc în loc, să-l văd şi să-l înţeleg.Am ajuns în apropierea unui fag,m-am sprijinit cu spatele de trunchiul lui şi am închis ochii. De îndată ce am pus mâinile pe pământ şi am simţit trupul rece, al arborelui, lipit de spatele meu, gândurile şi întrebările au început parcă să de­fi­leze încet, prin minte. Apoi, tot mai încet, agale, încât puteam să văd fiecare gând în parte mişcân­du-se fără grabă. Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, frunzele cântau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Primăvara, în pădure, cerul este de-un verde translucid. Verde-gălbui, verde profund, verde-luminos, aproape alb. Mă plimb ca într-un uriaş palat de smarald. Orice plantă aş atinge, simt în ea fra­gilitatea începutului. Pe orice scoarţă de copac îmi li­pesc obrazul, simt pulsând din adâncurile pămân­tului o energie ce se transformă la început în sevă apoi, pe măsură ce urcă în crengi, devine pasăre şi se avântă înspre cerul verde.

  Merg mai departe și în inima pădurii descopăr un loc magic. Printre copacii liniştiţi simt ceva primitiv, ca şi cum aş fi primul care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie care m-a determinat să-mi spun că trăiesc o aventură,parcă o prezenţă magică locuieşte pe aceste meleaguri, ceva misterios. Pe jos, sunt aşter­nute perne dese de muşchi. Fire de iarbă culcate trădea­ză trece­rea spiritelor şi a vânturilor invi­zibile. Trun­chiu­rile pomilor îşi înalţă spre cer ramurile, care sunt acoperite cu un haină ciudată de licheni. Ciu­per­cile sea­mănă cu nişte mese în minia­tură. Poate că de mult le-au fo­losit drept mobilă piticii din ,,Alba ca Zăpada".Deodată, a început să bată vântul și observ că bucăţile de scoarţă de copac se mişcă atunci când bate vântul şi scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am întors către un co­pac care foşnea în spatele meu. O bucată de scoar­­ţă, albă precum creta, s-a rupt, iar dede­subtul ei, trunchiul copacului avea culoarea caisei. În momentul acela o  picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer şi totul s-a împodobit în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări.

 Îmbătat de viaţă, un flu­ture zboară din floare în floare. E primul fluture pe care îl văd primăvara asta în pădure.Ne salutăm, şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară

luna lui FLORAR

A venit luna lui Mai sau Florar,se spune că luna MAI e RAI.

   Lumina tot mai strălucitoare a soarelui, reflectată în luciul apelor ori în verdele ierbii, cerul vioriu şi profund, cântecul păsărilor, beţia de miresme şi de culori răspândită de exploziile florale îndeamnă sufletul să treacă peste zăgazuri, să-şi regăsească inocenţa şi bucuria. De asta îmi place aşa de mult primăvara în mai... pentru izvorul de bucurie pe care reînvierea naturii îl dezleagă în oameni.

  Florile de mai poartă culoarea purităţii, a eterni­tăţii, a păcii sufleteşti şi a aspiraţiilor înalte.

Îmi plac florile albe,pentru că în­gerii - mesagerii lui Dumnezeu - sunt întot­deauna înfăţişaţi în straie de un alb imaculat şi extrem de strălucitor, la fel ca şi zânele şi alte spirite bune din credinţele străvechi. Și-mi mai plac cior­chi­nii de flori albe şi parfumate ale salcâmilor, atârnaţi ca nişte lampioane în copaci ce transformă lumea în sărbătoare. Un miros de-a dreptul biruitor care parfumează tot universul. Hrănite de ploi, scăldate în lumină de soarele tot mai puternic şi mângâiate de vânturile blânde ale lui Mai, aceste flori sunt miresele albe ale pădurii,ale grădinilor și-mi vrăjesc sufletul cu frumusețea lor.În nicio altă lună de primăvară, natura nu este atât de puternică și de plină de seve, ca în frumosul și însoritul Mai, luna florilor și a bucuriei de a trăi. În timp ce sufletul se topește de plăcerea scufundării în priveliștea plină de culori și miresme,ochii mei contemplă și florile de păducel, o tufă de iasomie ori puritatea nemărginită a florii albe de crin,iar pacea mi se aşterne în gânduri şi în trăiri.

              Cred că nu e nevoie decât de puţină bunăvoinţă, pentru a mă concentra conştient asupra petalelor colorate şi parfumate, minunându-mă de marele geniu al Creatorului. 

 

    Fiecare om are un nume

Ce i l-a dat Dumnezeu...
Fiecare om are un nume
Ce i l-au dat tata și mama lui...

Printr-un singur Nume
primeşte credința și viața...

Fiecare om are un nume
dat lui de de statura sa și de felul în care merge
și de haina cu care se-mbracă...

 Fiecare om are un nume... 

Numele meu est conturat

de ceilalți,de lucrurile care mă înconjoară.

Sunt numit de tot ceea ce am cunoscut cândva

și de tot ceea ce am făcut....
Văd mâna care mă călăuzeşte.
Numele ei este datorie.
Văd inima care mă hrăneşte.
Numele ei este puritate.
Văd sufletul care mă eliberează.
Numele lui este frumuseţe.
Îl văd pe Dumnezeu, care mă stăpâneşte.
Numele Lui este VIAȚĂ.

„Nomen est omen”--„numele înseamnă destin”.