Trei cărți despre bullying & trei personaje memorabi

Școala nu a fost niciodată facilă pentru cei diferiți. Copiii sunt răi și brutal de sinceri, arată cu degetul și râd cu nerușinare, rostesc tot ce gândesc și simt, fără să ia în considerare durerea provocată. Sunt impulsivi, vor să aibă întotdeauna dreptate și să fie în centrul atenției. Excepțiile nu sunt nici pe departe puține, dar acei tineri aleg tabăra sigură, cea neutră, unde nu pot să fie judecați sau hăituiți, doar acceptați, invidiați sau ignorați.

Bullying-ul nu este un mit sau o reacție exagerată. Bullying-ul este un comportament ostil și o amenințare pentru sănătatea psihică și fizică a copiilor. Consecințele sunt vizibile și ușor de observat: lacrimi uscate pe obraji, haine mototolite sau rupte, cearcăne adânci, tendința de izolare și de respingere a lumii înconjurătoare.

Cărțile ne oferă oportunitatea să acționăm și să intervenim din timp; teme și probleme care înainte ni se păreau doar vag familiare capătă o semnificație aparte după ce descoperim, prin intermediul personajelor fictive, cât de dureroasă este indiferența noastră. Nu le putem oferi un sprijin, un sfat sau un umăr pe care să plângă. Le ascultăm poveștile și așteptăm să ne fie împărtășite amintiri, idealuri și fobii, cu ochii pe agresorii (bullies) care îi hărțuiesc pe protagoniști, așteptând momentul potrivit pentru următoarea lovitură sau umilință. Îi judecăm mult prea repede pe cei din tabăra neutră, dornici de o schimbare: vrem ca ei să intervină și își facă glasurile auzite, impulsionați în egală de măsură de curajul și suferința celor asupriți.

,,Minunea” de R.J.Palacio este un roman excepțional despre curaj, integritate și prietenie. Mi-a fost teamă de poveste și de consecințe: nu voiam „să văd” cum un copil este jignit și brutalizat, cum colegii lui se întrec în porecle și farse. August este un băiat obișnuit să se afle în centrul atenției, însă din motive greșite, ce nu au depins de el sau de familia sa. El nu vrea să îți spună cum arată, iar eu îi vor respecta decizia. Dar pot să îți spun ce lecție minunată i-a învățat pe toți cei din jurul său, chiar și pe cei care l-au respins și l-au rănit, doar ca să nu fie la rândul lor etichetați drept „ciudați”, „bolnavi” sau „de evitat”: e ușor să fii bun. „Minunea” este o carte despre integrare şi acceptare.

Romanul mi-a adus aminte de replica vulpii din „Micul prinţ”: „Iată secretul meu. E foarte simplu: nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.”

(am publicat povestirea romanului pe blogul acesta în data de miercuri, 7 iulie 2021

   Ura pare să o învăluie pe Eleanor Douglas, eroina romanului,,Eleanor &Park”( aflat în curs de ecranizare.Dacă August are alături o familie iubitoare și cel puțin un motiv să zâmbească în fiecare zi, problemele lui Eleanor nu se opresc când ajunge acasă, unde o așteaptă un tată vitreg abuziv și vulgar. Cineva îi lasă mesaje urâte în manuale, iar colegele îi acoperă cu tampoane sanitare dulapul din sala de gimnastică. Este respinsă pentru cum arată și cum se îmbracă, glumele despre greutatea ei fiind o povară greu de îndurat. Părul ei devine doar în câteva secunde motiv de dezbatere și… și nu e drept. Din fericire, Eleanor găsește un aliat și un prieten în Park, alături de care învață să lupte pentru ce își dorește și să își înfrunte agresorii. Finalul este dulce-amar, dureros de realist.

   Romanul,, Un cuvânt din șapte litere”de Kim Slater îl prezintă pe Finlay McIntosh,un băiat minunat,

 inteligent, care trece prin situații dificile din cauza faptului că, în ciuda faptului că vede bine, aude totul perfect și se pricepe la scris și la cuvinte, are dificultăți atunci când sosește momentul să articuleze cuvinte. Este ușor ironic ținând cont că adoră cuvintele, pe care le contorizează cu atenție, căci iubește Scrabble, jocul ce i-a devenit adevărat loc de refugiu și terapia ideală pentru toate durerile lui, iar acestea nu sunt puține.

Finlay a rămas doar alături de tatăl său. Mama a plecat la un moment dat fără a își lua la revedere de la nimeni. Nu știe unde se află, de ce a plecat, cum de a putut renunța la el, mai ales că aveau o relație, credea el, specială. Singurele rămase de la ea sunt niște piese de Scrabble făcute de ea și el continuă să se tot agațe de ele, ca și de jocul care era atât de special pentru ei doi. Jocul de Scrabble devine terapia sa și metoda de evadare din realitatea lui mult prea dureroasă, mai ales că joacă online și acolo poate fi oricine își dorește el să fie, atât de normal încât nimeni nu-i plânge de milă și nici nu-l agresează. Aici, are propriul cerc de prieteni, care îl știu pe jucătorul minunat, iar nu pe băiatul care să chinuie să rostească câteva cuvinte, ce ies cu greutate din cauza bâlbâielii mult accentuate după abandon.

Dureros este și că tatăl refuză să discute despre mama plecată. Este ca și cum pentru el nu ar fi existat, ca și cum ar fi pus niște ziduri uriașe între plecarea soției sale și viața de după. Gătește mâncăruri puține și e mai mereu plecat cu lucrul, ba chiar ajunge să își lase băiatul de unul singur câteva nopți pe săptămână. Poate tocmai de aceea nu observă chinul la care îl supun cei mai mulți copii de la școală din cauza handicapului său.

Realitatea nu a fost deloc blândă cu Finlay. Dar cel care îl ajută este tot jocul de Scrabble, prin intermediul căruia o găsește pe Maryam, fetița venită din Pakistan de care mulți se feresc, asemeni lui, care ajunge să îi fie prietenă. De asemenea, jocul îl duce cu un pas mai aproape de aflarea adevărului, căci se înscrie în competiția națională sperând să câștige și să își găsească astfel părintele pierdut sau măcar o explicație a dispariției ei atât de brutale.

       Aș vrea ca toți copiii și adulții să îi accepte pe cei „diferiți” și să învețe ce efect devastator pot avea cuvintele rostite la mânie sau cu răutate. Dacă nu pot să fie buni și înțelegători, măcar să aibă decența să se abțină de la jigniri și să nu-i mai transforme pe cei mai mici sau temători în ținte și saci de box. Din păcate, bullying-ul este un fenomen în creștere, inclusiv în România, însă poate să fie combătut din timp, cu sprijinul familiilor și al profesorilor, dar, în mod special, cu sprijinul colegilor de clasă, care trebuie să abandoneze tabăra neutră și să ia inițiativă.

 

test cu un fragment din ,,Viața ca o pradă”de Marin Preda

 

,,Tatăl meu era posomorât și nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai. Nu se uita la mine, se ferea de ochii mei, a căror expresie îl împiedica, pesemne, să înțeleagă avertismentele turburi pe care le simțea zdruncinându-i credința în steaua mea. Ce eram eu? Ce putea să-i spună lui încrederea naivă a unui băiat că într-acolo unde mergeam ne aștepta lumea cu brațele deschise, să confirme adevărul înzestrării fiului din căruță, de care în sat nimeni nu se mai îndoia demult? Și dacă toată lumea se înșela? Rămase câtva timp tăcut fără să mă privească. Îmi puse însă mâna lui mare pe picior și mă mângâie cu o milă nesfârșită pe care a trebuit să treacă douăzeci de ani ca s-o înțeleg. Apoi îmi spuse cu o duioșie izvorâtă numai din tristețea pricinuită de hărțuiala la care îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei soiuri de copii, și pe care numai eu și mama i-o cunoșteam.

— Domnule, unde ne ducem noi acum? Am înțeles fără să mă turbur ce vrea să spună: era oare ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne spunea nouă că din zecile de căruțe care se îndreptau ca și a noastră spre orașul de munte cu renumita lui școală, a noastră nu va face parte din cele care se vor întoarce cu speranțele pierdute? 

— Îți pun această întrebare, a continuat el ca și cum mi-ar fi spus pentru întâia oară ceea ce avea să urmeze, când de fapt totul fusese demult răsucit pe toate fețele, ca să știi că n-ajunge să reușești să treci din trei sute, câți am auzit că sunt înscriși, printre cei patruzeci admiși. Trebuie să fii printre cei șapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te țin! Mi-am dat capul pe spate:

— Heeee! Și d-aia ai tras tu căruța la marginea drumului! Din mers nu puteai să-mi spui, heeee! Și l-am arătat cu mâna ca să-l mai vadă și alții și am continuat să behăi.

 — Nu, că putem să întoarcem caii și să ne ducem acasă! a zis el atunci cu simplitate, vrând parcă, cu o ultimă sforțare, să rămână în mijlocul acestei simplități care ne-ar fi izbăvit de toate grijile și de toate temerile. Spunem că n-au mai fost locuri și gata. Altfel îți închipui ce rău o să fie. Ce-o să te faci tu, cum o să te arăneşti? Lăsând la o parte faptul că n-o să se poată să nu-ți pese de toți proștii care or să râdă de tine. 

Mă uitam la el și ca totdeauna glasul cu care îmi spunea aceste cuvinte mă făcu să înțeleg mai puțin

ceea ce spunea. Cum o spunea, asta era uimitor. O veșnică surpriză. Reieșea în acele clipe că lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar fi împănată cu proști. Ei, ce-o să fac? Sunt eu în stare, așa ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu, cum o să fiu? Sunt un copil, puțini sunt cei care cu adevărat se pricep să le facă față. Și atunci?

 — Și ce vreai tu acum de la mine? 

— Te întreb. Știi?! 

— Ce să știu?

 — Cum ce să știi? Păi despre ce vorbim noi aicea? Știi tu carte? Am tăcut. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că știu să rezolv ecuații de gradul întâi, sau că știu toată istoria Evului Mediu așa cum se predă ea în clasa a doua de liceu?

 — Ia spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresărind parcă și el însuși că această idee nu-i venise mai demult în minte, care sunt bogățiile țării? Voia să mă examineze el, să audă cu urechile lui că știu și să se liniștească.

 — Care sunt bogățiile țării? Eeee! Heeee! Și l-am arătat iar cu mâna, să fie martori și alții, și să râdă și ei de întrebarea lui. A început să râdă el însuși, redevenind senin și a pus mâna pe hățuri. Convingerea mea îl subjugase. La Câmpulung am ajuns pe seară și am tras sub șoproanele unui han.

                                                                                               (Marin Preda, „Viața ca o pradă”) 

 a arăni –variantă populară a verbului „a hrăni”, a se întreține

Precizează o trăsătură morală a tatălui, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare, ilustrându-l cu o secvență:

 „Rămase câtva timp tăcut fără să mă privească. Îmi puse însă mâna lui mare pe picior și mă mângâie cu o milă nesfârșită pe care a trebuit să treacă douăzeci de ani ca s-o înțeleg. Apoi îmi spuse cu o duioșie izvorâtă numai din tristețea pricinuită de hărțuiala la care îl supunea, de la o vreme, familia noastră cu trei soiuri de copii și pe care numai eu și mama i-o cunoșteam.

 — Domnule, unde ne ducem noi acum?”

Autorul-narator trăiește o aventură a consșiinței, se confesează prin scrierea la persoana I, ca într-un jurnal,devenind propriul său personaj, își amintește imaginea tatălui său care-l impresionase puternic. Fragmentul poate fi și un monolog liric, deoarece autorul se destăinuie, se analizează.Prin caracterizare directă prezintă gestul tatălui său care i se pare nefiresc pentru el,copilul,,nu era obișnuit a fi mângâiat.Tatăl era un om ce-și ascundea sentimentele,deși părea aspru,era un om iubitor,ce-și descoperă cu greu sentimentele.Sufletul frământat era cuprins de greutățile prin care trebuia să treacă în familia cu copii diferiți.Este dezorientat,neștiind dacă acela era drumul care-i ducea acolo unde vor reuși.Este un om ce-și caută speranța alături de un copil,deși are în suflet şovăială, nehotărâre,nedumerire,este o încercare nouă pentru acest om simplu.Băiatului ce va merge la învățătură i se adresează cu,,domnule”,cuvânt prin care-și arată admirația pentru dorința de a învăța.

Fragmentul este scris la persoana I, autorul identificându-se cu naratorul și cu personajul principal,apar formele pronumelui personal:,,mă,îmi,eu,ne”.

 Crezi că părinții ar trebui să se implice în alegerea unei școli potrivite pentru copiii lor? textul 1.

Eu cred că părinții și familia au cel mai direct și mai durabil efect asupra învățării și dezvoltării copiilor.Ei sunt primi educatori ai copiilor lor,care au nevoie de un  mediu familiar care încurajează învățarea, precum și de implicarea părinților în activitățile școlare, sunt cruciale pentru dezvoltarea emoțională, socială și cognitivă a copilului. Jocul sau lectura împreună cu copiii în primii lor ani de viață, ajutorul acordat la teme sau discuția de acasă despre întâmplările de la școală, participarea la întâlnirile dintre părinți și profesori și alte activități școlare vor avea efecte pozitive și de durată asupra motivației copilului de a învăța, asupra atenției, comportamentului și rezultatelor sale școlare. Așteptările educaționale ale părinților pentru copiii lor vor avea, de asemenea, un rol crucial în conturarea deprinderilor de învățare ale copiilor lor.

 În fragmentul,,Viața ca o pradă”tatăl este nehotărât în drumul alături de băiatul său spre școala unde merg și face un popas pe marginea drumului.Este locul de unde vor merge înainte sau se vor întoarce.Ca un tată responsabil pentru soarta copilului său are îndoieli despre reușita băiatului cu bursă,nu știe cât de pregătit este acesta.Prin atitudinea sa optimistă,încrezătoare în cunoștințele lui,băiatul își convinge tatăl că alegerea lui este cea bună.Văzându-și băiatul râzând,tatăl înțelege că drumul lor va continua și el îi va fi alături,iar gestul de a-l mângâia,,cu o milă nesfârșită”a însemnat iubire negrăită.Da,tatăl s-a implicat în drumul băiatului spre a merge la o școală dorită,chiar dacă băiatul nu i-a răspuns la întrebarea despre bogățiile țării,deși era o întrebare  importantă.

Asociază fragmentul din „Viața ca o pradă” de Marin Preda cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text

Ca și ,,Amintirile ”lui Creangă, romanul,,Viața ca o pradă” este o confesiune, rememorarea anilor transformării unui băiat,a despărțirii de familie, a evadării din lumea satului.În roman, scena despărțirii fiului de tatăl său se petrece în locul în care drumurile se despart.Tatăl este derutat de drumul pe care-l face,nu știe dacă este cel bun,dacă fiul său va fi capabil să reușească.Popasul pe care-l face pe marginea drumului este pentru a se lămuri dacă va merge înainte sau se va întoarce,el își cunoaște starea lui de om sărac.În ,,Amintiri”, Nică pleacă împreună cu un prieten,Zaharia, la seminarul de la Socola tot într-o căruță,el știe însă că acela este drumul fără întoarcere,de aceea este nefericit,se desparte de copilărie,de cei dragi,de sat.Popasul pe care-l face îl mâhnește,văzând deosebirea dinte locul lăsat și cel în care se simte străin.

Primul băiat este încrezător în puterea lui de a învăța,știe că are puterea de a depăși orice greutate,de aceea strigătele lui,, Eeee! Heeee!”stârnesc râsul celor din jur,este însă un strigăt al încrederii. Poate că și bravează în fața tatălui, dar în final, băiat deștept fiind, tatăl înțelege că are în față un om inteligent cu care poate purta un dialog.

Și Nică are parte de râsul oamenilor,când văd caii obosiți de la căruța lor,băieții sunt însă triști,pentru că merg într-un loc străin.

Ambii băieți merg pentru a învăța,este dorința de a se înălța prin educație,chiar dacă își părăsesc locurile natale,chiar dacă starea lor este diferită.

test cu,,Fram,ursul polar”

 

„Fram îi întrecea pe toți. El nu avea nevoie de îmblânzitor, de cravașă și de semnale. Intra singur în arenă, ca un om. Intra în două labe, cât e de mare. Saluta în dreapta și în stânga, înainte și îndărăt. Se plimba cu labele la spate de jur împrejurul arenei, până ce se potoleau aplauzele. Pe urmă făcea un semn că vrea liniște. Și începea singur programul lui. [...] Știa să fie comic și știa să fie grav. [...] Copiii îl iubeau, fiindcă era hazliu. Oamenii în toată firea îl iubeau, fiindcă era într-adevăr de mirare cum asemenea animal greoi și sălbatic, adus din pustiurile înghețate, arăta atâta blândețe, atâta înțelegere și atâta sprinteneală în mișcări. [...] El era cel mai mare și mai puternic animal, născut în țara zăpezilor și a ghețurilor veșnice, îmblânzit ca un miel și înțelegător ca un om. Pentru dânsul nu era nevoie de nicio cravașă, de nicio privire poruncitoare, de niciun deget care să-i arate locul și să-i amintească în fiecare clipă ce are de făcut. Aplauzele erau răsplata lui. Iar Fram iubea aplauzele. Se vedea bine că înțelege rostul lor, că le așteaptă, că-i fac plăcere. Iubea aplauzele, iubea publicul, iubea mai ales copiii. Când îi vedea ronțăind o bomboană, întindea laba să capete și el. Saluta mulțumind, cu laba la cap, ca un soldat. Iar dacă se întâmpla să capete mai multe bomboane, își oprea numai una și pe celelalte le întindea în palmă altor copii, parcă ar fi știut că nu toți au parte prea des de dulciuri. Un copil curajos cobora să primească darul. Fram îl alinta pe creștet, cu laba lui mare, care devenea deodată ușoară și lină ca o mână de mamă. [...] Cum nu l-ar fi iubit oare toți? Cum să nu fie el oare răsfățatul publicului? Și acum Fram întârzia! Lipsea. Programul se apropia de sfârșit. Numărul lui trecuse de mult. [...] Perdelele vișinii din fundul arenei, pe unde intrau animalele și gimnaștii, se clătinau, se dădeau la o parte și cădeau iarăși la loc. Se petrecea dincolo ceva, dar nimeni nu știa ce. [...] Deodată s-a făcut tăcere. [...] De după perdeaua de catifea vișinie se ivise Fram. Cu laba mai ținea încă o parte din perdeaua ridicată. Se opri să privească sala, miile de capete, miile de ochi din loji, din staluri și din galerii. Dădu drumul perdelei jos. Înaintă până în mijlocul arenei. Salută ca întotdeauna.

- Fram! - Bravo, Fram! - Trăiască Fram! - Ura! Bravo, Fram! Ura!

 Fram stătea în mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaș și neclintit. Tot așa stau frații lui din țara zăpezilor veșnice, pe insulele de gheață plutitoare, când se înalță să privească la alți urși albi, care se depărtează pe alte insule plutitoare. Stătea și se uita în gol. Mai făcu un pas. Își trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi șters o urmă care-i păienjenea privirea. Aplauzele s-au potolit. Acum toți așteptau. […] Dar Fram era într-adevăr de neînțeles în această seară. Părea că a uitat unde se află. Părea că a uitat ce așteaptă lumea de la dânsul. A uitat că îl privesc două mii de oameni, două mii de perechi de ochi!

 - Fram! îl încurajă un glas. Ursul alb ridică ochii...

 - „A, da! parcă spunea privirea lui. Aveți dreptate! Sunt Fram și trebuie să vă înveselesc!...”

Cu labele făcu semn de neputință în lături, duse dreapta la frunte; apoi la inimă; din nou la frunte și din nou la inimă. Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea... Adineauri, când a ridicat perdeaua de catifea vișinie, încă tot mai credea că totul are să fie ca înainte. Mulțimea, copiii, aplauzele i-au dat această amăgire. Acum din nou a uitat tot. Nu știe ce caută aici. Ce vrea lumea aceasta de la el?

- E bolnav, bunicule! rosti fetița cu milă. E bolnav... De ce nu-l lasă în pace dacă e bolnav? [...]

Iar bunicul, care fusese profesor, care văzuse multe întâmplări în viață și citise multe cărți, vorbi și el, cu alt fel de milă:

 - Nu e bolnav, Lilico! E ceva mai rău… L-a ajuns ceasul când nu mai e bun de nimic. Așa se întâmplă cu toți urșii albi. Sunt neîntrecuți vreme de patru, cinci, șase ani. Pe urmă se întâmplă ceva rău cu dânșii. Nimeni nu știe ce. Poate uită, poate îi apucă dorul de pustietățile lor de gheață, unde s-au născut… Nu sunt în stare să mai facă nimic din tot ce stârnea minunarea lumii. Devin niște urși ca toți ceilalți. […] Din seara asta s-a sfârșit cu Fram!...

 - Nu se poate, bunicule! Nu vreau să vorbești așa, bunicule! […]

Fram, ursul polar, și-a astupat ochii cu labele. E acum și el ca un om care plânge.”

                                                                                  (Fram, ursul polar de Cezar Petrescu)

Precizează, în 1- 3 enunțuri, o trăsătură a personajului Fram, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare utilizat, ilustrându-l cu o secvență:

„Când îi vedea ronțăind o bomboană, întindea laba să capete și el. Saluta mulțumind, cu laba la cap, ca un soldat. Iar dacă se întâmpla să capete mai multe bomboane, își oprea numai una și pe celelalte le întindea în palmă altor copii, parcă ar fi știut că nu toți au parte prea des de dulciuri.” 

Naratorul îl caracterizează direct pe Fram,urmărindu-i mișcările,prin dresură căpătase gesturi,mișcări omenești,unele copilărești,naive:îi plac dulciurile,le recunoaște și,ca un copil le dorește.Este darnic,oferind din dulciurile primite unor copiiPrin blândețea,duioșia lui îi descoperă pe copii ce nu au,,parte prea des de dulciuri” și le dăruiește din cele primite,se aseamănă cu ei,nefericit.Își salută publicul cu respect și politețe ca un soldat cu misiunea de a încânta un public.Este artistul ce-și cunoaște rolul în arena circului.

=Crezi că este importantă pentru un artist reacția publicului în timpul unui spectacol? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul de mai sus. 

Limbajul,gesturile reprezintă un sistem simbolic comun, care reunește artistul si publicul. Artistul se adresează publicului,existenta lui e tot atât de reală,încât publicul îl vede așa cum apare pe scenă,în arenă.Artistul este capabil să-și formeze propriul public prin rolul pe care-l joacă.Jucându-și rolul,comunicând cu publicul face posibilă ca întreaga reprezentație să fie o legătură continuă cu publicul.Artistul și publicul fac un tot,o unitate,el comunică prin gesturi, prin mimică și astfel se creează o relație în timpul spectacolului de înțelegere.La fel și Fram este artistul iubit de toate vârstele care trece cu ușurință prin stări comice,serioase.Știindu-se iubit,plăcut de spectatori este un adevărat artist a cărui reprezentație încântă spectatorii,care-i dăruiesc aplauze ca un semn de aprobare și admirație, exprimă bucuria în fața acelui spectacol,oferit de animal.

Cred că este importantă pentru un artist reacția publicului în timpul unui spectacol,atenția privirii,liniștea spectatorilor,zâmbetele sau tristețea și la final aplauzele,pe care chiar Fram le iubea.Actorii,cântăreții au nevoie de public, pentru ca spectacolele lor să aibă succes.Asemenea lui Fram ei iubesc publicul ce le dăruie aplauze. În funcție de reacția publicului, ei vor avea parte de succes sau de un insucces total. 

.=Asociază fragmentul din „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu cu un text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text. 

 Fram este ursul polar alb,mare renumit pentru numărul lui din arena circului pentru acrobațiile sale și gesturile aproape umane pe care le căpătase. Ursul alb e întotdeauna vioi, prietenos cu copiii, de la care primește bomboane și apoi le le împarte, dansează, este comic și grav și răsplătit cu aplauze. Pana într-o seară când iese la rampă și, cuprins de tristețe, refuză să mai facă vreo acrobație. Fram este nefiresc de mult așteptat spre dezamăgirea spectatorilor,apoi își face apariția,gesturile lui sunt nefirești,liniștite.Gânditor,trist nu execută nimic, părăsește arena,fără a încânta spectatorii.

Fram suferă de dor,este dorul de locurile de unde a plecat,este un moment dureros pentru ursul aflat departe de ghețurile nesfârșite.Simte că trebuie să se reîntoarcă,este aeasta chemarea străbunilor,a locurilor unde s-a născut.

 Aceleași sentimente de tristețe le simte pinguinul Apolodor,tenorul,,voios și zâmbitor,atrăgător” dintr-un cor al unui circ.Asemenea lui Fram,într-o zi,simte tristețea care-l înconjoară,care-i zbuciumă sufletul,pe care o mărturisește cu durere.Suferă de dor,de dorul locurilor de gheață,de,,frații”din Labrador.” Este atât de îndurerat,încât și-ar dori,,un ceas să stau cu ei pe un ghețar.”(Cartea cu Apolodor”de Gelu Naum)

Ambele ființe sunt cuprinse de dorul de casă cu tristețe,melancolie,nostalgie, aproape o durere fizică, sentiment care exprimă o dorință puternică de a revedea locurile natale. aproape o durere fizică.

=Scrie un text narativ de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți o întâmplare desfășurată la Polul Nord și în care să inserezi o secvență descriptivă și una dialogată de minimum patru replici. 

 M-am hotărât să plec în această expediţie extraordinară,o călătorie la Polul Nord este unică pentru oricine, prea frumoasă pentru a nu fi spusă . Merg la Polul Nord.!!!Ştiam că va fi una din cele mai spectaculoase experienţe pe care le-aş putea trăi. 

Am pornit din Helsinki spre Murmansk, unde m-am  îmbarcat pe nava ce mă ducea la Polul Nord. Nava ,,Victoria ”era pregătită... imensă,chiar lăsa impresia, că sunt acolo în deplină siguranţă. După două zile de navigat pe Marea Barents, am ajuns în zona arhipelagului Franz Josef. Peisajul era spectaculos. Uimitor. Au apărut banchizele. Am văzut primele balene. Deodată cineva strigă puternic:

-Priviți!urșii polari,albi,mari!!!

Într-adevăr,cu cât înaintam, urşii polari au început să-şi facă apariţia. Unul mai curios şi, după cum arăta, cam flămând, s-a apropiat mult de nava oprită.

-Ce cauți tu,Fram?Știi că numele tău înseamnă,,înainte”? Dar el  îşi căuta în continuare hrana, fără să pară în vreun fel interesat sau deranjat de prezenţa noastră. Am privit urşii polari în mediul lor natural și mi-am amintit de Fram,de dorul lui de albul înghețat. Este un alt spectacol de care nu mă pot sătura. I-aş fi privit ore în şir, cu acea curiozitate a omului dornic să-i vadă.acolo la ei,în mediul lor.

Un marinar a acționat sirena,iar zgomotul a speriat o ursoaică şi puii ei,probabil era pentru prima dată când auzeau un asemenea sunet.

  Mi-am petrecut dimineţi, după-amiezi, seri şi nopţi -un fel de a spune, fiindcă era în permanenţă lumină- stând pe puntea vasului şi privind ore în şir oceanul ce părea că n-are margini. După două zile bune de mers, a început un alt spectacol fascinant: cel din ţinutul gheţurilor. Nava îşi croia drum printre acele bucăţi imense de gheaţă, iar uneori se oprea, blocată între ele. O lua de la capăt şi, în cele din urmă, reuşea să-şi facă loc şi să meargă mai departe. Ore, zile la rând, peisajul rămânea acelaşi. Şi totuşi, era ca o vrajă. Stăteam şi priveam neîncetat, nu mă puteam plictisi, nu voiam să-mi desprind privirea de acel spectacol. Simplu, desăvârşit, grandios. Totul părea ireal: albul halucinant al gheţurilor nesfârşite, ziua ce nu ajungea niciodată la capăt, soarele ce apărea uneori şi învăluia locul într-o lumină uimitoare.Mi se părea incredibil să fiu înconjurat de atâta frumuseţe naturală. Mă bucuram de liniştea acelui loc şi resimţeam acea atmosferă tihnită din jurul meu într-o stare continuă, extraordinară de calm. În jur era doar natură pură şi totul îmi părea perfect. În acel capăt de lume, izolat, însingurat, am învăţat să privesc altfel natura. Asemenea experienţe nu ţi le poţi imagina. Cu siguranţă, trebuie să le trăieşti.

  Privind gheaţa masivă învinsă sub greutatea navei, mă gândeam uneori la primii navigatori care au ajuns în acest ţinut.

-Hai să ne plimbăm pe gheață!m-a invitat marinarul-muzician, cel cu sirena.

-Nu e orice fel de gheață,este de la Polul Nord,am spus pășind cu teamă,dar fericit.

-Privește aisbergurile uriașe pe care odihnesc mii de păsări.

- O întâlnire cu un aisberg este întotdeauna impresionantă și-mi amintește de,,Titanic”.

   Ei!bine,da! am făcut o baie în Oceanul Arctic... a fost groaznic rece,rece pur şi simplu groaznic, dar nu puteam să ajung la Polul Nord şi să nu încerc experienţa asta.

  Călătoria la Polul Nord este cea mai minunată aventură, am descoperit natura în toată frumuseţea ei-simplă, autentică, sălbatică,m-am bucurat de tihna pe care mi-a dăruit-o, de spectacolul ei firesc, fascinant, de simplitatea ei cu albul scânteietor al zăpezii ce reflectă soarele, cu apele Oceanului Arctic străbătute de urșii albi,urmăriți de vulpile albe,iar din aer de păsările nordului: fulmarul,  snow bunting săgetau aerul înghețat. Ştiu că nu voi mai vedea curând,poate niciodată acel loc. Dar a fost suficientă o întâlnire, care mi-a oferit zeci de momente memorabile. Unice.

 

să recapitulăm ATRIBUTUL și propoziția ATRIBUTIVĂ

 

-Identifică atributele din textele de mai jos și precizează prin ce sunt exprimate :

Au trecut deja două săptămâni grele.

Pe un drum îngust trebuie să conduci cu multă prudență.

Cartea de acolo îmi pare interesantă.            

 Ziua mamei este o mare bucurie pentru mine.

 

 -Analizează atributele din următoarele enunțuri :

Se poate ca efortul depus de a copia să- l obosească.

Bătrânii suferind de căldură stau la umbră.

A făcut imprudența de a nu asculta sfaturile mamei.

Florile culese, trandafirii și garoafele, s-au ofilit.

 -Dă câte un exemplu de atribut exprimat prin verb la gerunziu acordat și neacordat cu substantivul.

 -Precizează ce deosebire există între atributele subliniate,

  Cartea aceea este interesantă.

 Cartea acelui scriitor este interesantă.

 

  -Corectează greșelile din textul de mai jos :

   Colegului acesta i-am spus că referatele publicate nu erau ale lui.

 

 -Numește modurile verbelor care alcătuiesc atributele verbale:

Fiecare bilet de rezolvat era dificil.

Ei au avut inspirația de a recunoaște plagiatul.

 -Identifică atributele, spune ce fel de atribute sunt și arată topica și punctuația lor :

Bun prieten mai e Radu.

Radu, bunul meu prieten, sincer și mereu devotat, m-a susținut întotdeauna.

 

-Analizează pronumele prin care sunt exprimate atributele pronominale :

De numele lui se vorbește întruna.

Gându-și îndreaptă către voi.

Este un om dintr-aceia care nu imită ideile.

Ți-am scris câteva din ideile mele originale.

 

-Alcătuiește enunțuri în care să folosești un atribut adverbial și un atribut substantival în dativ.

 

-Indică felul atributelor din enunțurile de mai jos și specifică prin ce părți de vorbire se exprimă:

1) Bradul din fața casei e înalt.

2) Victor este prieten altora.

3) El are doi copii minunați.

4) Plăcerea de a se uita la acel tablou era deosebită.

5) Controlul temei din când în când e benefic.

6) Compotul de vișine e delicios.

7) Aparatul de prăjit e defect.

8) El, acela, ți-a spart ochelarii.

9) Culoarea mov îi place.

10) Raftul de sus este gol.

 

  -Construiește propoziții cu:

        a) un atribut substantival genitival;

        b) un atribut adjectival exprimat printr-un adjectiv propriu-zis în cazul genitiv;

        c) un atribut adverbial exprimat printr-o locuțiune adverbială;

        d) un atribut verbal exprimat printr-un verb la modul supin;

        e) un atribut pronominal exprimat printr-un pronume negativ în cazul genitiv.

 

 -Precizează funcția sintactică a cuvintelor subliniate și arată partea de vorbire prin care se exprimă:

a) Cadoul pentru tine m-a impresionat.

b) Ghiozdanul său s-a rupt.

 c) Haina lui este albastră.

d) Cartea mea este aceasta.

e) Celeilalte eleve i s-a reproșat că este gălăgioasă.

 

-Precizează felul atributelor din enunțurile de mai jos și cazul în care se află acestea:

 Florile din vază au un miros minunat.

 Lupta contra minciunilor este de durată.

Casa Ioanei este în construcție.

Iarba înverzită a câmpiei este încântătoare.

Sora Ioanei, Mara, a fost bine intenționată.

I-am dat lui David, fratelui tău, cartea.

Băiatul deștept merge la olimpiada de matematică.

Cartea citită era foarte interesantă.

Mâna tremurândă i-a trădat emoția.

Copilul său era cel accidentat.

 Nicio lucrare nu era de nota zece.

Ioana însăși a vizitat muzeul.

 Nu se știe care elev a spart geamul.

Ce carte citești?

Altă fată a fost văzută în parc.

Patru fete au plecat la plimbare.

 A treia concurentă a ieșit învingătoare.

Cărțile pentru el sunt la mine.

Casa lor este pe malul mării.

 Ochii-i albaștri l-au impresionat.

 Acelea, ele, sunt colegele mele.

Ziua de azi a fost minunată.

 Strigătul „ura” l-a uimit.

 

- Prin expansiune, transformă atributele din următoarele propoziţii în subordonate atributive:

Luncile întinse de-a lungul râului erau rodnice.

Am lansat ideea organizării unei excursii literare.

Scriitorul a vizitat satul natal.

 Elevul silitor este apreciat de profesori

Poezia citită mi-a creat mare satisfacţie.

Timpul trecut nu se mai întoarce.

Coșurile fumegânde se zăreau în depărtare.

 

-Contrage subordonatele atributive în partea de propoziţie corespunzătoare:

Satul în care s-a născut Mihai Eminescu este în judeţul Botoşani.

Pisica pe care am primit-o cadou s-a rătăcit.

 Andrei preferă filmele care au subiect istoric.

România este o ţară în care clima este temperată.

A avut ideea să mai încerce o dată.

Fructele care nu sunt coapte dăunează sănătăţii.

Orasul în care m-am născut estedeparte de aceste locuri.

 Modul cum se exprimă ne uimeşte pe toţi.

 

-Alcătuieşte o frază în care să ai o propoziţie subordonată atributivă introdusa prin adverbul relativ unde.

 

Analizează următoarele fraze:

 a) Nu se știe de ce avea credința că adevărul, în cele din urmă, se va afla.

 b) Dorința lui era să o întâlnească pe fata pe care o văzuse, în ziua aceea ploioasă, în stație.

 c) Era convins că va veni ziua în care se vor revedea.

 d) „Am pierdut în zilele trecute un tovaraş de copilărie care purta un nume mai mult de şatră decât de salon, fiindcă se numea Porojan!” (Vasile Alecsandri)

e) „Pe o prispă o babă bătrână şi zbârcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap.” (Făt-Frumos din lacrimă)

f) „Mi-e greu sa părăsesc coliba în care mi-am petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii.” (Ioan Slavici)

 g) Cartea pe care am citit-o a fost foarte interesantă.

 h) Ziua în care am împlinit 14 ani a fost o zi specială.

                  

                                                  SUCCESE!!!!!!!!!!!!!!

 

test despre un basm,,Prințesa și porcarul”

 

,,A fost odată un împărat care avea un singur copil,o fată pe care o iubea din toată inima.Când se făcu mare,împăratul stărui pe lângă ea să se mărite,pentru ca după moartea lui să existe un ginere care să-i urmeze la tron.Prințesa însă se codea,căci fiind singurul copil al unui stăpânitor atât de mare și de puternic,îi fusese de mică îngăduit să-și impună propria voință,atât față de tată,cât și față de educatoarea sa,mai cu seamă că prin frumusețea și agerimea ei își câștiga toate inimile.Când tatăl său îi propuse să se căsătorească,ea răspunse verde că nu vrea să se mărite.Dar văzând că astfel își mâhnește tatăl,pe care totuși îl iubea mult se supuse,făgăduind să se mărite,dar numai dacă avea voie să-și caute soț după dorința și pe placul ei.Împăratul,care nu bănuia ce se ascunde aici,se bucură nespus de vorbele ei și-i zise:

-Da,da,copila mea,cum o să creadă de cuviință mintea și inma ta,nu vreau să-ți pun piedici în cale și trag nădejde că o să-ți găsești un bărbat vrednic,care va domni cândva cu iscusință peste împărăție.

Atunci,prințesa vorbi:

-Preaînălțatul meu părinte să dea sfoară-n țară că fata lui se va mărita cu acela care va ști să se ascundă astfel încât ea să nu-l poată găsi;dacă cineva o să fie în stare de așa ceva,atunci știu că împărăția o să aibă cândva un stăpânitor înțelept,iar eu,un soț înțelept.

În sinea ei,vicleana fată se gândea:,,De mine n-o să se poată ascunde așa ca să nu-l găsesc”,căci ea avea o oglindă fermecată în care se vedeau așa cum erau și se petreceau în orice clipă cele mai îndepărtate lucruri,indiferent dacă erau văzute sau nevăzute de ceilalți;doar un lucru îi lipsea,pe care altminteri îl au toate oglinzile:în ea nu se putea vedea pe sine.Acest obiect minunat îi fusese dat prințesei încă din leagăn de o zână puternică,fără ca tatăl său să fi știut.

Împăratul încuviință fără grijă dorința fetei sale viclene și porunci să se dea de știre în întreaga împărăție că bărbatul care va fi în stare să se ascundă astfel încât fata lui,prințesa,să nu-l poată găsi,o valua pe  aceasta de soție,iar după moartea împăratului va moșteni coroana.Cine însă se va încumeta la această faptă cutezătoare și nu va izbuti,iar prințesa îl va scoate de trei ori din ascunzătoare va fi osândit la moarte.

Într-o bună zi apăru porcarul împăratului și,printr-unul din curteni,îi dădu de veste stăpânului său că are de gând totuși să încerce fapta cutezătoare.

-Preaputernice împărate,am cutezat atâta,încât nu vreau acum,la urmă,să mă dau cu teamă în lături.Poți să-mi făgăduiești ce vrei,fără fata ta minunată viața mi-e mai tristă decât moartea.

Pe împărat îl uimiră aceste vorbe ale porcarului de rând;nu-l mai descusu și,plin de bunăvoință,îl lăsă să plece.

În zorii dimineții următoare,porcarul se ridică iarăși din culcușul său sărăcăcios și porni decumpănit pe câmp.Drumul trecea printr-o vale întunecată,unde totdeauna o negură rece acoperea fața cerului.Acolo,într-o poiană ascunsă și umedă de anini,dădu peste un om uriaș care stătea pe lângă un foc și se-ncălzea.Când se aprpie,omul se întoarse către el și-l întrebă ce voiește.

-Ah,oftă porcarul abătut,sunt un nenorocit,adică un om care tânjește după ceva ce nu poate să aibă!

După care povesti străinului ce-l apăsa și cum nu mai trăgea nădejdea să se poată ascunde de prințesă,ca să nu fie găsit.Uriașul zâmbi prietenos și zise:

-Fii liniștit,fiule,sunt prietenul tău și-o să te ajut s-o capeți pe chipeșa prințesă.Eu sunt duhul pădurii,stăpânul tuturor florilor,al tufișurilor și al copacilor.Te prefac acum într-un trandafir frumos și-o să te ascund de prințesă aș ca să nu te găsească.

Ddupă care,așa cum spusese,duhul pădurii merse la oraș cu trandafirul nemaipomenit de frumos și de plăcut mirositor,în care-l prefăcuse pe porcar.”

                                                             (,,Prințesa și porcarul”basm popular cules de Arthur Schott)

TESTUL 2

                                   ,,Iubite Carol,
Este azi întâia aniversare ce sărbătorești ca Moștenitor al Tronului, căci anul trecut prea era proaspată țărâna ce acoperea rămășițele pământești ale iubitului nostru unchi, pentru a putea petrece cu veselie ziua când ai ajuns la majorat.Cu cât cineva este mai sus pus, cu atât mai mult trebuie să caute a merita mărirea la care soarta l-a chemat; numai acela este stimat care-și îndeplinește credincios datoriile sș de la un prinț care stă aproape de Tron se cere mai mult decât de la alții. Nu pot deci să te sfaăuiesc îndestul să-ți îndeplinești cu sfințenie datoriile tale către Dumnezeu, către Țară și către tine însuți.Sfera ta de acțiune este încă restrânsă. Ca toți vlăstarii din Casa noastră, ai intrat în nobila carieră a armelor. Ea este o școală pentru tine, în care tu trebuie să fii întâiul ca exactitate, ca râvnă și ca bun exemplu pentru camarazii tăi, și să tu iubești meseria ta, precum și eu iubesc pe ostașul nostru și armata. În mijlocul oștirii am crescut și am trăit cele mai bune zile ale vieții mele.Dar din ce se va lărgi câmpul tău de activitate, până ce la urmă vei fi chemat și tu odată să conduci o Țară întreagă. Cu cât un Moștenitor al Tronului se pregătește mai din vreme, pentru aceasta chemare, cu atât îi va fi sarcina mai ușoară când momentul va veni. Nu uita niciodată că un Rege trebuie să fie întâiul servitor al Statului și de aceea poporul poate cere ca el să fie pildă în îndeplinirea datoriilor sale; amintește-ți ca un exemplu rău dat de sus poate să ducă un stat la pieire.Mereu la strajă, un Suveran trebuie să vegheze cu gelozie ca prestigiul Țării să fie păstrat sus și neștirbit; însă el nu se poate lipsi de sfaturile consilierilor Tronului, căci ei sunt organul de transmitere al păsurilor, al aspirațiunilor și al voinței poporului. A le cunoaște, a le împărtăși și a se identifica cu ele, este una din cele mai înalte datorii ale unui Suveran.Tu, iubite Carol, vei avea poate o sarcină mai ușoară decât a acelora care au muncit și muncesc înaintea ta și a căror inima a bătut și bat așa de tare pentru neamul românesc.Ești iubit de popor, păstrează dragostea ce-ți poartă; dar în toate actele tale nu uita niciodată că mai lesne se pierde decât se câștigă iubirea și încrederea unui popor.”

                                                                                      Ferdinand // București, 3 Octomvrie 1915.

       (scrisoarea Regelui Ferdinand către principele Carol cu prilejul sărbătoririi majoratului-fragment)

(Adresată principelui Carol, cu prilejul sărbătoririi majoratului său, admirabila scrisoare a regelui Ferdinand cuprinde o serie de înțelepte sfaturi pe care tatăl le dă fiului său. Este ceea o scrisoare de sfaturi. Aceste scrisori se adresau tinerilor, spre a li se indica o linie de conduită în viitor. Ele se scriau de obicei într-un ton energic, care să trezească încrederea celui sfătuit. Scrisorile de felul celei adresate de regele Ferdinand moștenitorului tronului au o veche tradiție în cultura noastră, unele devenind chiar capodopere, cum sunt celebrele ,,Învățături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie". Scrisoarea regelui Ferdinand către fiul său Carol, arată dragostea pentru cultura și interesul pentru dezvoltarea industriei românești, prețuirea încrederii arătată de popor și mai ales să fie, întâiul servitor al Statului....pildă în îndeplinirea datoriilor sale”;aceste învățături,cerințe se datorează părinților săi, Ferdinand și Maria.)

=precizează trăsăturile morale ale prințesei din fragmentul:

,, Prințesa însă se codea,căci fiind singurul copil al unui stăpânitor atât de mare și de puternic,îi fusese de mică îngăduit să-și impună propria voință,atât față de tată,cât și față de educatoarea sa,mai cu seamă că prin frumusețea și agerimea ei își câștiga toate inimile.Când tatăl său îi propuse să se căsătorească,ea răspunse verde că nu vrea să se mărite.Dar văzând că astfel își mâhnește tatăl,pe care totuși îl iubea mult se supuse,făgăduind să se mărite,dar numai dacă avea voie să-și caute soț după dorința și pe placul ei.” 

Naratorul caracterizează prințesa direct,arătând-o ca fiind unica fiică a împăratului,,mare și puternic”,frumoasă,isteață,inteligentă,obișnuită a fi încrezătoare în hotărârile ei,Autoritară,refuză propunerea tatălui de a se căsători,dar, iubindu-și tatăl, acceptă numai dacă își va alege soțul,,după dorința și placul ei”,astfel se arată totuși ca o fiică iubitoare și respectuoasă.

=o temă comună celor două texte,valorificând un element de conținut

O temă deosebită există în cele două texte:dorința unui suveran de a asigura țării o continuă conducere corectă. Suveranul,regele,împăratul are o poziţie excepţională,el are o răspundere morală foarte grea, faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de ţară,de popor. Un Suveran are datorii foarte mari către poporul care i-a încredinţat destinele sale,de aceea trebuie să asigure continuitatea printr-un viitor conducător cu calități deosebite.Astfel împăratul dorește ca ginerele său să fie,,un bărbat vrednic,care va domni cândva cu iscusință peste împărăție”, cu demnitate, cu autoritate morală. În al doilea text există același ton energic al unui suveran care să trezească încrederea celui sfătuit în a deveni un conducător care să servească interesele poporului și al țării.

=crezi că porcarul îl impresionează pe împărat cu modul curajos de a-și anunța dragostea pentru fiica sa?

Auzind cuvintele porcarului,om simplu,spuse cu respect,hotărâre,ambiție și îndrăzneală că va încerca să îndeplinească cerința fetei,fiindcă altfel viața îi va fi tristă,împăratul este uimit de îndrăzneala lui,nu-i adresează niciun cuvânt și îl lasă să plece,fără a-l întreba ceva....va aștepta doar.

=asociază fragmentul din basm cu un alt text literar,prezentând o valoare culturală comună prin referire la o secvență din fiecare text.

În basmul,,Povestea porcului”Ion Creangă aduce ca personaj un purcel,devenit copilul mult dorit al unor bătrâni,acesta ascultă dorința unui împărat care vrea să-și mărite fata cu acela ce-i va construi de la casa sa şi până la palat un pod de aur împodobit cu pietre scumpe,oferindu-i atât mâna fetei de împărat cât şi jumătate din împăraţie. Purcelul dă dovadă de calităţi omeneşti: curaj -se încumetă să răspundă la provocarea lansată de împărat, ambiţie -să termine lucrul la timp-, credinţă, respect şi recunoştinţă faţă de cei ce l-au îngrijit şi pe care-i răsplăteşte cu o „viaţă nouă”.

În fragmentul basmului,,Prințesa și porcarul”,un om simplu,porcar,vine și el în fața împăratului arătând curaj,respect,îndrăzneală,ambiție pentru a îndeplini cerințele fetei împăratului.

Ambele ființe sunt nepotrivite pentru o căsătorie cu o fată de împărat,dar au încredere în dorința de a-și îndeplini visele lor și ale fetelor de împărat care prin cereri neobișnuite vor ca alesul lor să fie un om cu calități excepționale.Ei sunt cutezătorii- îndrăzneţi, curajoși, temerari.

 

 

 

compunere---Ești jurnalist la revista școlii,iei un interviu unei personalități istorice despre adevăratele valori umane

 

Am mers la Muzeul de Istorie să vorbesc cu un renumit profesor despre valorile umane.Ascultasem la școală despre valorile umane care sunt discutate împreună cu drepturile omului,dar voiam mai multe explicații.Binevoitor profesorul,un om distins,elegant m-a ascultat și mi-a promis că-mi va răspunde întrebărilor mele de viitor,,jurnalist.

- Pentru început, aș vrea să înțeleg conceptul de „valoare”,ce este acesta în înțelegerea umană?

 - Cuvântul „valoare” provine de la cuvântul „preț”, adică este ceva care are un preț, o semnificație, o preferință, exprimată în diverse obiecte din lumea materială, dar și din lumea spirituală,a sufletului.

- Care sunt  valorile fundamentale în viață fiecărei persoane?

- Ți le voi spune așa cum cred eu:

            Compasiunea, sentiment nobil, ce presupune a fi dezinteresat, a nu aştepta nicio recompensă în schimbul ajutorului pe care îl oferi cuiva,singura recompensă să fie mulţumirea că ai făcut un bine cuiva. Ca oameni, suntem născuți să și dăruim, nu doar bani sau lucruri, ci să ne dăruim în totalitate altora care au nevoie

            Responsabilitatea se dobândeşte în urma educaţiei şi nu te naşti cu ea, ne ajută să nu facem lucruri care să aibă urmări în viaţa altora, ceea ce este în mod evident benefic pentru cei din jurul nostru, dar şi pentru noi, deoarece ne facilitează crearea de legături cu cei din jur.

             Sinceritatea înseamnă a-ţi arăta natura ta adevărată. Un om sincer doreşte să fie mai bun, conştientizând că nu este perfect, că pe lângă calităţi are şi defecte şi se lasă citit ca o carte deschisă. Sinceritatea unui om te dezarmează, te face să-l iubeşti şi să crezi în adevărata prietenie.

             Tolerenţa este o atitudine care nu presupune superioritate faţă de alţii, ci să îi respecţi pe ceilalţi,să poţi învăţa de la ei,să fii flexibil şi să-i accepţi pe cei din jur, cu defectele lor, dar să-ți  păstrezi convingerile, să nu ne fie încălcate drepturile şi să suferim de pe urma comportamentelor abuzive.

- Cum pot fi eu tolerant cu cei din jur?:

- Fii binevoitor, ascultă-i pe cei care ţi se adresează, să nu reacţionezi şi să creezi conflicte; ia în considerare punctul de vedere al celuilalt, încearcă să găseşti interesele comune pe care le aveţi, dincolo de diferenţe; nu-i judeca pe ceilalţi pentru lucruri pe care nu le pot controla şi care nu ţin de ei.

-Vă rog să-mi explicați de ce japonezii acordă o mare atenţie respectului, cultivându-l din copilărie prin modul de a gândi,ei spun:,,tot ce fac, să fac ţinând cont de cum se simte celălalt când mă vede sau interacţionează cu mine”.

- Au mare dreptate,pentru că Respectul ne conduce la crearea unui climat de comunicare în care nimeni nu se simte atacat.Privește în jurul tău și vei vedea că buna creştere sau bunul-simţ se vede din atitudinea plină de respect în relaţiile cu ceilalţi,de aceea respectă tot ceea ce te înconjoară şi mai ales respectă valoarea izvorâtă din virtuţi.

- Ce înseamnă recunoștința despre care bunica îmi vorbește mereu?

- În momentul în care simţi recunoştinţă, totul se luminează în calea ta,este o forţă miraculoasă, ca un magnet magic,care generează şi atrage mult mai mult decât ai primit deja, este ca o energie vie care vine din interiorul tău și câteodată rostești așa deodată:,,mulțumesc!”Eu și acum sunt recunoscător părinților,rudelor,profesorilor,celor ce-au trecut cu bine prin viața mea,să faci și tu la fel.

- Despre ce alte valori umane îmi mai vorbiți?

- Iată altruismul ne ajută să evoluăm şi să descoperim adevăratele valori ale umanităţii. Zâmbind şi dăruind neîncetat celor din jur, putem ajunge la un bun echilibru psihic şi fizic,ne va fi astfel mai uşor să trecem peste greutăţi şi necazuri ce par greu de trecut. Să nu uităm integritatea,curajul de a spune adevărul sau bunătatea sufletească cu care poți schimba lumea,încrederea în tine,în cei din casa ta,prietenii,cei ce-ți dau învățătură.

-Și eu și dumneavoastră avem prieteni,este prietenia o valoare umană?

-Dragul meu,prietenia nu trebuie să lipsească din viața unui om și chiar dacă ai un prieten,unul singur,ești mai câștigat decât dacă ai avea o sută,acela însă să fie numit,,sinceritate.E bine să-ți pese de cineva mai mult decât de tine însuți,să-ți faci timp pentru oamenii la care ții, să oferi celor pe care îi iubești și poate chiar străinilor prezența și atenția ta totală,să faci ziua cuiva mai bună, doar pentru că ai fost parte din ea.

-Eu sunt adolescent și familia mea se străduiește să fiu fericit.Spuneți-mi despre fericire!

-Îmi place că explic așa: fericirea este bucuria, jucăușenia, distracția, este o stare de fericire pură…când timpul se oprește, iar tu iubești ceea ce faci. Este ceea ce toți căutăm și o facem în atât de multe feluri: unii încearcă să o găsească prin intermediul banilor, oare le va aduce fericirea? Fericirea se află în interiorul nostru…și este o alegere, niciodată de vânzare. TU decizi când faci din fericire o prioritate și o valoare de top. Cât de diferită ar fi viața ta,dacă ai face din fericire valoarea ta cea mai de preț?

-Voi nota tot ce-mi spuneți,le voi reciti să le înțeleg .mai bine

-În final îți voi vorbi despre PACE. Da…pacea… este dorința de a ajunge în acel loc în care nu mai ai nevoie de nimic,să te simți binecuvântat,este tăcerea din vârful muntelui.Și ne întrebăm: cum ar fi viața noastră,dacă am aduce mai multă pace în ea?

-Domnule profesor,vă mulțumesc pentru explicațiile ce mi le-ați dat.

          Aș vrea să mă înțelegeți măcar dumneavoastră:

Tema aceasta mi se pare foarte,foarte grea pentru vârsta mea,dar voi citi acest interviu și cred că ceva,ceva voi înțelege...poate am noroc și nu va fi așa ceva la examen!!!!!!!!!!!!!!

-Te cred și-ți doresc succes!!! Dar n-am terminat,ascultă o povestioară,sigur o vei înțelege:

 

Era odată o insulă unde trăiau toate sentimentele și valorile umane. Într-o zi, ele au fost anunțate că insula stă să se scufunde. Își pregatiră navele și erau gata de plecare. Doar Iubirea rămase până în ultimul moment.

Când insula era pe punctul să se scufunde, Iubirea decise să ceară ajutor. Bogăția trecu pe lângă Iubire cu o barcă luxoasă și aceasta îi zise:

 - Bogăție, mă poți lua cu tine?

 - Nu te pot lua, pentru că e mult aur și argint în barca mea, nu am loc și pentru tine.

 Iubirea ceru ajutorul Orgoliului care trecea pe-acolo într-o superbă navă:

 - Orgoliule, te rog, mă poți lua cu tine?

 -Nu, Iubire, aici e totul perfect, mi-ai putea strica nava.

Atunci Iubirea spuse Tristeții, care trecea pe lângă ea:

 - Tristețe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!

- Oh, Iubire, răspunse Tristețea, sunt atât de tristă, încât trebuie să stau singură.

 Chiar și Buna Dispoziție trecu pe lângă Iubire, dar era așa de mulțumită, încât nu o auzi că o striga. Dintr-o dată, o voce spuse :

 - Vino Iubire, te iau cu mine!

Era un bătrân cel care vorbise. Iubirea se simți atât de recunoscătoare și plină de bucurie, încât uită să îl întrebe pe bătrân cum îl cheamă. Când sosiră pe țărm, bătrânul plecă. Iubirea își dădu seama cât de mult îi datora și întrebă Cunoașterea:

 - Cunoaștere, îmi poți spune cine era cel ce m-a ajutat?

 - Era Timpul, răspunse Cunoașterea.

- Timpul? se întrebă Iubirea. Dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?

Cunoașterea îi răspunse:

- Pentru că numai Timpul este capabil să înțeleagă cât de importantă e Iubirea în viață!

un test despre bunici (,,Val și Cetatea Sufletelor”)

 

TEXTUL 1

,,Și,în cele din urmă,când,ostenit și recunoscător,deschise încă o ușă,rămase înmărmurit:în fața lui pe o plajă cu nisip fin,se afla bunicul său.Ochii îi erau ca două mărgele strălucitoare și negre,plini de veselie și de poftă de viață.Val nu fu în stare să scoată niciun cuvânt.Se repezi doar spre bunicul,care-l aștepta cu brațele deschise,și nu se mai putu desprinde din îmbrățișarea lui.

-De ce nu ești și tu din fum,ca visele celelalte?De ce mă poți auzi și mă poți lua în brațe?

-Pentru că sunt visul tău,la fel cum a fost și O,balaurul.Restul nu-ți aparțineau,erau visele visate de alții-de mama ta,de Malila,de restul lumii.Dar eu sunt visul tău și asta înseamnă că pentru tine sunt aievea.Nu așa se întâmplă de fiecare dată când visezi?

-Ba da,șopti copilul.Dar tot nu este decât un vis din care o să mă trezesc.Și tu n-o să fii acolo.Mi-e dor de tine și vreau să te văd în carne și oase,în Cetatea Sufletelor.Spune-mi  cum să ajung la tine?

-Dar acum mă vezi cu adevărat,Val.Iar la Cetatea Sufletelor nu poți încă să ajungi.

-De ce?Știu sigur că există!Iar Tia mi-a spus că sunt multe drumuri care duc la ea.Arată-mi măcar un drum,oricât de greu,și am să vin.

Bunicul râse încetișor.

-Ți-au mai spus și alții că această cetate nu este un loc oarecare,micuțule.La ea nu se ajunge pe drumuri obișnuite.

-Știu,dar nu mă tem.Aș merge oriunde ca să te găsesc.

-Dar m-ai găsit deja!Vocea bunicului era din ce în ce mai plină de veselie.Val,continuă el,Cetatea Sufletului nu este o cetate a Spațiului,ci a Timpului.Nu este un oraș pe hartă,ci un moment,o Oră potrivită la care fiecare ajunge când îi este sortit.Tu mai ai de trăit o viață întreagă,lungă și plină.Când viața ta se va fi împlinit,o să găsești,fără nicio trudă,drumul către Cetatea Sufletelor.

Băiatul începea să înțeleagă.Se simțea în același timp cuprins de tristețe și de ușurare.

-Nu fi trist,Val!Viața este un lucru minunat,iar noi doi ne vom putea întâlni aici,la Palatul Viselor,de câte ori vei vrea.Spunând acestea,bunicul îl îmbrățișă din nou pe băiat,o îmbrățișare nesfârșită,apoi se desprinse și începu să se depărteze încet,fluturând din mână.Băiatul privi lung în urma lui.Era ca și cum un bătrânel s-ar fi plimbat dimineața pe plajă.Și Val înțelese că acea plajă va fi în acel loc și mâine,și poimâine,cu cu bunicul așteptându-l.Iar dacă vor dori ei doi,plaja se va preschimba într-un drumeag de munte sau într-o băncuță de lemn dintr-un parc înecat în verdeață.Un val uriaș de bucurie și de căldură îl învălui pe copil,și în clipa următoare se trezi.Camera era luminată de zorii albăstrui ai dimineții.Malila era trează și-l privea cu o expresie de fericire întipărită pe chip.Val dădu să-i povestească visul și descoperirea,dar înțelese deodată că Malila avusese un vis asemănător și că aflase și ea care-i drumul ce duce la Cetatea Sufletelor.Se ridicară din pat și,auzind glasul Tiei chemându-i,se repeziră înfometați spre bucătărie,ca să ia micul dejun și să se pregătească pentru lungul drum spre casă.

                                                                                              (Ana Alfianu,,Val și Cetatea Sufletelor”)

TEXTUL 2

,,Cei din familie spun că eu semăn cu el. Cu „tataia”. L-am privit, încercând să mă recunosc ca într-o oglindă. E o fotografie de tinerețe, făcută probabil în preajma nunții. Aducem, cumva. Dar eu nu mi-l amintesc decât bătrân. Îmi vine în minte, în primul rând, tataia cel care îmi spunea povești, iar apoi cel care mă ducea, când mai crescusem nițel, duminică de duminică la baia de aburi.

Poveștile mi le spunea stând amândoi pe pat, într-o atmosferă minuțios pregătită. În primul rând, nu avea ce căuta prin preajmă ureche de adult. Doar sora mea mai avea dreptul să participe la ritual. Apoi, pe plita încinsă, trebuia să sfârâie câteva mere, răspândind miros de zahăr ars, și să clocotească un ceainic. Uneori cocea chiar turte sau ouă sub cană de tablă.Știa să depene firul întâmplărilor,dozând cu multă perspicacitate efectele.Unele povești mi le amintesc și acum.Plecam de la el doar alungat sau,mai rar,răpus de foame.Îmi recomanda pe un ton cât poate de serios să cer mamei la cină,,răbdări prăjite”tăvălite prin zahăr pudră.

Despre trecutul lui tataie nu știam prea multe...Oricum,episodul meu preferat din viața lui tataie,pe care-l solicitam din când în când să mi-l istiriseascăî din nou,era cel legat de Răscoala de la 1907.Pe atunci avea vreo șapte sau opt ani și locuia la Cucorăni,un sat nu foarte departe de oraș.Familia sa nu o ducea chiar greu,așa că nu a fost cuprinsă de febra răscoalei.Ba chiar era rezervată.Dar el,copilul,a fugit de acasă și s-a amesctecat în mulțime.Cum boierul ale cărui moșii se întindeau prin partea locului nu avea conac în apropiere,țăranii care nu prea aveau chef să bată cale lungă s-au luat de prăvălia din sat.Cu o nuia de salcâm drept armă,se încurca și el printre picioarele celor mari.Odată spartă prăvălia cu furci și topoare,oamenii au început să care acasă fiecare ce-i pica în mână.El a pus ochii pe niște cutii cu bomboane.Cum două cutii,cât ar fi putut înșfăca pe loc,i se păreau o pradă prea mică,a găsit un sac de hârtie și a început să golească dropsuri în el până abia îl putea târâi.Cu chiu cu vai l-a cărat până în câmp și l-a ascuns într-o căpiță de fân.Nu îndrăznise să-l ducă acasă,de frica părinților.La scurt timp,armata a înăbușit răscoala,iar jandarmii au început să facă anchete și percheziții.El,pe de o parte,tremura de frică,ca să nu fie pârât că luase parte la spargerea prăvăliei,iar pe de altă parte saliva, gândindu-se la ditamai sacul cu bunătăți.Abia după ce s-au mai liniștit apele,scăpând basma curată s-a dus în câmp să deguste prada.Dulciurile erau la locul lor.Doar că aveau un puternic gust de săpun,din pricina sacului.După ce mâncam o bomboană,puteam să fac baloane din scuipat,exagera tataia.Așa că s-a hotărât să le ducă la izvor să le spele.Zis și făcut.Operațiune întreprinsă noaptea,la lumina lunii.După alte câteva zile,când a venit să-și burdușească buzunarele cu o nouă provizie,din sac s-a revărsat o pastă cleioasă,cu șuvițe verzi,galbene și roșii.,,Marfa” se topise.”

                                                                        (Dan Lungu,,Răscoala copiilor”în,,Cartea cu bunici”)

=o temă comună celor două texte

Tema familiei,a legăturii sufletești dintre bunici și nepoți,persoane importante din viața copiilor, prezența acestora asigură o dezvoltare emoțională sănătoasă a celor mici. Pentru copiii din cele două fragmente, bunicii constituie o lecție de viață:Val trăiește bucuria reîntâlnirii cu bunicul,plecat dintre cei vii, în vis pe o plajă,loc ce pare adevărat în care ființa bunicului devine reală,iar cei doi se pot îmbrățișa cu speranța revederii tot în vis; și în celălalt fragment,bunicul nu mai este,băiatul este încântat că seamănă cu bunicul și îl  aduce în realitatea lui printr-o întâmplare de demult povestită cu plăcere de cel ce se bucurase cândva de niște dulciuri.

=text 2—Crezi că prin evocarea bunicului,autorul participă indirect la aventurile din copilăria acestuia?

Cred că poveștile sunt cruciale pentru dezvoltarea imaginației copilului. Ele arată adevăruri comune lumești despre oameni și lumea din jurul lor într-o manieră simplă.Cunoașterea copiilor despre realitate este obiectivă. Cu toate acestea, datorită imaginației, ei sunt capabili să o asimileze și să o stăpânească, adică să o înțeleagă în felul propriu. Când asculta povestirea lui,,tataie”,băiatul este profund afectat de întâmplările din copilăria acestuia și, în același timp,înțelege că sunt și unele exagerări,dar numai astfel imaginația lui se poate dezvolta și capăta forme noi.Prin ascultarea întâmplării cu bomboanele, copilul înțelege momentul trăit de bunicul său în copilărie și participă indirect alături de el la acțiune,este alături de oamenii ce pătrund în prăvălie,parcă îl vede pe copilul de atunci dornic de a lua bomboane. În același timp, își dezvoltă atenția,imaginația, ceea ce este deosebit de important pentru educație și învățare.

Poveștile modelează un om.O poveste bine spusă,așa cum a povestit bunicul, într-o atmosferă caldă,prietenoasă,intimă,a avut un impact și peste ani asupra copilului. Poveștile îi modelează deopotrivă și pe narator, și pe ascultător. Pe cel dintâi –  în arta povestirii,de a fi convingător,pe cel de al doilea –  în a ști să asculte,ba chiar să devină participant la acțiunea povestită,asemănându-se cu povestitorul.

=asociază text 2 cu un text literar,prezentând o idee comună prin referire la câte o secvență relevantă.                                                                   

În povestirea,,Bunica”,Delavrancea,(toți am citit-o)nepotul își aduce aminte de timpul când era copil și de felul în care bunica lui îl răsfăța și întotdeauna când se întorcea la nepot îi aducea ceva bun. Își amintește gesturile bunicii,popasul la umbra dudului, surâsul bunicii, glasul ei dulce care îl fermeca, când îi spunea povești.Copilul nu  reușea nicodată să asculte și finalul poveștii, pentru că glasul bunicii,prezența ei,totul era fermecat,iar el adormea fericit sub privirea ei.

  În fragmentul de mai sus,Val este un băiețel de 10 ani, care tânjește de dorul bunicului. Moartea acestuia nu-l face să renunțe la bunicul său, ci îl determină să găsească o cale de a-l reîntâlni. Alături de înțeleapta Malila, o țestoasă ce poartă în suflet nostalgii similare (ocupantă a funcției de cal înaripat), pornește pe lungul drum al reîntâlnirii, în căutarea Cetății Sufletelor.Și astfel intrăm într-o altă vârstă a poveștii, prin străbaterea unor lumi noi, care pun la încercare răbdarea, încrederea în sine ori acceptarea propriilor emoții.Val se întâlnește cu bunicul în vis și este fericit,știind că în Palatul Viselor se pot întâlni oricând și vor retrăi clipele așa cum au fost cândva.

Amândoi copiii trăiesc clipe fericite alături de bunica,bunicul- în realitate sau în vis,pentru că află despre cât de importantă este clipa trăită alături de ființele vârstnice.Alături de bunici copiii trăiesc experiențe unice despre puterea de a merge mai departe și despre amintirea celor care au trecut în neființă și pe care nu-i vor uita niciodată.

 

 

 

 

 ,,și nu uita poezia,,Poveste sentimentală”de Nichita Stănescu am publicat-o pe 22 oct.2019

iar ,,paralela,,Poveste sentimentală”--,,Lacul”pe 4 august 2021

(alții caută...caută...tu...e mai greu!!!!!!!!!!!!)

      succese și laude să avem!!!!!!!!!!!😂

cum nu ai găsit poezia,,Primele iubiri”....uită-te mai bine și la datele din trecut!!!!!!!!!!!!

joi, 29 iulie 2021

poezia,,Primele iubiri”de Nicolae Labiș

 

salutări!!!!!!!!!!

 

un test despre motani (Memoriile unui motan călător)

 

Textul 1

,,Bărbatul m-a așezat într-o cutie de carton, în care pusese un prosop moale, s-a urcat la volanul dubiței argintii și m-a dus la clinica veterinară. A fost iadul pe pământ! Pentru majoritatea animalelor, clinica este un loc unde n-ar vrea să mai pună a doua oară piciorul. Nici pentru mine n-a fost o experiență prea fericită, așa că n-o s-o mai lungesc. Am rămas la el acasă până mi s-au vindecat rănile. Locuia singur, într-o casă curată, unde domnea o ordine desăvârșită. Mi-a pus litiera în baie, iar în bucătărie, farfuria cu mâncare și vasul cu apă.

 În ciuda aparențelor, sunt un motan isteț și cât se poate de manierat, așa că [...] am băgat la cap când mi se zicea unde să nu-mi ascut ghearele, ca, de pildă, de pereți și de stâlpi. În schimb, am optat pentru mobilă și covor, fiindcă el nu mi-a spus explicit că n-ar fi voie. (La început, i-am surprins o privire tristă. Zău, sunt o pisică foarte perspicace și flerul* îmi spune exact ce se poate și ce nu. Iar mobila și covorul nu mi s-au părut pe lista neagră.) Peste aproape două luni mi-au scos copcile* și osul mi s-a vindecat. În acest răstimp am aflat că îl cheamă Satoru Miyawaki.

În perioada de convalescență*, Satoru mă striga cum îi venea la gură: „pisi“, „motane!“, „domnule motan“ și alte variațiuni pe aceeași temă. Normal, atâta vreme cât n-aveam nume… Și, chiar dac-aș fi avut, Satoru nu înțelegea graiul motănesc, așa că ar fi fost aiurea să încerc să i-l spun. Nu-i ușor să ai de-a face cu oamenii, mai ales că nu pricep decât limba lor. Animalele vorbesc mai multe limbi, adică sunt poliglote, cum vă place vouă să spuneți. De fiecare dată când dădeam să ies, Satoru se încrunta și încerca să mă convingă să mai stau.

 — Dacă pleci, s-ar putea să nu te mai întorci. Ai răbdare până te faci bine. Vrei să rămâi toată viața cu copcile în picior?

Deși mă mai durea, ajunsesem să mă deplasez binișor și nu mi se părea mare scofală să stau cu copcile în picior, dar, când vedeam ce mutre făcea Satoru, îmi pierea orice poftă de plimbare. Și așa am stat pe bară două luni. Cum să mă încaier cu alți motani, dacă eu de-abia șontâcăiam? În sfârșit, rănile mi s-au închis. […] Sunt un motan vagabond pursânge* și nu mi-a trecut niciodată prin cap că m-aș putea transforma într-un cotoi de apartament. […]Cu toate neajunsurile speciei, Satoru ajunsese să rupă binișor graiul motănesc, așa că a priceput ce-i spuneam. Surprins, m-a urmat, fără să comenteze. Era o noapte în care luna strălucea puternic.

Zgomotele orașului se potoliseră. Am săltat pe capota dubiței argintii, mândru că săritura îmi ieșise impecabil, în ciuda celor două luni de convalescență. Apoi, am sărit iar pe pământ și m-am tăvălit pe jos după pofta inimii. O mașină a trecut prin apropiere și am simțit cum mi se zbârlește coada. Groaza de a nu fi iar călcat era încă acolo, în străfundul oaselor. Într-o secundă eram deja în spatele lui Satoru, care mă privea cu un zâmbet drăgăstos. Am dat o tură prin cartier, după care ne-am întors. La prima ușă de la etajul întâi, am zis:

— Miau!Adică deschide-mi!

M-am uitat în sus la Satoru, care zâmbea cu ochii în lacrimi.

— Pisi, te-ai întors acasă!

Îhm, deschide odată!

— Vrei să rămâi?

Da. Numai să mă mai scoți din când în când la plimbare. Așa am ajuns motanul lui Satoru.”

                                                                               (Hiro Arikawa, Memoriile unui motan călător)

*flerul – simț de orientare rapidă, perspicacitate

*convalescență – perioadă de după o boală, până la însănătoșirea deplină

*pursânge – de rasă pură

 

Textul 2

,,La un moment dat, în viața fiecărui proprietar de pisică, probabil a existat o perioadă în care și-ar fi dorit ca animalul său să poată vorbi. Din păcate – sau poate din fericire – animalele nu pot vorbi. Dar ele pot comunica prin limbajul corpului!

           Calmă, mulțumită și fericită

Să începem explorarea comportamentului pisicii cu o privire la câteva indicii care ne spun că o pisică se simte relaxată și în largul său. Când o pisică este calmă și se simte confortabil, adesea se va lungi pe o parte. O pisică nervoasă nu va face niciodată acest lucru, deoarece își lasă burta expusă și susceptibilă la atacuri. Aruncă o privire la pozițiile relaxate din diagrama* limbajului corpului pisicii. Dacă pisica ta stă întinsă pe o parte, poți fi sigur că se simte confortabil în mediul ei. O pisică care își expune burta întinzându-se pe spate are încredere în tine implicit. Pisicile fac rar acest lucru în jurul unor persoane cu care nu au o relație strânsă. Dar fiți atenți! O pisică relaxată, care îți arată burtica, nu cere să fie mângâiată.

               Prietenoasă, curioasă, atentă

Este mai greu în a citi limbajul corpului unei pisici atunci când se află în picioare. Când pisicile afișează o postură neutră, cu coada relaxată în jos sau în sus, înseamnă că nu se simt amenințate. O coadă ridicată în aer este o invitație la atenție, vor să spună salut! Un semn important care vă poate spune că o pisică se simte deosebit de în largul său este închiderea ochilor. Pisicile care sunt anxioase* sau precaute rareori își închid ochii de teamă că un inamic la pândă ar putea să se năpustească asupra lor. Clipirea prelungită – sau orice clipire de altfel – este un semn sigur că o pisică nu se simte speriată.

               Prevăzătoare, nervoasă, îngrijorată

Emoțiile ușoare sunt cel mai greu de citit, deoarece au doar semne subtile. Este mult mai ușor să citiți limbajul corpului unei pisici atunci când sunt extrem de confortabile sau foarte agitate. De obicei, urechile unei pisici oferă primul semn că sunt îngrijorate. Urechile pisicilor se ridică și se rotesc ușor când aud ceva îngrijorător. Ele dezvoltă, de asemenea, o postură* mai rigidă, iar coada este îndreptată mai mult în spate decât în sus. Desenul conflictual și prudent din diagrama limbajului corpului pisicii oferă un exemplu.”

                (Limbajul corporal al pisicii tale: ce încearcă să-ți spună, www.medicinaveterinara.ro)

*diagrama - reprezentare grafică, schemă

*anxioase - neliniștite, încordate

*postură - ținută, poziție a corpului

 

=prezintă o trăsătură a tiparului narativ-test 1-

(Tiparul textual narativ se referă la povestirea unei întâmplări reale sau imaginare.

Trăsături:

accentul este pus mai degrabă pe acțiune

povestire la persoana I sau persoana a III-a

utilizarea verbelor la diferite timpuri

sunt prezentate o succesiune de evenimente 

Autoarea ne prezintă lumea prin ochii unui motan și astfel naratorul este subiectiv,motanul, care relatează întâmplările la persoana întâi,participând, într-o anumită  măsură la acțiune.Este personajul principal din fragment și povestește întâmplările petrecute alături de omul care i-a salvat viața.Cei doi,omul și motanul,formează un cuplu minunat,motanul îl va înțelege și-l va iubi pe Satoru cu devotament după un timp.Prin ochii motanului sunt exprimate sentimente deosebite ale omului și ale unei pisici,legătura dintre om și natură,dintre om și animal.

=o idee comună celor două texte -o secvență relevantă din fiecare text

Comunicarea dintre om și animal arată însușirile omului și ale animalului.În fragmentul din roman,textul 1,motanul înțelege grija omului,felul în care se comportă cu el  și după o plimbare decide să rămână alături de acesta.În textul al doilea,nonliterar,sunt explicate însușirile pisicii,limbajul corpului prin care comunică cu omul.

=crezi că e important să ai un animal de companie?-text 1

Cred,asemenea tuturor oamenilor cu inimă,că animalele oferă dragoste, protecție și companie, devin parteneri de joacă, de viață. În ritmul alert vieții,prezența unui animal de companie ne poate ajuta să învingem stresul și anxietatea,oferă pentru cei singuri companie,ne stimulează sa interacționăm.

Motanul din fragment îi oferă prietenului-om dragostea lui necondiţionat,chiar dacă n-o arată direct. Se bucură,deși nu are un nume,când este strigat, îi place că i se acordă atenție și grijă,ocrotindu-i rana și,înțelegându-l pe om,decide să rămână împreună ca doi buni prieteni.

Momentul reîntâlnirii dintre om și animalul său este plin de tandrețe,este dovada iubirii adevărate și necondiționate.Motanul e hotărât să trăiască alături de om,înțelegând că viața merită să fie schimbată.Am înțeles că el,animalul-prieten știe să răsplătească, atunci când este mângâiat:toarce, latră sau doar dă din coadă şi nu trădează. E suficient să-mi alint animăluţul pentru ca, în câteva minute, să mă simt deja mai lipsit de griji. Știe să mă tolereze şi mă acceptă aşa cum sunt,iar,când îi mărturisesc durerile, cred că mi le ia în el,pentru că mă simt mai bine,mai liniștit.Și mai cred că iubirea necondiţionată oferită de animal, blândeţea, înţelegerea şi toleranţa cu care mă acceptă nu pot să rămână fără un răspuns nici chiar în cel mai rece suflet.De aceea un animal-prieten poate schimba nu numai starea de spirit,dar și destinul unui om.

=asociază fragmentul din text 1 cu un alt text literar

                      Iată un fragment dintr-o carte,pe care cred că au citit-o mulți: 

,,Cu  mai  mulţi  ani  în  urmă,  când  tocmai  îl  găsisem  pe  motanul Bob şi a trebuit să‑i dau antibiotice, am fost nevoit s‑o fac cu mâna. Îi vâram pastilele în gură, apoi îl frecam pe gât, ca  să  îl  ajut  să  le  înghită.  Teoretic,  cu  seringa  procedura  urma să se simplifice. Dar tot trebuia să aibă încredere în mine, ca să mă lase să‑i vâr drăcia aia pe gât.În seara aceea, când ne întorseserăm la apartament, mi‑a fost clar că nu prea îi plăcea cum arată instrumentul acela. Dar s‑a văzut cât de multă încredere avea în mine când m‑a lăsat imediat să îi introduc unealta de plastic în gură şi să dau drumul pastilei înainte să îl frec pe gât. M‑am gândit că, probabil, ştie că nu i‑aş face nimic dacă n‑ar fi absolut necesar.După cum prevăzuse veterinarul, Bob şi‑a revenit după vreo două zile. Foamea i s‑a mai potolit, iar în scurt timp mânca şi îşi făcea nevoile după vechiul obicei.Când m‑am gândit la cele petrecute, m‑am mustrat singur.  Faptul  că  trebuia  să  am  grijă  de  Bob  reprezenta  un  lucru  extrem  de  benefic  în  viaţa  mea.  Dar  trebuia  să  mă  ridic  la  înălţimea  unei  astfel  de  responsabilităţi.Nu  era  o  slujbă  cu  jumătate  de  normă,  de  care  să  mă  ocup  când  aveam eu chef.Fusesem  neglijent,  mai  ales  că  nu  era  prima  dată  când  Bob avusese de suferit din pricina obiceiului lui de‑a umbla.”

                                                                     ( ,,Lumea văzută de Bob”de James Bowen)

 Cei doi oameni,din fragmentele din romane,au în grijă un animal-pisică:primul îngrijește o pisică,un motan, accidentat,îl duce la veterinar,apoi acasă,unde cunoaște un mediu nou,obiceiurile omului,nu înțelege cerințele dintr-o locuință,se considera încă,,vagabond”.De aceea este surprins când aude glasul plin de grijă al omului,când îl simte lângă el și îl urmează acasă,se hotărâse să rămână lângă cel care-l ajutase,îi înțelegea prietenia,văzându-l cum,,zâmbea cu lacrimi în ochi”.La fel se întâmplă cu Bob,motanul găsit și îngrijit de un om.Bob este și el bolnav și acceptă îngrijirea omului,pentru că are încredere în acesta.Omul se socotește,în sinea lui,vinovat pentru suferința motanului Bob.Cei doi oameni își găsesc un suflet-pereche în motanul găsit din întâmplare și astfel este demonstrată iubirea dintre oameni și pisici,despre firele invizibile care îi țin legați de prieteni și de familie.

=ești Satoru,personajul din text 1 și povestește cum ai ajuns să ai un animal de companie și ce emoție ai trăit,incluzând în narațiunea ta o secvență descriptivă,dialogată

Eu sunt Satoru și vă voi povesti întâmplarea neobișnuită care mi-a schimbat viața și felul de a privi lumea.Într-o zi am găsit o pisică rănită și,pentru că sunt un om sensibil,atent cu tot ce se petrece în jurul meu,am hotărât să ajut această ființă necuvântătoare.

-Hei,pisicuțo,cred că vom face o vizită la un cabinet veterinar!

Animăluțul m-a privit cu ochii verzi în care am simțit teamă.Avea blana neagă,lucioasă,iar gulerul alb îi dădea o notă de curat,lăbuțele se terminau cu alb,parcă erau șosete,doar urechile se ridicau,se roteau neliniștite.

-Este singurul loc unde poți fi vindecat,i-am spus în timp ce i-am pregătit un culcuș într-o cutie.

Medicul veterinar l-a consultat pe motan,așa mi-a spus,i-a bandajat o lăbuță și mi-a spus să am grijă de el câteva zile și apoi să revenim.

-Cred că îmi vei face o vizită îndelungată acasă,vei fi oaspetele meu câteva zile.

Și în timp ce intram în căsuța mea,i-am vorbit despre regulile pe care trebuie să le respecte.Nu știu dacă m-a înțeles,dar a început să inspecteze,șchiopătând curios, camera,a mirosit și din când mă privea atent,iar eu nu-i înțelegeam expresia ochilor.Totuși parcă a fost mulțumit când i-am pus într-o farfurioară puțină carne,i-a plăcut și apoi s-a așezat chiar pe fotoliul meu.L-am lăsat.Și așa au trecut zile,ne înțelegeam doar din priviri.Medicul a fost mulțumit de felul cum s-a vindecat,ne-a dat și un cadou:o lesă de pisici,o vestuță,o pungă cu boabe.

-Ce facem acum?l-am întrebat,văzându-l cum intră curajos în cameră și luându-mi locul pe fotoliul meu,dar el m-a privit cu ochii mari,a ridicat capul,apoi s-a uitat liniștit în jur și a adormit. Era acasă...mulțumit,liniștit,iar eu am început să caut în minte un nume care să i se potrivească.Am înțeles că acum suntem doi prieteni,amici poate pentru totdeauna și mi-am amintit cuvintele lui Victor Hugo:,,Dumnezeu a făcut pisica,pentru ca omul să aibă un tigru de mângâiat”....