Pag. 69===În două articole semnate în 2002 în revista Secolul 21, Ștefan Augustin Doinaș afirma următoarele: „Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenței noastre.“

Celălalt este diferit de Sine,de interiorul său și, în același timp, opusul Sinelui, Celălalt ca parte componentă a conștiinței de sine,adică a interesului față de Sine. Celălalt reprezintă un alt eu. Conştiinţa interioară de sine se formează prin impresia că fiecare dintre noi este altul şi altfel decât celălalt. La început suntem copii,apoi adolescenți,apoi adulți și înțelegem treptat că alături de ceilalţi cu care ne aseamănăm, nu ne putem afirma decât prin diferenţiere în clasă, familie, comunitate etnică, religie. Aşadar, suntem permanent confruntaţi cu Celălalt şi obligaţi să ne recunoaştem pe noi înşine numai în măsura în care suntem altfel decât semenii noştri.

Cred că de o parte sunt Eu, de cealaltă parte Ceilalţi.

Dar eu,omul, sunt aruncat nu numai în lume, dar și în timp. Eu, cel din clipa aceasta, nu mai sunt acelaşi care am fost acum o zi, acum un an. După cum mâine voi fi altul decât sunt astăzi, şi implicit altfel. Alteritatea,adică fiinţa privită din punct de vedere diferit de ea însăşi, se afirmă ca o condiţie de existenţă nu numai în afara ființei mele, prin raportarea la ceilalţi, ci şi înlăuntrul meu, prin raportarea la mine însumi: propriile-mi ipostaze fac din mine o fiinţă multiplă. Fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare eu întâlneşte şi intră în relaţie cu un alt eu al său.. Conflict?. Fără îndoială  esenţial pentru lumea noastră, care devine un adevărat examen moral al omului. Îl putem ocoli? Nicidecum.  Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenţei noastre, este nevoia de a trăi împreună,este consimţământul liber. Înainte de a mă ciocni cu ceilalţi, înainte de a fi conştient de relaţia mea cu semenii mei, eu mă izbesc – zi de zi şi clipă de clipă – de lucrurile din jurul meu. Tot ceea ce mă înconjoară -de la natura înconjurătoare la obiectele pe care le ating, totul este alteritate=este existenţa, ființa mea privită diferit de ea însăşi.Acest asediu îmi este dat de la naștere,de la început şi va exista până la sfârşit. 

Faptul că lângă mine există un altul, diferit de mine prin ceva, trebuie să-mi inspire curaj şi să mă liniştească sau, dimpotrivă, trebuie să mă facă temător. Vorbim limbi diferite. Dar în oricare dintre ele, exprimăm aceleaşi idei şi aceleaşi sentimente care ne străbat fiinţa, ceea ce înseamnă că avem de fapt un fond comun, un fond identic,suntem ființe inteligente.... 

  ---este bine să nu uităm cât de mult suntem influenţaţi unii de alţii, astfel încât, cuvintele din Biblie, spuse de Iisus Hristos, sunt actuale:

                             ,, Iubiţi-vă pe voi înșivă, pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă,

                             faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.”

 

 

distracție în vacanța de toamnă

 

tabloul„Floarea soarelui” de Vincent van Gogh

 

Tabloul,,Floarea-soarelui” de Van Gogh are aceeași semnificație în opera sa ca „Mona Lisa” pentru Leonardo, „Madona Sixtină” pentru Raphael, „Piața Neagră” pentru Malevich.

Vincent van Gogh a început să picteze floarea-soarelui într-o dimineață de august 1888, când locuia într-o casă galbenă din Arles.(Franța) Au fost anii cel mai fericii de viață în perioada șederii sale în Arles. Natura orașului, câmpuri și soare fără sfârșit l-au inspirat.

Imaginea este plină de culoare și viață, simplă și monotonă, dar este atât de emoțională,pare că totul este prea „arzător”,o imagine prea plină de viață prin culoare: portocaliul intens și galbenul strălucitor sunt un semn al nelinștii, al șoaptelor venite din neant. Deși vaza nu atrage atenția, este un fel de ulcior de lut în două culori:galben și portocaliu,lasă să se răsfețe florile,iar pe linia ce desparte cele două culori este scris simplu:Vincent. Culorile vazei sunt inverse fundalului gălbui.Zona de sub linia albastră pare plană, iar suprafața superioară pare modelată.

Pictura prezintă floarea-soarelui în fiecare etapă a înfloririi, de la mugur până la ofilire. S-ar spune că formele răsucite ale petalelor și tulpinilor sunt un semn de chin,eu cred că exprimă bucurie și optimism. Floarea-soarelui simbolizează și devotament și loialitate,deși sunt voci care spun că ar putea simboliza viața și moartea. Floarea are o semnificație deosebită: galbenul simbolizează prietenia și speranța, în timp ce floarea în sine exprimă dăruirea,recunoștința.Alături de culorile vesele, sunt descrise și capete portocalii strălucitoare, lipsite de petale. Sunt flori ce și-au lepădat petalele și par niște capete bătrâne gânditoare.

Petalele au  culori galben și portocaliu,iar  tulpinile cu frunze delicate de verde intens. O pată roșie, similară cu miezul unui cap de floarea soarelui,îmi atrage atenția.

 Punctele colorate de pe discul unor flori dau un contrast intens de aură.. Astfel, floarea-soarelui nu este doar o plantă, ci un corp viu. Încrucișarea dintre liniile largi, verticale, trasate cu pensula și cele orizontale, dau senzația unei împletituri..

În mintea artistului florile seamănă cu discul solar,exprimând bucuria, speranța, zâmbetul - un complex de sentimente și emoții, care sunt dificil de exprimat în cuvinte.Dacă mă uit mai atent, imaginea îmi creează iluzia de flori dinamice, legănându-și petalele.

Artistul a aplicat tehnica impasto, adică aplicarea unui strat gros de vopsea folosind nu numai perii, ci și un cuțit obișnuit. Astfel, suprafața este aspră, ca și cum se simt toate subtilitățile imaginii. Modelul de relief îl face mai real.

Mărturisirea pictorului: „Lucrez la fel în fiecare dimineață, de la răsărit până târziu,căci florile se ofilesc atât de repede.”

Cinci lucrări ,,Floarea soarelui"  care sunt faimoasele lucrări ale pictorului olandez, au fost realizate între 1888-1889, când Van Gogh trăia la Arles.Le-a pictat,pentru a celebra prietenia lui dificilă cu Paul Gaugain, spunând că acestea reflectă bucurie şi fericire.

   Când și-a găsit liniștea,sicriul i-a fost împodobit  cu… floarea soarelui.

 

 

compunere---E toamnă...toamnă...toamnă!!!!!!!!!!!!

  E toamnă, cu auriu și vânt. Îmi place toamna, iubesc toamna, o iubesc datorită grăitoarelor ei parfumuri,a celui mai frumos zâmbet al anului Frunzişul și-a pierdut prospeţimea  și totuși există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, care nu poate fi regăsită de-a lungul verii.

Ascultă!vântul este în creştere, iar aerul este sălbatic, cu frunze,cu plopii transformați în flăcări, torţe de iluminat  pentru iarnă. Toamna a devenit artistul ce dirijează vântul ce aruncă departe ploaia, ia cu el cerul şi frunzele, lasând în spate doar copacii,apoi schimbă culorile frunzelor.

Nu mă pot îndura să nu văd un răsărit de soare în toamnă. 

Toamna a fost întotdeauna anotimpul meu favorit, natura explodează într-un ultim moment de frumusețe, ca și cum s-a pregătit tot anul pentru acest final glorios, în care fiecare frunză se transformă într-o floare.Privesc frunza căzută și văd că e un semn de ,,rămas bun” din partea verii.Îmi spun că aceia care cred că frunzele căzute sunt moarte nu le-au văzut niciodată dansând pe o zi cu vânt. Când frunzele sunt nevoite să se despartă de copaci, își poartă cele mai frumoase culori și dansează până ating pământul.  Ce pline de lumină și culoare sunt ultimele lor zile, iar noi nu avem nici măcar puterea de a opri o frunză din căderea ei.

   Mai departe...mai departe...urc pe dealul plin de rugina frunzelor căzute.Aici, pădurile de conifere le îmbrăţişează discret pe cele de foioase, aşter­nân­du-le la poale pă­şuni încă smălţate cu flori târzii. Brân­du­şele au cotropit po­ienile şi se răsfaţă sub razele soarelui, nefi­resc de calde. Din loc în loc, cireşii sălbatici străpung, cu roşul de purpură al frunzelor, mantaua verde-ară­mie a pădurilor. E seară şi, de undeva, din spatele dealului, luna plină se pregăteşte să ia în stăpânire cerul. Ce culo­ri pe albastrul adânc al cerului, nuanţe violent de clare, de brun şi de ocru, pe care luna le  sculptează pe scoarţa ar­borilor uriaşi. Toamna scutură cerul de stele şi le îm­prăştie în iarbă, dându-le formă de măr pârguit. Ici gal­ben, dincolo roşcat, ceva mai sus ne­gru sau alburiu, unde e mai mul­tă piatră. Nicio teamă, nicio strângere de inimă. Doar în­cre­dere. Şi linişte, curată şi atotcu­prin­zătoare.  E o toamnă luminoasă din­colo de cuvinte. Timpul se opreşte din­tr-oda­tă şi nimic nu ne tulbură tihna ve­nită, cu siguranţă, de foarte departe, dinspre rădăcini. Într-un nuc, două ve­veriţe, flămânde, dau după noi cu cojile goale, ca să nu râvnim la bunătăţile lor. O ciocănitoare zglobie vine şi ea să-şi consul­te pacientul bolnav, înţepându-l cu cio­cul. În apropiere, o ramură se înalță ca un catarg,zvâcnetul său sub bătaia niţel cam ner­voasă a vântului, seamănă cu un fâlfâit de pasăre nevăzută.

Un fazan trece spe­riat de la stânga la dreapta, lăsând în praful pote­cii o linie făcută cu coada, o graniţă imaginară, un ,,până aici!", aruncat odată cu propriul lui ţipăt. Aşa cum stau pierdut în mijlocul drumului, îmi pare că pacea sună ca foşnetul vântului printre pini. Raiul e la un zbor de fazan depărtare. Şi cel mai frumos loc de pe pă­mânt e aici.

Cred că am ajuns să cunosc prea bine toamna, cu ultimul și cel mai frumos zâmbet al anului,cel mai frumos spectacol, înconjurat de frunze ruginite, Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea luminii veșnice....acum e o altă toamnă, o altă pagină întoarsă…

compunere--Toamna

 nu sunt trist ...sunt doar gânditor...mi-a șoptit cineva,nu spun cine că a citit compunerea mea undeva,nu-și mai amintea unde și  că lumea a fost entuziasmată de titlu,de cum a fost copiată...și de-atunci mă gândesc că o fi vreun copil care copiază pe sub bancă!!!!nu-i fumooooos!!!!(sfat:străduiește-te și compune din capul și mintea ta )

uite compunerea mea cu dată cu tot...

😘

sâmbătă, 5 septembrie 2020

compunere--Toamna

 

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E toamnă și se simte în jur.. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de frunze, acestea își rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se rup de ultimul fir care-i leagă de ram: Adio…
Și frunzele cireșului de lângă fereastra mea se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ, acesta le e destinul.  să zboare pe aripile vântului departe,prin văzduhul curat, pe sub norii plini de pace, pe sub picăturile tăcute de ploaie, peste munți și câmpii,
 Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de seară pe cerul albăstrui. Zboară pe sus, pe deasupra mea, pe sub soare și se bucură de ultimele lui raze calde. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de tradiție… frumoasă  mireasmă! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
 E o mireasmă de dor. Miroase a tăcere,tăcere care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta face mereu: îmi aduce tăceri.
 Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul rece de toamnă. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de valurile timpului ce trec peste lume. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă poartă cu lumina lor departe, tot mai departe…
Ce rămâne, atunci când închid ochii şi văd toate locurile, poveştile şi oamenii ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde,care mă fac viu, care mă poartă înainte?
   Toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotim­puri... și cel mai tainic. 
                 Iar eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei albastră,de culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu stră­lucitor. Aur blând, primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.

și alt test pentru doritori

 

Textul 1

,,Pe masuta care-i serveste drept birou, Ionut are deschis caietul de mate, cu tema neterminata. Arunca o privire peste exercitiile cu fractii. Stie ca mama n-o sa-i verifice azi temele, pentru ca lucreaza in tura de seara. De cand s-a despartit de tatal lui, mama si-a mai luat inca o tura. Lucreaza de dimineata pana seara tarziu la un restaurant de lux. Ionut a fost o singura data acolo si nu i-a placut: toata lumea il ciupea de obraji si-l intreba cum merge cu scoala. Mama vine asa de obosita, incat nu mai are putere sa-i gateasca si lui minunatiile pe care le pregateste la serviciu. De mancare se ocupa bunica; ea locuieste in aceeasi curte, langa el, si tot acolo locuieste si unchiul lui. E bine sa ai o familie mare! 

,,Sa se scrie o fractie stiind ca diferenta dintre numitor si numarator..” „A, o sa ma descurc maine cu fractiile astea”, isi spune Ionut si inchide caietul. S-ar juca Five Nights at Freddy’s, mai ales ca mai are un pic pana la ultimul nivel, dar nu are chef sa viseze iar urat. E jocul lui preferat, insa de cateva ori l-a facut sa aiba cosmaruri. Ceva infricosator, cu fantome, brrr, mai bine sa nu vorbim despre asta! Intr-o dupa-amiaza cam plictisitoare, in care temele la mate iti dau batai de cap si nimic nu pare sa se lege (nici pisoiul n-are chef de joaca si preferă sa doarma!), cel mai bine este sa iesi din casa si sa-ti cauti prietenii.  Ionut isi ia kendama, obiectul la care tine cel mai mult, se strecoara pe langa camera bunicii si iese afara, pe strada pustie, toropita de caldura. Se indreapta catre numarul 9A si suna la casa cu poarta verde, unde locuieste Diana. Cand Ionut a venit sa o cheme la joaca, Diana i-a zis mai intai ca nu iese, dar el a tot insistat. 

— Hai, Diana, am invatat niste scheme noi, hai sa-ti arat!

Si ei ii cam dadea batai de cap tema la mate, dar era hotarata s-o rezolve, pentru ca de-abia astepta seara ca sa urmareasca serialul ei preferat, iar mama ii dadea voie sa se uite numai daca-si termina toate lectiile. Mama isi doreste foarte mult ca Diana sa mearga la scoala, apoi la liceu si facultate, pentru ca ea nu a reusit. Dar e destul de greu sa-ti faci temele cu doua surori mai mici in aceeasi camera care vor mereu ceva de la tine.

— Da-mi-l si mieee! 

— Ba mieee, il vreau eu! strigau cele doua surori mai mici ale Dianei, tragand de spinnerul ei cel nou. 

,,Uneori e foarte enervant sa ai surori mai mici”, isi zice Diana, suparata. Trebuie sa imparti totul cu ele, camera, patul, biroul si chiar jucariile pe care doar ce le-ai primit de ziua ta. Asta nu e drept! 

Camera e destul de mica si e mereu plina de jucariile si lucrurile celor doua fetite. Diana  de-abia are loc pe-un colt de birou pentru carti, caiete si calculator. Isi exerseaza dansurile in bucatarie, cand mama ei gateste. Inchide ochii, ca sa uite de probleme, si-si imagineaza ca e o printesa, cu parul lung-lung si ondulat, ca in povestile pe care le adora. Nu se poate hotari daca e blond-argintiu, ca al Elsei din Frozen, sau negru-abanos, cum il are Alba-ca-Zapada. ,,O sa ma fac intai blonda ca Elsa si pe urma, daca ma plictisesc, bruneta la loc“, se gandeste ea, zambind cu ochii inchisi. 

— Da-mi-l mieee! 

— Ba mie! striga surorile tragand de spinner. 

— N-aveti decat sa luati voi spinnerul ala, eu ies pe-afara, le arunca Diana si coboara scarile in fuga.”

 

                                                                    („Povestea kendamei pierdute” – Adina Rosetti) 

 

Textul 2

Kendama este un joc de indemanare traditional japonez. Jocul este format dintr-o piesa care se numeste ken si dintr-o bila, tama, parti unite printr-o ata. Bila are o gaura numita „ana” in japoneza. Bila este de preferat sa aiba o vopsea cu aderenta mare pentru schemele mai grele, de echilibru. Ken-ul este format din 2 bucati: una este formata din doua cupe, numita „sarado”, iar cealalta este formata dintr-o cupa cu o parte de care se tine ken-ul, pe engleza „handle”, care se subtiaza si se prelungeste printr-un varf (tomeken in japoneza, spike in engleza) care poate fi tocit special pentru cateva scheme foarte grele. Cele 2 cupe din sarado sunt de diferite marimi: una este cupa mare (ozara/ big cup), cealalta, mai mica, este cupa mica (kozara/ small cup). A treia este cupa de jos/centrala/de baza, in japoneza o „chuzara”, in engleza centre/base/bottom cup, care este cea mai mica dintre cupe. Toate cupele au margini destul de groase, pe care bila poate fi asezata. Pe handle se afla un inel „ring stall” pe care se poate aseza bila, insa nu foarte stabil. Cele 2 bucati sunt asamblate astfel incat spike-ul trece prin sarado undeva la mijloc, intre cupe. Undeva pe acolo este legata si ata, care ajunge pana la bila si intra in bila printr-un orificiu special, opus gaurii principale. Kendama este fabricata de obicei din lemn, dar se mai poate face si din alte materiale pentru divertisment.

                                                                                  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Kendama)

 

            cerințe:

 

1.O temă comună ambelor texte

2.Asociază fragmentul din „Povestea kendamei pierdute”, de Adina Rosetti, cu un alt text literar studiat sau citit ca lectură suplimentară. 

3.Crezi că un joc pe alături de prieteni poate contribui la consolidarea relației de prietenie?

4.rezumatul textului 1.

 

 

1.Ambele texte prezintă tema jocului, sub forma unei jucării pentru cei mici,dar și pentru cei mari:kendama. În primul text, aceasta este prezentată ca jucaria preferată a lui Ionuț, pentru care neglijează tema la matematică. În al doilea text este descrisă kendama, alături de originea ei și componentele pe care le are. Fragmentele citate dezvăluie secretul preferinței copiilor pentru aceasta jucărie, cu mijloace literare, dar și descriptive.

 2. Fragmentul din „Povestea kendamei pierdute”de Adina Rosetti, poate fi asociat cu „Amintiri din copilarie” de Ion Creangă; la fel ca Ionuț care-și lasă pe a doua zi teme la matematică,personajul-narator, Nică, își amână sarcinile date de mama, pentru a pleca la scăldat cu prietenii săi,uită cu totul de obligațiile sale pentru plăcerea de a se juca,cântând. Ambele texte arată importanța jocului în viața unui copil.Prin joc descoperă lumea din jurul lui,relaționează,învață să piardă și să câștige,își înțelege emoțiile.

     (m-am gândit și la Pinocchio,când uită de școală,atras de jocul din teatru de păpuși.)

3.Cred că o relație de prietenie poate fi consolidată prin joc, mai ales în ceea ce îi privește pe copii.Doi copii,indiferent de vârstă se întâlnesc,nu se cunosc și,chiar dacă n-au o carte,o jucărie, se apropie și își vorbesc,devin prieteni.Dacă au un joc,un obiect,de exemplu:o kendama,o minge,îndată s-au apropiat,găsesc un subiect de discuție,își spun pe nume,iar la plecare sunt deja prieteni,sunt o echipă.La o altă întâlnire vin împreună cu alți prieteni și,poate,așa vor rămâne pentru totdeauna.Se joacă citind sau plimbându-se sau inventând jocuri noi sau merg pe un teren de sport.De-acum se cunosc,legătura dintre ei devine,,împreună”.Jocul i-a unit poate pentru o viață.Chiar dacă personajele:Ionuț și Diana și-au lăsat temele și s-au întâlnit pentru joc,se vor reîntoarce,fiindcă școala este mai importantă.

4.Ionuț își lasă tema la matematică neterminată, fiindcă i se pare dificilă și își promite că o va rezolva mâine. Nu alege să se joace jocurile obișnuite și se hotarăște să se întâlnească cu Diana,prietena lui. Își ia kendama, o chemă afară pe fată. Aceasta n-ar vrea să iasă, voia să-și termine tema, ca să urmărească seara serialul preferat. Acceptă, fiindcă surorile mai mici o deranjau,se certau pe spinnerul ei și nu se poate concentra la lecții,nu putea nici să viseze. Pleacă în fugă afară. 

 

 

 

 

compunere--un măr galben

 

Deschid poarta și intru în curte. E octombrie,ba plouă,ba e soare, un aer proaspăt se ridică deasupra crizantemelor galbene care mărginesc poteca pe care calc pe frunzele căzute ce foșnesc triste. Petale de trandafiri sunt spulberate peste tot, iar ierburile crescute în voie, la întâmplare, înconjoară casa veche a vecinilor. Mi-a fost aproape teamă să intru în pacea locului, să tulbur armonia care părea instaurată acolo de la începutul lumii. Mi-a dat curaj un măr bătrân, încărcat de mere. Multe din roadele lui erau risipite prin iarbă. De peste tot cădeau frunze gal­bene și picături de apă, în care se oglindea ce­rul. Printre merele rămase pe crengi, am zărit, mi­rat și câteva flori, semn bun de toamnă senină și lungă. I-am dat binețe mărului și m-am apropiat de el, să facem cu­noș­tință de-aproape și-am văzut cât era de bătrân: mai multe ramuri erau deja us­cate, altele, răsucite cum­va ciudat, aveau doar câte un smoc de frunze galbene în vârf. L-am îndrăgit pe loc. Părea în­vă­luit în tristețe, epuizat de lupta pe care o dădea să reziste. Florile lui erau un semn de încurajare! Am ales mărul ca paz­nic bătrân al locului.Plec și-l văd plecându-și ușor crengile ca de salut. E-adevărat că jumătate din viaţa lui s-a risipit într-un morman cenuşiu de putregai, dar ce-a mai rămas din ea duce îna­inte povestea, tresare, în­că, ori de câte ori pe cea mai înaltă creangă a lui se aşază o păsăruică, un măcălean­dru, ori poate un sticlete sprâncenat, ga­ta, gata să cânte, din toa­te puterile lui, bucuria de a fi viu. De aceea mă rog cu toată puterea de mărul meu cel bătrân să mai trăiască. Nu răspunde. Foșnește ușor și scutură de pe crengi un măr. Galben ca aurul, se ros­togolește în iarbă. Mă grăbesc să-l culeg. Lu­mina lui alungă tristețile toamnei.

 

alt test pentru doritori (ideea mea de rezolvare)

 

Textul 1

              fragment:

,,Odaia lui Danut se invecina primejdios cu odaia fetitelor. Punctul de fruntarie era usa inchisa, cu cheia in broasca din partea cealalta.
Fața dinspre odaia fetitelor purta un cuier, in care atirnau palarii de pai, funde de matasa, un cerc tricolor, o retea cu mingi multicolore si doua paltonase pepita.
Fața dinspre odaia lui Danut era impodobita in partea de sus cu o panoplie de postav de biliard, alcatuita astfel: o pusca Eureka ― culcata pe tinta ei de carton alb cu cercuri rosii in jurul centrului albastru ― in tovarasia betisoarelor ispravite cu un tampon de guma lipicioasa; doua sabii de tinichea cu tecile pistruite de rugina si scofilcite de duelurile cu Olguta, incrucisate in X si o suieratoare prinsa cu un snur rosu, cu suier bîlbîit si gust acrisor.
Mai jos de panoplie, despartite de o sabie atirnata vertical ca o coloana vertebrala a razboiului, erau rastignite doua uniforme: una de amiral japonez, cu sapca si fara pantaloni, poreclita Kami-Mura; alta de amiral rus, botezata Potemkin.
Pe atunci era la moda razboiul ruso-japonez.
Olguta proteguia pe rusi, Danut pe japonezi. De aceea, decoratia ― o funda de la o jartiera de-a doamnei Deleanu ― cusuta nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez,fusese smulsă cu

stofa cu tot si era pastrata prudent in buzunarul amiralului ramas decorat cu "steaua captuselii".

In schimb, chipiul amiralului rus subt pumnul lui Danut se destupase. Olguta lipise la loc arhipelagul de carton, cu guma arabica si cususe trainic fundul cu sfoara, impodobind totodata chipiul cu ciudate tesaturi de aur. Olguta isi avansase chipiul la gradul de pestamiral si inaugurase evenimentul destupind la rindul ei ― ceva mai calm si mai metodic decit Danut ― chipiul amiralului japonez.

Doamna Deleanu reconstruise chipiul, iar Danut il avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: ,,ceea ce, spunea Olguta, e imposibil".
Iata si epilogul razboiului ruso-japonez in casa Deleanu:
― Acuma ce mai spui? Ai mincat bataie! o anuntase Danut pe Olguța,îmbrăcat în uniforma de amiral
japonez.
― Nu-i adevarat!
― Sa spuie papa.
― Da, Olguta! Ce sa-ti fac! Rusii au mincat bataie; iacata jurnalele.
― Rusii, nu eu.
― Da tu nu esti Potemkin? o sfidase Danut.
― Eu? Nici n-am fost, nici nu puteam sa fiu.
Razboiul ruso-japonez a avut loc in anii 1904―1905 si s-a sfirsit cu victoria japonezilor.
― Cum?
― Fetele nu fac armata. Eu is fată, sa spuie papa Si-n afara de asta, japonezii tai au avut noroc, da-s niste fricosi.
― Minti!
― Mint? Atunci de ce-s galbeni?
― Cum de ce? Fiindca-s galbeni; asa-s japonezii.
― Sa-ti spun eu: is galbeni de frica. Toti au galbenare! tipase Olguta pentru urechile intregii Japonii Si daca vrei sa te bati, sa te bati cu mine, nu cu rusii, incheiase Olguta cu fruntea sus.”

                                              (Ionel Teodoreanu,,La Medeleni”, vol.1 - ,,Hotarul nestatornic”)

 

  Textul 2:

,,Eu fac parte din tagma celor ce se joacă şi trebuie să mă confesez, apărîndu-mi poziţia de om neserios. Fac acelaşi lucru şi la serviciu, unde am bifat deja două amenzi usturătoare, o fac şi acasă, unde suport reproşuri legate de destinul şi cariera mea, iar dacă întîmplarea mă descoperă în faţa unui calculator străin, unde instalez sau şterg ceva, demonul cel neadormit nu mă lasă fără să execut două-trei mişcări ludice de mouse.

Sunt oameni care se joacă şi oameni care nu se joacă. Aşa cum sînt oameni religioşi şi atei. Ar fi necinstit din partea mea să spun că nejucătorii au ceva în minus... Deşi... Prima mea şefă era clar împotriva jocurilor... N-am simpatizat-o... Ultimul meu şef m-a ars cu două milioane... Poate că n-are umor... Dar am cunoscut şi nebuni jucători. Viaţa lor a devenit un poligon de încercare. Viaţa lor e în altă parte. Psihologii, sociologii şi moftologii au cîmp deschis.

De ce mă joc? Simplu? Îmi place, sînt liber, lumea jocului e lumea mea, lumea triumfurilor mele,

După părerea mea, oamenii sunt singurele fiinţe virtuale. Construcţiile intelectuale care îi conduc sunt virtuale. Existenţa lor, realitatea în care se complac sau pe care o domină sunt virtuale. Relaţiile, iubirile, urile – reveriile, obsesiile, credinţele – toate astea au o irealitate marcată. Jocul (pe calculator) se apropie cel mai mult de structura intimă a jucătorilor. Irealitatea este atât de profundă, încât oferă o satisfacţie comparabilă celor mai profunde plăceri.

Dacă nu-ţi place lumea în care eşti, şi asta se întâmplă cel mai des, ai trei căi de ieşire din neplăcere: violenţa, resemnarea şi reveria. E foarte ciudat, după ce am tras aceste concluzii pompoase, că marii jucători sunt bărbaţi. Sau poate că, tocmai aici, specialiştii de care tocmai am vorbit ar avea ceva de lucru. În general, dacă femeile joacă, ele aleg ceva simplu: Tetris, Solitaire, Mahjong. Constat că femeile joacă mai mult, ca să treacă timpul. Împătimiţii sunt bărbaţi. Ei îşi pierd zilele şi nopţile răspândind creieri pe pereţi, capturând şi masacrând oraşele duşmane, eviscerând monştri din care sar bale verzui. Dar, tot aşa, nu e o regulă. Am cunoscut o altă fată care făcuse o pasiune pentru un erou nebărbierit din Starcraft. Îl chema Raynor şi, pentru a-l ajuta să triumfe, fata ajunsese expertă în atacurile cu tancuri combinate cu cele de aviaţie. O detesta pe aleasa inimii lui virtuale. E drept, fata era o expertă în Flash şi Fireworks, o creatoare în lumea virtuală. E de înţeles că un strop de violenţă nu strică.

Acum, că scriu aceste rânduleţe, fac o pauză din Warcraft III, o pauză din TombRaiderşi o pauză din Undying. De fiecare dată când revin, îmi trebuie câteva secunde, pentru a reintra în atmosfera jocului. De parcă aş relua o frază întreruptă la jumătate dintr-o altă viaţă. Şi cred că ar trebui să aduc un omagiu creatorilor de jocuri.

Primul joc lung pe care l-am parcurs până la capăt a fost Myst, o bijuterie grafică, plină de inteligenţă, delicateţe şi umor negru. Întâmplător, am văzut filmuleţul celor de la Cyan care, pentru a obţine acest joc multipremiat, au petrecut doi ani inventând, bolborosind, desenând, filmând, ştergând şi luând-o de la capăt.

Aici ar trebui să pun punct. Nimic nu e în neregulă cu jocurile pe calculator.”

                                            (Florin Iaru,,Cum să dai în mintea copiilor”,Dilema,2003)

                           cerințe:

1.Care crezi că sunt beneficiile jocului pe calculator.(valorifică textul 2)

    După părerea mea,așa am învățat la orele de tehnologie,cred că beneficiile jocurilor pe calculator sunt:dezvoltarea anumitor regiuni ale creierului care țin de spiritul de observație,memorie,control muscular și percepție spațială, eliberarea stresului și stimularea unor abilități fizice.

Cred că jocurile pe calculator îmbunătățesc dexteritatea manuală, încurajează comunicarea între membrii echipelor, indiferent dacă se cunosc sau nu. Rapiditatea dobândită prin obișnuința cu jocul  este cel mai bun semn. Majoritatea jocurilor au opțiunea de a juca individual sau în echipă, care se formează din oameni cunoscuți sau cu ajutorul unei echipe formate din utilizatorii care sunt online în acel moment,pot fi persoane care vorbesc o altă limbă,necunoscute. Un alt aspect important este faptul că anumite jocuri încurajează formarea abilităților de lider, prin faptul că oferă recompense pentru deciziile bune luate.

  Majoritatea jocurilor pe calculator prezintă un univers creat special pentru jocul respectiv,așa cum explică Florin Iaru în articol,sunt oameni care ,,îşi pierd zilele şi nopțile răspândind creieri pe pereţi, capturând şi masacrând oraşele duşmane, eviscerând monştri din care sar bale verzui”sau o fată care făcuse o pasiune pentru un erou nebărbierit dintr-un joc,îl ajuta să triumfe și o detesta pe iubita acestuia;, fata ajunsese expertă în atacurile cu tancuri combinate cu cele de aviaţie.”

 Omul surprins de Florin Iaru face același lucru peste tot unde merge inclusiv la muncă, unde nu se poate abține să nu apese pe mouse. Pentru el, oamenii care nu iubesc jocurile îi sunt, într-un fel, inferiori, chiar dacă acesta nu semnifică decât schimbarea temporară și parțială a comportamentului. De fiecare dată când își schimbă viziunea asupra unor lucruri în viață, o face cu gândul absolut departe de realitate. Mintea îi este absentă în realitatea pe care noi toți o privim și o marcăm în acest moment. Până și sentimentele și trăirile le consideră ireale, ceea ce demonstrează că nu le-a simțit cu adevărat, decât atunci când s-a jucat pe calculator.Pentru el, calculatorul reprezintă o ,,scăpare” temporară din lumea pe care n-o iubește și n-o simte familiară și astfel treace într-o lume pe care o controlează sau nu, cu ajutorul unor butoane sau a unui mouse.

   Astfel, eu cred că jocurile contribuie la antrenarea anumitor abilități care ajută să fie atins obiectivul jocului.Aceste trăsături sunt: perseverența, determinarea, toleranța la frustrare, ambiții.Ele pot fi folosite  în viață pentru obiectivele propuse cu privire la ocupația zilnică sau pasiuni!

Este de înțeles atunci de ce e nevoie și de timp pentru jocurile pe calculator,înainte de a începe să înveți la un obiect,pentru a îndrepta o notă mică,pentru a demonstra că lecția este învățată și tema făcută!!!!!

 2.Asociază fragmentul din,,La Medeleni”cu un alt text literar sau citit ca lectură suplimentară,prezentând o asemănare și o deosebire între ele.

 

O asociere: romanul „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne ne convinge şi că în joacă rolurile se pot inversa. Dar pare a ne transmite totodată că atunci când copiii sunt cei care se amestecă în jocurile adulţilor, fără excepţie, iese o tragedie pentru ei,poate fi chiar fatal. Pentru adulţi, joc ar putea înseamna a face război, holocaust sau alte orori, iar pentru copii înseamnă suferinţă sau moarte, și totuşi…

Ca și copiii din,,La Medeleni”și în acest roman personajele sunt copii:personajul care domină cartea este un băieţel de nouă ani, Bruno; ajuns într-o casă nouă,elegantă,caldă,de la fereastra dormitorului său zărea grupuri de copii îmbrăcaţi cu ,,pijamale în dungi”,bine păziţi de soldaţii comandaţi de tatăl lui. Pleacă în explorare de-a lungul gardului de sârmă ghimpată și-l cunoaște pe  Shmuel, îmbrăcat cu pijamale în dungi ca toţi ceilalţi, avea nouă ani şi era născut în aceeaşi zi cu el.

În romanul,,La Medeleni”,Dănuț și cele două fete trăiesc într-o atmosferă caldă,în camere decorate cu obiecte de jucărie: funde,cerc,mingi,o pușcă săbii,șuierătoare,pentru că se jucau,,de-a războiul”.Dacă Bruno este îmbrăcat cu haine bune,Shmuel este cu haine în dungi,de prizonier;copiii din,,La Medeleni”au uniforme ce imită gradele militare-amiral și de peste-amiral(grad inventat în joc)

Jucându-se,cei doi copii au stabilit şi o aventură finală: Bruno trece dincolo de gard(chiar cu o zi înainte de a se reîntoarce în casa din Berlin).=ne amintim de schimbul copiilor din,,Prinț și cerșetor”??? Însă odată ce s-a deghizat şi a trecut dincolo,a devenit doar un alt băiat cu pijamale în dungi,a încetat a mai fi copilul comandantului, era pur şi simplu de nerecunoscut.

Cei doi frați care nu se înțelegeau,Dănuț și Olguța își închipuiau ca sunt ei în războiul ruso-japonez,aveau puști de jucărie și uniforme asemenea marilor luptători.Curiozitatea copilărească și imaginația îi transformă în mici actori.

În joaca lor totul este o glumă,un dialog plin de haz ,nu se știe cine este învins,cine este învingător.Tatăl stabilește pacea între cei doi copii;în celălalt roman tatăl care conducea lagărul de prizonieri își pierde copilul pentru totdeauna.

Când adulţii se amestecă în jocurile copiilor poate fi un lucru bun, doar dacă îşi însuşesc regulile jocului şi nu încearcă să le schimbe, adică doar când intră în joc de dragul… jocului.

  3.Ești pasionat de jocurile pe calculator?Redactează un email către un prieten.

    Pentru: ricardoavilla@yahoo.com

    De la :   ericsandou@yahoo.com

    Subiect: părerea mea despre jocurile pe calculator

                            Dragă prietene,

Am citit că,atunci când sunt alese corespunzător,jocurile pe calculator contribuie semnificativ la dezvoltarea inteligenţei emoţionale a unui copil şi la pregătirea lui pentru viaţă.

Și eu cred că,alese cu grijă, jocurile pe calculator pot dezvolta abilităţi esenţiale reuşitei în viaţă: creativitatea,gândirea critică.

De exemplu, un joc bazat pe reguli foarte precise, îmi permit înţelegerea profundă a structurii succesului, mă învaţă răbdarea şi îmi oferă motivaţia de a trece la următorul nivel.

E bine să ne asigurăm că alegem un joc ce solicită gândirea, creativitatea.

Sunt de acord cu ideea ta că există jocuri pe calculator care ne permit să explorăm cultura antică, diferite teritorii ale lumii, să descoperim arta de calitate.

Da, există jocuri care se ocupă de cultura generală a noastră. Şi ar trebui să ne bucurăm. Încă o dată, ni se confirmă că joacă este o pregătire pentru viață.

Nici eu,nici tu nu privim jocurile pe calculator ca pe o metodă  de izolare, pentru că noi așa ne-am împrietenit.

Foarte puţini părinţi acceptă să se joace pe calculator cu copiii lor,ar da un exemplu negativ şi se va crede că vor întreţine un comportament dependent.

Nu e chiar aşa.Noi am văzut că uneori e chiar bine că ai noștri sunt alături de noi şi că se joacă  împreună: alegem împreună un joc,negociem!!!şi-l găsim pe cel ideal;înțelegem toți că aceste jocuri

pot ascunde adevărate lecţii de viață.În aceste momente descoperim satisfacția succesului.

Părinții ne-au spus să păstrăm măsură,ei nu fac o dramă că suntem pasionați de ecrane,pentru că noi nu refuzăm alte propuneri distractive,avem un comportament,,frumos”acasă și la școală,respectăm programul de teme,facem basket și...avem note bune!!!

   Dragă prietene,scrie-mi și tu un mail(printre alte cerințe la ,,evaluare”este și scrierea unui mail--doar toți elevii au pe ce să scrie mail-ul!!!nu???) )despre prietenia noastră și spune-mi cât de mult,mult ți-a plăcut lectura,,Platanos.”

                                                                                        cu drag...pe curând.....

   send

 

un test pentru doritori

 

,, Nu-i trecuse niciodată prin cap că un om mare ar putea vorbi ca Profesorul şi nu mai ştia ce să creadă.

— Logică! spuse Profesorul, pe jumătate numai pentru sine. Oare de ce nu se face logică la şcoală? Nu sunt decât trei posibilităţi. Sora voastră sau minte, sau e nebună, sau spune adevărul. Ştiţi că nu minte şi e evident că nu-i nebună. Deci, pentru moment şi până la proba contrarie, trebuie să presupunem că spune adevărul.

Susan îl privi cu atenţie; era sigur, după expresia feţei lui, că nu-şi bate joc de ei.

— Da' cum ar putea fi adevărat? întrebă Peter.

 — De ce întrebi asta? îl întrebă Profesorul.

— Păi, în primul rând, începu Peter, de ce nu găsesc toţi cei care intră în şifonier tărâmul ăsta? Vreau să zic că nu era nimic acolo când ne-am uitat noi. Nici Lucy n-a pretins că este.

 — Şi ce-are-a face? făcu Profesorul.

— Păi, dacă un lucru e adevărat, e adevărat tot timpul.

— Oare? se îndoi Profesorul, iar Peter nu ştiu ce să mai spună.

— Da' n-a avut timp, spuse şi Susan, n-a avut timp să se ducă nicăieri, chiar dac-ar exista acest loc. A venit după noi imediat după ce-am ieşit din cameră. N-a durat decât un minut, iar ea ne-a spus c-a fost plecată ore întregi.

— Tocmai asta face ca povestea ei să pară adevărată, le spuse Profesorul. Dacă există cu adevărat în această casă o uşă care duce spre altă lume (şi vreau să vă avertizez că asta-i o casă foarte ciudată, nici eu nu ştiu prea multe despre ea), vreau să spun că dacă a ajuns în altă lume nu m-ar mira să aflu că în lumea aceea timpul e altfel decât la noi; oricât de mult ai sta acolo, nu durează nimic în timpul de-aici. Pe de altă parte, nu cred că sunt prea multe fetiţe de vârsta ei care-ar putea inventa aşa ceva. Dacă s-ar fi prefăcut, ar fi stat ascunsă mai mult înainte de a ieşi şi de-a vă spune toată povestea.

— Adică vreţi să spuneţi că s-ar putea să existe alte lumi? îl întrebă Peter. Aşa, oriunde, chiar şi după colţ, pur şi simplu?

— E foarte probabil, răspunse Profesorul, scoţându-şi ochelarii şi începând să-i şteargă, în timp ce mormăia: Oare ce-i învaţă pe copiii ăştia la şcoală?

— Atunci ce să facem? întrebă Susan căreia i se părea că Profesorul se îndepărtează de subiect.

 — Draga mea domnişoară, spuse acesta, ridicându-şi privirea spre ei, există un plan pe care nu l-a propus încă nimeni şi care merită încercat.

— Ce plan? întrebă Susan.

— Am putea să încercăm să ne vedem fiecare de treaba lui.

Şi cu asta conversaţia se încheie. Pentru Lucy începu o viaţă cu mult mai bună. Peter avea grijă ca Edmund să nu se mai ia de ea, şi nici ea, nici ei nu simţeau nevoia să vorbească despre şifonier. Devenise un subiect de conversaţie periculos. Aşa că, pentru o vreme, se părea că aventurile se încheiaseră. Dar nu pentru mult timp.

Casa asta a Profesorului — despre care nici el nu ştia prea multe — era atât de ciudată şi de faimoasă, încât oameni din întreaga Anglie veneau aici şi cereau voie s-o viziteze. Era genul de casă trecută în ghiduri şi chiar şi în cărţile de istorie. Şi nu degeaba, fiindcă circulau tot felul de poveşti în legătură cu ea, care de care mai ciudate, chiar mai ciudate decât cea pe care o să v-o spun acum.”

                                                      (C.S.Lewis,Cronicile din Narnia-,,Leul,Vrăjitoarea și Dulapul”)

,,C.S.Lewis a fost un scriitor britanic,cunoscut ca autor al,,Cronicilor din Narnia”În operă,care este o serie de șapte romane fantasy care descriu aventurile câtorva copii,ajunși pe un tărâm magic,sunt folosite elemente din mitologia greacă și romană,precum și din poveștile cu zâne din tradiția engleză și irlandeză.,,Leul,Vrăjitoarea și Dulapul”,cel mai popular din această serie,a fost adaptat atât pentru teatru,cât și pentru film.C.S.Lewis a predatla Magdalen College,Oxford timp de 30 de ani,iar mai apoi a fost profesor de literatură medievală și renascentistă la Universitatea Cambridge.”

                                                       (adaptare după ortodhoxwiki.org/C.S.Lewis)

 

        Crezi că prin discuții,Profesorul i-a ajutat pe copiii să își stăpânească emoțiile?

Din fragmentul citit,da,cred că pentru o vreme, se părea că discuțiile despre aventurile lui Lucy se încheiaseră,poate nu pentru mult timp,pentru că vorbele Profesorului,sigur,nu-i convinseseră pe copii.Ceea ce se întâmplase cu Lucy era pentru ei de neimaginat:Lucy intrase într-un dulap din casa Profesorului și se pare că trecuse pentru o clipă în alt univers. Copiii își expun emoţiile în fața Profesorului cu un motiv:ei se află chiar în casa acestuia și cred că el le va descoperi enigma. Văzând că ei nu fac față situației,Profesorul le arată că fata spusese adevărul. Copiii sunt nedumeriți de calmul Profesorului,de mișcările lui,de glasul lui cald,spunându-le că ar fi posibil să existe alte lumi,alte dimensiuni ale timpului.Curioși,copii ar dori să încerce dezlegarea enigmei.Profesorul înțelege că nu e timpul,pentru a dezlega mistere pe care nici el nu le cunoaște.Și astfel pentru toți dorința de a aventură este încheiată...poate deocamdată.Profesorul a avut calmul,înțelepciunea să stăpânească emoțiile copiilor într-un loc liniștit,cu mișcări calme,cu voce sigură,chiar și pentru un timp. 

Asociază fragmentul din,,Cronicile din Narnia”cu un alt text studiat sau citit ca lectură suplimentară.

În scrierea lui Sadoveanu,,Dumbrava minunată”este un personaj,Lizuca, o fată orfană, care doreşte să scape de tirania mamei sale vitrege şi se refugiază într-o dumbravă. Aici, descoperă „împărăţia minunată a dumbravei”, alături de căţelul ei Patrocle.Asemenea personajului Lucy care trece în alt univers pentru o clipă,Lizuca descoperă,în timpul nopții, o lume de basm ascunsă de ochii omului obișnuit, unde totul este frumos şi plăcut, iar oamenii, departe de aceste locuri minunate, nu pot pătrunde şi înţelege tainele universului dumbrăvii-este tărmul celălalt visat,închipuit din basme.Aici Profesorul este înlocuit cu o Domniță care îi povestește Lizucăi că dumbrava este o lumefermecată pe care oamenii obișnuiți nu o pot cunoaște niciodată.

sau:,,Alice din țara minunilor” este o fetiță care urmărește un Iepure alb și cade brusc pe un drum lung și intră într-o lume fantastică. Va întâlni aici diverse animale speciale și o regină neobișnuită,apoi pe Omida, o persoană foarte înțeleaptă ce îi oferă lui Alice o modalitate de a-și controla creșterea și  îi va dezvălui și cum să-și schimbe dimensiunea, mâncând o ciupercă și astfel să se adapteze la lumea aceea, după cum are nevoie. Pisica Cheshire,un fel de Profesor, o însoțește, reprezintă timpul dintre vârsta adultă și copilărie, îi dezvăluie lui Alice cum regulile jocului pot să se schimbe brusc, tocmai când le-a învățat și cum să se adapteze  mereu.Întâlnește un Pălărier,un lider al timpului,pe Regina Inimilor,tiranul nebun care stăpânește peste Țara Minunilor. Alice învață în celălalt univers ce înseamnă creșterea și maturizarea într-un mod distractiv, fiecare personaj o învață câte ceva despre viață și despre creșterea într-o lume periculoasă.

Redactează o scrisoare pentru Lucy sau Peter care să cuprindă prezentarea unei emoții/unui sentiment din timpul călătoriei tale imaginare în Narnia.(data........locul:ACASĂ)

                                                                               data........................................

                                                                                locul:camera mea...................

                                    Dragă Lucy,

Am citit un fragment dintr-o carte în care apare numele tău și aventura despre care au fost impresionați prietenii tăi,Peter,Susan.Am ascultat dialogurile lor cu Profesorul.Erau în casa acestuia atât de ciudată şi de faimoasă,vizitată  de oameni din întreaga Anglie. Mă întreb ce fel de casă era,dacă era trecută în ghiduri şi chiar şi în cărţile de istorie și ce fel de povești circulau în legătură cu ea.Aș fi vrut să aflu mai multe din conversațiile lor:cum ai ajuns în casa aceea,de ce ai intrat în șifonier, ce lume ți s-a arătat,cum erau acolo ființele,peisajul.Timpul a fost altfel,pentru că tu ai spus că ai stat ore întregi,iar pentru ceilalți spun că ai lipsit un minut.Ai fost în altă lume cu alte dimensiuni ca în filmele fantastice.Profesorul a înțeles aventura ta în,,alte lumi”,prietenii tăi nu au înțeles,ba chiar le-a propus calm,, să ne vedem fiecare de treaba lui.”Sigur nu vor vorbi un timp despre acel șifonier,socotindu-l un subiect de conversaţie periculos.Eu însă mă gândesc la acea lume pe care tu ai văzut-o și vreau să mi-o închipui: oare seamănă cu lumea noastră,ființele sunt asemănătoare,cum se înțeleg,cum se măsoară timpul,cum e cerul lor...ce de întrebări aș avea de pus!E adevărat că acel ținut se numește Narnia?de unde vine numele lui?

Și-atunci mă decid: închid ochii și asemenea Micului Prinț ajung și eu acolo unde ai fost tu.Văd  câmpii,dealuri domoale,munți,un râu vijelios,un castel înconjurat de animale ce vorbesc o limbă ciudată,creaturi ca în legende:fauni,centauri,unicorni,minotauri,sirene,cai cu aripi și alți,alți.Sunt curios de ce toți se pleacă în fața regelui-leu care se așază la o masă de piatră albă,are alături un magician cu o pălărie mare și o mantie de sub care ies tot felul de vietăți.Iată și piticii.Mă înspăimântă o vrăjitoare urâtă ce plutește ca o pasăre și care deodată transformă deodată totul în gheață,zăpadă,nimic nu se mai clintește.

O întrebare am:de ce nu sunt oameni?unde se ascund?

Mă ridic din pat și-mi spun că acela a fost un vis,aceasta este realitatea și deschid cartea de română...am o temă despre prietenie.

              p.s.Dragă Lucy,scrie-mi totuși ce-ai văzut când ai intrat în șifonier?

                                                     aștept vești....te îmbrățișez cu prietenie,

                                                                                                          Eric                                             

                                                    

un test pentru doritori

 

,,Povestea spune ca ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică… babă nu prea era ea, că… să vedeţi. Ba era chiar fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră, dar ei nici unul din ei nu-i plăcea.

Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei; îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei; căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.

Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi topenie de frig, şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde nu începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“.

În multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curăţesc curţile, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă.

De acum s-a sfârşit şi cu babele, sfânta muncă începe iarăşi cu bucurie ca şi anul trecut.”

                                              (,,Babele”,din volumul,,Legendele românilor”)

 

Textul 2

,, Nu puteam merge într-o vacanță în nordul țării fără a include și o plimbare în Ceahlău, acest munte tare deosebit. Deși mai ajunsesem acolo de două ori (o dată toamna și alta iarna), nu îl văzusem niciodată vara, decât într-o scurtă drumeție la Duruitoarea. Motiv suficient pentru a-i dedica nu o zi, ci două. Am mers din start pe modul chill în această vacanță, așa că, deși am fi putut face traseul ales într-o singură zi, am preferat să dormim o noapte la Dochia, mai ales că apusurile și răsăriturile de acolo sunt aproape mereu formidabile (eu cel puțin nu am prins niciunul să nu fie așa) și tare îmi era dor de saluturile soarelui sus pe munte.

Eu aveam doar un traseu jumătate din acest munte pe care nu ajunsesem niciodată, cel din Durău care urcă ocolit la Dochia pe la Cabana Fântânele, și porțiunea dintre Dochia și Cascada Duruitoarea. Așa că am hotărât să facem astfel traseul:

Ziua 1: Durău – Fântânele – Dochia

Ziua 2. Dochia – Duruitoarea – Durău

Noi, după o scurtă pauză pe vârf (de fapt lângă, căci la plăcuța de vârf nici nu am mers, era prea multă lume) pentru admirat peisajul absolut fantastic (nu prinsesem data trecută când am ajuns aici atât de frumos Panaghia și lacul în fundal, căci era dimineață și încă era mare de nori peste apă), am coborât pe traseul vechi spre Dochia, nu tot pe scară, căci deja îmi era clar că ceva nu e în ordine cu ea. Și recomand oricui să nu pună piciorul pe ea, nici la urcare, nici la coborâre. Se poate urca și coborî fără nicio problemă pe traseul vechi, unde sunt niște resturi din vechile scări de lemn.”

                                                    (blogdecălătorii.ro 2012/nr.2)

 

Câteva cerințe: (obligatoriu: crezi că......asociază textul.....)

--Crezi că prin lectura fragmentului extras de pe bloguldecălătorii.ro și a imaginilor care îl însoțesc participi indirect la o drumeție?

Răspuns:

            Nu știu...pot participa doar cu gândul,pentru că,privind o hartă,mă descurc destul de greu.Dar voi încerca.Îmi imaginez că sunt în fața muntelui Ceahlău,că văd un peisaj de vis, vârfurile brazilor se ascund misterios în ceața misterioasă a dimineții.Urcușul până la Cabana Fântânele mi se pare dificil,dar pot asculta în liniște cântecul păsărilor din pădure.Apoi urmez o potecă printre jnepeni spre stânca Panaghia și ajung la o scară ce duce spre cer,spre o priveliște uimitoare cu râpe adânci,stânci prăpăstioase,poteci ce apar și dispar.Ajuns pe platoul înconjurat de prăpăstii,cred că am atins creasta muntelui și,dacă aș avea aripi,aș ajunge la stele.Admir o floare de colț și încet,încet cobor obosit de la cabana Dochia în Durău pe la Cascada Duruitoarea printre stânci și vegetație.A fost obositor,dar ochii s-au bucurat de priveliști de basm.

 

--Asociază textul,,Babele”cu o altă operă literară studiată sau citită ca lectură suplimentară,prezentând o asemănare și o deosebire între ele.

În legende și operele literare există acțiunea omului de căutare a echilibrului. 

Tatăl lui,,Făt-Frumos din lacrimă”(scris de Mihai Eminescu) și al Dochiei sunt împărați ce luptă cu vrăjmașii,dornici de a stăpâni teritorii și ființe. 

Făt Frumos se naște într-un mod miraculos, el crește foarte repede, devenind matur la o vârstă mică,iar Dochia cea frumoasă și dorită de fiii de crai se transformă miraculos din fata frumoasă într-o babă urâtă. Ca și Dochia,, Făt Frumos din lacrimă” are caracter de mesager;amândoi pleacă de acasă,trec prin probe ale vieții. Făt-Frumos plecă să se bată el singur cu oștile împăratului cu care se dușmănea tatăl său,Dochia pleacă,pentru a se salva.În drumul lor,fiecare trăiește câte o experiență:Făt Frumos încântă lumea și natura prin prezența lui,Dochia, prefăcută în babă pierde cojoacele ce o protejau de frig și devine sloi de gheață.Făt Frumos după multe încercări își va găsi fericirea,Dochia devine sloi de gheață ca o eliberare a suferinței,a lipsei căldurii inimii,devenită rece și moartă.

 Călătoria acestor personaje exprimă o dorința profundă de schimbare în sine, o nevoie de noi experiențe, e ca o Aventură, dar și ca o cercetare, călătoria fiind calea destinului, un dat

(puteți asocia fragmentul și cu ,,Greuceanu”)

 

 

 

 

 

 

Imaginează-ți că în școala ta a avut loc o întâlnire cu un artist (poet, prozator, pictor, sculptor, muzician etc.). Redactează o pagină de jurnal, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să descrii emoțiile/experiențele, sentimentele trăite cu acest prilej. În cadrul textului vei respecta convențiile jurnalului, vei prezenta o secvență descriptivă și una explicativă

 Octombrie,o zi cu cenușie

 

         Dragul meu jurnal,nu te-am deschis de la începutul școlii.

Am căutat să mă readaptez la școală după vacanța de vară.Astăzi vreau să scriu despre o întâlnire neobișuită: 

 .....o zi  de toamnă.Plouă încet cu stropi mici cristalini și-n nări îmi pătrunde mirosul frunzelor căzute pe trotuar,câte una mi se lipește pe talpa pantofului,de parcă ar vrea s-o iau cu mine.Ajung în sala de lectură a școlii noastre,unde are loc întâlnirea cu scriitorul Mircea Cărtărescu.E lume multă,profesori,colegi din diferite clase,părinți  și timid mă strecor pe lângă un perete și aștept.Iată-l intrând...zâmbitor,cu pletele prin care-și plimbă mâna.Rămâne în picioare și ochii lui calzi ne cuprind pe fiecare în parte,de parcă ne-ar cunoaște.Fără să fie rugat,începe să vorbească despre el,spunând că îi e mai bine aici,aca­să,deși a călătorit mult în lume, fiindcă are mulți prieteni,fiindcă aici îi e bine. Îl văd ca un om obișnuit,simplu, direct,prietenos.Mărturisește că atunci  când deschide caietul în care scrie, se transformă cu totul, devine altcineva.Mă uimește ce aud:el spune că scrie, ca și cum ar scrie după dictare, ca și cum totul ar fi fost deja ceva scris pe pagina aceea, iar el nu trebuie decât să răzuiască un strat alb care acoperă cuvintele. Apoi explică cum nu șterge nimic, nu schimbă niciodată ordinea paragrafelor, nu scoate și nu introduce nimic.”Mi-l închipui în fața foii de hârtie,ca un om singur pe pământ,iar foaia cea albă din fața lui ar fi  Antarctica. Din spusele lui înțeleg că scrisul este singurătate,o  singurătate asumată.Vorbește despre scrierile lui: povestiri, cărți pentru copii,romane,cărți academice și,cu glas cald,ușor spune cum ,,s-a adunat” încet pentru o altă carte demnă de ființa lui: „Solenoid”, cartea pe care o numește ,,cea mai puternică și mai matură și de care sunt foarte mândru.” Se apropie de mine și-mi spune că noi,românii,trebuie să ne obișnuim cu gândul că patria noastra este Europa și că avem îndreptățirea să locuim oriunde între granițele ei, ca la noi acasă.Îmi întinde mâna și-mi urează succes în viață.Câțiva colegi,apoi profesori îl roagă să semneze pe cărțile aduse....zâmbește și întreabă dacă le-a plăcut ce-au citit în ele.Apoi pleacă,culegând o frunză ce cădea încet,încet....

Plec și eu și simt emoție,fericire...am întâlnit un om deosebit, vorbele lui mă însoțesc și le repet:

,,Trecutul e ca o fântână, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din adâncul lui.”

 ....asta e povestea,acum te las,dragul meu jurnal-prieten...pe curând!