LA MULȚI ANI de Anul Nou!!!!!!!!!

   Se-aud cântări.... şi sorcove lovesc în flori geamul de jos al ferestrei minţii... vor să-i deschid Noului An, să-l primesc în curăţie de inimă şi bogăţie sufletească....să-mi audă dorințele,să-mi aștearnă-n priviri raze calde,    să-mi dea petalele colorate ale speranțelor.....

îl aștept pe MOȘ CRĂCIUN....

bucurați-vă de vacanța de Crăciun!!!!!!!!!

compunere--Visul unei nopți de Crăciun

     Afară-i frig și fulgi mari se rotesc  prin aerul nopții și,fără a-și alege un loc,cad pe pământul pustiit de crivățul vijelios,el, vântul iernii ce se cred ,,prințul zăpezii”,singur urmat de pajii albi,în căutarea unei crăiese,ascunsă în vreun palat de gheață pe undeva prin ținuturile albe.Dar nu-i ascult vuietul și-mi caut căldura lângă focul ce dansează cu brațe subțiri,de parc-ar vrea să prindă o stea.

     Colinde,colinde....e vremea colindelor ...N-am înţeles niciodată de ce apare cu atâta frecvenţă în colindele tradiţionale româneşti motivul florilor de măr. De ce în plină iarnă? De ce tocmai într-o colindă? De ce sunt numite tocmai ele "dalbe"? Mai dalbe decât florile de cireş?                                  Îmi spun că ele sunt speranța,sinceritatea,iubirea ...sentimente curate ca drumul luminos al stelei ce i-a condus pe magi,ce a strălucit deasupra păstorilor,ce a înseninat privirea Mamei,privindu-și Pruncul. Retrăiesc ca-ntr-un vis timpurile, când Dumnezeu a hotărât sa izbăvească lumea din păcat,simt adierea aripilor îngerului,care-n taină i-a șoptit Mariei că Ea este ,,aleasa”.Apoi caut un adăpost de la marginea Betleemului și privesc fascinat scara de lumina pe care a coborât îngerul până în locul nașterii- loc al smereniei, al tainei.În noapte,aveam impresia  că pământul se străduia sa-L ascundă pe Ziditorul său, iar cerul prin stea, îl va descoperi înțeleptilor. Sunt acolo și înțeleg că Pruncul nu s-a născut în casa zidită, ci aproape de pământul pe care a venit să-l răscumpere. Îl privesc  culcat în iesle și încălzit de răsuflarea caldă a vitelor adăpostite.... prin El noi,toți oamenii, vom  fi izbăviți  de suferință și vom fi uniți. .. . Pruncul sfânt îmi reamintește  de frumusețea Paradisului,a naturii care-mi dă puterea de a spera.

    Dorm sub bradul verde și visez...visez... deasupră-mi voci din înalt îmi cântă :

                                          Astăzi s-a născut Hristos,

                                          Mesia,chip luminos....

   și mai visez un moș cu haine roșii,cu barbă albă și cu un sac plin....zâmbesc și mă întreb ce ascunde moșul în sac?????????????

Din linistea Cerului,s-au stins in brad Luceferi,iar ingerii topesc inimile de zapada vestind colinda vietii: s-a nascut Iubirea,mangaierea,viata.La multi ani!!!!!!

bradul-poezie

Bradul

de Vasile Alecsandri

Sus pe culme bradul verde
Sub zapada albicioasa
Printre negura se pierde
Ca o fantasma geroasa,

Si priveste cu-ntristare
Cum se primbla prin rastoace
Iarna pe un urs calare,
Iarna cu sapte cojoace.

El se scutura si zice:
"In zadar tu, vrajitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fara soare.

In zadar ingheţi pamantul,
Ucizi florile si stupii
Si trimiţi moartea cu vantul
Si trimiţi foamea cu lupii.

In zadar a ta suflare
Apa-n rauri o incheaga,
Sterge urma pe carare
Si de mine m-i leaga.

In zadar aduci cu tine
Corbul negru si pradalnic,
Si din codrii cu jivine
Faci sa iasa urlet jalnic.

In zadar, urgie cruda,
Lungesti noaptea-ntunecoasa
Si, razand de-a lumii truda,
Scurtezi ziua luminoasa.

In zadar imi pui povara
De zapada si de gheata.
Fie iarna, fie vara,
Eu pastrez a mea verdeata!"

doina,,Plânge-mă mamă cu dor”

Plânge-mă, mamă, cu dor
Că ţi-am fost voinic fecior
Şi de grijă ţi-am purtat,
Ogorul ţi l-am lucrat,
Iar de când m-am cătănit,
Viaţa mi s-a otrăvit
Că tânjesc în ţări străine
Şi tot plâng gândind la tine.
Mult mi-e dor, mămucă, dor
De cel codru frăţior

Şi de stâna cea cu oi
Şi de cântec de cimpoi!
Mult mi-e dor, mămuca mea,
De cea mândră viorea
Care mă iubeam cu ea!
Mult mi-e dorul ne-mpăcat,
Şi mă-ndeamnă la păcat,
Să mă las de cătănie
Şi să fug la ciobănie,
Orice-a fi cu mine, fie.

                  Doina este o specie a literaturii populare, aparținând genului liric în care autorul își exprimă direct sentimentele de dor,de dragoste,de înstrăinare,de revoltă,dar si convingirile față de unele probleme ale vieții, față de timp și natură și față de sine însuși.Textul este o doină de dor a omului plecat în cătănie,departe de casă,de tot ce-i e drag.( Mersul la oaste,cătănie, reprezenta în concepția oamenilor de la țară un moment important care marca viața unui tânăr,era un fel de pregătire, cu reguli aspre, pentru maturitate).

          Un prim argument este monologul liric al feciorului plecat,înstrăinat de mamă,rugămintea  de a fi plâns,bocit,,cu dor”,cu drag,cu suspin.Îi amintește mamei ,,grija”,atenția cu care a ocrotit-o,munca pământului.Îi mărturisește,plângând, stare de tristeţe adâncă,de mâhnire pe care o simte la,,cătănie”,în locuri îndepărtate.Adresarea directă, într-un limbaj simplu, încărcat de afecțiune, accentuează dorul  transmis prin intermediul gândului. Eul liric mărturisește sentimentele ce-i zbuciumă sufletul, repetând cuvintele:,, mult”și,,dor”,iar chemarea ,, mămucă”accentuează  dorul băiatului din vremea când acesta era acasă.Enumeră locurile dragi: codrul,,frățior”,stâna de oi,reaude cimpoiul,suspină după,,mândra viorea”,iubita cu nume al sincerității și încrederii. Tristețea la gândul trecerii timpului,dorinta de libertate, dorul reîntoarcerii și dragostea față de ființele iubite sunt deosebit de puternice, încât ar dori să fugă,să se reîntoarcă cu orice preț al vieții. Dorul este atât de intens, încât îl poate împinge la fapte necugetate.       

           Un alt argument este că doina aceasta are un caracter intim, personal, fiind o expresie a sentimentelor de dor ,exprimându-și-l,autorul anonim apelează la limbajul poetic.: mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: verbe de persoana I:timp perfect compus- apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte emoţia,îmbinând trăirea reală cu dorinţa, se creează impresia unui joc al destinului:,,am purtat,am lucrat”;verbele la modul conjunctiv,,să mă-ndeamnă,să mă las,să fug” exprimă un plan al dorinței imaginate de a părăsi locurile străine; pronume de persoana I:,,mă,mi”. Discursul liric se deschide cu o rugăminte,un verb la modul imperativ,,plânge”care arată rugămintea celui de departe de a fi mângâiat cu lacrimi, intensitatea dorului .

       Exprimarea dorului este simplă,lipsită de podoabe stilistice,doar repetițiile au menirea să insiste asupra dorului de locurile rămase.Același efect îl accentuează și elementele de versificație:rima împerecheată, măsura de 7silabe,ritmul trohaic,ceea ce sporește muzicalitatea versurilor .

      În concluzie,textul este o doină populară ce exprimă sentimentele de dor ale unui ,,voinic fecior”plecat fără voie din locurile dragi.

caracterizarea unui personaj-fragment,,Antonia”de Anton Holban

,, Într-o zi m-am dus după obicei la profesoara mea de piano, care mă anunță:

- Știi că am o elevă nouă, o mititică rusoaică de vreo zece ani, fata unui ofițer rus. O cheamă Antonia. E foarte drăguță și talentată. Trebuie să vie îndată și o s-o cunoști.

Și, într-adevăr, după puțin timp, fetița își făcu apariția. Subțire, înaltă, părând mai mare decât era, blondă, cu obrazul alb de porțelan, cu ochii albaștri și cu un surâs foarte grațios.

- Iată și pe Antonia!

- Încântat de cunoștință, domnișoară! făcui eu cu o mică ironie de băiat mai mare.

Profesoara, încântată, voi să-mi arate toate talentele Antoniei. Mi-am întrerupt lecția și fata mi-a arătat ce progrese făcuse abia în câteva ședințe, ce îndemânatice îi erau acum degetele, ce ureche perfectă avea, ce exact ținea măsura și cu ce freamăt întovărășea fiecare notă. Apoi Antonia ne-a mai arătat și alte talente. În cântecul profesoarei a dansat grațios, variat, agitând un voal împrejurul ei. Am aplaudat, am felicitat, apoi mi-am reînceput lecția. Antonia se rezimase cuminte de piano și asculta cu răbdare......  Apoi ne-am împrietenit. Ne întâlneam totdeauna la lecția de piano, unde ea venea mai repede decât trebuia, ca să mă asculte cuminte sau ca să mă reție și să-mi arate progresele. Câteodată vorbeam mai mult, și cuvintele ei românești aproximative erau o încântare. Păstram tonul glumeț, și ea pe cel grav. Păream eu cel mic și ea cea mare. Succesul meu era știut de toți. Eram ironizat. Dar totuși eram încântat, căci mi se părea că prețul meu în ochii lui Désirée trebuia să crească. Antonia avea, în miniatură, instinctele de viitoare femeie. Observa, ținea supărări, prelungea căldura împăcărilor, o enerva tonul meu superior, își aranja, cu noi variații, panglicile.

Odată am găsit-o pe stradă. O trimisese tatăl ei după cumpărături. Neavând ce face, am voit s-o întovărășesc, dar ea se opuse. M-am mirat. După multe ezitări, mi-a mărturisit:

- Trebuie să cumpăr niște mere murate!

Am întovărășit-o totuși, dar înconjurând, complici fără multe explicații, strada principală. Apoi, după ce Antonia și-a făcut târguiala, am pornit-o înapoi, fără să mă gândesc să fac pe cavalerul și să port eu pachetul vulgar. La un moment dat, Antonia m-a rugat:

- Ține puțin vasul, până ce mă închei la ghete.

Am primit. După o clipă, apărând deodată, a trecut pe lângă noi Désirée, cu mutra ei de șoricel, mândră într-o rochie nouă și legănând pe umeri o umbreluță colorată. Și după ce a trecut, Antonia mi-a spus:

- Anume ți-am dat murăturele, ca să te vadă Désirée cu ele în mână.

Eram indignat.”                                (Anton Holban, Antonia)

---să ne reamintim :

              1. Mijloace de caracterizare directe:

–     de către autor;

–     de către alte personaje;

–     de către personajul însuşi (autocaracterizare);

             2. Mijloace de caracterizare indirecte:

–     din limbaj;

–     din fapte;

–     din comportament;

–     gesturi;

–     din relaţia cu alte personaje.

          Fragmentul din povestirea,,Antonia”de Anton Holban este o amintire trăită de autorul însuși,autorul-narator îmbină plăcerea de a povesti cu aceea de a-și aminti un capitol din viața de adolescent,când, în timpul unei lecții de pian, profesoara îi prezintă,,o mititică rusoaică de vreo zece ani...Antonia”.

  În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

     Caracterizarea directă este făcută direct de autorul-narator cu ochii băiatului de odinioară,zâmbind o revede întâi prin ochii profesoarei care o descrie cu delicatețe,,drăguță și delicată”,apoi ,când apare, autorul- narator,care se autocaracterizează cu ironie,,băiat mai mare”, detaliază aspectul fizic al fetei,descriind-o ca pe un bibelou –păpușă de porțelan în culori delicate :galben-fericire,voioșie,alb-puritate,inocență,albastru-prospețime.Profesoara este încântată de talentele fetei care cântă la pian,dansează,,grațios”,apoi îl invită pe băiat s-o  admire.Cei doi se împrietenesc,se întâlnesc la orele de pian,discută,iar tonul îi deosebește:el,,glumeț”,ironic,privind relația lor ca o joacă,dar încântat că se aflase de,, relația”cu Antonia care avea un ton,,grav”,serios,important,parcă dorindu-se,,mai mare”. Este o aparentă antiteză,pe care el,băiatul, o observă cu uimire pe fata cu,,instincte de viitoare femeie...în miniatură”,îl uimește cum se comportă și mai ales cum cum cochetează prin gesturi.Rememorează o întâmplare aparent banală,dar  regizată de Antonia cu atenție: îl roagă pe băiat s-o însoțească la cumpărături,să-i țină vasul,se preface că-și leagă un șiret,pentru că  zărise o,,rivală”-Desiree, care trece elegantă,mândră.Deși este mai mare,deși este,,indignat”,înțelege că Antonia îl domină.

     Caracterizarea indirectă a personajului Antonia,rusoaica mică, reiese din comportamentul față de băiatul pe care-l cunoaște la ora de pian şi față de care-și arată, fără sfială, talentele:cântă,dansează,vorbește cu seriozitate.Naratorul,băiatul ironic,observă cum se comportă,ca o,, femeie”în miniatură: se alinta,se prefăcea,era geloasă,își urmărea cu interes mișcările stăpânindu-le și controlându-le. Perspectiva naratorului este subiectivă,acesta ilustrează portretul Antoniei printr-o amintire ce i se derulează ca un film ușor colorat, astfel  autorul-narator oprește timpul și retrăiește zâmbind o mică aventură nevinovată, recreând câteva clipe din copilărie,ca o confesiune directă.

      În acest fragment,Anton Holban se dovedește adeptul persoanei întâi în relatare, această realitate are darul de a-l situa în centrul propriului său interes, literatura devenind un proces de autocunoaștere.

Numele fetei nu este ales la întâmplare, Antonia este ambițioasă, curajoasă, nerăbdătoare și autoritară,cu tact,directă.

.

. 
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare. 

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare

Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

   Mesajul poeziei,,Acuarelă”de Ion Minulescu exprimă viaţa monotonă, obositoare imprimată de ploaia, a cărei frecvenţă „de trei ori”pe„săptămână” influențează existenţa umană.

Tema poeziei este viaţa supusă pericolului prin căderea apei. 

Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun, care denumește tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă.

        Un prim argument îl constituie alcătuirea poeziei din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele începând cu versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.

În oraș, ploaia monotonă, plictiseala oamenilor ce  „ par păpuși automate” (comparație), pentru că trăiesc într-un spațiu în care nimic nu se schimbă, oamenii se mișcă monoton,plictisiți și mecanic.Totul  se află sub acţiunea distrugătoare a apei. Plimbarea lor este normală,dar și ciudată în decorul ploios. O notă solară este imaginea vizuală şi motorie a orăşenilor care merg „ţinându-se de mână”sugerând o apropiere afectivă între oameni, care încearcă să trăiască emoţia iubirii, străduindu-se să ignore umezeala.Prin metafora „Cadenţa picăturilor de ploaie” eul liric sugerează monotonia chinuitoare a vieţii cotidiene, care se derulează plictisitor. Ploaia acoperă oraşul, picăturile enervante cad ritmic „din umbrele, / din burlane / și din cer”, statornicind o atmosferă apăsătoare, care anulează viața normală.Finalul poeziei reia versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână” ca pe o concluzie a tabloului. Simbolul oraşului supus dezintegrării se focalizează în final asupra unei perechi în vârstă,într-un spaţiu obositor, umed, semănând cu „două jucării stricate”.

          Un alt argument îl reprezintă simbolul dominant al ploii, care cade ritmic, sugerând o umezeală interioară.Muzicalitatea versurilor este exprimată prin imagini sonore :ploaia, suspinele vechilor umbrele- personificare,dar și prin verbele, numeroase în poezie, care se află la timpul prezent şi gerunziu: „plouă,merg,suspină,se-ndoaie,răsună,coboară,ţinându-se,numărând”- simbolizează moartea lentă, sfârşitul. Natura ca stare de spirit sugerează prin ploaia enervantă accentuează o nesiguranță a sufletului aflat în pericol de dizolvare. Procedeele artistice:epitete enumerate: „monotonă,inutilă,absentă...”exprimă starea de oboseală a orăşenilor,compune imaginea ploii enervante, care pare să nu se mai sfârşească, personificarea umbrelelor care „suspină” şi „se-ndoaie” arată ideea că şi obiectele se degradează din cauza atmosferei dezolante; comparaţia orăşenilor cu  păpuşi automate ilustrează transformarea oamenilor care au o viaţă repetată zilnic: „Orăşenii pe trotuare / Par păpuşi automate, date jos din galantare”. Prezenţa cifrei trei, sugerează răul pus pe seama furiei divine asupra sufletului omenesc, simbolizând stări interioare de oboseală,de apăsarea sufletească,datorită ploii ritmice şi monotone: „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.  Măsura versurilor este variabilă, de 2-16 silabe,iar rima este variată, versul liber. Lirismul obiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale, reprezentate de verbe şi pronume la persoana a III-a: „plouă”, „merg”, „se îndoaie”, „coboară”.

        În concluzie,  mesajul  poeziei evidențiat prin simbolul titlului, „acuarelă”, exprimă substanţa cu care se pictează starea psihică supusă „dizolvării” cu apă, dar și tabloul pictat al oraşului anonim,în care monotonia,plictiseala este provocată de ploaie. 

compunere--Scrisoare către Moș Crăciun

Draga Moșule,

Chiar dacă nu ți-am scris niciodată, în fiecare an mi-am dorit același lucru. În fiecare an, în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă,  an, neîncetat, aceeași dorință.

Îmi doresc să am puterea să cred în imposibil, îmi doresc să am senzația că pot cuprinde marea dintr-o privire,că pot zbura pe aripile pescărușilor,că pot saluta oamenii c-un zâmbet cald de copil, îmi doresc să pot urca munții ,chiar dacă din când în când mă voi împiedica,  să am puterea să o iau de la capăt ajutat de privirea și vorbele celor mari, să întind brațele spre cer și atunci, când le închid, să cred că am cuprins Universul, să simt pe umăr atingerea îngerului meu păzitor,să prind un fulg de nea și să-l dăruiesc în toată splendoarea pură LUI, dar și cuiva drag, mai ales mamei, să adun picături de ploaie și să-mi fac din ele râul tinereții veșnice, să pot aduna toate florile din lume, ca să le pun la picioarele bunicii ce nu ostenește niciodată  și ele să-i șoptească toată recunoștința mea. Îmi doresc să pot vorbi cu stelele și ele să-mi spună misterele nopții, să pot convinge natura - păsări, copaci, vânt, ploaie, zăpadă, să ducă cu ele oriunde în lume  dorul meu de a rămâne aici lângă neamul meu cel românesc. Să-l ducă până acolo, unde  Dunărea străbate  câmpiile roditoare ,alergând spre mare cea mare,să-i cânte, să-i adie, să-i plouă, să-i ningă tot ceea ce sunt eu și tot ceea ce simt pentru ei, oamenii, pentru viață.

Și când la ceas de seară, în luna decembrie, pe ușă vei  intra tu,MOȘULE,ce aduci darul cel mai de preț...NAȘTEREA CELUI  ce a învins...tu, nins de iubirea mea, vom fi înțeles amândoi că m-ai găsit.

Moșule, cam asta îmi doresc de Crăciun și aș mai vrea câte un cadou-mic sau mare pentru cei pe care-i iubesc....știu că spiridușii mi-au făcut un pachet.   Te aștept cu nerăbdare....

                                                                          Semnează: un copil care te așteaptă....

mesajul unui fragment,,Moromeții”de Marin Preda

Mesajul unui fragment dintr-o operă epică:

,, Din ziua aceea, de la seceriş, când plânsese pe mirişte, fiindcă fraţii își bătuseră joc de el, înţelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din aceia pe care un copil, ca să i se îndeplinească dorinţa, trebuie să-l sâcâie mereu cu acelaşi lucru. Tatăl său era un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminţi putea să-l facă să-l dea la şcoală, ci cu argumente... Şi din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o vorbă nimănui şi ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara la culcare sau ziua în grădină sub dud, sau la câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea lui şi se gândea în linişte la acel lucru necunoscut, care îi închidea calea: voinţa tatălui său. Aşezându-se jos cu coatele pe genunchi şi cu fruntea aplecată spre pământ, încerca să-i pătrundă adănc taina, să afle cum şi în ce fel trebuie să procedeze, pentru ca de acolo să ţâşnească hotărârea: „Pe Niculae am să-l dau la şcoală".

Şi între timp se gândea şi el şi în curând făcu altă descoperire, şi anume că pentru fraţii şi surorile lui şcoala era ceva absolut străin şi îndepărtat, al cărei rost pe pământ nu-l cunoşteau şi nici nu vroiau să-l cunoască.Tatăl său preţuia cartea, dar nici el într-atâta, încât să înţeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.

- Tată, eu trebuie să mă duc la şcoală! spuse el într-o după-amiază la arie, cu un glas dramatic şi ameninţător, în auzul întregii familii. - Du-te, mă! răspunse Moromete cu simplitate, şi toţi, până şi maică-sa, izbucniseră în hohote. Tatăl său avusese un glas din care înţelegea că era vorba de şcoala asta din sat. - O să vedeţi că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă dată, fără să se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie să fie dovedită. Şi în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un sentiment tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: avea încă nevoie de ei, nu putea zbura fără ei.

Astfel gândeaNiculae tremurând de bucurie,de speranță și de teamă,în timp ce liniștea nopții cobora din ce în ce mai jos  pe pământ.În salcâmi,țânțarii bâzâiau.Undeva în tindă cricăia un greier.Fără să bage de seamă,liniștea pământului se strecura încet în inima lui Niculae și privirea lui deschisă spre lumea fantastică a cerului plin de stele se închise pe nesimțite.Gândurile lui răzbunătoare se topiră și ele ca și când n-ar fi fost.”

                                  (Marin Preda,Moromeții-vol.I,cap.XI—fragment)

               În opinia mea, mesajul fragmentului din romanul,,Moromeții”de Marin Preda exprimă dorința,insistența unui băiat de a-și continua studiile,gândurile care-i străbat sufletul,pentru a-și convinge părinții și mai ales tatăl.Tema textului o constituie dorința de a învăța..

        În primul rând, impresionează felul în care naratorul pătrunde în gândurile personajului,un băiat,Niculae, umilit de frații mari,care înțelege că tatăl său este un om cu o gândire profundă,căruia trebuie să i se aducă ,,argumente”,pentru a fi convins să-l dea la școală.Din acest moment,în singurătate-oriunde se afla-căuta o cale pentru a influența hotărârea tatălui său.Descoperirea ideii că din familia sa numai tatăl,,prețuia cartea”îl îndeamnă să fie convins că este diferit de ceilalți,dar gândește tainic să nu-i ignore,pentru că ,,nu putea zbura fără ei”,poate avea nevoie de fiecare.Gândurile,,de bucurie,de speranță și de teamă”ale lui Niculae sunt însoțite de sunetele și  calmul nopții,al cerului înstelat.

       

              În al doilea rând,personajul din fragment,Niculae se deosebeste de alte personaje-copii din literatură,el îl admiră pe tatăl său pentru gândirea limpede,își îngăduie să persevereze în rugămintea lui,știe că tatăl prețuiește cartea,chiar dacă ceilalți din familie socoteau școala ,,ceva străin”. Niculae impresionează prin maturitatea gândirii și fermitatea alegerii de a învăța,nu-l sperie râsul,indiferența.Se detașează,însigurându-se,intrând într-o lume în care natura este singura care-l înțelege și-i oferă calmul,mângâierea ,liniștea cerului și a pământului,sunete delicate. Caracterizarea indirectă se desprinde din faptele, gesturile, vorbele şi gândurile personajului şi din relaţiile cu celelalte personaje:supărarea pe frații care-l umilesc,râsul mamei,căutarea argumentelor,pentru a-l convinge pe tatăl său-spirit superior,ușor ironic care trăieşte,ascunzându-se, o dramă.  Naratorul obiectiv consemnează comportamentul, vorbirea, mimica personajului ,dar şi gândurile, zbuciumul interior,și-l imaginează pe băiat asemenea unui gânditor senin înconjurat de natura ce-i oferă  liniște. Modurile de expunere prezente în text sunt narațiunea prin care autorul pătrunde în interiorul personajului său,dialogul dintre fiul și tatăl aparent calm. Descrierea naturii este doar un decor al nopții:imaginea unui cer cu stele pe care-l simte protector face parte din lumea lui proprie,fantastică,iar auditiv, vibrațiile scurte și tremurătoare ale insectelor de noapte sunt ecouri ale unui suflet ce uită greul.

.

              În concluzie, mesajul fragmentului,o parte a unei cronici de familie, atrage atenția asupra ideii că prin voință,prin dorința de a învăța orice obstacol poate fi risipit.

fabula,,Frunzele și rădăcina” de Al.Donici

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănțuiau
Și cu zefirașii astfel se șopteau:
— Dulce e viața frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,

Lumea înverzesc
Și o răcoresc.

Călătorul pacinic, obosit de cale,

Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-și dă.

Mândre fetișoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;

Și cel păstoraș
Le cântă de jale-n al său fluieraș.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreața văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfățat

Și ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăulește,
El pe frunză verde întâi o numește;
Înșiși zefirașii, voi ne legănați

Și ne dezmierdați.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare

— Frunzelor le zise un glas din pământ --
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Și cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,

De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Și peste tot anul frunză să renască —

Le răspunse ea.
În alt chip ființă voi nici ați avea.
Să țineți dar minte

Aceste cuvinte:
Viața vegetală,
Viața socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

Fabula este o specie a genului epic, în care se critică defecte omeneşti prin intermediul obiectelor sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi - naraţiune şi morală - şi un mesaj cu caracter educativ. Remarcăm în structura textului  două secvențe: întâmplarea propriu-zisă și morala.

Fabula este o povestire alegorică -alegoria este procedeul prin care trăsăturile de caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor măști de  animale, plante sau obiecte.

          În primul rând, este un text epic cu acţiune, personaje, narator.

Acţiunea este simplă:Este descrisă o zi de vară calmă cu umbra risipită de frunzele tinere și strălucitoare,mângâiate de ,,zefirași”,adieri plăcute ce devin parteneri de dans.Mândre de rostul lor,povestesc despre călătorul obosit ce-și găsește odihna la umbra lor,fetele horesc în răcoarea lor,păstorul cântă a jale sub frunzele,,tinerele”,privighetoarea romantică se alintă  bucurându-se între frunze,iar omul își începe doina sufletului cu ,,frunză verde”dorind o  viață eternă.Din adâncul pământului,rădăcina copacului le amintește frunzelor neștiutoare și uimite că existența lor este legată de pământul care le dă putere.

Personajele vegetale sunt exprimate prin personificare:frunzele ,,strălucitoare” prin puterea luminii,,mândre” de locul de pe ramuri,,tinere ”dornice de a se bucura de mângâierea zefirului,dar nu cunosc viața; ,,rădăcina”știe că arborele pe care-l susține este legătura cu pământul,este simbolul profunzimii,al experienței de viață .Naratorul apare numai în începutul și finalul fabulei,iar monologul și dialogul, dezvăluie astfel atitudinile adoptate.

             În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că sunt criticate defecte umane:frunzele-tipul tinerilor încrezători,nerăbdători,nerecunoscători,rădăcina-este simbolul experienței de viață,al comunicării cu strămoșii.

          În al treilea rând, textul are o structură specifică fabulei: întâmplarea propriu-zisă urmată de morală-o lecție de viață.

 Figurile de stil:epitete :,,vară lină,călduroasă;lucinde,mândre,tinerele;mândre fetișoare,cea fermecătoare”;personificarea. Prozodia fabulei :ritmul trohaic, rima împerecheată caracteristică  genului epic din care face parte.  

 Textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ:prin rădăcină fiecare om își recunoaște înaintașii,originea.

        În concluzie, textul se încadrează în specia literară fabulă, fiindcă prin intermediul unei narațiuni alegorice sunt satirizate defecte umane din care se desprinde o morală. 

descriere în versuri--poezia,,Pastel” de Dimitrie Anghel

                

Ce zarvă e în lumea porumbilor în zori,
Și câtă bucurie în jurul casei voastre:
Privește, vin păunii cu crestele albastre
Și cozile învoalte ca un ghiveci de flori.

Și-n urma lor, curate și lucii ca zăpada,
Pășind pe cărăruia cu albe romănițe,
Coboar-acum alaiul de mândre păunițe,
Că de-atât alb, deodată s-a-nveselit ograda.

Și s-a trezit măgarul zbierând duios la soare,
Vroind să spună parcă ce vede și-nțelege;
Dar trist își pleacă fruntea ca Midas, vechiul rege,
Văzând albasta-i umbră culcată la picioare.

Pastelul este o specie a genului liric în care se descrie un colţ din natură, eul liric contemplând un peisaj faţă de care îṣi exprimă anumite gânduri ṣi sentimente exprimate, in mod direct . Termenul de „pastel” provine din domeniul picturii,iar poetul a ales titlul poeziei ,,Pastel”cu intenția de a anticipa descrierea naturii ca un colț de rai.

             Poezia,, Pastel” de Dimitrie Anghel este un pastel, deoarece autorul își exprimă, în mod direct sentimentele, impresiile la vederea unui peisaj din natură străbătut de alaiul unor păsări regale ce aduc armonia  prin intermediul limbajului artistic. 

              În primul rând, principalul mod de expunere este descrierea. Poezia debutează cu o exclamație,a celui ce aude ,,zarva” ,,porumbilor”-păsări ale speranței,dar și gălăgioase aducând bucuria unui nou început.Îndemnul adresat printr-un verb imperativ,,privește”este urmat de o descriere  plină de culoare a alaiului păunilor-păsări solare aducând frumuseţe, glorie, nemurire.     Cu ținută regală, poartă,,creste albastre”,ca pe niște coroane, cu demnitate, strălucire,  seninătate,iar cozile înfoiate devin grădini înflorate.Asemenea domnițelor,pășind pe un covor floral,,cu albe romanițe”,mușețelul alb ușor parfumat,alaiul alb al păunițelor,,mândre”completează  tabloul în culorile alb-albastru ce accentuează înălțarea sufletului.În această atmosferă regală,printr-o ușoară ironie,auzind țipătul unui măgar ce-și privește ,,albastra umbră”în soare,poetul își reamintește tristețea regelui lacom Midas.Ultimele două versuri readuc imaginea vizuală de albastru odihnitoare și liniștitoare ce îndeamnă la calm și reverie ce completează starea de pace, dor, nostalgie spirituală ca-n rai .

               În al doilea rând, eul liric contemplativ își exprimă bucuria de a descrie o natură paradisiacă prin epitete:,,creste albastre,curate,lucii,albemândre”,imagini vizuale și auditive ,prin  prezența grupurilor nominale:substantive și adjective și a grupurilor verbale specifice pastelului.

               În concluzie, prin argumentele arătate am arătat că poezia este un pastel.  

 

opinia despre semnificația titlului unui text epic

     ,, Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar ; îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mînile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea.Într-o zi, copilul care şedea de la prînz pe uliţă văzu pe moşnegel venind ca de obicei. Asemeni moşnegelului , venit pentru felinar, venise şi Septembrie pentru copaci. Copilul îi ştia numele, dar nu-i ştia rostul.A doua zi, felinarul era stins, copacii aprinşi. Ochii copilului nu se dumereau. Chibzuia el: ,,O fi vorbit oare moşnegelul şi copacilor ? Dar de ce ard ziua ?"Şi uliţa l-a învăţat că toamna e o lumină blîndă, aprinsă de copaci, să fie candelă de veghe pământului trudit. „Papaie ! Papaie ! !" Bunicul venea spre casă. Copilul îi zărise, de departe, punga de hârtie — pe care bunicul uitase s-o ascundă din vreme — şi o luase la goană înspre el. Era gata-gata să-i sară în braţe, când se împiedicăde o piatră şi căzu. Bunicul, deschizând braţele să-l prindă, scăpă jos punga din mână. Copilul, cu obrajii colbăiţi, cu ochii înlăcrimaţi, începu să scâncească : ,,Papaie, mi-o ieşit un cucui..." Când se aplecă să-l ridice, să-l mângâie, bunicul îl văzu râzând :uliţa îl împăcase, dăruindu-i cireşie risipite din punga adusă de bunic.”

                                                      ( Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei)

Din punctul meu de vedere, titlul fragmentului din opera literară,,Ulița copilăriei”  de Ionel Teodoreanu, arată un spațiu cunoscut personajului și o amintire plăcută trăită în acel loc de poveste al copilăriei. Titlul este utilizat cu valoare denotativă(adică sens obișnuit al cuvântului)-,,ulița” este un  drum îngust care străbate o așezare mărginit de o parte şi de alta de case.                                                         În primul rând, titlul este reluat în text și autorul descrie ulița,fără a-i da un nume,cu un ,,felinar”,o sursă de lumină parcă rătăcită printre copaci.Ca-n povești apare ,,un moșnegel ghebos”ce știe limba luminii,îi vorbește felinarului și acesta se aprinde.Uimit,copilul vede cu ochi de poveste transformarea naturii:în locul felinarului se aprind copacii uliței.Întrebărilor ce îi frământau mintea le răspunde ulița,învățându-l că toamna devine ,,candela de veghe”,semn al speranței.Singur în fața misterului trăit îl strigă pe bunicul apărut din lumină, în ajutor,,papaie”,nume vechi de basm.Alergând,cade și revine în realitatea uliței,uită lacrimile și cucuiul ,pentru că din punga bunicului vede risipite fructele care-n lumina lui septembrie par,,cireșie”.Ulița redevine spațiul de basm cu trăirile personajului asemenea ,,micului prinț”.

            În al doilea rând, titlul ca și copilăria este plin de strălucire:când își aprinde felinarul e ca și cum ulița  ar deveni o scenă pe care apar lumini,personaje,trăiri de poveste.Modul de expunere este narațiunea duioasă străbătută de descrieri fantastice văzute prin ochii unui copil.Imaginea vizuală este lumina blândă a felinarului,a toamnei.Personificarea uliței este discretă asemenea unei zâne,iar personajul ,,moșnegelul ghebos”ce dialoghează cu felinarul devine în lumina toamnei,,papaie”,bunicul ce-i aduce fructe,,cireșie”.Numele copilului nu este precizat,este folosit pronumele personal-persoana a3a singular,masculin.Naivitatea reiese din trăirile interioare,din întrebările la care nu-și poate răspunde,din relațiile cu bunicul,din bucuriile mărunte,alternarea între vis și realitate.

           În concluzie,titlul exprimă locul în care un copil și-a trăit bucuria de a vedea realitatea așa cum a dorit-o prin culori și trăiri pline de naivitate.

a venit moș Nicolae!!!!!!!!!!!!!!!

mesajul poeziei,,Amiaza”de Dimitrie Anghel

E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică,
Văzduhul tot nu se-nfioară de nici un zbor de rîndunică.
Și doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină,
Mărgele negre sămănate pe drumuri albe de lumină.

În straturi florile-s trudite; un crin din cînd în cînd se-ndoaie
Și lung privește-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie?
Dar întristat în țernă iarăși își frînge trupul zvelt în două...
Ce n-ar da florile să aibă acum măcar un strop de rouă !

( mesajul unui text liric= ce transmite textul(sentimente,stări), titlul și semnificația lui,limbajul figurat)

           Din punctul meu de vedere, mesajul poeziei,,Amiaza”de Dimitrie Anghel pune în lumină momentul cel mai cald al zilei de vară,când totul în natură pare fără viață. Tema poeziei este natura, iar ipostaza eului liric este aceea de observator.Titlul poeziei este un substantiv:,,amiaza”-  mijlocul zilei, momentul înălţării maxime a Soarelui deasupra orizontului .

            Un prim argument îl reprezintă descrierea lirică a văzduhului care nu maieste agitat de  freamătul zborurilor înaripatelor,al rândunicilor, apoi umbra pământului,,tot mai mică” și imaginea șirurului de furnici ca,,mărgele negre”ce  străbat neobosite drumul albit de lumina soarelui de vară,o imagine în alb și negru,o cromatică a neliniștei.Privirea  aleargă spre grădină și cu tristețe observă oboseala florilor,iar ,,un crin”-floarea regală,simbol al albului,al purității caută norul aducător de ploaie cerească de purificare.Personificat acesta se transformă în căutătorul unui,,strop de rouă”simbolul vieţii, apa pură care aducea renaşterea şi înflorirea  şi armonia. Spațiul descrierii este din văzdul nemișcat al verii,drumurile albite , grădina cu flori ,,frânte” de căldură. Priveliștea descrisă este a unei naturi ce  pare a fi cuprinsă de de un foc mistuitor într-o amiază de vară.          

              Un alt argument îl constituie expresivitatea figurilor de stil:personificarea văzduhului nemișcat,a florilor obosite,a crinului-cavaler ,,întristat”,metafora :furnicile sunt șiruri de mărgele negre pe drumul prăfuit.Imaginile artistice pline de mișcare:,,umbra”arată timpul care trece;vizuale:drumurile albite de soarele amiezii,personificarea florilor,a crinului-flori dornice de apa divină.
           În concluzie, consider că mesajul poeziei- descrierea lirică a momentului amiezii-transmite un sentiment de îngrijorare, când natura este copleșită de căldură.

                                                                                                                                                                                               

                                                                    

compunere--Despre teleportarea mea în spațiu...

Mă gândesc de mult că teleportarea a fost definită, prima dată, drept o ciudată anomalie în care ,,lucrurile dispar și apar în alt loc”....la fel s-a gândit și Aladin că duhul din lampa putea să transporte pe oricine oriunde și.... atunci am pornit spre târgul de vechituri să găsesc ceva asemănător cu lampa fermecată.N-am găsit!M-am gândit că pot fi teleportat ca vrăjitorii lui Harry Potter,că pot trece dintr-un loc în altul, iar, dacă nu voi avea destulă experiență, mă pot dezmembra lăsând părți din corp în urmă,am văzut doar în film.Aș putea lua încă o persoană sau vietate  în timpul teleportarii,m-am hotărât: iau unul dintre câinii mei,să mă apere pe unde voi ajunge.

Cum voi face?Îmi voi pune degetul în mijlocul frunții și mă voi concentra, îmi voi alege pe un calculator locul unde vreau sa mă teleportez, iar, după ce aleg coordonatele, mă voi urca pe un platou special de pe un aerodrom,pe furiș, și voi  începe  aventura.Să înceapă!!!!

Mă îndrept rapid spre steaua cunoscută decât de puțini astronomi- Crohlinrastra,îmi țin strâns câinele,care nu pricepe nimic și în jurul meu văd : lumini trecătoare,fulgere,forme ciudate de culori strălucitoare.E ca-ntr-un carusel nocturn,strălucitor.Mi-am dorit aventura aceasta și mă simt ușor speriat,dar fericit...plutesc...ajung și parcă cineva mă așază pe un sol nisipos,nu mă scufund,deși e instabil,simt un parfum de flori.Privesc uimit în jur,totul e albastru intens de diferite nuanțe :văd forme de arbori,de flori,întind mâna și le simt ca vata de zahăr,câinele latră,dar sunetele se transformă în nori albăstrii.Plecăm cu pașii ușori spre interiorul planetei și sunt din ce în ce mai uimit,nevăzând nicio ființă.Înțeleg că suntem singuri,nicio formă de relief,așezare și nu mă simt bine în acest albastru infinit,unde totul e un abur ce se ridică și se lasă deasupra mea,este ca un cer mișcător.Vreau să iau o amintire,dar totul e fum și-atunci văd ceva asemănător cu o floare,o iau ușor,privesc din nou în jur,apoi repet ritualul învățat la plecare și cu viteza mai mare decât a luminii ajung în parcul,unde câinele meu pleacă lătrând spre alți prieteni:oameni și vietăți E bine acasă,iar dintr-un vas o floare albastră îmi surâde,clipind complice.....

opinia despre semnificația mesajului dintr-un fragment epic

,, Vacanţă de iarnă. Cei doi băieţi stau la taifas, lungiţi pe covoraşul din faţa sobei de teracotă. Sparg cu vătraiul nuci aurite şi azvârlesc leneş cojile pe uşiţa deschisă. Pe masă, abandonate, figurile de şah fraternizează împăcate de ultima remiză. În odaie e cald, iar la ferestrele orbite aproape de înserare se cern fulgi foşnitori. Ceas de tihnă, de elanuri zvâcnind generos în micile inimi, ceas de spovedanie.

- Nu ştiu cum sunt alţii, glăsuieşte emoţionată gazda, dar pentru nune prietenia înseamnă în primul rând generozitate, dăruire, nu drămuire. Am un prieten? Ei bine, simt aşa, un imbold, care mă înaripează, care mă face să-i ofer totul... Caută un cuvânt şi mai cuprinzător, dar se mulţumeşte cu un gest ce ar indica ecuatorul camerei şi repetă cu tonul jos, al emoţiilor înalte: TOTUL...

Să-ţi dau un exemplu concret. Sunt prieten cu Vintilă, nu-l ştii? Băiatul tutungiului din colţ. Ei bine, crede-mă, să am un tort cât munţii Himalaya, i-aş da lui Everestul... Dacă, uite, cojile astea de nuci ar fi mingi de fotbal, i-aş spune: „Ia, Vintilă, câte vrei”. Dacă toată zăpada asta din curte ar fi halviţă sau frişca, l-aş chema întâi pe el: „Ia, băiatule, cară cu lopata... Nu te sfii”. Dacă pe Dunăre ar curge nasturi...

Spovedania e brusc curmată de târâitul soneriei. Băiatul iese în vestibul şi se uită cercetător prin ochiul de la uşă. Apoi se întoarce indispus pe vârful picioarelor.

- E Vintilă. Du-te şi spune-i că nu sunt acasă. A venit să-i dau patinele mele...

- Păi, nu i le-ai promis? întreabă nedumerit musafirul.

- Ba da, înalţă plictisit din umeri băiatul, dar aşa... În general. I-am spus ieri, într-o doară, că dacă... Ştiu eu, în sfârşit, da, îmi amintesc precis... că, dacă din tot oţelul din lume s-ar fi făcut o singură pereche de patine, lui i le-aş fi împrumutat în primul rând... Dar nu s-au făcut numai patinele mele din tot oţelul din lume, curmă el brusc discuţia.

-Și nu i le dai?

-Să-și cumpere!Și pe urmă,ce?Doar nu s-au făcut numai patinele mele din tot oțelul din lume,curmă el discuția.

Se aşază pe covoraşul din faţa sobei şi aşteaptă ca scârţâitul paşilor musafirului să se piardă de-a binelea. Apoi sparge o nucă aurită cu vătraiul şi, zvârlind cojile în jarul roşietic, continuă cu seninătate:

- Unde am rămas? A, da, îmi amintesc... Aşadar, dacă pe Dunăre ar curge nasturi, l-aş chema întâi pe el; „Ia, Vintilă, ia câţi poţi, cu năvodul”...

                                                                        Mircea Sântimbreanu, Dărnicie

În fragmentul din povestirea,,Dărnicie”Mircea Sântimbreanu sunt prezentați doi băieți într-o zi de iarnă,într-un  moment  de odihnă,când din inimile lor de copii își descoperă sentimente.Atmosfera este liniștită ca de poveste:focul din sobă iscat de cojile de nuci,piesele de șah uitate,căldura,fulgii de afară.În fața focului din sobă unul dintre băieți își exprimă atât emoţiile,crezul despre prietenie pe care o definește a fi:,,generozitate,dăruire”și nu ,,drămuire”,nu ar chibzui,nu ar judeca față de un prieten,i-ar oferi totul. Mărturisește sincer, teatral că prietenului său,Vintilă i-ar dărui totul și enumeră,exagerat,inspirându-se din povești,hiperbolizând,darurile pentru prietenul său:un tort cât Everestul,mingi de fotbal nenumărate,dulciuri.Dar odată cu apariția acestuia la ușă,se transformă într -un egoist mincinos:îi promisese patinele sale,iar refuzul,cuvintele îi descoperă adevărata față.             Cum se vede, textul transmite mesajul: a spune că ești prieten,nu este același lucru ca și a acționa ca un prieten,totul pentru el se numește ipocrizie.

În opinia mea, mesajul textului este adevărat. Este bine ca între oameni să existe prietenie adevărată, este cel mai mare dar pe care un om îl poate oferi altuia, cei care declară prietenia doar din vorbe, cultivă ipocrizia şi renunţă fără niciun regret la relaţia adevărată de prietenie. 

      În primul rând, lectura fragmentului explică vorbele băiatului care intră într-un rol al ipocritului,prefăcându-se,declară asemenea personajelor din fabule, în atmosfera liniștită de iarnă, minciuni cu atât mai periculoase, cu cât el crede în ele,îi dezvoltă imaginaţia,îi produce plăcerea de a vorbi.Disprețul pe care-l exprimă față de prietenul său,Vintilă, este o manifestare a lipsei de sinceritate.                        

        În al doilea rând,băiatul ipocrit,mincinosul anonim, este de­pen­dent de atenţia celuilalt,la fel anonim, exprimarea este atât de convingătoare,tonul atât de sigur ,explicând că prietenia înseamnă încredere, sinceritate, o legătură de suflet,dar nimic nu e adevărat,nici după ce-și gonește,,prietenul”.Din băiatul exuberant cu vorbe frumoase devine plictisit,nepăsător,apoi redevine vorbăreț cu aceleași argumente despre prietenie.Scriitorul nu le dă nume celor doi băieți care sunt în camera caldă,ci numai celui neprimit,Vintilă,un naiv ce a crezut în promisiunea că va primi patinele.

     În concluzie, cred că mesajul acestui text este educativ, pentru că scriitorul prin monologul,,serios” al celui ce exemplifică prietenia dezvăluie o amară ironie;,,dărnicia” băiatului este falsă,este o minciună.

gen liric--poezia,,O ramură întârziată”de Octavian Goga

Nu ti-a fost dat să vezi vreodata,
Când toamna palida coboara,
Intr-o gradina despoiata,
O ramura intirziata
Ce-a inflorit a doua oara?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Se te intrebi: ce taină, oare,
Ascund ințelepciunii tale
înfriguratele petale,
Ca miine stinse, fără soare?

Si dac-o blinda-nduiosare
Ti-a frint o clipa-n ochi lumina,
Cum stai asa, intrebatoare,
Uitindu-te la biata floare,
Ai inteles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primaverii.
Si-n preajma mortii abatute
A picurat, pe nestiute,
Un strop din cântecu-nvierii...

Opera lirică este opera literară în care autorul își exprimă gândurile și sentimentele în mod direct, folosind numeroase procedee artistice -imagini artistice și figuri de stil, modurile de expunere tipice sunt descrierea și monologul liric, sunt prezente mărcile lexico-gramaticale ale eului liric -pronume și verbe la persoana I sau a II-a, singular sau plural, interjecții, verbe la mod imperativ, părțile de vorbire predominante sunt substantivele și adjectivele.

       În primul rând, poezia,,O ramură întârziată” de Octavian Goga este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. Poetul adresează întrebări ,desigur,fără a aștepta răspuns,astfel îi transmite celei pe care și-o închipuie admirând într-o toamnă târzie-anotimp al declinului vieții,al apusului luminii,când se-ntâmplă un miracol:o ramură ,, a înflorit ”,,a doua oară”,simbol al vieții,al regenerării, într-o grădină pustiită de frig.Ramura este asemenea unui fir al gândului ce înflorește în grădină-lumea în miniatură,hrănindu-se cu speranțe,bucurii,cu energie.

 Melancolia toamnei și muzicalitatea ei tristă e o încredere în revenirea sentimentelor.

 Întrebările o urmăresc pe  cea din depărtări:dacă ,, înfriguratele petale”asemenea  zilelor întunecate ascund ,,taine”,dacă o emoție ușoară trăită în lumina târzie îi va lămuri,,vina”,greșeala de a înflori,de a se bucura.Poetul descoperă și lămurește taina,misterul ramurii înflorite în toamnă,a clipelor luminoase: este cunoaşterea, adevărul şi speranţa, căldura.,viaţa, începutul şi sfârşitul unei  retrăiri, a unei învieri, readucerea la viață a freamătului ,a cântecului în apropierea morții naturii,dar și a sufletului.  Omul are melancolia retrăirilor clipelor când a înflorit,și-a înălțat sufletul spre lumină,spre apropierea de iubire.            

          În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezenţa prin întrebările adreste unei ființe absente,lumii și, în final, prin dorința de a da un răspuns sieși și lumii, prin verbe, pronume personale,persoana a2a-,,te,ți”;,,să vezi,să întrebi,stai”.

            În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă nedumeririle: imaginea vizuală a grădinii,a ramurei,a petalelor. Epitetele „palidă,întârziată,înfriguratele,blândă”exprimă un sentiment de nelinişte. Personificarea toamnei ca o ființă ,,palidă”într-o natură pustie și înfrigurată creionează un desen delicat ,trist.şi chiar teamă în faţa frigului. Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală,melancolică a textului, care este organizat în strofe de cinci versuri-cvinarie,

cu măsură egală de 9silabe, rimă împerecheată şi ritm trohaic.

        În concluzie, poezia „O ramură întârziată” este lirică, deoarece prin vocea  unui eu liric, autorul întreabă și răspunde în mod direct gândurilor ce-i străbat sufletul , folosind un limbaj expresiv care impresioneză.

         

gânduri despre grâu...

Grâul este un simbol în tradiția folclorică, dar și în cea religioasă. Bobul de grâu încolțit este simbolul vieții care biruiește moartea. În lumea ortodoxă, este privit drept simbol dumnezeiesc, al creștinilor care îl poartă mereu pe Dumnezeu în suflet. Este un simbol al belșugului, dar și un prevestitor al recoltelor. Este sămânța regeneratoare,simbolizează renașterea vieții,unul din simbolurile vegetale ale lui Iisus Christos, o poate reprezenta pe Fecioara Maria ca fiind mama lui Christos. La dacii noștri simbolistica pentru bogăție era spicul de grâu și pentru evoluție spirituală – strugurele.

      Se  povestește că într-o sâmbătă, a doua zi după Paște, Iisus mergea prin semănături și ucenicii lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile și mâncau boabele aurite.Au văzut spicele de grâu înălțându-se spre soare, au urmărit soarele cum își trimite galbenul curat, împletindu-și razele în călătoria sa către Pământ. Privesc pământul,aici boabele de grâu au acum o altă valoare…cea a muncii, străbătuseră de acolo din adânc un drum al cunoaşterii, ştiau că valoarea se datorează răbdării şi înţelegerii …. Pământul ascultă şi se bucură… îi place armonia, gândurile de pace şi tonul sfătos al firelor  de grâu… doar nu le-a îngrijit degeaba…simte împlinirea  tainei ce vine din lumea minunată,ascunzând adevărata putere de viață.

      Adeseori,îmi spun că, dac-aș fi un bob de grâu,aș aștepta cuminte ,devenit spic, să mă coc,răbdând smerit în arșița fierbinte, și... dacă toate s-ar împlini, un dor mi-ar mai rămâne: ca toate boabele de grâu răsărite....să fie doar o pâine.

Tradiţia spune că în dimineaţa de Sfântul Andrei este bine ca românii să pună grâu la încolţit într-un vas.

Titlul,,Cântecul iubirii”de Liviu Rebreanu(fragment)--opinie

,,Barba bătută de brumă a moșneagului tremură o clipă.

Se uită galeș, pe sub gene, la Ileana, pe care lumina trandafirie a flăcărilor o învăluie într-o haină scumpă din povești, apoi cu glas lin, cu ochii închiși, parc-ar citi în carte vremile trecute, începe: “Uite... era fetișcană, ia așa, ca tine. O guriță cât o cireașă coaptă și doi ochi albaștri cum e cerul când e mai limpede. Și cum râdea, cum râdea! Îți fura inima.

A trecut potop de vreme de-atunci, dar îmi aduc aminte de ea, parcă numai ieri aș fi văzut-o. Mai știi? Poate îmi furase și mie inima.

Eram pe-atunci ostaș tânăr și slujeam în Italia, într-un orășel ca o grădiniță de flori... C-atunci așa era lumea. Te prindea la oaste, te ducea prin câte și mai câte țări străine, ș-acolo te ținea cu zecile de ani. Plecai tânăr de-acasă, fără urmă de mustăcioară pe sub nas, și te întorceai bătrân, bărbos și toropit, de abia-abia te mai cunoștea cineva în sat... Așa era lumea, și pace...

Ea, să fi avut atunci vreo șaptesprezece ani, dar era chipeșă ca un flăcău și frumoasă, hei, frumoasă ca floarea spinului la începutul primăverii... Avea un nume hăt ciudat... dar noi o poreclisem Minodora, și Minodora i-am zis cât a umblat printre noi. Ședea într-o cocioabă dărăpănată, în afară de oraș, chiar în preajma lagărului nostru... Fata trebuia să zorească ziuanoaptea ca să câștige de-ale gurii. Alerga și se sfărâma necontenit printre noi, cu un coș plin de plăcinte, de cozonaci, de covrigi și alte bunătăți d-ald-astea. Și noi, oricât de necăjiți eram, cumpăram totdeauna și-i goleam coșul, de ne era foame, de nu ne era, numai s-o vedem veselă...  Căci cum râdea fata aceea, cum râdea!...

Apoi vezi, așa trecea vremea. ”

                                                                 (Liviu Rebreanu,Cântecul iubirii)

În opnia mea, titlul operei “Cântecul iubirii” este o metaforă care sugerează frumuseţea poveştii de iubire trăite în tinereţe şi evocate de către personajul moş Costin. Dragostea celor doi tineri fusese plină de pasiune şi entuziasm, tulburându-le sufletul până în profunzimi nebănuite.

       În primul rând,autorul îl descrie pe bătrân ca o apariție de basm.După ce îşi priveşte ,,galeș”fiica,pe Ileana,în lumina trandafirie ca pe o frumoasă din basme,,într-o haină din povești”. Este un moment plin de magie,glasul devine lin,își închide ochii și trece din realitate în trecutul vieții.Este încă fascinat de chipul fetei de odinioară și o descrie asemănând-o cu fata  lui,dar insistă asupra gurii și a ochilor și mai ales a râsului,,îți fura inima”.Timpul trecut este așa de îndepărtat, încât îl hiperbolizează,,potop”. Bătrânul începe să-i descrie o fetişcană, ca ea, pe care o cunoscuse în tinereţe şi care era îndrăgită de multă lume. Deşi trecuse vreme lungă de atunci, el îşi aminteşte clar de tânără, recunoscând că îi furase şi lui inima.

                       În al doilea rând. Moş Costin îi povestește fiicei sale că în acea vreme el era ostaş în Italia, pentru că pe atunci tinerii din oaste erau trimişi în ţări străine şi stăteau acolo zeci de ani. Mulţi plecaseră de tineri de acasă şi s-au întors după foarte mult timp, fiind greu de recunoscut chiar şi de către cei din satul natal. Aşa era lumea,o constatere tristă.

Uimește siguranța felului cum povestește,retrăiește,rememorează,nu pierde niciun amănunt,își amintește că pe fata din Italia o botezase cu nume românesc,Minodora.Cu milă în suflet o revede alergând,ca să câștige ,,de-ale guri”-impresionează verbul,,se sfărâma”:,,milă,tristețea amintirii,iubire ascunsă,dorință de a o reauzi râzând,repetă lăcrimându-i sufletul:,,cum râdea fata aceea,cum râdea”.Timpul povestirii este prezentul folosit în prima parte a textului, timpul povestit este trecutul, concretizat prin forma de imperfect  al verbelor identificate în ultimele alineate, sugerând rememorarea unor fapte petrecute cândva. Personajul-narator ,moş Costin, se confesează prin naraţiunea la persoana I.

             În concluzie,titlul este un cântec al amintirii,al unei iubirii trăite departe de casă,pe meleaguri străine,unde o fată ca din povești i-a oprit pentru o clipă inima.Povestirea este atăt de simplă,încât pare desprinsă dintr-un film cu lumini și umbre,doar ușoarele întreruperi ,redate prin puncte de suspensie, vocea bătrânului curge domol ca în basmele copilăriei.Cuvintele sunt simple aduse dintr-o inimă ce a fost cândva plină de iubire.

doina,,Nu mă bate,Doamne,rău”

Nu mă bate, Doamne, rău,
Că și io-s copil de-al tău;
Nu mă bate, Doamne, tare,
Că și io-s de-al dumitale.

Cât e omul tinerel
Se ține doru de el;
Dacă omu bătrânește,
Doru se călătorește.
Ferice, codrule, de tine,
Că nu-mbătrânești ca mine.
Toamna tu îngălbenești,
Primăvara înfrunzești.
Omu dacă bătrânește,
Altu-n veci nu-ntinerește.
Pare-mi rău și mult mi-i jele
De tinerețele mele.
De-aia cânt și îmi petrec,
Că văd că zilele trec.

 Doina populară este o creație vocală sau instrumentală în care sunt exprimate sentimente intense de dragoste, de dor, de înstrăinare, de revoltă. 

Textul poetic al doinei este strâns legat de o melodie adecvată, caracterizată prin tempo larg, tărăgănat.

Aceasta este o doină de dor și jale, pentru că îndeplineşte toate condițiile acestei specii,aparține genului liric, deoarece autorul anonim exprimă sentimentele de dor, în mod direct, prin intermediul imaginilor artistice, figurilor de stil și eului liric.

Titlul este primul vers al poeziei:o rugăminte-imperativă a omului către Dumnezeu prin intermediul discursului liric a unor sentimente puternice legate de principalele aspecte ale vieţii.

          În primul rând, autorul ei este un poet anonim, care-şi exprimă în mod direct cele mai puternice sentimente de dor, meditând la soarta omului,la trecerea timpului.,a tinereții.

Doina  este realizată sub forma unui monolog, rostit de un om,într-un moment de sinceritate, i se adresează printr-o rugăminte- monolog lui Dumnezeu.Repetarea rugăminții accentuează intensitatea trăirii,,nu mă bate”,este strigătul ,,copilului,fiului” ce nu se dorește năpăstuit,nefericit,îndepărtat de Dumnezeu,privit cu respect ca un părinte.

    De-a-lungul existenței sale,omul este încercat de ,,dor”- sentiment profund şi răvăşitor ce strânge în el: jalea, neîmplinirea, înrobește ființa, dorul se împleteşte cu destinul.Neliniștea,,omului tinerel”ca o trăire cu pasiune a vieții, cu dorurile ei este opusă ,,bătrânirii”,nostalgiei,plecării sentimentelor de înălțare,de frământări,de dorințe.Gândul și-l îndreaptă spre codru- locul fericirii absolute, paradisul terestru, simbol al eternităţii,sub ocrotirea căruia omul ar dori să se sustragă destinului.Codrul are atributele veşniciei, are putinţa de a trece peste anotimpuri înflorind și îngălbenind.Omul regretă tinerețea ,trecerea zilelor și trăiește prezentul cu bucurie:,,cânt”...,,petrec”.

           În al doilea rând,subiectivitatea lirismului se se remarcă sub forma unor mărci ale afectivității:vocativele:,,Doamne,codrule”;verbe,pronume pers.a2a  ca mărci ale adresării directe;verbe,pronume pers.I prin care-și destăinuie puterea de a trăi în prezent.Expresivitatea exprimării omului ce se  roagă pentru a-și păstra tinerețea este realizată prin figuri de stil:termeni din câmpul lexical al naturii:,,codrul,toamna,primăvara”,lipsa epitetelor, repetițiile accentuează trăirea omului copleșit.Prozodia –rima împerecheată,măsura de 8silabe,ritmul trohaic conferă o muzicalitate deosebită poeziei, accentuează impresia de armonie. Oralitatea este dată de exprimarea populară, a exclamaţiilor în invocare. Autorul anonim îşi exprimă simplu şi direct dorințele.Limbajul folosit este limbajul popular în varianta lui solemnă se caracterizează prin simplitate și armonie.  Structura poeziei oglindeşte această simplitate

          În concluzie, datorită subiectivității textului și limbajului artistic, se poate afirma că poezia este o doină populară.

compunere--O întâmplare petrecută în timpul vizitei la Muzeul Satului

 
 

În vacanța de vară,bunicii ,veniți în vizită în București,au dorit să viziteze Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”,pe scurt Muzeul Satului, una dintre cele mai mari atracții turistice.Bineînțeles că i-am însoțit,auzisem de acest muzeu,dar eu,sportiv,nu am mers niciodată acolo.Am ajuns la poarta muzeului și am intrat împeună cu un ansamblu de dansuri,băieți și fete îmbrăcați în costume naționale din zona Maramureșului,urmați de un taraf ce interpreta melodii populare.Dintr-odată m-am simțit ca-ntr-un alt timp,parcă deschisesem poarta fermecată din basme. Eram într-o așezare, un sat înconjurat de verdeață și lacuri cu gospodării, cu ustensilele tradiționale, o moară de apă, una de vânt, o presă de ulei, nu știam unde să mă uit.Am alergat spre moara de apă,case mai văzuse.Pe o ușă din lemn a ieșit un bătrânel cu barbă albă,iar pe cap purta o căciulă veche,neagră, mi-a zâmbit și mâna lui noduroasă mi-a arătat stâlpii vechi,groși.M-a condus în interior și am auzit scrâșnetul pietrelor de moară, pâlnia mare, de lemn, în care se pune grâul ce curge prin partea îngustă a acesteia, ajungând între cele două pietre mari, care îl macină lent. Făina rezultată curge într-o cuvă din lemn, căptușită pe interior cu metal, iar de aici este luată și pusă în saci.Am urcat în podul,cu o ferestruică de unde am privit întregul sat.Totul era ca-ntr-o poveste,iar bătrânelul semăna cu un dac de pe columnă.L-am lăsat în urmă,voiam să văd roata cu palete așezată în calea curentului de apă. La plecare i-am mulțumit,iar el mi-a pus în palmă câteva boabe de grâu,ca să le semăn de sf.Andrei.                     

Am vizitat cea mai veche casă construită în secolul al XVII-lea.
Ne-am odihnit pe prispa unei case,un fel de terasă susținută de stâlpi,am admirat mobilierul caselor, uneltele, obiectele din lut, icoanele, carpetele și costumele folclorice, toate ilustrând dragostea de frumos a țăranului român dorința lui de a oferi tuturor obiectelor casnice și nu numai o expresivitate artistică,i-am aplaudat pe dansatori și cântăreți.Înainte de a pleca,un ghid ne-a oferit câteva pliante ca amintire,am recunoscut moara de apă și,mândru,i-am povestit că am vizitat-o,iar el m-a privit nedumerit,spunându-mi că e imposibil,pentru că e în renovare.Ciudat,dar bătrânelul?dar vorbele lui?am desfăcut palma și am văzut boabele de grâu....cine mi le pusese în palmă???????sau a fost.......

argumentare gen liric-poezia,,Desen” de A.E.Baconsky

Imi place sa privesc afara.
- Cand au cazut aceste frunze?
Si arborii se scuturara,
Si-n viziuni adanci, ascunse.

Stau vulpi roscate. Stoluri, salbe,
Peste padure nori de ceata,
Ca niste zburatoare albe
Plutind de varfuri se agata.

Negru pamantul se arata ;
Pe campuri vantul iar adoarme.
O ciuta cade fulgerata
De trasnetele unei arme.

Si linistea cu-aripi usoare,
Prin mii de pori respira-n toamna.
Doar plopii mistuiti in zare
Spre departare ma indeamna.

GENUL LIRIC -Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

   „Desen” este un text liric, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.Titlul este un substantiv care dezvăluie starea emoțională prin arte de a zugrăvi prin cuvinte un tablou al toamnei.

       În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct. Contemplând un peisaj de toamnă, poetul mărturisește plăcerea  de a privi,,afară”-în natură, dincolo de limitele unui  spaţiu,iar uimirea a ceea ce vede o exprimă printr-o întrebare:nu-și poate explica timpul căderii frunzelor,al dezgolirii arborilor,al locurilor tainice unde,,stau vulpile roșcate”.Gândurile au neliniștea celui ce privește aceste semne.Tabloul devine vizual și privirea se înalță,,peste păduri” urmărind șirul stolurilor,alburiul norilor fantomatici prinși ca un păienjeniș de vârfurile copacilor goi.Peisajul terestru,,negru”,trist,lipsit de speranță,ascunde somnul vântului,lăsând să se audă o armă aducătoare a moarții căprioarei,simbol al inocenței,frumuseții,vieții.Starea de calm este adusă de aripile toamnei zburătoare printr-un mesaj secret din alte lumi, prin foșnetul plopilor,,în zare”-fundalul suferinței,al neliniștii omului în fața marilor taine ale vieții.Tristețea naturii îl copleşeşte pe poet ,dorindu-și alfel de locuri.

            În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric exprimat prin prezența pronumelor-persoana I,,îmi,mă”,a verbelor :,,privesc,”prin interogația  din prima strofă.

            În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit prin intermediul căruia poetul îşi exprimă emoţiile,privind semnele toamnei pe care le enumeră. Imaginile vizual-auditive ale toamnei sunt completate de epitete: „adânci, ascunse,negru” care transmit un sentiment de nelinişte şi chiar de teamă,iar,,roșcate,albe,ușoare”aduc nota delicată a anotimpului.Comparaţia norilor cu „zburătoare albe”aduc o notă de mister tabloului,personificarea norilor,a vântului,a liniștii, imaginile metaforice creează un tablou de natură așezat la limita dintre real și ireal, proiectand în exterior universul sufletesc. 

 Confesiunea lirică sugerează stările ciudate prin care trece, senzația de înstrăinare. Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură de 8–9silabe, rimă încrucișată şi ritm iambic,melancolic..

   În concluzie, textul „Desen” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct emoţii şi gânduri legate de toamnă, folosind un limbaj expresiv ,desenând toamna. 

argumentare gen epic--fragment,,Monastirea Argeșului”

„Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănastire
Şi de pomenire.
Deci voi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Curând vă siliţi
Lucrul de-l porniţi,
Ca să-mi ridicaţi,
Aici să-mi duraţi
Mănastire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!”

Meşterii grăbeau,
Sforile-ntindeau,
Locul măsurau,
Şanţuri largi săpau,
Şi mereu lucrau,
Zidul ridicau,
Dar orice lucra
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucrau în zadar!
Domnul se mira
Ş-apoi îi mustra,
Ş-apoi se-ncrunta
Şi-i ameninţa
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meşterii cei mari,
Calfe şi zidari,
Tremurau lucrând,
Lucrau tremurând
Zi lungă de vară
Ziua pân-în seară,
Iar Manole sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Şi un vis visa,
Apoi se scula
Ş-astfel cuvânta:
„Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari!
Ştiţi ce am visat
De când m-am culcat?
O şoapta de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soţioară,
Cea-ntâi surioară
Care s-a ivi
Mâini în zori de zi
Aducând bucate
La soţ ori la frate. 

  ,,Monastirea Argesului" este o baladă populară si aparține genului epic, în care se îmbină armonios elemente lirice, epice și dramatice. În structura baladei se disting două planuri, unul epic în cadrul căruia autorul anonim narează faptele și construiește personajele reale sau fabuloase și celălalt lirico-dramatic, ce se definește prin gândurile, sentimentele și prin atitudinea meșterului-creator de frumos.

În primul rând, autorul anonim își exprimă indirect sentimentele si gândurile prin intermediul acțiunii si al personajelor.Domnul le cere celor zece ,,meșteri mari" să construiască ,,monastire-naltă / Cum n-a mai fost alta" și le promite că-i va răsplăti cu averi si cu nume de boieri,dar și amenințându-i că, în caz de nereușită, îi va ,,zidi de vii / chiar în temelii!". Aceasta primă secvență este dominată de epic și de dialog și câteva figuri de stil: epitet: ,,monastire-naltă",iar repetițiile contribuie la muzicalitatea versurilor.  Meșterii muncesc cu entuziasm, dar ceea ce construiau ziua  se surpa noaptea. Zădărnicia muncii lor este exprimată printr-o enumerație și o repetiție: ,,A doua zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar, / Lucra în zadar!". Domnul reacționează violent și-i amenință pe meșteri cu moartea -îi va zidi în temelii. Verbele  la timpul  imperfect ilustrează  tensiunea momentului: ,,se mira", ii mustra",se-ncrunta", amenința”. ,,Meșterii cei mari" nu mai lucrau cu pasiune, ci din teamă: tremurau,, lucrând”. Manole se detașează de ceilalți meșteri, el înțelege zadarnicia lucrului și că este ales al divinității, este artistul înzestrat cu har. Visul este unica modalitate de comunicare a omului cu forța divină,care îi dezvăluie taina izbânzii: zidurile vor rezista dacă ,,Cea-ntâi soțioară / Cea-ntâi sorioară" va fi zidită de vie.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje.:Domnul  în antiteză cu Manole, este arogant și egoist, autorul anonim caracterizandu-l indirect prin faptele lui, este orgolios și autoritar, crud și violent, el îi amenință cu moartea pe meșteri, dacă aceștia nu vor reuși să clădească mănăstirea atât de frumoasă precum și-o dorește el. Manole este meșterul cel mai priceput, singurul capabil de  a zidi ceva măreț.
           De la început este caracterizat direct de către autorul anonim, prin detașarea de ceilalți meșteri,este inteligent și stăpânit de patima creației, suferă cumplit atunci când zidurile se prăbușesc.

 Ales de destin să-și împlinească menirea de a construi un lăcaș unic prin frumusețe și trainic, Manole comunică  prin vis  cu Dumnezeu..

  În al treilea rând, textul este epic, deoarece are un narator- popular, este vocea care povesteşte la persoana a III-a. Narațiunea evidențiază calitățile morale ale personajelor, lucrul zadarnic al meșterilor,iar dialogul evidențiază stările sufletești și gândurile personajelor, precum si relatiile dintre ele.

  În concluzie, pentru că are acţiune, personaje şi narator, versurile fac parte dintr-o operă epică.