de ÎNVIERE.....

Și-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet



Cât bine, câtă fericire,
Și câtă dragoste-ai adus!
Ducând dreptate și iubire
Și pace-n neamul omenesc.
Din lunga voastră-nghenunchere
Sculați... Christos a Înviat!!!!!!!!!!

SALCIA- pomul sărbătorii de FLORII

Salcia este nelipsită la sărbătoarea Floriilor. 

Se pune salcie la ferestrele caselor și  la icoane, este mărturia vie a legăturii dintre oameni și divinitate.Ramurile de salcie sunt un simbol al fertilității și vegetației de primăvară și amintesc de ramurile de finic şi de măslin cu care a fost întâmpinat Iisus în Ierusalim. Salcia invocă sentimentul de tristețe și de blândă mângâiere sufletească.

           

Nesfârşite – frunze înverzind primăvara;
Fără număr – ramuri tremurând în zori.
Chiar dacă este sau nu îndrăgostită,
Nu există oră în care ea să nu danseze.
Fulgii de puf ascund în zbor fluturi albi,
Cântece tărăgănate deconspiră grauri galbeni.
Frumuseţea tristă impresionează fiecare fibră:
Cine vine doar pentru a privi sprâncenele salciei?

compunere

Compunere=Într-o TABĂRA MEDIEVALĂ

Am plecat ,fericită,într-o tabără mai puțin obișnuită,o tabără medievală,o poartă către alte timpuri, când existau idealuri înalte și eroi adevăraţi. Prin jocuri, ateliere de creație,drumeții,voi evada din lumea reală într-o lume de poveste.Într-un timp în care oamenii sunt tot mai grăbiţi, am simţit nevoia unei schimbări. O schimbare de aer şi de timp mi-ar face bine,mi-am zis, mie,elevă de oraș,cu comportament citadin.Vreau să văd cum se poate trăi fără calculator sau televizor sau fără mâncare la supermarket, fără străzi aglomerate si poluate.Voi ajunge  într-un loc în inima munţilor, un loc în care zgomotul claxoanelor e înlocuit de imaginea flamurilor medievale, de foşnetul copacilor, de voia bună şi de spiritul drept,elegant,cavaleresc.

Din prima zi, fete și băieți dornici de aventură am devenit aspiranţii cavaleri şi tinerele domniţe în decoruri medievale,chiar dacă erau din carton,îmbrăcați în costume corespunzătoare perioadei.Noi, fetele-domniţe am purtat rochii din mătase,catifea,coronițe,evantaie,bijuterii,conduri, iar băieții-cavaleri au purtat tunici şi scuturi cu însemne heraldice,coifuri,berete cu pene,arme în miniatură. În alte zile am fost antrenaţi în mai multe ateliere inspirate din lumea medievală: am deprins arta şi codul de onoare al cavalerilor medievali în cadrul Atelierelor de tir cu arcul şi spadă medievală,mai ales băieții,apoi toți am fost introduşi în lumea simbolisticii medievale prin intermediul Atelierului de pictură şi heraldică medievală,mi-a plăcut  că am fost îndrumați de actori din Brașov să ne cultivăm talentul artistic şi să  devenim mai creativi şi mai spontani în cadrul Atelierului de improvizaţie şi teatru medieval.

Eu am interpretat monologul Julietei din scena balconului,m-am simțit ca-n timpul lui Shakespeare,a fost cea mai interesantă experiență.Ciudată a fost ziua,când am explorat meşteşugurile medievale în cadrul Atelierului de realizare manuală a hârtiei, utilizând tehnici vechi de cinci secole ,pentru a prelucra celuloza prin reciclarea hârtiei.

Într-una din seri,am avut o altă surpriză:  au venit muzicanți,actori îmbrăcați și ei în costume de epocă medievală,cu berete simpatice purtate ștengărește și au interpretat melodii cu flautul,viola,lăuta,poezii în limba franceză și engleză,am dansat menuet ca la curtea regală.

Experiența aceasta mi-a arătat eleganța și spiritul vremurilor de demult apuse și voi retrăi cu nostalgie clipele, când am fost o adevărată domniță ce pășea sfioasă printre cavaleri și domnițe și mai ales când am fost JULIETA:

 

compunere---În DELTĂ....

În sfârșit...vacanța mare!Planurile sunt deja făcute:plecăm toți din familie întâi în Deltă,apoi ne întoarcem acasă,câteva zile la bunici,excursie departe,departe...nu spun,e secret,dar e cald,mare,muzică,vapoare și apoi,mai vedem...a!și lecturi....Ajungem în Deltă cu un vaporaș și iat-o : exotică,misterioasă și sălbatică.Locul unde fluviul și-a făcut culcuș în drumul său spre mare,unde apa și pământul se îmbrățișează ,iar păsările cântă cerului,un ținut parcă din altă lume,care are întotdeauna ceva nou de arătat.
Diminețile sunt mereu superbe.Lumina se cerne cu grijă printre crengile copacilor,iar, când o adiere de vânt își face intrarea,ramurile bătrânelor sălcii capătă viață și încep a dansa prin văzduhul ce se lasă îmbătat de mireasma florilor de tamarix,e mirosul zeilor,îmi spun,lăsându-mă în voia parfumurilor.
Sărim în barcă imediat ce răsare soarele,vrem să mergem la Sulina,dar până acolo colindăm pe canalele Dunării, cu stufăris,cu rădăcinile copacilor ieșite la suprafață ca niște gheare monstruoase,cu peștii argintii salutând soarele și mai ales cu nenumăratele păsări adunate de o poruncă auzită numai de ele.
Pe luciul apei apar lebedele albe ce se rotesc în cerc după o muzică neauzită de oameni,egretele  singuratice, cormoranii, pescărusi le privesc cu admirație. Oamenii Deltei,pescarii,ocolesc lacul lor,au alte locuri de pescuit. Apoi,iar sălbăticie....un far ne dă de veste că am ajuns la Sulina,despre care citisem o povestire faimoasă, Porto Franco,,cu o fată exotică,o poveste nefericită.Dar vreau să văd locul unirii apelor,e un loc unic,am pregătit o cunună de nuferi pentru Rusalka,zâna din adâncuri.La întoarcere ajung în Pădurea Letea,loc straniu cu copaci răsuciți, de parcă Strâmbă-Lume ar fi îndoit fiecare trunchi,fiecare creangă și le fac semne prietenoase cailor sălbatici,fără a le tulbura împărăția și mângâi lianele,podoabe ale sălbăticiei.

Amurgu-mbracă Delta toată-n aur.E linişte,iar barca noastră încremenește ascultând șoapta apei,apoi își croiește drum spre mal.Privesc apa și-i mângâi luciul,mă simt ca-n povestea în care o mreană a devenit zână și-i arunc apei un salut din inimă.

au înflorit cireșiiiiii....

Au înflorit cireșii, un semn al lui april,
O simfonie-a primăverii....
Câtă înmiresmare în floare, -ntr-o petală,
Au înflorit cireșii-n feerica grădină....

compunere-Descrierea unui câmp de maci

                   TABLOU DE NATURĂ—Descrierea unui câmp cu maci

Aşteptam cu nerăbdare să revăd frumoşii maci înfloriţi – superbe flori de un roşu aprins, pe care îi văd de departe, ca pe nişte flăcări strălucitoare ce ard, fără să se mistuie. I-am văzut  pe un câmp,unde creșteau în voie,ei singuri între fire răzlețe de iarbă. Petalele lor atât de fine fluturau ca nişte aripi în adierea unui vânticel de dimineaţă. Câmpia din faţa mea pare că nu are capăt,e toată de un roșu aprins; e roșie natura și e foc,fiecare floare arde și râde,înălțându-și petalele ca niște fluturi firavi.Tabloul pare că aduce înaintea ochilor respirația pământului ce ia forma unor iluzii plutind spre înalt și nicăieri,dansează spre albastrul infinit,pulverizând stropi roșietici.Doar bobițele negre ascunse în flori se tem de atâta roșu și se fac mici de atâta căldură și pasiune revărsată în lume.Vântul verii șoptește povestea florii ce exprimă dragostea pasională, plină de ardoare și nerăbdare.Macii se legănă și  își cântă mândria, armonia,bucuria de a fi împreună în câmpul lor-împărăție,dar se ofilesc nefericiți,când sunt rupți. De-aș rupe o floare de mac  moare atât de repede și plânge în lacrimi roșii către pământ,de o las în bătaia vântului se tânguie lin, rostind balada celor care își cheamă în dor, iubirea unul către celălalt – este atâta frumusețe și atâta tristețe în plăpândele lor ființe, încât  sunt o minune că trăiesc, totuși!Privesc în depărtare și roșul câmpului se unește cu albastrul cerului,amestecându-și culorile într-un violaceu ce zboară spre necuprins.Totul e un amestec de culori pus pe paleta naturii : roșu,verde pe pământ,albastru sus în aer,este un tablou de natură simplu, dar atât de impresionant vederii.

Calmul naturii este atât de dens, liniştea naturii atât de profundă, doar soarele clipește,mângâind cu auriu câmpul roșu de maci.

 

Macii lui Luchian – o operă desăvârşită

În simbolistica florilor, macul este o emblemă a placidităţii(indiferenței), dar şi a leneviei, fiind dedicaţi lui Venus, culoarea lor intensă, semnificând promisiunea reînvierii după moarte. De acest înţeles se leagă şi sensul pe care îl capătă macii în pictura lui Luchian, de speranţă în puterea de regenerare universală şi în continuitatea existenţei.Macii au o semnificaţie aparte printre florile pictate de Luchian,fiind alese pentru contrastul dintre gingăşia şi fragilitatea formelor şi intensitatea culorii roşu- aprins profund, ca o metaforă a fiinţei artistului.Este remarcabilă naturaleţea şi spontaneitatea pe care o degajă buchetul aşezat parcă într-un gest grăbit într-o ulcică de pământ ars, tip de vas pe care l-a ales pentru aproape toate compoziţiile sale cu flori, spunându-și: ,,Fiindcă sunt de la noi, le stă frumos într-o oală făcută tot la noi, pentru a sublinia legătura cu arta populară”. O tulpină şi câteva frunze sunt lăsate pe masă pentru a da stabilitate compoziţiei şi a obţine un echilibru cromatic, prin contrastul între roşul intens şi verde, iar liniile lor se află totodată în dialog cu modelul oalei, inspirat, la rândul lui, din formele naturii.La o privire mai atentă, se dezvăluie atenţia pe care artistul a acordat-o dispunerii florilor, grija pentru alcătuirea unei compoziţii care să adauge noi sensuri imaginii. Liniile descrise de tulpinile macilor sunt ordonate sub formă de raze, iar corolele lor formează o cupolă aproape compactă, desfăşurată pe mai mult de jumătate din suprafaţa tabloului, compoziţia conferind impresia de măreție. Alegerea acestei organizări a elementelor creează opoziţia dintre aspectul delicat al plantei şi puterea vitală pe care o conţine.Pictorul a gândit că  pentru a construi compoziţia sub forma arcului de cerc, are nevoie de un buchet mai amplu, dar, de regulă, numai câteva flori îi erau suficiente, pentru a exprima prin ele fecunditatea  naturii. Referindu-se la intensitatea cromatică a macilor, Luchian spunea: ,,numai câteva fire, altfel îţi iau ochii şi săvârşeşti un masacru”.Pictând macii,maestrul a dat petalelor pulsația culorii și fragilitatea aripilor fluturilor care-și iau culoarea din roșul petalelor.Spicele tinere de grâu accentuează momentul: vara devreme,timpul de fericire al lumii vegetale,al speranței.Doar negrul din interiorul florii exprimă o tristețe ascunsă,știută de pământul din care a răsărit.

,Simplitatea motivului reprezentat se îmbină cu virtuozitatea meşteşugului artistic şi substratul simbolic al picturii, pentru a crea o capodoperă în ansamblul creaţiei sale şi în contextul artei româneşti.”

poezia VARĂ de Lucian Blaga

La orizont-departe-fulgere fără glas
zvâcnesc din când în când
ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse
din trupul care le purta.

Dogoare.

Pământu-ntreg e numai lan de grâu
şi cântec de lăcuste.


În soare spicele îşi țin la sân grăunţele
ca nişte prunci ce sug.
Iar timpul îşi întinde leneş clipele
şi aţipeşte între flori de mac.
La ureche-i ţârâie un greier.
Pastelul este specia genului liric, în care poetul descrie un tablou din natură, apelând la imagini vizuale și auditive, precum și la figuri de stil specifice, exprimându-și în mod direct sentimentele de dragoste și admirație pentru frumusețile naturii.

Pastelul "Vara" face parte din al doilea volum de poezii - "Pașii profetului" [1921] - în care Blaga ilustrează o posibilă fericire a omului în spațiul rustic, natura fiind o permanentă sursă de încântare și bucurie interioară. Poezia "Vara" nu este un pastel prin care sa fie descris un peisaj din natură, în genul celor create de Alecsandri sau Coșbuc, pentru Lucian Blaga natura înconjurătoare este numai un punct de plecare pentru meditație, pentru cugetare.

Titlul semnifică anotimpul descris în această poezie, exprimat prin substantivul nearticulat "vară", care sugerează un spațiu nelimitat și un timp încremenit în arșița dogoritoare.

Poezia este scrisă în vers liber, într-o prozodie modernă, cu strofe inegale ca număr de versuri.

Deși poetul nu compune un tablou al naturii, poezia "Vara" are câteva elemente de pastel, îmbinând ,,imaginile vizuale" cu cele ,,auditive" și apelând la figuri de stil, mai ales la personificări. "Cuvântul-cheie" al poeziei este ,,dogoare", care formează singur un vers și care este marcat prin izolare, constituindu-se într-o strofă. ,,Dogoare" este principala caracteristica a anotimpului static, de nemișcare, sugerând și starea spirituală a eului liric, arșița din sufletul său.

Spațiul terestru evocat este caracteristic satului și ilustrează totodată munca oamenilor. Substantivele: ,,pământul", ,,lan de grâu", ,,grăunțele", ,,flori de mac" denumesc elementele concrete ale planului terestru, care este nemărginit, se-ntinde până ,,la orizont". Imensitatea spațiului este sugerată de versul ,,Pământu-ntreg e numai lan de grâu", care exprimă admirația poetului pentru strădania și hărnicia oamenilor. Versurile: ,,în soare spicele își țin la sân grăunțele /ca niște prunci ce sug" evidențiază armonizarea cerului cu pământul, realizată printr-o comparație personificatoare, implicând omul, care simte o fericire a împlinirii depline.

Cuvântul-cheie, ,,dogoare", nearticulat pentru a accentua mai expresiv intensitatea căldurii, precum și detaliile despre ivirea "la orizont", în depărtarea cea mai întinsă pe care o poate cuprinde privirea, a unor ,,fulgere fără glas" ce ,,zvâcnesc" ritmic sugerează tabloul static și arzător al zilelor de vară.

În ultima strofa a poeziei se manifestă stări elegiace și atitudini meditative ale poetului. Principala figură de stil este personificarea, armonizarea spicelor ce-și ,,țin la piept grăunțele/ca niște prunci ce sug" cu omul, principalul beneficiar al roadelor. Timpul, personificat și el  se scurge încet, ,,își întinde leneș clipele", apoi adoarme ,,între flori de mac". El capătă dimensiuni umane, deoarece la ,,ureche-i țârâie un greier". Imaginea auditivă a greierilor constituie o muzică ancestrală, cosmică, în armonie desăvârșită cu pământul și roadele sale.

Imaginile vizuale, exprimate printr-o comparație cu rol metaforic, se completează cu imagini motorii realizate prin verbe care au sens de mișcare bruscă și surprinzătoare: ,,... fulgere fără glas/ zvâcnesc din când în când/ ca niște lungi picioare de păianjen - smulse / din trupul care le purta".

Timpul curge încet spre veșnicie, fiind definit printr-o personificare: ,,Iar timpul își întinde leneș clipele / și ațipește între flori de mac".

Imaginile auditive sunt ilustrate de ,,cântec de lăcuste" și de țârâitul greierilor: ,,La ureche-i țârâie un greier", ce se constituie într-o muzică ancestrală, cosmică. Lăcustele și greierii cântă pământului întreg și timpului oprit în somn din curgerea lui, amplificând starea de meditație și reflecție a poetului.

Personificarea ,,fulgere fără de glas" sugerează absența tunetelor, fenomenul fiind astfel umanizat, lipsit de agresivitate sonoră; comparația ,,fulgere  ca niște lungi picioare de păianjen-smulse/ din trupul care le purta" semnifică amploarea amenințătoare prin care fenomenul naturii prevestește schimbarea vremii caniculare

Scrierea cu litera mică la începutul unor versuri din poezie este o caracteristică  a poeziei moderne, specifică liricii lui Lucian Blaga și sugerează continuitatea ideilor exprimate anterior, procedeu prozodic numit ingambament (scindare a unei unități lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite).

Poet profund original și interiorizat, Lucian Blaga percepe natura adânc în sufletul său, care este plin de încântare și beatitudine. Poezia "Vara" este, așadar, un pastel spiritualizat, o descriere a cadrului realizată cu stări și sentimente, un peisaj stilizat.

GAIȚELE (de citit)

Demonstrație operă DRAMATICĂ a unui fragment(act I)=jocul de cărți

Opera literară ''Gaițele, scrisă deAlexandru Kirițescu, aparține genului dramatic, întrucât respectă toate caracteristicile acestuia.
       Prima notă definitorie a genului dramatic  pe care o întâlnim și în această creație, este faptul că a  fost concepută în scopul de a fi pusă în scenă, fiind structurată în acte, tablouri și scene. Acest fragment face parte din actul I.
       Ca în orice text dramatic, principalul mod de expunere este dialogul, fiind relevat și în această operă de prezența replicilor personajelor:Zoia,Aneta și Lena, protagonistele dialogului se dezvăluie treptat, prin felul lor de a vorbi.Toate trei se află la o partidă de cărți.Zoia,una dintre surori e intrigată că partenera ei nu joacă. Vorbele îi dezvăluie vocabularul de mahala:,,țață”este un cuvânt vulgar,dar folosit normal de personaj.Tonul se dorește a fi ironic,interogativ,Aneta nu răspunde nici ea calm,ci prin propoziții scurte,cu același ton agresiv.Dialogul celor două le descoperă plăcerea de a se certa fără rost.În dialog apare și a treia soră: Lena,printr-o singură replică:,,-și eu”,indiferentă în joc.Continuă dialogul celor două,admonestându-se continuu:,,cucuvaie...bate-ți joc”.Finalul fragmentului aduce în scenă două noi personaje,fiul și nora,de care Aneta se teme:,,Iar m-a prins,jucând cărți”...,dar în cercul acestor femei jocul era o distracție,un fel de a le trece timpul,plăcerea este mai mult de a se contrazice,de a face gălăgie.                                                                                                                           O alta trăsătura specifică  genului dramatic întâlnită și în acest fragment este prezența didascaliilor ( indicațiile scenice) care oferă informații despre regie, prin jocul actorilor și derularea jocului:,, cu necaz...apăsat...exclamă”care completează conflictul dramatic între cele două personaje,jucătoare de cărți,le arată caracterul de femei certărețe,adevărate gaițe-umane. Se creează astfel o stare de tensiune permanentă, urmată de explozii succesive,  se calmează instantaneu., starea de adversitate generală duce la un fel de nebunie,  replicile se întretaie si se suprapun  într-o larmă indescriptibilă.Toate personajele vorbesc mult, fără rost, își duc timpul în contraziceri,propozițiile sunt scurte,lipsite de sens.

  Fiind un text dramatic, replica este unitatea minimală, ce are un rol dublu: în caracterizarea personajelor: femei cu ifose,cu contraziceri,cu plăcerea de a se certa,lipsite de cultură,deși au preocupări de,, lume bună”  și în dezvoltarea acțiunii limitată în timp și spațiu:câteva momente la un joc de cărți.
     Având toate aceste note definitorii:= text conceput pentru a fi interpretat pe scenă, structurat în acte, tablouri și scene,= prezența indicațiilor scenice ( didascaliile),= subiect cu o structură clasică, dezvăluit prin dialog,= mesaj trasmis atât prin textul propriu-zis, cât și prin viziunea regizorului asupra textului, prin decor și prin jocul actorilor, fragmentul ce aparține operei,,Gaițele” de A.Kirițescu aparține genului dramatic.

Titlul este un substantiv împrumutat din lumea păsărilor ce atrag atenția prin gălăgia neîntreruptă,sunt păsări ce fac mult zgomot pentru nimic.Personajele operei dramatice sunt într-o  enormă erupție de ură și răutate, fără motivații, etalându-și  pline de încântare  comportamentul certăreț.
Se creează astfel o stare de tensiune permanentă, fiecare personaj are reacții gratuite, neavând un substrat serios, „gaițele" izbucnesc brusc, zbiară deodată  și se calmează instantaneu, replicile se întretaie într-o larmă indescriptibilă. 

poezia--ECOU de ROMANȚĂ DE George Bacovia

                     
S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

În prima strofă, aşteptarea îndrăgostitului, eului liric, se află abia la prima treaptă a  sfârşitului

unui anotimp,al primăverii,anotimpul reînvierii,al revenirii speranţelor. „S-a dus

albastrul cer senin” exprimă plecarea seninului,albastru este culoarea visătorului,a dornicului de cunoaștere,a iubirii ascunse ,,s-a dus” odată cu speranța întoarcerii iubitei,așteptată,,în lung suspin”

şi chiar odată cu primăvara care „s-a sfârşit”.El,iubitul,trăiește un sentiment de suferință profundă,suspină,exclamând trist:,,tu,n-ai venit”-constatare melancolică plină de reproș.

Exclamaţia de la sfârşitul strofei „ Tu ,n-ai venit!” se regăseşte şi în următoarele

patru strofe,fiind același  reproş adus iubitei, dar totodată și o chemare. 

În strofa a doua, iubitul care  a trăit perioada verii, a nopților calde,a așteptărilor zadarnice,,pe lângă tei”și-a creat un cadru romantic,dar nici acum iubita nu a venit.Imaginea dezolantă a câmpului,,veștejit”trădează suferința celuia ce așteaptă venirea iubitei,coborând o altă treaptă a suferinței.

A treia strofă este totodată şi a treia treaptă a coborârii sufletului dornic de iubire

„Târziu” ,(adverb al disperării,timp al așteptării inutile,neînțelese),privește tabloul toamnei cu frunzișul,,răvășit”,tulburat,împrăștiat ca și sufletul omului,care, disperat,plânge,nu-și mai poate stăpâni sufletul.A rătăcit ,,pe drumuri”, așteptând în fiecare anotimp iubirea.

Strofa a patra reprezintă declinul, limita la care a ajuns omul deznădăjduit,așteptând fără sens,dar cu speranță.Iarna,,cu…pustiul”naturii și al sufletului,,trist”i-a adus înțelegerea adevărului trăit,,de mine-atunci nu vei mai ști”,este renunțarea,alungarea din suflet a dorinței de a iubi,încercarea de a părăsi ființa dorită.Înțelege că,,e prea târziu”,că nu I s-a răspuns sentimentelor,iar repetiția,,nu mai veni!”este sentința pronunțată cu glasul adevărului,ferm fără cale de întoarcere.

  Titlul poeziei este alcătuit din două substantive:,,ecoul”,un fenomen al naturii care multiplică sunetul,cuvintele rostite,chemările,până când nu mai există posibilitatea auzirii lor;totul este fără răspuns,fără întoarcere,fără speranță,este renunțare;și,,romanță”-cântec liric duios și trist—cele două cuvinte alăturate arată o dragoste neîmplinită,fără răspuns.

  Tema centrală a poeziei este a iubirii neîmplinite,eul liric al poetului se simte părăsit de iubita pe care o așteaptă în zadar,suferă,pentru că această dragoste neîmpărtășită este un eșec al vieții.

  Elementele de prozodie : cele patru catrene au rima îmbrățișată,măsura de 5-6silabe accentuează suferința îndrăgostitului ce-și așteaptă iubirea,iar repetiția versului,,tu n-ai venit”este refrenul suferinței,așteptarea iubitei cuprinde toate anotimpurile,până când speranța nu mai există,spunându-și că e prea târziu pentru o revenire..Impresionează epitetele:,,veștejit,răvășit,pustiu”,cuvinte ale tristeții,ale durerii sufletești,iar enumerarea anotimpurilor sunt timpuri ale așteptării.Întreaga poezie este mărturisirea îndrăgostitului într-o  singurătate apăsătoare.

învățați.....

Sunt persoane despre care dorim să vorbim cu respect, și atunci putem folosi pronumele personal : dânsul sau pronumele de politețe: dumnealui, dumneasa.ATENȚIE!  Domnia lui, Domnia sa ar  trebui folosit în situații speciale,oficiale,solemne ca respect deosebit.Nu folosim aceste construcții pronominale de politețe,adresându-ne unor oameni obișnuiți,care nu înțeleg aceste cuvinte,care sunt pentru o perioadă într-o funcție,nici ei nu știu de ce.Nu folosim aceste cuvinte pe stradă,la plajă,pe stadion și nci în emisiuni.Chiar dacă ați citit dialoguri în pagini vechi,unde era folosită des această construcție,ea era adresată unor boieri adevărați,domnitori,oameni de stat,nu unor impostori.Priviți-l pe omul căruia vă adresați și, chiar dacă vreți să fiți personaje dintr-un film american,unde toată lumea vorbește cu ,,tu”,aratați  că acasă ați fost educați, respectați omul și folosiți ,,dumneavoastră”.  Dacă ar trebui totuşi să alegem punctele tari ale acestei serii în româna standard de azi, cred că ar trebui să ne oprim la termenii cei mai frecvenţi: el, dânsul,dumnealui,e respect și-atât.(gândiți-vă bine: Domnia-sa înseamnă demnitate,verticalitate,cinste,inteligență,bun-simț,respect,exprimare aleasă,educație).