mărțișor....

   

Eu tot mai cred în tine primăvară!!!! Ce pot spune în cuvinte….
e puţin…. când tu râzi…. râde pământul și-ți scriu cu mâna tremurândă:

       Aş dori să pot trimite către tine plin de cântec, de lumină şi de dor…adevărul frumuseţilor divine, împletit în bucuriile senine: Minunat, Iubit şi Veşnic Mărţişor... si-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze nu pe inimă, ci acolo…adânc în ea... ca frumoasă şi curată s-o păstreze… ca un soare minunat să-ţi lumineze si să-ţi facă fericită viaţa ta!... e podoaba minunată mai de preţ decât oricare talisman... a sufletului comoară: Un curat, iubit şi veşnic mărţişor…..

martie......

    Florile primăverii sunt visele iernii povestite dimineața de șoapta îngerilor..........

  Martie s-a grăbit să vină!și-n fiecare an vrea să ne arate că primăvara va dura o veșnicie,că pomii toți cu trunchiurile-n floare privesc spre  orizontul pierdut, unde soarele cu buze roșii săruta-n creștet noaptea micșorată,când nenumărate călătoare revin din depărtare, aducând pe aripi o adiere de vânt parfumat al noului,al melodiei.

  Și-atunci eu ,dorind sa mă iau la întrecere cu norii ce fug de hohotul cerului albastru,iubesc primăvara îndemnându-vă să priviți:ramurile îmbobocite,aripile păsărilor, soarele auriu,o melodie de Vivaldi,pe care vi le-am adus... si, fără să vă cer voie, va invit să înlocuiți un mare actor, savurând un parfum și dansând,aplecați spre sălciile plângătoare ,șoptind în fiecare ureche:

-Nu știți c-a venit primăvara?că fiecare zi plină de lumină vă face  să vă amintiți că trăiți?că fiecare verde cerșește atenția? că și buruienile poartă flori care ne uimesc?că narcisele galbene își scutură delicat clopotele din cununile de stele și că nu trebuie să căutam perfecțiunea înfloririi,ca doar să vă lasați purtați de sunetele unei viori???????????

Argumentare unui fragment la genul epic

,,Cum şedea astfel, Eva rămăsese cu ochii la unul din vagonetele care coborau, cu un contur deosebit de al celorlalte. Curând îşi dădu seama că deasupra lemnelor şedea un om ceea ce i se părea ciudat şi de necrezut. Şi totuşi era un om viu, de pe pământ, deşi ai fi spus că vine din cer. Când ajunse aproape de marginea terasei, inexplicabilul personaj, agăţat cu o mână de lanţuri, se aplecă, gata să cadă. 

-Hei, fetiţo, Maiorul e acasă?

 Eva era atât de uimită, încât nu putu scoate o vorbă. Făcu numai un semn afirmativ cu capul. El îşi dădu drumul de pe lemne şi rămase agăţat în mâini de cadrul vagonetului.„O să şi rupă picioarele!” gândi Eva.Puţin mai departe, omul zbura prin aer; înălţimea nu atingea trei metri, dar ei i se părea mortală. O clipă închise ochii fără voie. În clipa următoare, îl văzu pe străin apropiindu-se teafăr.

-  Tu eşti de sus? o întrebă fără ocoluri. 

- Dar tu, de unde eşti?

El se aşeză pe piatră, alături. 

- Cine te- a învăţat să răspunzi aşa? 

- Mă priveşte! Dacă ai treabă cu domnul Maior, îl găseşti sus. Dar are musafiri şi supărări, aşa că

n-ai picat bine”....

                                                                                 ( Radu Tudoran,Fiul risipitor)

   Genul epic reprezintă totalitatea operele literare scrise în proză sau în versuri, în care ideile și sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin intermediul naratorului, acțiunii și al personajelor, utilizând ca mod de expunere dominant narațiunea.

   Fragmentul din romanul,,Fiul risipitor”este epic.Titlul este împrumutat din învățăturile spuse de Iisus,este omul risipitor asemenea celui din parabolă, ce-și risipește sentimentele și viața, dar orice călătorie se termină prin a se întoarce la ființa iubită care-l așteaptă precum tatăl biblic.

   În primul rând are acțiune:Eva  poartă un nume biblic,înseamnă,,viață”,este un personaj ce se relaxează,privind ,,vagonetele”cu lemne ce coborau .Privirea îi este atrasă de un om așezat deasupra lemnelor,i se părea că,,vine din cer”.Îl urmărește cu atenție ca pe un acrobat care sare de la un o înălțime,,mortală”.De frică,cu ochii închiși,abia îl vede pe străin,,teafăr”lângă ea,și între cei doi este un dialog:străinul fiind surprins de îndrăzneala cuvintelor Evei.

   În al doilea rând textul este epic, deoarece are personaje :Eva este o fată care se odihnește și pentru prima oară vede un om ce pare că se joacă cu propria viață,sărind de la o înălțime amețitoare în fața ei.Străinul nu are un nume,este,,un om”,coboară cu vagonetul de lemne de undeva de sus,are curaj să înfrunte înălțimea,sărind curajos.Se poartă politicos cu fata din fața lui,uimit de cuvintele ei rostite cu aplomb.Personajele sunt caracterizate indirect prin comportament și limbaj.

   În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana a3 a.

    Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul dă viaţă personajelor și evidențiază  felul în care se cunosc cele două personaje,dar naratorul redă și cuvintele de teamă din gândurile Evei.

   În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul comunică indirect, prin intermediul unei narațiuni și dialog o întâmplare la care iau parte două personaje.

                  Parabola FIULUI RISIPITOR: ,, să ierți din tot sufletul, să ierți necondiționat”--

"Un om avea doi feciori si a zis cel mai tanar din ei tatalui sau: Tată, da-mi partea ce mi se cuvine din avutie. Si tatal le-a impartit avutia".

  Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa. Si, ducandu-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei tari si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea".

  Dar, venindu-si in sine, a zis: "Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati cu paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai".

  Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si, inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.

Si i-a zis fiul: Tata, am gresit si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim, caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca".

  Iar Fiul cel mare era la țarină. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri. Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat: ce inseamna acestea? Iar ea i-a spus: Fratele tau a venit, si tatal tau a junghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.

Și el s-a mâniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga. Insa el, raspunzand, a zis tatalui său:   De atatia ani iti slujesc si niciodata n-am călcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mâncat averea , ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat.

Tatal insa i-a zis:-- Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat."

                  

Apartenența la specia basm a basmului popular,,Fiica florilor”(fragment)

,,A trăit odată o fată săracă,fără mumă și fără tată.Fata era frumoasă,cu părul de aur și fața mândră ca soarele.Pe unde pășea, pe- acolo crștea iarba și înfloreau bujorii și trandafirii.Și tot ce rămânea în urma ei era numai miros și flori cât vezi cu ochii.

   A trecut cică pe acolo împăratul și a văzut-o cu ulcioarele la fântână;cum a zărit-o,i-a căzut fata la inimă,s-a îndreptat spre dânsa și i-a zis:

-Fetițo,știi că-mi ești dragă și vreau să-mi fii mireasă!

-Vai de mine și de mine,cum se poate una ca asta?Eu sunt o fată săracă și sunt singură pe lume,numai cu mine și cu Dumnezeu!

-Chiar de-asta îmi place de tine și vreau să ne cununăm;să se mire lumea și țara de frumusețea și bunătatea ta.

  Nu după multă vreme,sosi împăratul cu nuntașii să-și ia mireasa și,pe unde mergea,creșteau bujori și trandafiri.Calea era lungă și se văzură deodată în neguri,de-ți dădeai cu degetele-n ochi.Deodată,    s-aprinsă pe cer un Luceafăr și le lumină calea până la palatele de cleștar ale împăratului.

  După ce s-a isprăvit nunta,a trimis-o împăratul să se plimbe cu bunică-sa și verișoară-sa.Vizitiul le-a dus undeva,într-o pădure frumoasă,cu cerbi și căprioare,cu licurici și păsări cântătoare.

  Au intrat mai adânc în pădure,până ce s-au ademenit după fragi și cuiburi de păsări,apoi bunică-sa a zis:

-Las-o și pe verișoara ta să încerce rochia de mireasă.Să vedem cum o să-i stea!

-Se poate,verișoară,să nu-ți dau eu rochia mea de mireasă?Poftim!

  Și i-a dat rochia.Atunci,bunica și verișoara au pus mâna pe ea,au legat-o și au aruncat-o într-o groapă plină cu urzici.Țipa biata împărăteasă,dar ce folos,cine să-i vie în ajutor?

  Când se întoarse vizitiul,împăratul văzu că,pe unde trecea trăsura cu verișoara nevestei,căci ele semănau ca două floricele,iarba se pălea și trandafirii se ofileau.

-Măi,ce să fie asta?își zise împăratul.Nu este lucru curat!”

                                                                                           (basmul,Fiica florilor)

   Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice: împăraţi, Feţi-frumoşi, zâne,zmei- stă sub semnul supranaturalului. La acțiune participă personaje imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezinta binele și răul, iar în final acesta este învins.

 Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final. Titlul este numele personajului principal.

    Fragmentul aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.

    În primul rând este un text epic cu  acţiune, personaje, narator.

 În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului sunt prezente expoziţiunea şi intriga. Actiunea se desfașoară lineară, succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire.Este prezentată ,,o fată săracă”,dar frumoasă,,cu părul de aur și fața mândră ca soarele”,descrierea este ireală,a unei zâne.Culorile aurii sunt  simboluri solare și întruchipează perfecțiunea,fericirea,lumina.

Pașii fetei însemnau locurile cu flori ale iubirii,norocului,ca-ntr-un paradis-grădină,loc al armoniei, care arătau o anumită puritate specifică parfumului vârstei inocente.La fântână,loc al tinereții veșnice,al cunoașterii,este văzută de un împărat care o îndrăgește și o vrea mireasă pentru bunătatea și frumusețea ei,deși, cu sinceritate,fata povestește despre starea ei.În urma cortegiul nuntașilor pașii fetei-mirese presară flori ,dar sunt învăluiți de misterul întunericului,înlăturat de Luceafăr,mesagerul solar al speranței.Plimbarea în pădure plină de lumină alături de două ființe apropiate:bunică și verișoară,este ca un drum al sacrificiului,al încercărilor: prilejuiește schimbarea identității celor două fete,generoasă,fata-mireasă îi dă verișoarei rochia de mireasă.Este aruncată într-o groapă cu urzici,iar în fața împăratului apare o falsă mireasă,în urma căreia totul se ofilește.

         În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici supranaturale. Personajele care populează această lume sunt şi ele specifice basmului: împăratul,fata-zână. Personajele care reprezintă forțele răului sunt false: bunica,verișoara. Zâna florilor este exemplu de frumusețe,înzestrată cu darul de a aduce dragostea și armonia prin flori, cu modestie trăiește sentimentul simplu de a fi fericită,este caracterizată direct de către narator: trăieşte într-o aparentă fericire în Paradis,încrezătoare în ființe,ajunge într-un adevărat mormânt cu urzici,plante cu puterevindecătoare.Personajele nu au nume,sunt simboluri ale binelui sau răului, ale frumosului sau urâtului.

Respectând caracteristicile basmului, basmul are o formulă introductiva:"A fost odată..." care exprimă un timp imaginar. Spațiul acțiunii este el real –o grădină-paradis.

Narațiunea se împletește cu descrierea și dialogul. Naratorul povestește la persoana a IIIa,iar dialogul are o dublă funcție: susține evoluția acțiunii și caracterizarea personajelor.

Limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării orale.

    În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi formula iniţială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.

pastelul,,Farniente”de Șt.O.Iosif

,, Pe luncă sună coasa; jos, pe vale,
Copii fac larmă, râd, se iau la trântă:
Pe creangă vesel un florinte-mi cîntă...
Ce dulce-i glasul ciripirii sale!

Din popuşoi un iepur sare-n cale:
Seninul zilei oare nu-l încîntă?
Un foşnet lin de frunze-l înspăimîntă
Şi fuge — parcă cerul se prăvale!..

Albine fierb; lăcuste, greieri saltă;
Ţânţari se bat; fug fluturi albi departe...
Bondarul singur zice ca din carte..

Eu însă zac pierdut în iarba-naltă,
Privind, cu ochii beţi de poezie,
A cerului albastră-mpărăţie!”

Pastelul este o specie a genului liric în versuri în care se prezintă în culori armonioase un anotimp, un colț de natură, un moment al zilei, un aspect din viața micilor viețuitoare,realizat prin îmbinarea planurilor uman-terestru şi universal-cosmic. Poetul (eul liric) îşi exprimă în mod direct stările, emoţiile, sentimentele trăite în faţa peisajului zugrăvit. Ca mijloace artistice, pastelul îmbină imaginile vizuale cu imaginile auditive, motorii, cromatice, olfactive,un rol important avându-l procedeele artistice, figurile de stil şi coloristica elementelor ce compun tabloul respectiv.  Modul de expunere folosit este descrierea, iar discursul poetic poartă amprenta sentimentelor autorului. Această poezie este un sonet,poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din paisprezece versuri, grupate de obicei în două catrene și două terține.

    Titlul poeziei este un cuvânt italian,neologism:a face nimic,a trândăvi,a se bucura de viața din jur, denumind atitudinea de a se pierde în lene sau în contemplaţie, stări socotite plăcute,sugerând momentele de cufundare pentru bucuria şi liniştea de “a fi”.  

Aici imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică eului liric, a cărui interpretare implică reflectarea sensibilă a lumii înconjurătoare prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului, sunetelor şi culorilor.

    În primul rând, poezia este un pastel, deoarece prezintă imaginea naturii surprinsă  de fenomenele spectaculoase ale verii. Cadrul natural se configurează  din termini aparținând planului terestru.Poetul aude simfonia verii:sunetul coasei ascuțit,cristalin și prelung,apoi privirea aleargă ,,pe vale”unde  sunetele copiilor în joacă fac,, larmă” și râsete,apoi cântecul,,dulce” al unei păsări colorate,,florinte”.Se întreabă glumind,de ce în,, seninul zilei” iepurele fricos și timid  fuge ca de o mare primejdie.Este înconjurat de agitația gâzelor pe care le observă ca pe o scenă:albinele,lăcustele,greierii freamătă,țânțarii,fluturii aleargă spre nicăieri.

În final,poetul, odihnindu-se în ,,iarba-naltă”loc ce sugerează dăinuirea, amintirea vie, mărturisește că se simte copleșit de spectacolul naturii, albastrul cerului se reflectă în ochii însetați de poezia naturii cu setea de cunoaştere, nevoia de odihnă şi relaxare.

     În al doilea rând, poezia este  un pastel, deoarece descrierea de tip tablou este subiectivizată de prezența  figurilor de stil și a imaginilor artistice care oglindesc viziunea autorului asupra peisajului. Varietatea figurilor de stil accentuează intensitatea trăirilor eului liric impresionat de spectacolul naturii paradisiace:; epitetele: ,,vesel,dulce,lin,albi,înaltă,albastră”; metafore: ,,a cerului împărăție”. Imaginile artistice vizuale:,,iepurele sare,fug fluturii”; auditive :,,sună coasa,copii râd,cântă,ciripirii,foșnet lin”. Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează permanentizarea aspectului dinamic al ansamblului peisagistic.

În poezie  se manifestă ambele tipuri de lirism: lirismul subiectiv se defineşte prin verbele şi pronumele la persoana I, care susţin prezenţa eului liric în discursul poetic: „eu”, zac”.Detaşarea contemplativă a poetului se distinge prin descrierea peisajului, ilustrând lirismul obiectiv prin verbe şi pronume la persoana a III-a: „se ridică”, „sună,fac,se iau la trântă,cântă,sare,fuge”.

Versurile de 11 silabe, ritmul trohaic şi rima îmbrățișată creează un tablou pictural, un adevărat spectacol al naturii, care provoacă eului liric trăiri profunde de încântare,relaxare duse până la extaz.

    În concluzie, prin specificul descrierii folosite în acest text liric, acest sonet este un pastel. 

Apartenența unui fragment la genul epic

,, În fiecare luni dimineata, ma plimb înfrigurat printre banci, gândindu-ma la Brand al lui Ibsen. Aceasta îmi da curaj. Ma încrunt si ma socotesc Brand înfruntând furtunile. Nici Brand nu era înteles si nici eu nu sunt înteles de profesorul de germana. Ne potrivim. Poate avem acelasi suflet. Când ma plimb printre banci, simt prea bine aceasta. Dar când e zgomot în clasa, nu mai pot gândi la Brand. Ma trudesc cu pumnii la tâmple, dar nu izbutesc sa-l evoc. Nu vad decât niste munti acoperiti cu zapada. Nu se arata Brand. Si atunci tremur, si mi se strânge inima, si ma zbucium, cum se zbuciuma Fanica la chimie. Nu stie nimeni aceasta, dar eu trec prin clipe grele, când nu se arata Brand. Atunci ma apuc sa învat cuvintele la germana. Domnul director, însa, nu e un om rau. Înainte de încheierea anului, ne cheama pe cei amenintati, la ,,îndreptare", în cancelarie. E cald, si domnul director fumeaza.

 - Ce stiti?

 -Schiller.

- Stiti voi pe Schiller?

 Noi zâmbim, pentru ca toti trebuie sa se zâmbeasca de câte ori glumeste d-l director.

 - Hai? Stiti voi pe Schiller?

 Întelegem ca zâmbetele n-au fost de ajuns. Unul dintre noi râde. Câtiva ne ajutam de batista, d-l director e satisfacut. Prudent, îmi înghiontesc vecinii. Râsetele trebuiesc sa înceteze, pentru ca d-l director e serios. Daca râdem prea mult, se întuneca.

 - Ia sa dati un extemporal!...

De data aceasta, nu se supara. Ne asculta cum citim si cum traducem din manuale trucate, si gândul lui e la via din judetul Prahova.

Dupa un ceas si cincisprezece tigari, d-l director ne daruieste fiecaruia media ,,suficient".

                                       (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)

Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

  Trăsături:
-prezența unui fir narativ;
-prezența naratorului, fie un narator-personaj la persoana I, subiectiv și implicat; fie un narator la persoana a III-a, omniscient(este cel care cunoaşte gândurile personajelor, intenţiile acestora, pe care le nareaza la persoana a III-a), obiectiv( prezintă întâmplările într-o manieră detașată, neimplicată);
-prezența personajelor, care participă la acțiune;
-pot fi identificate momentele subiectului;
-sunt prezenți indicii spațio-temporali ;

   Fragmentul este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text:

     În primul rând, are acţiune:Autorul,elev ,povestește neliniștea trăită întotdeauna în ziua de luni,când se considera ,,Brand”,personaj dintr-o piesă a dramaturgului Ibsen,care-i devenise un prieten imaginar,de la el împrumutase ,,curaj”.Amândoi aveau ceva în comun:se simțeau lipsiți de înțelegerea celor din jur.În zgomotul clasei personajul nu i se apropia de sufletul băiatului,încercările de a-l aduce erau zadarnice,moment în care era disperat,era singur.Cauza  zbuciumului sufletesc este ,,domnul director”-profesorul de germană,iar el trebuia să-și îndrepte notele înaintea încheierii anului școlar.Între profesor și elevi are loc un dialog plin de vervă:profesorul îi  întreabă glumind ,iar ei,pentru a-i face pe plac,zâmbesc,râd cu măsură și totul se termină cu o medie satisfăcătoare.

     În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje.Naratorul-personaj reprezintă îmbinarea vocii care povestește în textul epic cu acțiunea personajului,specifică scrierilor subiective ,adică întâmplările și prezența personajelor sunt filtrate printr-o unică persoană- aceea a personajului-narator,iar narațiunea este la persoana întâi.Alegerea lui Eliade este motivată chiar de el și este pusă în legătură cu conceptul de adevăr.Elevul neliniștit de situația lui la Germană înaintea sfârșitului de an școlar este nefericit,știe că trebuie să-și îndrepte notele și, disperat,simte că susținerea lui va veni din partea prietenului imaginar cu care crede că se aseamănă.Îl cheamă,dar nu-l  percepe datorită zgomotului din jur.În fața profesorului se preface:râde,știind că în cele din urmă va obține,,suficient”-calificativ care-l ajută să promoveze. Autocaracterizarea este principala modalitate de construire a personalităţii sale,îl prezintă pe elevul cu moravuri școlărești, dezvăluindu-și frământările, neliniştile, incertitudinile, ale căror cauze şi soluţionări ar dori din răsputeri să le limpezească şi să le cunoască.Deși pare sever,profesorul este omenos și-i promovează pe ,,corijenți”.  

     În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana I; propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă. Ca modalitate narativă, având un singur plan de acţiune, dominat de claritatea analizei a naratorului-personaj, care ilustrează adolescenţa ca pe o experienţă trăită adesea dureros, în căutarea sinelui, în încercarea de a-şi găsi echilibrul interior.

     În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite ca moduri de expunere: naraţiunea pentru a prezenta acţiunea; dialogul dă viaţă personajelor, monolog interior, observaţia atentă şi profundă a propriei conştiinţe. Perspectiva narativă unică se defineşte prin naraţiunea la persoana I, implică verbe și pronume la persoana I.Limbajul folosit este comun,lipsit de regionalisme,neologisme,pentru a fi clar,concis,coerent.

    În concluzie, fragmentul este un text epic,autorul-narator-protagonist destăinuie propriile trăiri din anii adolescenţei, perioadă caracterizată prin derută spirituală şi intelectuală .

    (Brand este un erou, dar şi un monstru moral, a cărui inimă e sfâşiată de suferinţa pe care principiile îl obligă să o provoace familiei. El nu ezită niciodată, nu încetează nici o clipă să-i domine pe indivizii mărunţi, leneşi şi inconsecvenţi din jurul său. Şi totuşi, în scena finală, în care Brand stă singur faţă în faţă cu Dumnezeul său, o voce tunătoare venită dintr-o avalanşă proclamă, odată cu nimicirea fizică a pastorului, şi repudierea întregii lui vieţi morale: „El este Dumnezeul dragostei”, afirmă vocea din înalturi.)

  Johann Christoph Friedrich von Schiller a fost un poet și dramaturg german, considerat unul dintre „părinții poeziei germane”;iată o poezie,,Dor”:

     ,, Din acesta rece vale
De-as putea cîndva iesi
Sa-mi gasesc o alta cale,
Cît de fericit as fi!
Iata o colina verde,
Vesnic tânara de flori!
Într-acolo eu m-as pierde
De-as avea aripi sa zbor.

Suna-o dulce armonie,
Îngerii i-aud cîntîcnd
Si o boare lina-adie
Un balsam suav si blând
Rodul aurit luceste
Prin umbritele poteci,
Floarea care-acolo creste
Nu e prada iernii reci.

Ce frumoasa e plimbarea
Pe sub cerul fara nor,
Sol când îti trimite zarea
Vântul înviorator!
Ci-n a râului mînie
Muge rascolitul val
Ca aici să ma retie,
Sufletul sa mi-l prăval.

Vad plutind o luntre parca,
Dar luntrașii ei lipsesc.
Tu cuteaza si te-mbarca!
Pânzele se-nsufletesc.
Faureste-ti tu o soarta.
Nu te-ncrede-n zeii buni.
Doar minunea te mai poarta
Înspre tara de minuni.”

pastelul,,Dimineața”de Octavian Goga

,Cu grele răsuflete apele dorm,

Pe lanuri dorm spicele grele,
Asupra pădurii veghează de sus
Cetatea eternelor stele.
Luceafărul bolnav în lumea de-ngheţ
Clipeşte din gene molatic,
Când dorul pribeag, de pe-o creastă de ulm,
Şi-l geme porumbul sălbatic...

În geamăt se-nalţă durerea la cer,
Câmpii de lumini să-nfioare,
Luceafărul simte văpaia arzând
Şi tremură, bietul, şi moare.
Cu ochii plânşi, stelele toate se duc
Pe patul de nori să se culce;
Din dragostea stinsă în neguri de zări
Lin picură liniştea dulce.

În taina tăcerii porneşte-se vânt
Să mângâie trestia-n vale,
Pe-ascuns o sărută, dar dragostea lui
O văd licuricii din cale.
Şi-o spun licuricii la frunze de soc,
Şi socul pădurii o spune,
Şi frunzele toate grăbite tresar
Şi-ncepe pădurea să sune”.

....................................................................................

    Pastelul este o specie a genului liric,in care poetul isi exprima direct sentimentele printr-un tablou in care se zugraveste un anotimp ,un colt de natura , un moment al zilei , un aspect din viata micilor vietuitore.

Trasaturile pastelului :

- Sunt prezentate trasaturi caracteristice ale unui anotimp , colt de natura;

-Sunt exprimate prin tabloul creat , sentimentele poetului ;

 -Se folosesc figuri de stil specifice descrierii : epitetul dublu,triplu , ornant, cromatic , metaforic,personificarea , comparatia , repetitia , aliteratia , enumeratia , asonanta ;

 -Modul de expunere este descrierea;

Titlul pastelului lui Octavian Goga este un substantiv care fixează momentul descrierii naturii:,, Dimineața”, începutul zilei,trezirea exuberantă a naturii care se bucură de apariția zorilor.

         În primul rând pastelul,,Dimineața”  este o creaţie lirică,autorul își exprimă în mod direct sentimentele ,descriind  un tablou din natură,spațiul exterior surprins în momentul dimineții cu lumina pură.Privirea panoramică a poetului surprinde încremenirea, liniștea,calmul pământului ocrotit de stelele veșnice:,,apele dorm”adânc,spicele”-semne ale belșugului- dorm pe câmp,,lanuri”,,porumbul,,sălbatic”freamătă învăluit de ,,dorul pribeag”este  jalea, dorinţa umbrită de teama neîmplinirii. risipire şi înălţare a lumii. Starea  adâncă de nemișcare atinge un punct maxim în imaginea,,Luceafărului”ce licărește ușor,suferind că se va stinge și că va rămâne în lumea lui rece. Atingerile luminii, jocul misterios în dimineață provoacă stingerea tristă a Luceafărului-steaua morții și a-nvierii-este și timpul când stelele,ochii cerului,călăuze ale destinului își vor găsi odihna,,pe patul de nori”,imagine diafană,loc al sacrificiului,dar și al reînnoirii.Din seninătatea cerului se coboară vântul-divinitatea purificatoare ce controlează Universul aducând dragostea și dorul, alintă,atinge tainic,,trestia”care tânjește de dor cu patimă.Jocul dragostei este văzut de licurici,steluțe pe pământ,vor lumina frunzele de soc,înțelegând forța dragostei și astfel trezită brusc din somn pădurea spaţiu misterios, labirint, un loc la încercărilor,al fericirii absolute, paradisul terestru în care evadează fiinţa romantică, un simbol al eternităţii începe să răsune de viață. . Sosirea dimineții înseamnă trezirea la viață a întregii naturi terestre și stingerea luminilor cosmice, un transfer de tristețe, devenită astfel universală, durerea înălțată la cer, fiind preluată cu înfiorare de ,,câmpii de lumină", de luceafărul ce ,,tremură" și ,,moare", de stelele ,,cu ochii plânși", înaltul transmițând în schimb, stropi de liniște dulce".E un mister îndelung pregătit, vântul având rol de armonizare treptată a freamătului întregii naturi.Cântecul sublim, pornit din muzica înaltului cuprinde într-o perfectă armonie sonoră întregul cadrul terestru.
               În al doilea rând, eul liric contemplativ își exprimă admirația pentru momentul trezirii naturii,al visării, care exprimă starea de tristețe a înaltului ceresc ce-și stinge luminile. Poezia este  un pastel, deoarece descrierea de tip tablou este subiectivizată de prezența figurilor de stil și a imaginilor artistice care oglindesc viziunea autorului asupra peisajului. Varietatea figurilor de stil accentuează intensitatea trăirilor eului liric impresionat de spectacolul naturii care vibrează,cântă,plânge,ridicând spre trepte cosmice stările de suferință: personificările: „ Cu grele rasuflete apele dorm...spicele, Luceafărul clipește,vântul sărută,licuricii spun”;epitetele accentuează nota melancolică: ,,grele răsuflete,Luceafăr bolnav,clipește molatic,ochi plânși”,metaforele aduc măreție:,,cetatea eternelor stele,patul de nori”;formele verbale exprimă suferința,durerea,dorul:,,geme,tremură,plâng,se-nfioară”. E o natură personificată,un cadru terestru dominat de durere,patimi,jale,dor,cuprinsă încă de somn,urmărind stingerea aștrilor .

   În concluzie, imaginile vizuale sunt specifice acestui pastel, luminile fiind alese sugestiv în funcție de momentul descris.. Pastelul se constituie într-un adevărat spectacol al naturii, care provoacă eului liric trăiri profunde de admirație, de încântare, duse pană la extaz.

 

compunere--Cocorii aduc primăvara...

     Mi-amintesc ziua când am părăsit locul în care-am crescut,am fost încălzit de aripi,mi-am ridicat ochii spre albastrul-albastru și-apoi m-am ridicat ușor spre înalturi.Am fost fericit ,primind soarele,răceala lunii,sclipirea stelelor.Dar într-o zi am simțit primii fiori de frig și am numărat  frunzele care cădeau,iar cerul plângea,fluturându-și norii în semn de adio pentru aripatele ce plecau după razele calde ascunse. Au plecat temându-se,știind că lasă în urmă tristețe. Apoi a început să ningă cu fulgi și lacrimi.Si în troienile imense de zăpadă ei,cocorii de departe priveau înapoi și  rătăceau stingheri prin cotloanele unor locuri străine, până când iarna a obosit sa se mai privească reflectată în oglinzi și atunci… au revenit. S-au întors acasă.
      De ce se-ntorc acasă cocorii? Fiindcă le-a fost dor… fiindcă ne-a fost dor…de aripi, de partea aceea din noi pe care au luat-o cu ei și pe care iarna n-a putut-o îngheța. Poate ca să ne învețe credința, fidelitatea, iubirea… zborul… reîntoarcerea acasă… poate fiindcă au adus un sâmbure de primăvară… de care au nevoie, ca să existe… poate fiindcă noi suntem ei și ei sunt visele noastre.
      De ce se-ntorc acasă cocorii? Fiindcă există primăvara… și există întotdeauna un drum spre casă.

    E frumos....știu!și știu că strădania lor de a reveni pe cărări ce vin prin păduri,alunecă printre soare și umbră,printre brazii zvelți cu mirosul de rășină și viață până sus,urmează cărări ce se retează în marginea unei prăpăstii adânci.Pădurile alunecă sub aripi de unde privește fără teamă,încordându-și ființa spre neasemuita frumusețe visată acolo departe.Nu poate încă auzi cum plesnesc mugurii pomilor,cum colțul ierbii străpunge pământul umed,cum șuvoaiele formate din zăpezile topite cântă...

       Sol al spațiului și al timpului,al unor alte dimensiuni,mesagerul unei lumi neștiute,semnul care aduce în fiecare primăvară un Adevăr,cocorul revine la cuibul lăsat unde visează la cer și lumină,la frunzele aurie de soare,la oamenii care-i așteaptă cu speranță,iscodind cerul, zburând în formă de "V", ca să se păzească de primejdii. De ce pleacă cocorii, de ce mai și vin?

Poate ei caută ceva pe cerul înalt, dansează în limbajul lor minunat de cocori, visează la câte un zbor, își deschid aripile, se rotesc și pleacă simplu, pentru că nu găsesc niciodată acel ceva care să-i rețină aici.Dar ce triști sunt când trebuie să plece...

    De câte ori n-am dorit să zbor pe aripile unui cocor,să privesc infinitul și să simt plăcerea zburătoarelor de a fi deasupra Universului aproape de îngeri,de EL.....

Descrierea unui tablou--Lumina în amurg

 

Mare iubitor de artă, unchiul meu mi-a îndrumat pașii spre pictură încă din primii ani de școală.

Aflat în vacanță la el, am hotărât să vizităm Muzeul de Artă ce își deschidea porțile în acest sezon cu o expoziție având ca temă culorile asfințitului.Dimineața se anunța rece, însă hotărât am pășit spre muzeu,pentru a-mi încălzi sufletul cu frumusețile artei.Cum am intrat,un tablou pe peretele fața mea,mi-a atras privirea. M-am apropiat timid și, în fața- mi s-a deschis cel mai frumos peisaj pe care ochii mei de necunoscător au avut bucuria de a-l vedea: un amurg de primăvară.Tabloul era viu colorat, ca o poezie de Alecsandri,Coșbuc, un cântec închinat naturii pure, receptat prin inima pictorului.Rama îngustă de cireș, încadra o pânză de dimensiuni medii, în care pictorul a surprins natura montană la asfințit.În prim-plan,am  văzut muntele maroniu cu ușoare urme de zăpadă,cu câțiva brazi veșnici, verzi,stăpâni ai naturii, de veghe între zi și noapte poleiți în auriu de soarele ce sta să cadă după zarea aprinsă.Uimitor amestecul culorilor,dar era atâta lumină,că aveam impresia că de undeva un reflector își arunca razele spre tablou.În plan secundar, printre trunchiuri şi ramuri în tonuri negre-maronii, se conturau pete galben-verzui, semn că primăvara începea sa-şi însemne prezenţa. În contrast, verdele crud al unor arbuşti poziţionaţi în partea de jos al tabloului exprima simfonia cromatică a culorilor de început de lume,ramurile fără frunze erau bordate cu nuanțe aurii și astfel păreau podoabe ca de Crăciun.În dreapta, soarele, în asfințit, se juca parcă printre vârfurile ușor înmugurite ale copacilor.Ce frumusețe!!! Soarele prin câteva raze ce luminau ,se împrăştiau în tot tablou, tiveau marginile rupte ale norilor din partea de sus a cerului. Coborând ușor, lumina  se dispersa în nuanțe de galben combinat cu alb strălucitor.Întreaga lume părea încremenită în frumuseţea suavă a amurgului de primăvară.Coloristica nu poate sugera altceva decât o combinație perfectă între frumusețea naturii și ceea ce simțeam eu ca privitor.Într-un mod original , culorile prezentau trăsăturile picturii: amurgul înrobise întreaga natură.Fascinat, am înțeles că  pictorul a surprins în acest peisaj , un crâmpei de viață , o speranță în fericirea de a fi….primăvara,noul...

Apartenența unui text la specia literară DOINĂ

,,Arză-te focul, răchită,

Că ești neagră și pârlită,

Și nu ești încă-nfrunzită,

Ca să-mi fac curea la flintă(pușcă)

Din coaja ta nedubită;(necurățată)

Să mi-o spânzur la spinare

Și s-apuc în codrul mare

Pe când mugurul răsare.

Mugurul a răsărit,

Mie timpul mi-a venit

În codru de haiducit!”

 Doina populară este o creație lirică în care sunt exprimate direct gânduri ,sentimente intense de dragoste, de dor, de înstrăinare, de revoltă, Caracterul subiectiv este dovedit de prezenta eului liric, reprezentat prin haiducul care exprimă dorința de a se întoarce în codru o dată cu reînvierea naturii.( Specific doinei este faptul ca sunt puse in evidență puternice trăiri umane. Acestea sunt exprimate cu discreție, dar în același timp cu forță. Se observă o anumita gradare în intensitatea acestora. Inspirandu-se din atitudinea omului față de viață și de moarte, față de timp și de natură, față de propriile trăiri și sentimente, doina are un caracter intim, personal. Pentru că poate fi cântată, ea mai este numită și cântec.)

     Textul citat reprezintă o doină de haiducie,nu este structurat în strofe, fiind o unitate de exprimare a sentimentelor de dor,sugerând armonia, comuniunea omului cu natura,dorința de libertate.

          Un prim argument în această doină este motivul haiduciei căruia i se asociază cel al codrului, al legăturii omului cu natura,unde haiducul își duce existența.Legătura dintre el și natură este atât de strânsă, încât schimbările din natură determină transformări în starea sufletească a voinicului (a eului liric) și în modul său de manifestare. Începutul poeziei este o adresare directă dureroasă,accentuându-se impresia de forță a sentimentelor,  prin care haiducul blestemă:,,arză-te focul răchită”(salcia),copacul nemuritor al tristeții,dorit a-i fi protector, imaginea dezolantă pe care a luat-o în iarnă:,,neagră,pârlită”,fără frunzele ce l-ar ocroti,l-ar ascunde. Caracterul subiectiv este dovedit de prezenta eului liric, haiducul care exprimă dorința de a se întoarce în codru o dată cu primăvara când,,mugurul a răsărit”.Acestei dorințe i se asociază bucuria și dragostea pentru natura pe care o dorește verde,revenită la viață.Își simte sufletul mâhnit de natura neprimitoare,de aceea își exprimă dorințe:din coaja curățată a răchitei și-ar face curea pentru,,flintă”,trăind în,,codrul mare...de haiducit”liber.

       Un alt argument care atrage atenția asupra instensității trăirilor haiducului este blestemul exprimat prin verbul la modul imperativ,,arză-te”plin de durere,de supărare privind arborele dorit fără frunze.Epitetele prin care-l descrie,,neagră,pârlită,ne-nfrunzită”accentuează peisajul mohorât al codrului.Verbele la modul conjunctiv au nuanță imperativă,menite să gradeze ascendent dorința haiducului:,,să fac,să spânzur,s-apuc”.Acestor verbe de persoana întâi li se adaugă forma de pronume:,,mi,mie”prin care eul liric se confesează cu tristețe,dar și de persoana aII-a:,,ești,te,ta”prin care se adresează răchitei ca unei ființe apropiate. Moartea naturii sugerată prin durere este înlocuită cu speranța din ultimele versuri,,mugurul a răsărit”-primăvara care readuce ,,timpul...de haiducit”. Limbajul este popular caracterizat prin simplitate și armonie. Se remarcă regionalisme:,,flintă,nedubită”,cuvinte și expresii populare,care conferă o muzicalitate deosebită poeziei. Imaginea vizuală a răchitei este mohorâtă și redată prin epitete,dar în final apare seninul. Versurile scurte sunt egale, iar primul vers este și titlul poeziei (fapt ce se întâlnește frecvent în doinele populare), măsura de 8 silabe, monorima.

         În concluzie, valoarea acestei creații populare este dată de lirismul ei răscolitor, de intensitatea și de sinceritatea sentimentelor exprimate și de măiestria cu care autorul anonim știe să-și exprime întreaga sa bogăție sufletească.Datorită subiectivității textului și limbajului artistic,se poate afirma că poezia este o doină populară.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           

compunere--O zi călduroasă....

Dimineață de vară…Toate stelele pier încet și,poate, ici-colo vreo steluță curioasa mai înfruntă, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundă răsăritul depărtat. Nicio adiere nu mișcă aerul. Roua are înfătișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare, spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii naturi o nespusă frăgezime. Totul începea a se trezi sub primele raze prea calde ale zilei, iar eu încercam să ascult liniștea, tăcerea solemnă,de parcă întreaga grădină de sub geamul camerei mele părea că se află în așteptare.La răsărit se ivea geana de aur- roșiatic a soarelui,care într-o clipă șterge umbra de pe fruntea dealurilor din depărtare.Mă bucur de frăgezimea verdelui ierbii,de parfumul trandafirilor,al crinilor și de rotirea florilor de soare după astrul zilei.Vine în curând căldura miezului de iulie apăsătoare, covârâșitoare și ar fi fost cu neputință de înfruntat,dacă umbra pădurilor din apropiere n-ar fi astâmpărat-o puțin. Soarele,alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste albastrul limpede al cerului adânc care se pătează de câte un punct negru,dar trecător:Este un sticlete colorarat ca-n povestea de demult,își caută o clipă de răcoare în ramurile unui nuc bătrân.Lângă mine, florile își pleacă petalele sub picăturile de zăpușeală ale zilei și,ca și cum s-ar teme de sărutarea lor; în acest joc nebunatic, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se reflectă dincolo de grădină, spre câmpul întins;acolo florile câmpului mă priveau ca atâția ochi roșii,albaștri, iar fluturii mici ca niște fulgi de azur se ridicau în stoluri zburătoare amețiți de miresme și lumină și căldură.E prea cald și mă așez resemnat sub mărul cu poame aurii de la marginea grădinii.Adorm și visez lupta a două mingi de foc și,înspăimântat mă trezesc. Vine amiaza cu un aer înflăcărat,soarele devine alb și plouă cu foc peste verdele grădinii.Privirea mi se oprește pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, dornică, parcă, de a se ascunde de aerul prea cald, apoi privesc firele de iarbă,frunzele ce se strâng de frica arșiței.Tăcerea și misterul mă înconjură din toate părțile.Mă întreb dacă așa e la Tropice.Încet,încet  soarele se coboară sub orizont și o adiere trimisă din adâncuri înviorează ușor flori,frunze,viețuitoare.Se aud triluri rătăcite care se unesc apoi într-un concert măreț și încântat, urmăresc umbrele unei nopți calde ce se ridică fumegând de prin marginile orizontului cuprins cu privirea. Treptat se stinge orice mișcare,iar eu rămân tot în grădină alături de un greier ce-mi povestește pe note subțiri bucuria verii.

argumentare pastel,,Vară”de Otilia Cazimir

,,E cald. Gradina-n jurul meu              

Se-ntinde lenesa la soare.

Frunzisul prafuit si greu

Isi culca umbra calatoare

Pe-al ierburilor camp plapand.

Razand cu capul dat pe spate,

Un mac isi scutura pe rand

Petalele insangerate.

In salcii, vrabiile tac.

Doar cucul cel batran arunca,

Ne-ndemanatic si buimac,

Chemarea-i scurta peste lunca.

Si din trifoiul adormit,

Cu flori usoare si rotunde,

Acelasi dulce tarait

De greieri tineri ii răspunde.

Pe-un fir subțire,auriu,

Se leagănă sub o sulfină

Un mic păianjen străveziu-

O picătură de lumină.

și,dibuind,un gândăcel

cu poleitele antene,

coboară de pe-un mușețel

la umbră,între buruiene...

                              (Otilia Cazimir,Vară)

 Pastelul este opera lirică în care autorul își exprimă sentimentele în mod direct, descriind un tablou din natură, cu ajutorul a numeroase imagini artistice și figuri de stil. Din punct de vedere compozițional poezia ,,Vară” este alcătuită din trei strofe octavă(opt versuri).

De-a lungul întregului text se poate observa că între elementele aparținând naturii cosmice:soarele și elementele naturii terestre dintr-o grădină în ,,vară”apare o legătura permanentă, deoarece elementele cosmice determină transformări în cadrul elementelor terestre.

Textul fiind un pastel modul de expunere predominant este descrierea.

 Pastelul ,,Vară" se constituie într-un adevărat spectacol al naturii, care provoacă eului liric,celui ce privește, trăiri profunde de admirație, de încântare, duse pană la extaz.

      În primul rând, principalul mod de expunere este descrierea,iar textul este liric,exprimând emoțiile eului liric direct. Poezia prezintă, prin intermediul imaginilor vizuale, spațiul exterior-grădina- surprins în momentul unei zile de vară călduroase; senzația trăită este exprimată prin propoziția,,E cald.” Încă din primele versuri, privirea cuprinde grădina,văzând-o ca pe o ființă,,leneșă”,adormită de soarele verii ce-a pulverizat din înalturi pulberea uitării peste verdele vieții naturii.Umbra ca o moarte,adusă de nemișcare se-ntinde și peste ierburile câmpului.În atmosfera tristă ,,un mac”,simbol al odihnei, aduce speranţa că amorțeala va putea fi depăşită printr-o tresărire,un sacrificiu,,își scutură petale însângerate”.În sălciile triste și melancolice doar cucul și el tulburat de tăcerea vrăbiilor își cântă singurătatea.Căutatea unei mișcări ajunge la  florile grădinii:din  trifoiul somnoros greierii răspund cu sunete muzicale ușoare,încântătoare.În ultima strofă cuvintele sunt alese cu delicatețe,iar imaginea din grădină este privită printr-o lupă uriașă:sub mirosul sulfinei, păianjenul ,,o picătură de lumină”(metaforă)își țese viața și destinul dansând parcă miraculos,,pe-un fir”,iar ,,un gândăcel”își caută umbra între buruiene,coborând de-pe-un ,,mușețel”o mică floare a soarelui.

      În al doilea rând, eul liric contemplativ urmărește cu delicatețe mișcările ușoare dintr-o grădină în căldura verii,creând imagini vizual-auditive. Astfel,în  prima strofă imaginea vizuală a grădinii copleşite de toropeală este descrisă prin personificări,,se-ntinde leneșă”,,trifoiul adormit”,doar macul râde însuflețind atmosfera. Epitetele transmit un sentiment de amorțire în faţa căldurii de care se feresc plantele:,,frunzișul prăfuit,greu”,,trifoiul adormit”.Finețea descrierii este exprimată prin epitete personificatoare:,,câmp plăpând”,,cucul ne-ndemânatic și buimac”,dar și prin epitete ale fineţei, gingăşiei, graţiei:,,flori ușoare”dulce țârâit”,,fir subțire”. Peisajul grădinii este încărcat de mister,susținut de epitete cromatice:macul cu,,petale însângerate”este pasiune,bucurie; epitetele „auriu,străveziu,poleitele” sugerează frumuseţea şi strălucirea raiului pământesc care îl încântă privirea eului liric. Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură egală de 8 –9 silabe,cu rimă împerecheată şi ritm trohaic.

         În concluzie, pastelul „Vară” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorea prezintă folosind un limbaj expresiv imaginea grădinii într-o zi caldă de vară.

   

         

 Iubirea e o realitate.  Iubirea e un vis. Iubirea e atât de stranie, încât nu mai ştii când visezi şi                           când e aievea.

 Iubirea e ca o esenţă tare, parfumată pe care o găseşti la vânzare în sticlute mici în magazine de artizanat. Îţi alegi una care ţi se pare mai atrăgătoare, plăteşti un preţ, însă nu ai niciodată garanţia de a şti cât persistă. Şi totuşi o cumperi.

 Iubirea e ca ploaia ce bate în acoperiş şi te întrebi dacă ar putea să ajungă la tine. Nu îţi doreşti să te ude, însă gândul că ar putea să picure peste inima ta te încântă.

 Iubirea e ca o zi de vară. Începe timid odată cu prima rază de soare ce se naşte din mare şi se transformă torid în dorinţă. Iubirea pare un apus de lume însă de fapt e un răsărit de stea.

 Si până la urmă ce e iubirea?

 Iubirea e un fior ce se agăţă de inimă ta, fără să te întrebe dacă vrei să fie acolo. Se lipeşte de tine şi săpa adânc căutând să elibereze sentimentele ascunse înăuntru.

 Iubirea e un măr din care muşti cu gândul că îi cunoşti gustul, însă ai surpriza să descoperi mereu altă savoare.

 Iubirea e ca o pasăre ce cântă pe ram. O auzi, ştii că e acolo, însă nu întotdeauna ajungi să o descoperi.

 Iubirea e şoapta care îţi  răsună în suflet.

 Iubirea e pescăruşul peste marea de speranţă. Iubirea e precum floarea care se înaltă spre cer. Iubirea e chiar cerul senin.

 Iubirea e însăşi zborul prin viaţă.

                                                             Să fiţi iubiţi!

Argumentare gen dramatic,,Jocul de-a vacanța”de Mihail Sebastian

,, SCENA I

BOGOIU, mai târziu ȘTEFAN

Domnul Bogoiu iese pe terasă. Cu ochii cârpiți de somn și puțin buimăcit de soarele care, odată cu ridicarea oblonului, a năvălit în hol. Se oprește o clipă în mijlocul terasei. Se oprește o clipă, se uită la cer, întinde o mână, ca și cum ar încerca să vadă dacă plouă.

BOGOIU (împiedicându-se de unul din șezlonguri): Iar… (Face un zgomot de mirare cu limba lipită de cerul gurii.) Nteh, nteh, nteh. (Pipăie pânza șezlongului.) Fräulein Weber! (Se întoarce spre celălalt șezlong, pe care de asemeni îl pipăie puțin iritat.) Iar le-a lăsat afară. Agneș!… Ude… Ude leoarcă. (Ștefan coboară pe scară, în hol, douăzeci și nouă - treizeci de ani. Este îmbrăcat în trening albastru, bocanci, în cap bască. Sub scară se află rezemat de perete un șezlong strâns. Într-o mână cu șezlongul, în cealaltă mână cu o carte, vine spre terasă. Își desface șezlongul, potrivindu-l în plin soare. După aceea aruncă volumul în șezlong.)

BOGOIU: Te sculași?

ȘTEFAN: După cum se vede.

BOGOIU: Buna dimineața.

ȘTEFAN: ’Neata.

BOGOIU: Asta e șezlongul dumitale?

ȘTEFAN (afirmativ): Ihă…

BOGOIU: Care va să zică, îl duseși aseară înăuntru, în vilă…

ȘTEFAN: Exact.

BOGOIU: Da’ pe astealaltele de ce mi le lăsași afară?

ȘTEFAN: Mi-era lene.

BOGOIU: Lene! Ia te uită la ele. (Arată spre cele două șezlonguri). Leoarcă. Leoarcă, dom’le. Cade roua aicea, de parcă-i potop. Lene, zici… Da’ lene să ne strici aparatul de colo (arată spre aparatul de radio) nu-ți fuse.

ȘTEFAN (privește surprins, când spre Bogoiu, când spre aparat): Eu?

BOGOIU: Ba nu. Eu. Zi că eu, că numai’ asta mai lipsește. Trei ceasuri am stat azi-noapte de-am înșurubat și deșurubat la el, doar-doar o să cânte. Lemn! Nu vrea și nu vrea. Se uita biata domnișoară Corina la el, de-ți făcea milă. Zicea că are nu-ș’ ce să asculte de la Stuttgart. Nu zău (se îndreaptă spre măsuța din stânga, pe care se afla aparatul, și ia în fiecare mână câte o lampă, întinzându-le declamator.), ce-i fi având dumneata cu nenorocitul ăsta de radio?

ȘTEFAN: Domnul meu, la asemenea calomnii nu răspund. (Se pregătește să iasă în stânga.)

                                                  (Mihail Sebastian ,,Jocul de-a vacanța)

   Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice. Fragmentul citat aparține unei opere dramatice. Ca în orice piesă de teatru textul este divizat în acte care la rândul lor cuprind mai multe scene,aici este scena I. Fiind o operă dramatică, conține indicații scenice prin care autorul dă sugestii privind jocul actorilor și aranjarea decorului,de obicei marcate între paranteze. Personajele comunică prin intermediul dialogului,autorul (naratorul) neintervenind deloc în text(în fragmentul de față,la început, există o prezentare a personajului,Bogoiu).Fiecare intervenție a personajelor se numește replică și personajul este numit la început și alături se fac unele indicații scenice privind jocul acestuia. Interogația retorică și exclamația retorică au un rol esențial în textul dramatic,sunt folosite pentru a da relief personajelor și pentru a conferi voiciune dialogului și sunt însoțite de o intonație specifică. 

    Titlul ,,Jocul de-a vacanța"definește clar o formulă de împăcare cu viața, înseamnă jocul de-a uitarea al omului care poate trăi, măcar din când în când, fără identitate precisă, fără biografie, fără amintiri și aspirații, în „locuri somnoroase", fără a mai ști „ora exactă" sau data unei zile; jocul de-a vacanța înseamnă a trăi o singură zi ce dă sentimentul eternității. 

     În primul rând, dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Cele două personaje:Bogoiu și Ștefan schimbă replici într-un ritm foarte viu.Pe o terasă a unei vile,Bogoiu încă somnoros,amețit de soarele dimineții este nemulțumit de starea șezlongurilor,sunt ude.Îl întâmpină pe Ștefan ,tânărul îmbrăcat ca un sportiv,fără prietenie,mai ales când vede că șezlongul acestuia este uscat.Îl bănuiește că este autorul stricăciunilor,referindu-se la aparatul de radio care nu mai funcționează.Ștefan respinge acuzațiile acestuia.Discuția nu este prietenoasă,deși fiecare pare că ascunde un adevăr.

               În al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor. Cele două personaje reprezintă tipologii umane.Bogoiu este un om matur,dornic de ordine,dorește să se simtă bine într-o atmosferă prielnică odihnei.Nu se lasă convins de vorbele lui Ștefan pe care-l bănuiește că a stricat intenționat radioul și nu-nțelege lenea unui om tânăr.Celălalt personaj,Ștefan,este un tânăr sportiv care,probabil,își dorește o deconectare,urmărește existența unei vacanțe departe de orice grijă.Vorbește calm,este surprins de bănuielile lui Bogoiu,le respinge liniștit,dorind să trăiască momente netulburate.,,Lenea”lui Ștefan înseamnă,poate,un joc cu dorința de a se odihni,este o dorință a fericirii înțelese numai de el.Gesturile lui par a fi nepoliticoase,ușor arogante.

 Dialogul celor două personaje are replici scurte ,iar indicațiile de regie(didascaliile)arată mișcarea personajelor,felul în care este îmbrăcat Ștefan.La începutul scenei autorul prezintă decorul și îl introduce în scenă pe primul personaj.Limbajul celor două personaje este unul normal între doi oameni obișnuiți,care nu sunt prieteni.

              În concluzie, se poate afirma că fragmentul aparține unei opere dramatice,pentru că dialogul este modul principal de expunere, iar prezența indicațiilor scenice au un rol diferit pentru cititor,ajutându-l să-şi reprezinte imaginativ situaţia existentă, pentru spectator, sunt redate vizual prin reprezentarea scenică, pentru regizor ,sunt un suport al punerii în scenă. 

Apartenența la specia basmului popular:,,Zâna picată din cer”(fragment)

,,A fost odată un împărat vestit peste lume,care se însurase și era trist,fiindcă împărăteasa lui nu avea copii.Dar,pe când nu se mai aștepta la nimic,decât la moarte,iată că împărăteasa rămase grea și aștepta să nască un prunc de viță împărătească.Mamă-sa dori să vie pe lume grabnic și,când îi va sosi vremea de căsătorit,să se-nsoare cu o fată care să nu fie nici din mamă,nici din tată,numai zână din cer picată.Când zise aceste cuvinte,născu un copil frumos cu părul de aur și ochii strălucitori ca doi luceferi.Cât creșteau alți copiii într-un an,el creștea într-o zi,așa că îi veni curând vremea de însurat.Trimise slugi și oștire în cele patru colțuri de lume,să-i găsească fată frumoasă precum i-a făcut vrerea maică-sa la naștere,dar toți se-ntoarseră cu fețele triste și capetele plecate.Dacă văzu el ce văzu,luă sabia și traista cu merinde și porni la întâmplare în lume.După multe chinuri,sleit de puteri,ajunse la o margine de împărăție,oprindu-se la o fântână,să-și potolească setea.Își aruncă,din întâmplare,privirea pe ramura unui copac din apropierea cumpenii fântânii.Când colo,sus sta o fată în haine de sărbătoare,frumoasă,frumoasă,că întreg copacul și apa fântânii se bucurau de măreția ei.Ea îl privi și îi zâmbi,apoi îl întrebă:

 -Pe cine cauți,voinice,prin această sălbatică pustie?

 -Pe tine te caut,zâna zânelor,fata ce nu este nici de-o mamă,nici de-un tată,numai din cer picată.

 -Eu sunt aceea și aici te-aștept,nemișcată,de când mi-a venit vremea de măritat.

O îmbrățișă pe frumoasa zână,aleasa inimii,și se înțeleseră că trebuie să se pregătească de nuntă.Dar zâna așa fusese blestemată că numai din acest loc pustiu trebuie să fie luată cu nuntașii mirelui.Plecă el în grabă la împărat,vestindu-i marea bucurie și pregătind alaiulk.Zâna picată din cer rămase ca o făclie strălucind în acel copac singuratic.

Ca să-i puie piedici în calea căsătoriei,tartorele iadului trimise însă pe lume o vrăjitoare bătrână,care o ademeni pe zână să coboare de pe ramură,cerându-i apă și zicând că e sărmană.Se înduioșă biata zână picată din cer și coborî pentru întâia oară pe pămân,călcând porunca zânei cerului.De milă,uită o clipă povețele,coborî pe nisipul care ardea ca focul și se aplecă să scoată apă babei.Baba atunci o împinse în fântână și o înecă.Cerul se-ntristă și tocmai în acea clipă sosiră nuntașii cu mirele cel frumos,cu veșminte numai de aur și argint.Baba așeză pe ramură,în haine albe,pe fiică-sa,care era frumoasă,dar nu ca zâna cea picată din cer”.....

                                                                                    (basmul:,,Zâna cea picată din cer”)

    Basmul popular este o creaţie populară epică,  în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă într-un cadru supranatural,  acţiunea terminându-se cu triumful binelui. Basmul conţine formule specifice :iniţiale, mediane şi finale şi transmite un mesaj optimist.

     În primul rînd este o creaţie populară, având caracter oral, anonim şi colectiv. Aceast fragment face parte dintr-un basm popular, numele autorului fiind necunoscut, prezintã fapte, întâmplări, evenimente, caracterele şi sentimentele unor personaje, a căror prezentare se face cu ajutorul naraţiunii, două elemente de bază fiind personajele şi acţiunile lor; limbajul fragmentului este popular, cu regionalisme sau arhaisme, iar în cadrul basmului poate fi observată și prezenţa fragmentelor lirice.    

Tema este comuna basmelor populare, adică lupta dintre bine și rău din care va ieși învingător întotdeauna binele, dreptatea, cinstea -caracteristici esențiale ale optimismului uman.

 Titlul basmului este numele personajului principal: o zână venită din cer-loc al perfecțiunii,al frumuseții paradisiace,născută din ființe astrale, simbolizează puterea supranormală. Poate că reprezintă puterea omului de a făuri în închipuire proiectele pe care nu le-a putut înfăptui în realitate.

Subiectul acestui fragment este o împletire de fapte și situații reale cu altele fantastice,miraculoase între care nu există hotare. Ca în orice basm, predominante sunt situațiile supranaturale față de cele reale. În acestă operă, timpul şi cursul narării urmează un curs linear, fără întoarceri în timp.Formula introductivă :,,A fost odată”... proiectează acțiunea într-un spațiu nelimitat și într-un timp nedeterminat,dând operei un aer mistic.Cele două personaje-împăratul și împărătesa sunt triști,pentru că nu au copii,dar miracolul apare când nu se mai așteptau:împărăteasa va naște un copil,numai că ea își dorește ca acesta să fie înzestrat cu însușiri deosebite:să crescă grabnic și să se însoare cu o fată născută din golul nesfârșit al Universului.Dorința de a-l vedea crescând miraculos se împlinește,iar prințul este hotărât să găsească zâna venită din ceruri.Solii trimiși nu o găsesc și pleacă singur în căutarea ei,astfel va cunoaște lumea.Căutarea ia sfârșit undeva la marginea lumii,unde într-un peisaj mirific,,pe ramura unui copac”o vede pe fata căutată.Povestea fetei îl impresionează pe prinț:va coborî pe pământ atunci, când alaiul de nuntă va veni.Evenimentul care tulbură echilibrul inițial:Demonul,,tartorul iadului”intervine schimbând cursul întâmplărilor:trimite o bătrână ce se preface însetată,iar zâna,miloasă,coboară pentru prima oară pe pământ.Vrăjitoarea o aruncă în fântână,iar alaiul nuntașilor vede o fată,care era fata babei.

     În al doilea rând, fragmentul aparţine genului epic prin acţiune, personaje şi narator.Personajele sunt cele întâlnite în basme:împăratul și împărăteasa sa dornici de a deveni părinți; prințul înzestrat fantastic crește ,,într-o zi,cât alții într-un an”, pleacă pentru a cunoaște lumea și a căuta zâna sortită.Este descris în culori luminoase:păr de aur-simbol al norocului,al bogăției,ochii ca doi luceferi-lumină divină;este hotărât,încrezător în puterile lui,dornic de a-și  găsi zâna destinată.

Celălalt personaj este Zâna ,ființă ce vine din abisul astral ca o venire pe pământ a finței ce aduce frumusețea sublimă,lumina aștrilor din locuri necunoscute omului.Purta un blestem ce trebuia înlăturat, dacă va fi acceptată de mulțimea pământenilor printr-o nuntă.Nu-nțelege viclenia bătrânei și, generoasă ,coboară,uitând poruncile din înaltul cerului,fiind înlocuită cu o fată oarecare fără strălucirea sublimă. Ca în orice basm și, în fragment ,modul de expunere predominant este narațiunea, relatarea faptelor făcându-se la persoana a 3-a de către autorul anonim,astfel perspectiva narativă  este a naratorului.Descrierea celor doi tineri,dialogul lor completează modurile de expunere.

           În concluzie, fragmentul este al unui basm popular, fiind o operă populară epică, în care mesajul transmis este că binele și frumusețea sunt însușiri venite din măreția Universului.

Din grădină, mititel,
mi-a surâs un ghiocel!

vacanță senină!!!!!!!!!!

compunere-O întâmplare petrecută în timpul unui meci....

    Am ajuns acasă cu un singur gând:să urmăresc meciul de tenis în care joacă o româncă:Simona Halep.M-am așezat în fața televizorului și am așteptat să aud vocea crainicului sportiv care anunța intrarea celor două jucătoare pe teren,apoi am privit tribunele,spunându-mi că aș fi vrut să fiu și eu acolo. Am simțit o mare emoție la fiecare lovitură a româncei noastre...eram așa de atent, că nici n-am simțit când prietenul meu,câinele cel mare și nebunatic și-a făcut loc lângă mine.I-am mângâiat urechile și am observat cum privea cu atenție ecranul,dar... de ce mârâia din când în când?L-am ascultat și am observat că era nemulțumit când lovea jucătoarea olandeză.Cum le deosebea pe cele două jucătoare?Am surâs,iar când s-a terminat meciul,eu eram trist de rezultatul nostru,al românilor,iar el și-a lăsat capul mare  pe labe,parcă înțelesese rezultatul.Cum să-i explic că dacă Wozniacki este acum noua regină a tenisului, coroana pierdută de Simona Halep pare să fie doar împrumutată. În ciuda rezultatului, specialiștii sunt de părere că Simona Halep este pregătită din toate punctele de vedere să revină oricând, pentru că după finala de la Melbourne, Halep nu seamănă cu o învinsă.Și-a ridicat ochii spre mine,parcă-mi auzise gândurile și-a dat bucuros din coadă.Apoi am plecat să facem amândoi o plimbare,fiecare cu gândurile lui....