compunere----Dorință de mărțișor

 

Dau la o parte poarta de abur şi intru. Îmi trag haina de ceaţă, parcă de­vin străveziu şi umblu. Păşesc  încet pe poteca de pă­mânt, care sub tăl­pile mele freamătă.Dar nu voi dezgroapa tainele unui pământ care freamătă. Nu acum. Eu sunt doar un om învelit în ceaţă, care a intrat pe o poartă nevăzută şi păşeşte încet.Cânt şi văd cum iarba se ridică de la pă­mânt, ca să mă asculte, cum florile aşezate la gea­murile pe lângă care trec se deschid pe rând, devenind din ce în ce mai colo­rate, cum  primele gâze zboară pentru prima dată în acest an exact acum, lângă mine.M-am aplecat şi am cules de dincolo de gard un ghiocel și mi-am zis să am grijă de toate lucrurile fragile, să le păstrez mereu în inima mea, apoi am strecurat ghiocelul în rucsacul meu, lângă primăvară. Nu mă atinge nici vântul care îndoaie crengile, nu mă taie nici vântul care cutreieră lumea, nu mă mângâie nici ultimii fulgii care cad nepasători la pământ.  Murmurul crengilor, o adiere de vânt, o rază de soare, un colț de poiană rupt parcă din rai, o liniște năucitoare, un pas deasupra norilor și-apoi încă unul deasupra lumii întregi.                     Pentru mine, toate astea par să însemne acea fericire și este!!!! 

Îmi spun că nici o primăvară nu seamănă cu alta, fiecare are paşii ei ... nu pot să nu mă bucur că  descifrez semnele primăverii între copaci,în mirosul pământului,în răcoarea curată a dimineților.

Dacă aș avea putere, dacă aș fi ce nu sunt, aș pune de 1 Martie un mărțișor în fiecare loc, la fiecare colț de stradă, la casele oamenilor. Dacă aș putea, aș pune un mărțișor pe întreaga țară, văruind-o apoi în albul cel mai imaculat!!!

    Scuturându-mă din hibernare, am făcut un mărțișor de gătit domnișorii și domnișoare!!!!

                                                  Să fiți senini și blânzi ca o primăvară! 

                și murmurați  rugăciunea poetului :

                                 

                                            ,, Să fie pâine pe masă

                                                           Şi toţi ai casei acasă
                                                                   Şi grâu-n brazdă să iasă,
                                                   Să fie pace, pace, pace pe Pământ.”

 

compunere---Martie vine cu mărțișorul

 Cu o graba nebună, natura iese din hibernare - mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, iar pământul se încovoaie sub apăsarea rădăcinilor,a florilor de tot felul.

Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și aproape religios, când totul se desface, se scutură de tină și, într-o zvârcolire mută, țâșnește apoi năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această trezire. Totul se schimbă și crește cu o viteză gigantică. Într-o secundă de neatenție, pot pierde totul... slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.

Crește lumina și îmi aduce o adiere tainică de viață nouă vestită de păsări, mai ales de mierle și de primele migratoare ca­re se-ntorc acasă, la cui­buri doar de ele știute. Sunt berzele și rându­ne­lele! Totul e semn, totul vor­bește altfel primăvara. Dintre flori, narcisele sunt cele mai vocale. Încă de sub ză­pezi își ivesc fragila făptură, corola de raze ca o promisiune a revenirii la bucurie, la seninul sufletesc, la renaștere.

Cuvintele care deschid primăvara și ini­mile sunt, de când lumea și pă­mântul, aceleași: iu­birea, spe­ranța, învierea. Când vine pri­mă­vara, și li­liacul îmi îm­po­­do­bește viața cu albul, vio­letul și mi­reasma lui, în­drăz­­nesc să sper, să zâmbesc mai mult, să închi­d ochii de fericire.

Primăvara mă umple de-un dor tandru și de o așteptare,de solemnitatea mărțișorului, de actul ritualic de speranță care alătură, în afecțiunea gestului, roșul vieții și albul gândului curat. E mai mult decât un gest, e chiar începutul speranței.Este cel mai drag ves­titor al pri­mă­verii ! Cum să nu mă bucur doar cât îl văd, îi aud numele rostit, alintul lunii Martie, scump diminutiv, la vederea că­ruia, chiar și răz­boi­nicul zeu Marte se îmblân­zește, face pace și bucurie și aduce între oameni, bu­nă­voire.

                         

,,Cireșarii”de Constantin Chiriță--vol II--fragment

 

,,Exact la ora 5, Ursu sosi în sala de antrenament. Ştia că maestrul său ţine foarte mult la punctualitate. Antrenorul, un bărbat trecut de 50 de ani, cu o statură impunătoare, îşi primi ca întotdeauna zâmbind elevul său preferat. Deşi se putea lăuda cu o carieră îndelungată în ring, figura lui nu prea aducea a boxer. Părea mai degrabă a unui om obişnuit, a unui intelectual deprins cu mişcarea şi sportul, decât a unui fost as al categoriei grele. De altminteri, întreaga sa concepţie despre box era foarte mult diferită de a altor maeştri ai sportului cu mănuşi, mai ales de cei care susţineau că boxul este prin definiţie şi exclusiv un sport al forţei şi rezistenţei. Antrenorul lui Ursu nu nega valoarea calităţilor fizice, dar predica fără încetare elevilor lui ideea că în lupta cu pumnii contează, cel puţin în aceeaşi măsură, inteligenţa şi psihologia. Adversarul trebuie cântărit, judecat, susţinea el, stilul său trebuie studiat cu atenţie, de asemenea şi loviturile sale specifice şi, în raport cu rezultatul acestui studiu, boxerul angajat trebuie să-şi organizeze lupta. [...] Clipele decisive, fie pentru acumulare de puncte, fie pentru plasarea unor lovituri puternice, trebuiau alese fără greşeală. Provocarea unui asemenea moment şi fructificarea lui era, la urma urmei, o problemă de psihologie şi de inteligenţă. Antrenorul îi aminti lui Ursu toate aceste idei însoţindu-le cu exemple multiple din cariera lui şi din cariera altor boxeri care făcuseră faimă sportului cu mănuşi.

― Ce ştim despre adversarul tău? îl întrebă antrenorul pe Ursu. Că e puternic, mai puternic decât tine, că e tot atât de agil ca tine, că are mai multă experienţă decât tine. Două plusuri şi un egal în fişa lui, două minusuri şi un egal în fişa ta. Raţional şi psihologic, aceasta duce la o anumită concluzie: siguranţa. Adversarul e sigur de el. Adversarul e sigur de victorie. Nu se îndoieşte nicio clipă că va obţine victoria. Ei, eu cred că aici trebuie să căutăm ceva, aici trebuie să acţionăm noi. Adică, în raport cu această încredere în el, cu această siguranţă a victoriei să ne făurim tactica de luptă, toată concepţia noastră de luptă. Înţelegi, Ursule?

Ursu prinsese tâlcul celor spuse, dar i se părea că ideea antrenorului nu se potrivea cu ideea pe care şi-o făcuse el despre meciul de a doua zi. De aceea se mulţumi să clatine din cap, dar gestul lui aducea mai degrabă a nedumerire. [...]

 Ursu îşi privi gânditor profesorul. Tactica pe care acesta i-o predica era într-un fel opusă celei la care reflectase el. Logica profesorului i se părea însă cu neputinţă de atacat. Maestrul nu-l lăsă prea multă vreme să mediteze; era vremea să înceapă antrenamentul. Frământările şi întrebările lui Ursu nu dispăruseră, nici măcar nu se atenuaseră. Simţea nevoia să se destăinuiască cuiva. De aceea îl şi chemase pe Tic la antrenament. Voia să-i vorbească puştiului ca unui prieten, să se uşureze măcar, pentru că la alt sprijin nu se putea aştepta de la el. Şi nu înţelegea ce se petrece cu Tic de întârzie atât de mult.

 Mai era însă cineva căruia Ursu putea să i se destăinuie, dar la care nu îndrăznea să se gândească: Lucia. După întâmplările din Peştera Neagră, prietenia dintre cei doi se răcise. Dacă acolo, pe munte, în mijlocul primejdiilor, firile lor deosebite se întâlniseră şi se atinseseră plăcut, dacă în noianul de spaime şi emoţii îşi trimiseră unul altuia unde calde, duioase, necesare, uneori aproape imperceptibile, reîntorşi în liniştea şi monotonia orăşelului, simţiseră amândoi un fel de teamă şi apoi nişte valuri de gheaţă peste ceva ce fusese blând şi cald.

                                                                                                          Constantin Chiriță, Cireșarii, vol. II

 

   Privirea autorului se îndreaptă spre antrenor și descrierea lui impresionează-caracterizare directă-deși avusese o carieră deosebită în box,bărbatul matur cu o statură impunătoare părea un om obișnuit,,un intelectual”căruia îi plăcea sportul.În concepția despre box era de acord cu existența calităților fizice ale unui boxer,dar socotea importantă pătrunderea în gândirea adversarului,urmărirea stilului de luptă al acestuia,a loviturilor specifice.Și astfel,urmărindu-l cu inteligență vor fi alese clipele decisive ale meciului.Îi exemplifica elevului său experințele unor alți boxeri.Monologul inteligent expus în fața lui Ursu este o lecție despre cum să-și privească adversarul puternic,agil,cu experiență,însușiri care-i dau siguranța victoriei.Urmărindu-i siguranța,încrederea în victorie,ei doi pot căuta o tactică de luptă.

   Ursu este un sportiv punctual,este caracterizat direct de autor ca și antrenorul său.Ascultă vorbele antrenorului,dar are nedumeriri,își făcuse altă tactică de luptă și de aceea în timpul antrenamentului trăia o neliniște.Voia să-și mărturisească simțămintele luiTic,puștiul fără experiența unui meci,dar care-l putea asculta.Se gândea și la o altă persoană,Lucia,dar prietenia lor, cândva plăcută,caldă,se transformase într-o teamă și apoi în ,,răceală”,o reținere a sentimentelor.Trăiește astfel un moment de neîncredere înaintea unui meci important,este tulburat,conștient că sfaturile antrenorului sunt folositoare,dar și dornic de a avea propria gândire.Interesantă este dorința de a-și împărtăși temerile unui prieten,este dorința de comunicare,de nu  fi singur.

 Numele de Ursu i se potrivește pentru statura,forța,puterea de a  trece peste orice obstacol,felul imprevizibil și mai ales dornic de victorie, hotărât și isteț, forța fizică nu presupune lipsa de tandrețe, pentru că  are față de Lucia sentimente deosebite, pe care nu le exteriorizează, chiar dacă a dovedit multă afectivitate atunci când s-a aflat in preajma ei.

   În realizarea celor două portrete individuale,fizice și morale, autorul a folosit descrierea pentru evidențierea în mod direct a trăsăturilor carac­teristice.Alteori, prin narațiune a reliefat alte însușiri ale personajelor prin prezentarea indirectă, prin intermediul acțiunilor personajelor.

 

 

 

 

,,Inocenții”de Ioana Pârvulescu(fragment)

 ,După ce ne-am tot foit căutând o idee bună de a petrece timpul, Doru, care aduna de pe atunci povești de familie, ne-a întrebat dacă știm despre bătrânul nostru unchi, mă rog, să zicem unchi, de fapt o rudă mai îndepărtată, care ține un anticariat.

- Chestia e, a spus Matei, că omul ăsta e cineva.

- Cum adică? m- am întrebat eu. Credeam pe atunci că toți oamenii sunt cineva.

 - Păi da, se pare că el a inventat pixul cu pastă.

Și-atunci am auzit glasul plin al Dinei:

- A, păi vreau neapărat să-l cunosc și eu...

 Și cum nicăieri nu era umbră, am mers de-a lungul străzilor topite până la marginea de sus a orașului cu case vechi, unde, într-o curte interioară lunguiață, plină de iarbă și tufe, își avea bătrânul anticar intrarea în magazinul lui de comori.

 Ne-a primit de parcă ne cunoștea din totdeauna și ne-am împrietenit imediat, deplin, cum uneori, te împrietenești cu un om dintr-o carte.

Ne distram grozav cu prietenul nostru, anticarul, și sunt sigură că și el cu noi. Eu îi vorbeam cu tu, că doar eram rudă, iar pe atunci toți oamenii erau tu pentru mine, fratele meu îi spunea când tu, când dumneavoastră, iar Dina și Doru îi ziceau numai dumneavoastră. Și-ntr-o zi, Dina, care se gândea la toate ca un om mare, a hotărât că trebuie să îi facem și noi un cadou, de ziua lui. Aveam cu toții bani puși deoparte și ne-am gândit să-i luăm un ceas „antiacvatic”. Nu mă întreba la ce i-ar fi folosit, poate doar să facă baie în cadă, cu el, dar nouă ne plăcea cum sună: un antiacvatic pentru un anticar.

- Când e ziua dumneavoastră de naștere, a întrebat politicos verișoara mea (...)

 - Ziua mea n-o mai sărbătoresc de mult, fiindcă de ziua mea mi s-a întâmplat cândva o mare nenorocire. Dacă vreți totuși s-o aflați, căutați aici în anticariat. E la vedere pe o carte. E legată cumva de o femeie. Dacă descoperiți cartea, veți afla când e ziua mea de naștere și o s-o sărbătorim împreună, la anul, fiindcă anul ăsta a trecut deja. Ș-am prins să ne uităm la toate cotoarele din raft, împărțindu-ne frățește și verișorește munca, fiecare vreo douăzeci de rafturi.

 Și-am tresărit cu toții când vărul meu a găsit o carte care se chema „Ziua de 35 mai”. Asta da zi de naștere! (…)

 - Luna e bună, dar ziua e alta, cum cred că v-ați dat seama și singuri. (...) Cu toate acestea n-am găsit nicio carte care să ne dezvăluie data secretă, nici eu, nici ceilalți.(...)

 Și cu vreo două zile înainte de Crăciun a sosit iar pe adresa noastră un plic în care era o scrisoare cu chenar negru. Din el am aflat că anticarul nostru murise. Se pare că era deja foarte bolnav când l-am cunoscut noi, era și foarte bătrân, și abia atunci ne-am dat seama că obosea nespus de ușor, că stătea mereu așezat, că respira greu. N-am mai prins așadar aniversarea prietenului nostru, iar ziua lui a rămas astfel, ani de zile, pe 35 mai, dacă înțelegi ce vreau să spun. (...)

 După ani, am ajuns studentă la Facultatea de Litere, care e un fel de facultate de cărți. Am aflat aici că „anticariat” vine de la „antic”, nu de la „anti-”. Și într- o zi din luna mai, privind o listă de cărți de citit pentru un examen, văd câteva titluri de Mircea Eliade. Mai întâi am găsit nuvela „Secretul doctorului Honigberger”, care m-a făcut să tresar. Numele îmi amintea de un băiat cu ochii de miere, coleg cu fratele meu, și de începutul clasei întâi. Apoi cuvântul „secret” m-a dus cu gândul la bătrânul anticar care ne învățase să iubim secretele. Nu știu de ce am presimțit că o să aflu acum, curând, ceva teribil de important. Și chiar atunci am mai văzut un alt titlu, și deodată literele mi s-au părut străbătute de mici lumini, ca stelele căzătoare pe cer, într-o zi de august: de după perdelele copilăriei mi-au apărut în față o curte cu bălării și o încăpere cu comori, în care patru copii au vrut să afle ziua de naștere a unui om plin de surprize, ca să-i poată dărui un ceas subacvatic. Cum spusese anticarul? Că ziua lui e la vedere, pe o carte. Că e legată de o femeie. Romanul lui Mircea Eliade se numea „Maitreyi”, numele unei fete din India. Ai înțeles, nu?

 Mai-treyi. Și-n minte mi-a revenit coperta romanului pe care bătrânul anticar îl ținea chiar sub nasul lui și-al nostru, pe o măsuță, unde avea casa de marcat. De atunci, în fiecare an, pe 3 mai, mă gândesc la cea mai misterioasă și mai plină de cărți vacanță a copilăriei mele. Și tare-aș vrea să am cui să dăruiesc un ceas antiacvatic”.

                                                                                        (Ioana Pârvulescu, „Inocenții”)

,,Anticarul”este un personaj al fragmentului din volumul,,Inocenții” de Ioana Pârvulescu,un anonim,numele lui este legat de obiecte,obiceiuri vechi, este prezent în amintirea autoarei ca un personaj ce trăiește în afara timpului. Acest personaj ilustrează chipul unui magician înțelept fascinant prin înfățișare și comportament.

În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă. Caracterizarea directă este realizată de autoare,copilul de odinioară şi de către personajele: Dina și Doru,prietenii de joacă,care-l descoperă pe,,anticar”într-o zi caldă de vacanță,undeva într-un magazin plin de,,comori”,într-un loc ascuns,, într-o curte plină de iarbă și tufe..”Îi primește pe copii curioși cu prietenie,aceștia i se adresează direct cu,,tu”,cu ,,dumneavoastră, trecând cu ușurință peste barierele vârstei.Hotărârea de a-i face un cadou de aniversare este acceptată de toți,iar ceasul antiacvatic este ceva deosebit prin denumire.

     Caracterizarea indirectă a personajului reiese din comportamentul şi relaţia cu copiii care-și făcuseră obiceiul de a-l vizita zilnic. Cu energie și inteligență,,singuraticul”le dezvăluie misterul zilei sale de naștere,cerându-le să afle data prin a descoperi cartea cu numele unei femei.

    Copiii descoperă o carte care se chema „Ziua de 35 mai”;enigmatic,anticarul aprobă doar luna,,mai”,apoi după un timp sunt anunțați de moartea anticarului bătrân și bolnav.După ani,naratoarea descoperă cărțile lui Mircea Eliade și-și amintește de cum bătrânul anticar îi învățase pe copii să iubească și să descopere secrete.Trăiește un moment magic:literele unui titlu de carte au devenit ,,mici lumini ca stelele căzătoare pe cer, într-o zi de august”,este clipa reîntoarcerii în anii copilăriei,în curtea și încăperea bătrânului anticar și astfel este dezlegat misterul datei de naștere.Romanul ,,Maytrei”cu numele unei femei ascundea cifra,,trei”,era cartea pe care bătrânul o avea alături mereu.Secretul a fost descoperit,iar ziua de trei mai a devenit ziua unei amintiri din copilărie.

   ,,Anticarul” este personajul pe care-l rememorează cu duioșie fetița de odinioară,iar dezlegarea secretului unei zile de naștere este soluția unei enigme din copilărie. Voia bună este întreținută de plăcerea autoarei de a presăra narațiunea cu vorbele de odinioară.  Adevărata forță a amintirilor se manifestă în narațiune,exprimarea este autentică, fraza, bogată în verbe, devine puternic evocatoare, iar întâmplările din vacanța caldă sunt nostalgice. Limbajul este simplu, prin modul exprimării și prin oralitatea stilului;nu povestește rece, indiferentă, se implică, participă sufletește, întorcându-se la anii copilăriei printr-un tunel al timpului.

    Naratorul-personaj povestește la persoana l, oferind o perspectiva subiectivă asupra evenimentelor narate din copilărie,când întâlnirea cu locurile,cu omul căruia i se adresa cald prin pronumele,,tu”(prietenii îi spuneau cu respect,,dumneavoastră”)i-au permis prezentarea unui personaj ce căuta adevărul în misterul vechiului, având structura spirituală a omului superior dotat cu inteligență și sensibilitate deosebită.

 

Crezi că prietenul adevărat este o avere neprețuită?

 

  Relațiile de prietenie au un rol important în viața fiecăruia dintre noi, însă ele nu pot fi clădite artificial sau forțate, ci necesită timp și implicare din partea noastră. Ne împrietenim cu oameni pe care îi percepem ca fiind asemănători nouă, cu care avem interese, valori sau credințe asemănătoare și, pe baza acestor similitudini, începem să construim din ce în ce mai mult, să investim afectiv, să ne deschidem unul în fața celuilalt.Este acel,,ceva”care atrage –tonul glasului,privirea,mișcarea ochilor,zâmbetul,gesturile.

   Cred că un prieten adevărat  mă acceptă așa cum sunt, autentic,așa mă simt în largul meu; îmi vrea binele,îmi dă voie să aleg singur, adică îmi oferă spațiul de care am nevoie, pentru a lua propriile decizii și nu mă influențează cu sfaturi, mai ales dacă nu i le solicit. Dacă greșesc, nu mă va face să mă simt vinovat sau rușinat pentru asta, ci va încerca să mă susțină, să fie alături de mine, încurajându-mă să îmi asum  responsabilitatea pentru greșelile mele. Adică va menține o distanță suficient de mare între mine și el, astfel încât să am spațiul necesar să văd și să îmi asum propriile fapte, să stau eu cu mine și să reflectez dacă am greșit sau nu, unde am greșit și ce pot învăța din asta, în loc de a sări repede să mă salveze,să îmi distragă atenția de la propriile trăiri inconfortabile. Va menține o distanță suficient de mică între mine și el, pentru a putea să simt că „nu sunt singur”, că este acolo pentru mine în continuare,că mă acceptă în ciuda greșelilor mele.

  La rândul meu,dacă sunt prieten cu cineva, acest lucru nu înseamnă că trebuie să fiu  tot timpul de acord cu el, ci înseamnă că în ciuda diferențelor de opinii, îi arăț în continuare respect. Cred că un prieten respectă sentimentele celuilalt prin simplul fapt că nu le judecă, că nu încearcă să le oprească.  Dacă prietenul meu se simte trist, îi ofer spațiul necesar de a-și trăi acea tristețe și a se elibera de ea, sunt alături de el, empatizeaz cu el, îi arat  compasiunea și înțelegerea mea, îi spun că îmi pare rău, însă nu mă grăbesc „să-l salvez” de propriile trăiri, mai ales că această salvare este una temporară, superficială și care doar amână confruntarea lui cu acele trăiri.

Dacă prietenul meu s-a înfuriat ori este deranjat de ceva ce am făcut eu, nu mă grăbesc  să-i spun „te înșeli”, „ți se pare” ori „exagerezi” – în acest fel îi arăt că sentimentele lui nu contează. Accept faptul că el s-a înfuriat -poate pentru că a simțit că l-am nedreptățit cumva, chiar dacă nu aceasta a fost intenția mea, însă îi propun să tranșăm problema, îmi expun punctul de vedere

   Prietenia presupune reciprocitate, presupune dorința de a-l ajuta pe celălalt dacă are nevoie de ajutor.Prietenul este alături și în momentele frumoase, dar și în momentele dificile ale vieții, este sincer cu mine,cu tine și îți spune inclusiv ceea ce nu vrei să auzi, se bucură pentru tine și te încurajează să-ți urmezi obiectivele și visurile, nu te minte, nu te vorbește de rău, își face timp pentru tine, este interesat de viața ta, te ascultă și nu te judecă, este „aliatul” tău și nu „rivalul.”

     un sfat:  alege cu mintea, dar și cu sufletul, persoanele cărora le acorzi prietenia , iar apoi să nu uita să hrănești respectul, încrederea și afecțiunea care stau la baza acelei relații.

 

 

poezia,,Portret”de Geo Dumitrescu

 

,,Acum pictez un tablou mare –

vreau să-mi fac un autoportret.

Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,

aici, creierul – un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,

n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,

aici în colț o să-mi pictez gândurile –

o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –

va lăsa să se vadă interiorul

(cu totul neinteresant, indefinitiv),

sus, sprâncenele își vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,

fruntea cutată – o scară către infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,

cicatricea unei găuri în frunte,

sau în maldărul recuzitelor inutile,

ceva ce ar putea sa semene a ideal sau a munte” …

La Geo Dumitrescu caracterul ironic, declamativ e mult mai pronunțat decât la ceilalți  poeți actuali.Poezia,,Portret” se constituie într-o refacere autoironică a textelor de tip artă poetică.

Observ aici  dorința de a exprima prin imagini expresive, tabloul ce se dorește a fi pictat este deformat intenționat, ieșind în evidență trăsăturile-șoc. Cuvintele folosite dau impresia de tablou în curs de desenare, de conturare: „Acum pictez un tablou mare –/ vreau să-mi fac un autoportret.” Jocul cuvintelor e ușor de observat, portretul,tabloul,mare se referă la dimensiune sau la importanță, în ambele cazuri ironia e adevărată, pentru că textul refuză să se ia în serios.

Monologul reflectă o poezie ce ar putea fi o confesiune,mărturisire, dar textul exprimă naivitatea în granițele banalului. Se definesc astfel elementele posibilului autoportret.

Deși desprinse din universul comun, definițiile par a ilustra exact, dincolo de tonul glumeț, provocator, ceea ce va fi poezia aceasta. Sentimentele sunt puțin luate în râs, inima e redusă la o gămălie, dar este altarul ființei,locul sentimentelor,al arderii, aici  ascunsă. Rolul minții,al creierului e acela de a face legătura cu sacrul, divinul,dar și cu lumea reală,concretă.Celelalte elemente ale portretului au o mică importanță, cel puțin în ceea ce privește așezarea,,undeva”, într-un loc oarecare, nu se arată o fotografiere a realității, ci o redare a ei, omul nereușind decât să se exprime pe sine.Nasul poate exprima putere, nerăbdare,ambiție;gura este dovada trăirilor;ochii,ferestre ale sufletului, ,două semne de întrebare” arată îndoiala cunoașterii,neliniștea.,,În colț”își vor găsi loc gândurile-mulțime de idei,cugetări,opinii,fantezii,hotărâri,neînțelegerile vieții.

„Pieptul – o oglindă cu poleiul zgârâiat”este locul în care se reflectă imaginea trăirilor,gândirilor,amintirilor,cunoașterii,locul de apărare al ființei scrijelit,neprotejat,de unde se poate vedea,,interiorul”,universul spiritual,intim al fiecărei vieți.

,„Două aripi vor fi probabil și urechile”,simbol al avântullui,al eliberării sufletului spre sublim,iar

,,fruntea cutată – o scară către infinit”,este drumul către Lună,către cunoașterea tainelor Universului;

 buzele, simbol al senzualității și frumuseții sunt ,,arc perfect”, mișcarea continuă, vor reprezenta pentru eternitate sărutul, semn de prietenie sau afecţiune.

  Definițiile sunt metafore ale ideii de perfecțiune.

Strofa finală pare a căpăta caracter de concluzie, dar mărcile caracteristice sunt înlocuite cu  atitudinea poetului față de ceea ce spune sugerează starea de plictiseală intervenită: „în fine”sau în concluzie: textul poetic e neclar,astfel că acela care-i dă valoare e cititorul, pentru că rândurile înțelese ca și gândurile poetului, ale omului fac parte din „maldărul recuzitelor inutile”,obiecte necesare în care se poate descoperi „ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte…”,adică starea de neatins,fantezia,valorile spre care se îndreaptă omul, punctul de întâlnire dintre Spiritual și Material, dintre Cer și Pâmânt,sălaș al zeilor și capăt al ascensiunii omului.

Modul în care autorul se autoportretizează e asemănător cu maniera pictorului Salvador Dali.

Autorul conturează, într-un autoportret, o imagine banală a poetului, văzut printr-un punct de vedere micșorat, într-un gest de reprezentare simbolică și de asociere cu datele adevărate ale realului. Este aici  o căutare a absolutului, a marilor adevăruri, omul nereușind decât să se exprime pe sine.

 Parantezele scot în evidență necesitatea unor elemente, neglijate din structura autoportretului liric, axat pe bătălia spirituală dintre minte și inimă.

 

 

,,Romanul adolescentului miop”de Mircea Eliade(fragment)

 

,,Pentru ca am ramas singur, m-am hotarât sa încep chiar azi ,,Romanul adolescentului miop””. Voi lucra în fiecare dupa-amiaza. Nu am nevoie de inspiratie; trebuie sa scriu, doar, viata mea, iar viata mi-o cunosc, si la roman ma gândesc de mult. Dinu stie; pastrez caiete din clasa a IV-a, când aveam pistrui ca un ovrei si învatam chimie într-un laborator instalat în firida sobei. De câte ori mi se parea ca trebuie sa fiu întristat, scriam în Jurnalul meu. Si acel Jurnal de acum doi ani avea un "subiect": trebuia sa se vadeasca într-însul viata unui adolescent suferind de neîntelegerea celorlalti. Dar adevarul era altul: Jurnalul ma magulea si îmi alina dorul meu de razbunare; razbunare dreapta împotriva celor care nu ma întelegeau, credeam eu. Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu, fireste. Ma tem, însa, ca viata mea - stinsa între copii si carti - nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce nu am avut, tot ceea ce am dorit din mansarda, în înserari calde si tulburatoare, pretuieste mai mult decât anii tovarasilor mei risipiti în jocuri, în sarbatori de familie si idile. Dar cititorii?... înteleg si eu ca toata durerea unui adolescent miop nu va misca nici un suflet, daca acest adolescent nu se va îndragosti si nu va suferi. De aceea, m-am si gândit la un personaj pe care la început îl numisem Olga. I-am povestit lui Dinu tot ceea ce ar trebui sa aiba loc prin prezenta acestei fete. Dinu m-a întrerupt si m-a rugat: daca într-adevar îi sunt prieten, sa schimb numele eroinei în Laura. M-am tulburat mult la început, pentru ca nu stiam cum sa fie fata care va strabate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decât pe fetele cizmarului vecin, care în nici un caz nu pot trece într-un roman. Cea mai mare, Maria, era slaba si rea; îsi teroriza fratii, fura caise verzi si tipa alergând dupa tramvaie. Cealalta, Puica, era grasa si murdara. Nici una, nici alta nu puteau seduce un adolescent. Aceasta, nimeni n-o putea întelege mai bine ca mine. Dinu mi-a marturisit ca ma poate ajuta. A cunoscut atâtea fete, îmi spune. Dar cum as putea scrie eu un roman cu o eroina cunoscuta de Dinu? M-am hotarât sa ma gândesc, în timp ce voi scrie, la vara-mea. De câteva saptamâni, de câte ori o întâlnesc, îi pun întrebari. Am vestit si pe Dinu ca vara-mea se afla sub observatie.

 - Daca vrei sa scrii un roman, m-a sfatuit ea, sa-l faci pe erou frumos si bun. Si sa-l cheme Silviu. Când i-am spus titlul si subiectul romanului, nu i-a placut. Sa fie doi eroi, unul frumos si altul urât, vrea ea. Iar titlul: Dragoste de copil sau Flori de primavara, sau La saptesprezece ani. în zadar mi-au fost explicatiile: "Vally draga, acesta e un roman cerebral, cu drame interioare" etc. în zadar. Si atunci i-am ascultat marturisirile. Mi-au folosit, caci am învatat vocabularul fetelor. Si am cunoscut câte ceva din visurile, nostalgiile si tulburarile ei. Parca as fi ascultat marturisiri auzite de mult. îmi aminteam ca vara-mea nu se deosebeste mult de eroinele din romane sau de acele pe care un suflet putin exaltat si le închipuie. Dar pot eu sti ca aceasta e vara-mea, aceasta care mi se dezvaluie la rastimpuri, antrenata de confesiuni? Stiu despre ea ca viseaza sa cunoasca o prietena mica si buna, care sa aiba mosie, iar la mosie un frate brun si curajos. El le-ar întovarasi prin padure, le-ar învata sa vâneze si le-ar spune ,,tu". îmi marturiseste ca i-ar placea sa fie într-o noapte conacul calcat de hoti. Ea ar apuca revolverele si ar aparea în salon tocmai în clipa când fratele prietenei ar fi sugrumat de un tigan. Ar mântui viata fratelui si l-ar îngriji într-un dormitor alb, cu masuta acoperita de sticlute colorate. Parintii s-ar arata recunoscatori si i-ar lasa singuri, zâmbind. Vara-mea se opreste. Nu vrea sa-mi spuna daca ea s-ar rosi sau si-ar trage sfios mâna când fratele prietenei i-ar sopti, apropiindu-se: te iubesc!... Stiu eu ce mai gândeste vara-mea asupra baiatului brun si convalescent, vegheat de o sora mica si o prietena frumoasa?... Dar romanul trebuie scris. Mi-a spus si Dinu: "Cine va mai cuteza atunci sa te lase corigent?" Se gândeste, poate, cu bucurie la însemnatatea lui în roman. M-a rugat sa se numeasca tot Dinu, si sa-l fac melancolic, încolo, pot scrie orice despre el. Staruie chiar sa scriu tot ce cred eu despre el. "Dar pe cine ar putea interesa aceasta?" gândesc eu, ca un adevarat autor de romane. îmi merge tot mai rau, de la o vreme, cu scoala. Singura nadejde a ramas romanul care va apare în vitrine la toamna. Corigent tot voi ramâne, dar pentru cea din urma oara. Profesorii se vor teme de mine, ma vor respecta si se vor împotrivi în cancelarie, când Vanciu va hotarî sa ma lase corigent la matematica, iar Faradopol la germana.”

                                                              (Mircea Eliade,Romanul adoleescentului miop)

   Citind romanul,autenticitatea mă întâmpină la tot pasul, începând cu primul capitol intitulat ,,Trebuie să scriu un roman”, unde cu ostentație autorul declară ca nu are nevoie de inspirație, își va prezenta propria-i viață cu crizele adolescenței, cu colegii de școală. Încă din primele pagini ale romanului, personajul narator-persoana I(întâi) dezvăluie scopul: acela de a scrie un roman care să ilustreze transformările pe care o minte le poate suferi. Naratorul dorește să facă din acesta o cronică a dezvoltării, a evoluției unui adolescent.

 Experiența de viață a autorului este prezentată în sinceritatea, naturalețea și sinuozitatea ei printr-o viziune subiectivă,:,, am citit,m-am întrebat, eu”. Perspectiva naratorului-personaj asupra adolescenței este redată chiar de titlu. Deși aparent cu înțeles obișnuit, aceste este creat în esența sa pe baza unei metafore : ,,miop”- acest adjectiv nu exprimă doar incapacitatea eului narator de a privi lucrurile cu claritate, ci sugerează inceritudine și confuzie, stări specifice adolescenței, o perioadă a vieții ce constituie o treaptă de trecere de la copilărie la vârsta adultă. Ca orice adolescent, eul narator este preocupat de nota sa de originalitate, marea sa năzuință este aceea de a se afirma, de a-și dovedi superioritatea;de aceea sinceritatea alimentează discursul narativ .

   Textul începe cu mărturisirea autorului,în singurătate își începe scrierea,promițându-și că va scrie continuu despre propria viață de adolescent neînțeles,inspirându-se din jurnalul în care-și mărturisea tristețile. Astfel se gândește ca personajul principal să fie chiar el,gândindu-se la cititorii săi neinteresați dacă el nu se va îndrăgosti sau nu va suferi.Inventează un personaj feminin,Olga,iar prietenul său ,Dinu,îi propune alt nume:Laura. Și astfel se simte derutat,pentru că el nu cunoscuse decât fetele din apropiere,nu putea scrie nici despre expriențele lui Dinu cu fetele și-atunci simte că salvarea ar putea fi propria vară.Aceasta îi cere să scrie despre un personaj frumos și bun sau chiar despre doi eroi opuși,iar titlul să fie altul.Valy i-a destăinuit din visurile fetelor,nostalgiile lor;își amintește fanteziile verișoarei sale ,de întâmplările romantice visate,un adevărat roman de dragoste.

   Dinu îl readuce la realitate ,spunându-i că trebuie să scrie totuși romanul,ca să nu rămână corijent,ba chiar el să fie unul dintre personaje,să-și păstreze numele.Gândul lui,al personajului, este însă la corijența inevitabilă la matematică și germană.Ultima speranță este apariția romanului care îi va aduce respect în fața profesorilor.

   Durerea adolescentului miop, naiv, sentimental şi visător, se realizează prin tehnica menţionată, faptul că autorul prezintă în operă procesul de scriere a acesteia. Personajul îşi spune în repetate rânduri că trebuie să scrie un roman. Acesta descrie chiar de la început procesul şi modalitatea de scriere a romanului,constituind o doză de speranţă; adolescentul miop vedea această realizare ca o soluţie la problemele de la şcoală, dar şi pe cele legate de imaginea sa în faţa colegilor.

   Portretul fizic al personajului este dezvoltat cu ajutorul autocaracterizării:,,un adolescent miop, urât și plin de coșuri".Personajul este complexat în ceea ce privește aspectul său fizic.Această afirmație reiese din întâmplările și reacțiile ulterioare ale acestuia,se simte inferior față de cei din jurul lui , motiv pentru care refuză să ia contact cu fetele. Este curios,îi place să se sfătuiască cu cei din jur și să ceară ajutorul atunci când are nevoie: apelează la verișoara lui Valy, pentru a afla câte ceva despre mintea fetelor.Totuși câștigă încrederea de sine de a avea succes în fața profesorilor prin scrierea unui roman.

    ,,Adolescentul miop” nu este un personaj unic din punct de vedere al caracterului său, ci,din contră, este un simbol al adolescenţei – perioadă mai degrabă a mentalităţii decât a fizicului sau a vârstei.Adolescenţa este pentru orice om, indiferent de vremurile în care a trăit, vârsta marilor şi a celor mai multe contradicţii. Aceasta este graniţa dintre luminoasa copilărie şi maturitate; aceasta este vremea când poate fi expulzat din inocenţă şi supranatural în lumea descoperirilor plăcute sau nu şi a viselor bazate pe realitate, nu pe imaginație. Scopul real al tânărului scriitor este autocunoașterea prin căutarea drumurilor, învingerea slăbiciunilor, voința, construcția personalității și descoperirea de sine. Descopăr un roman sincer, autentic, naiv și contradictoriu, ca sentimentele unui adolescent,iar monologul interior are o funcție narativă care prezintă zone nedeslușite.

,,Romanul se dorește a fi:mai mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie, în acelaşi timp, un docu­ment exemplar al adolescenţei. Îmi propusesem să nu inventez nimic, nici să nu înfru­museţez - şi cred că m-am ţinut de cuvânt”. (”Memorii”)

 

de ce lectura?????

 

Mă întreb:de ce e bine să citesc?și ,,proful” îmi arată  zâmbind o carte și-mi spune că lectura îmi pune mintea în mişcare,am o libertate de imaginaţie care îmi arată că tot ce este spus în pagini declanşează atenţia, aşteptarea, amintirea... Deci gîndurile mele,ale cititorului, se pun în mişcare,cititul devine o mişcare de căutare şi de iniţiere în ceva care nu îmi este cunoscut încă.... și atunci îmi construiesc o nouă identitate--devin cititor.Probabil voi fi un fel de purtător de cuvânt  al ideilor pe care textul mi le  arată, ideile textului mă poartă prin lectură și tot ele îşi asumă gîndirea literară. Înțeleg că literatura rămâne singura activitate care mă  împinge să văd dincolo de mine, să evoluez prin autodepăşire şi să mă  integrez astfel în lume. De aceea, pentru mine,cititorul, actul lecturii este departe de a fi o „plăcere“. „Plăcerea lecturii“ este o formulă!... întreb:ce-nseamnă asta, pînă la urmă?Mi se răspunde că lectura e un mod de viaţă sau o muncă, dar fără să devină o corvoadă. Lectura este o formare liberă, în sensul în care-mi dă o formă unică, mă ajută să-mi construiesc personalitatea, mă face vizibil în lume. De aceea, lectura evocă partea divină a creaţiei. Mai mult decât creaţia literară, este în joc crearea şi formarea mea ca om.

   Am înțeles de ce toată această agitaţie care are loc în jurul câtorva cuvinte, în jurul literaturii, nu este niciodată inutilă.  

 

poezia,,Cântec de primăvară”de Șt.O.Iosif

 

,,Vii să-mi bați iar în fereastră,
Tânăr soare auriu,
Si zăpada de pe coastă
Fuge ca argintul viu.
Saltă gureșe șuvoaie.
Spumegate și zglobii.
Cântă cinteze-n zăvoaie
Si-n văzduhuri ciocârlii!
Ca zăpada care piere
După veacul iernii greu,
Piei și tu de-acum, durere,
Iarna sufletului meu!
Albe la fereastră, două
Crengi de măr mi-au înflorit:
Vino, primăvară nouă,
Vreau să uit c-am suferit”...

 

 

Poetul se adresează direct soarelui,astrul începutului și al sfârșitului,izvorul luminii,căldurii,al vieții,veșnic,,tânăr”, proaspăt;,auriu”,culoarea căldurii, a pasiunii ce emană optimism.Atinge ferastra, locul speranței,deschiderea spre lumină,pentru a vedea iuțeala dispariției zăpezii,a frigului.

Primul vers este un strigăt de bucurie,mulțumire pentru un început;,,iar”-adverbul ce arată repetarea apariției,când  totul este luat de la început,momentul strigătului divin,al  strălucirii luminii ce a pătruns dintr-o dată întregul univers, a copleşit frigul,a îndepărtat,,zăpada.”Apele,,șuvoaiele”curg repezi și zgomotoase,clocotind de viață, apa vie, a vieţii, a nemuririi, a tinereţii veşnice-este imaginea vizuală și auditivă a frământării naturii în transformarea ei.Cântecului apei purificatoare i se adaugă glasul păsărilor:cinteze și ciocârlii de peste tot,din văzduh,din lunci,,zăvoaie.”Este sărbătoarea naturii,a reînvierii. Optimismul şi veselia aduse de primăvară îşi găsesc ecou în sufletul poetului, pentru care schimbarea anotimpului înseamnă conştientizarea trecerii timpului.Poetul îşi va regăsi liniştea sufletească şi bucuria, la fel ca natura ce revine la viaţă, odată cu venirea primăverii.Metafora,,iarna sufletului meu” e mărturia felului în care a reușit să depășească momentele grele,,durerea”din viață.Loc al speranței,fereastra,primește salutul crengilor de măr, simbol al purităţii, al sfințeniei, al regenerării,al triumfului soarelui. Finalul poeziei este o chemare,un strigăt,,vino”entuziast al anotimpului învierii, al prefacerilor și al ivirii noului. Ființa umană intră în rezonanță cel mai profund cu acest anotimp,trăiește bucuria seninului,iar suferințele sunt uitate,sunt alungate. 

  Figurile de stil construite pe baza imaginilor artistice, subliniază intensitatea sentimentelor transmise: epitete – „gureşe şuvoaie” personificări: „Vii să-mi baţi iar la fereastră/Tânăr soare auriu”, comparaţii: „Ca zapada care piere/După veacul iernii greu,/Piei şi tu de-acum, durere,/Iarna sufletului meu!”(metaforă). Eul liric îşi face simţită prezenţa prin mijloace specifice : verbe şi pronume la persoana I şi a II-a, singular: „vii”, „piei”, „mi-au”, „vreau să uit.” Poezia nu are,strofe,rima împerecheată imperfectă şi măsură de 7-8 silabe.

    Versurile evidenţiază cu ajutorul descrierii şi al monologului adresat admiraţia poetului faţă de frumuseţea naturii, dar şi efectele trecerii timpului asupra fiinţei poetice.

  Textul liric este creaţia în versuri în care ideile, gândurile, sentimentele poetului sunt exprimate în mod direct, cu ajutorul imaginilor artistice, al figurilor de stil şi al eului liric. În textul liric se îmbină monologul liric sau adresat descrierea. Eul liric este o ipostază a poetului, vocea din text prin intermediul căreia sunt transmise emoţiile, trăirile, sentimentele autorului.

 

 

 

 

poezia,,Nucul”de Șt.O.Iosif

 

,, Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Deasupra casei părintești
      Aceleași crăngi întinzi...

De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept când vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
      De trai patriarhal !

Acel șirag de mândre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mângăieri
      Copilăria mea...

O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvârteau nebuni
Și toamna făureau cununi
      Din veștedele-ți foi !

Dar unde-s brudnici copii
Și unde-s râsetele lor ?...
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
      Pustiul din pridvor...

De mult s-au risipit și-acei
Bătrâni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
      Țărână s-a făcut !

Străjer măreț, mai ți-amintești ?...
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
      Pe care azi o cânt !”

 

    (brudnic — nevârstnic, necopt la minte

 

Poezia „Nucul”este un monolog liric adresat, formele pronumelui personal „tu” având rolul de a exprima subiectivitatea, fiind o marcă a tipului direct de adresare. Un poem plin de emoție și de melancolie în care nucul este pretextul unei incursiuni în trecut. Poetul este spectatorul propriei sale copilării, peste care suprapune realitatea,prezentul.Nucului îi este atribuită însușirea omenească de a fi de veghe din vremurile poveștilor,acoperind ,,același”loc vechi,iubit,înconjurând,,un colț de cer”,de univers.Este arborele regal ce domină locul natal,casa, niciodată uitată. Fără  a se teme de necazurile timpului, le-a înfruntat rămânând mândru și puternic.Impresionează rugămintea ca timpul liniștit,,patriarhal”al copilăriei,vremurile trecute să revină ca printr-un miracol.Cu greu,omul își amintește încântat de  mulțimea verilor, copilăriei,anotimp ales, pentru a simboliza cele mai adânci taine ale ființei și care au trecut ușor asemenea unor adieri. Verbul,,de-ai putea” la modul conditional optativ are rolul de a evidenția dorința intensă a eului liric de a revedea alaiul,hora veselă a copiilor de odinioară.Întrebării triste,,unde-s râsetele”copiilor zburdalnici îi răspunde pustiul,tăcerea  potecilor,al pridvorului,loc al trecerii timpului,al singurătății,al suferinței.Treptat cu scurgerea timpului au plecat generațiile: bâtrânii ce l-au vegheat, i-au urmărit pașii,,din umbră”,din trecutul anilor, cu învățături,sfătuindu-i pe părinți.Toți au devenit,,țărână”,pământ,s-au reîntors în locurile veșniciei. Ultima strofă accentuează perspectiva nostalgică a eului liric, care simte dureros trecerea timpului şi dispariţia celor dragi: se adresează nucului ce-a rămas de pază,,de-amar de ani”,de-o veșnicie,adăpostind,protejând peisajul dezolant, apăsat de durere care evocă distrugerea şi zădărnicia,cântul poetului este dureros.Poetul este spectatorul propriei sale copilării, peste care suprapune realitatea, singur, nucul a rămas martor al acestei dispariții naturale.Nu este un strigăt spre divinitate,nu reclamă vreo nedreptate existențială,ci pur și simplu constată o stare în incursiunea sa în trecut.

   Limbajul figurat, bazat pe imagini artistice şi figuri de stil, accentuează sentimentele transmise în mod direct şi subliniază tristeţea şi nostalgia care domină întregul spaţiu liric. Astfel, spaţiul poetic este dominat de: imagini vizuale: „nuc falnic”; epitete: „șirag de mândre veri”;personificări: „De veacuri fruntea nu ți-o temi, Ții piept când vin furtuni năval” ;metafore: „strajă din povești”, „străjer măreţ”- nucul devine o figură cu apartenenţă mitică, protectoare, menite să apere întreaga lume. Descrierea predomină, ca mod de expunere, fiind bazată pe o multitudine de construcţii nominale, alcătuite din substantive şi adjective: „nuc falnic”, „strajă din poveşti”, „străjer măreţ”, dar apare şi monologul adresat: „mai ți-amintești?...”, iar prezenţa eului liric, evidenţiată de mărci lexico-gramaticale specifice, accentuează subiectivismul versurilor şi al exprimării.

 Fiecare strofă din cele cinci ale poeziei, cu rimă variată şi măsură de 6-8 silabe, reia şi detaliază iubirea pentru natură, ca temă principală a textului.

   Poetul nu exprimă în poezia sa decât sentimente şi impresii pe care le simţim cu toţii – e mai mult decât un poet, e un om – dar pe  care le simte mai puternic, mai frumos.

 

 

 

compunere---Așteptând primăvara....

 

Cele mai intense trăiri legate de primăvară se nasc în timpul pândei, când o aştept la fereastră, ase­me­nea unui fotograf pregătit să sur­prindă un eveniment; când ochii îmi sunt aţintiţi asu­pra copacilor din faţa ferestrei, în aşteptarea febrilă a magiei reînvierii naturii, atât de dorită după apă­sarea iernii. Mai întâi e doar o prezenţă, ca o pro­mi­siune. Afa­ră poate fi în continuare un cer moro­cănos, resturi de zăpadă şi temperaturi joase, dar prezenţa despre care vorbesc nu mă înşeală niciodată.Uneori, mă plimb, chiar dacă frigul nu s-a molcomit, cu ochii aţintiţi spre grădini, în cău­tarea bobocilor de pe ra­mu­rile mag­noliilor gata să în­florească, a pâlcu­rilor de ghiocei, violete şi albăs­tre­le, irişi sălbatici şi tufe de liliac. Şi, de fiecare dată când zăresc aceste semne miracu­loa­se, tresar...

Apoi, pe măsură ce mugurii copacilor se desfac, după ce plan­tele din parcuri şi din grădini renasc, ten­­­siunea pândei dis­pare, lăsând loc bucu­riei care cu­prin­de pe toată lu­mea și-atunci  mi se face un dor aprins, nestă­vilit, de natura ade­vărată... de iarbă, de multă iarbă.

Şi anul acesta, pornesc pânda de la început în dreptul ferestrei deschise larg spre plo­pul şi teiul care îşi proptesc câteva ramuri pe geamul meu, aşteptând să îl deschid şi să le iau în braţe.Momentul în care pot sta cu ferestrele deschise toată ziua este cel în care simt că în­cepe, cu adevărat, magia primăverii. Este o magie care nu se adresează atât văzului şi auzului, cât miro­sului. Pluteşte în aer o notă discretă,uşor ameţitoare.Ploa­­ia de primăvară dezvoltă şi ea, te­ma aro­melor, adău­gân­­du-i uneori un fond de percuţie tem­pera­mental, presărat cu fulgere şi tunete, alteori doar da­rabana stropilor generoşi, la care orchestra copaci­lor răs­pun­de printr-un verde saturat. Plo­ile trebuie să fie însă adevărate ploi de primăvară, ca­­pricioase, nu prea lungi, în urma cărora cerul se clă­teşte şi se arcu­ieşte mai sus, într-un albastru trans­parent.

Dar nimic nu se compară pentru mine, cu pe­rioa­da mult așteptată, de înflorire a teilor. Atunci primăvara şi-a atins apo­geul şi cred că nimeni nu se poate sustrage acestui farmec. Poate nici nu voi şti de ce îmi vine mai uşor să zâmbeasc, de ce privirea îmi devine mai visătoare. Îmi place nespus primăvara. Îmi place trezirea ei molatecă şi uşor uluită din iarnă. Îmi plac mofturile ei, neastâmpărul cu care stârneşte din senin vântul printre copaci sau se ascunde în aşteptarea unui răsărit de soare tandru şi arămiu, care se revarsă asupra lumii.Aștept momentul când  în aer adulmec parfum de verde, roz şi albastru, când dimi­neţile sunt simfonii ale tuturor păsărilor reunite într-o formidabilă orchestră.Până atunci o aștept pe ea,primăvara, și visez..... 

Iulia Hașdeu,,Scrieri alese---Salamandra”(fragment)

 

,,Într-o zi m-am pus la taclale cu o ţărancă din împrejurimile Curţii de Argeș, o femeie frumoasă în costum strălucitor, sclipind tot de aur și paiete. Printre altele, am întrebat-o cum de-a căpătat îndemânarea aceea să ţeasă și să toarcă, să coasă și să brodeze atât de fin și – în același timp – atât de repede. Ea zâmbi, căci ăsta-i primul răspuns al ţăranilor români la orice întrebare; apoi veselă, dar cu convingere adâncă mi-a dat explicaţia misterului într-o limbă frumos colorată, plină de alintări, vorbire atât de melodioasă și atât de blândă în rusticitatea ei naivă, ce semăna cu veșnicul cântec de leagăn al mamei pentru copilul care doarme.

 — Pentru că noi avem o taină – vezi dumneata, domnișoară, Dumnezeu să te binecuvânteze. Când suntem încă mici de tot, în leagăn, mamele noastre ne duc la câmp sau în crâng, acolo unde iarba este destul de înaltă și pe unde mișună șopârlele. Acolo se așază pe iarbă ţinându-ne în braţe și pândesc șopârla; de îndată ce o zăresc, iute pun mânuţele noastre pe pământ și vieţuitoarea, în fuga ei, trece pe deasupra și ne împroașcă cu răsuflarea ei.

 Un ţipăt întrerupse povestirea interesantă a tinerei femei. Era o cucoană nervoasă care exclamă cu un aer înspăimântat:

 — Ce oroare! Și nu vă e teamă că vipera asta înfiorătoare o să vă muște? Ţăranca începu să râdă descoperind două șiruri de dinţi sclipitori:

 — O! Nu-i nicio primejdie, răspunse ea, șopârla aleargă ca gândul și cât ai clipi din ochi a și ajuns departe. Dacă nu-i faci niciun rău, nici ea nu-ţi face nimic; și cum v-am spus, dacă a trecut peste mâinile copilei, poţi fi sigur că aceasta va roboti ca o albină, va face totul repede și bine. Iată secretul nostru – adaugă românca cea frumoasă cu zâmbetul ei blând; de-alde noi, ţărănci simple ce nu știm de niciunele, așa facem și credem în lucrurile astea, care dumneavoastră vi se par prostii, dumneavostră care sunteţi învăţate și aţi auzit o mulţime de întâmplări frumoase.

Și se depărtă, dreaptă și zveltă ca un crin mândru, cu panerul de pere pe creștet. Și, în timp ce o priveam ducându-se pe drumul colbuit și alb, tot admirându-i cutele diafane ale maramei fluturânde și strălucirea costumului ce sclipea în soare, mă gândeam că toate credinţele, chiar și cele mai naive, chiar și cele mai de necrezut, sunt – oricum – mai nimerite decât uscăciunea sceptică, și că această superstiţie ridicolă, dacă vreţi, a salamandrei care transmite mâinilor femeii agilitatea și fineţea ei este – la drept vorbind – bună și utilă, pentru că ea dădea ţărăncilor, odată cu siguranţa și credinţa în putinţa lor, priceperea, îndemânarea și perseverenţa.”

                                                                                                  (Iulia Hasdeu, Scrieri alese. Salamandra)

 

    Fragmentul este un text narativ în care este relatată, povestită o  întâmplare în care naratorul subiectiv surprinde frumusețea unei superstiții din viața femeilor.Timpul povestirii nu este precizat ,,într-o zi”,când întâlnește o femeie,, din împrejurimile Curţii de Argeș”.O privește cu încântare descriindu-i frumusețea chipului.Îi atrage atenția costumul,, strălucitor, sclipind tot de aur și paiete”și este curioasă să afle despre îndemânarea cu care a fost cusut costumul popular. Este uimită de răspunsul simplu al femeii  și astfel realizează un portret ce pare coborât din picturile lui Grigorescu.Îi analizează felul în care răspunde,pe care-l socotește caracteristic țăranului român, ce-și începe dialogul zâmbind,un fel de salut,de mulțumire pentru întrebare,o expresie a fericirii.Cu veselie,într-un limbaj simplu,viu, expresiv ,încântător,ca o melodie domoală,asemenea unui cântec liniștitor dezvăluie un mister știut numai de oamenii simpli.Naratoarea insistă asupra exprimării femeii prin multe epitete,iar expresia,, în rusticitatea ei naivă”arată exprimarea sinceră,simplă a femeii ce cunoaște obiceiurile străvechi.Rânduiala veche era ca o mamă să se așeze cu pruncul pe iarbă,loc  pentru sănătate, bunăstare, pentru creștere,urmărind trecerea unei șopârle peste mâinile copilului.Avea credința că prin trecerea vietății peste mâinile fetelor mici, le înzestrează cu îndemânarea de a coase cu ușurință,era ca un descântec.Este impresionant cum răspunde cu  seninătate,netulburată de strigătului unei,,cucoane”speriată de vorbele femeii.Și astfel lămurește secretul mâinilor ingenioase,iscusite,creatoare de frumos.Cu simplitate,femeia compară obiceiurile simple ale pământului cu întâmplările femeilor,,învățate”.

  Naratoarea îi  urmărește cu simpatie mersul cu încredere, mândră pe un drum al destinului cu liniște sufletească. Asemenea unei zâne din poveste pleacă ducând misterul credinței că o vietate,șopârla, îi aduce libertate,noroc, înțelepciune, este înfățișarea speranței unei vieți bune,cu  puterea de a înfrumuseța.

   Fragmentul este o mărturisire despre frumusețea simplă,naivă a femeii care crede în povești,în credințe vechi și privește lumea cu bucurie,luând din natură puterea de a crea și a trăi cu speranță.Impresionează vibraţia lirică a descrierii  femeii frumoase,îmbrăcată conform tradițiilor moștenite.,candoarea și prospețimea ființei ce trăiește într-o lume de basm.

   Cei doi naratori subiectivi: autoarea și,,țăranca”își relatează fiecare întâmplarea făcându-l pe cititor să  participe la poveste.Descrierea femeii abundă în epitete:,,veselă, limbă frumos colorată, plină de alintări, vorbire atât de melodioasă și atât de blândă în rusticitatea ei naivă, dreaptă și zveltă ca un crin mândru”;împletind imaginea vizuală a frumuseții pure,proaspete cu imaginea auditivă a exprimării în cuvinte ce pornesc dintr-un suflet simplu,neprihănit.

 

 Fiica scriitorului Bogdan Petriceicu Hașdeu, Iulia a fost un copil minune, dotat cu o inteligență ieșită din comun.

La doi ani și jumătate știa să citească și recita poezii lungi; la opt ani vorbea curent franceza, germana, engleza; iar mai târziu s-a perfecționat în latină și greacă.

A visat că va trăi 100 de ani, dar graba cu care le-a făcut pe toate par să arate că undeva, în sufletul ei, știa că timpul ce i-a fost dat pe acest pământ avea să fie foarte scurt. La 11 ani a terminat Gimnaziul „Sf. Sava” din București și Conservatorul, iar apoi a plecat la Paris pentru a-și desăvârși studiile, fiind prima româncă înscrisă la Sorbona.

Iulia Hașdeu scria poezii, piese de teatru, dar și un jurnal pentru viitor până în 1979. Avea o voce minunată de soprană, lua lecții de pictură, dar era pasionată și de filosofie. S-a îndrăgostit de cultura franceză, dar a iubit cu patimă neamul în care s-a născut. La nici 17 ani și-a început teza de doctorat la Sorbona cu tema „Filozofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea”.

Nu avea să-și termine teza, pentru că la 17 ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

Iulia Hașdeu  a murit cu două luni înainte de a împlini 19 ani, lăsând în urmă un tată ce nu avea să treacă niciodată peste această durere.

 

 

 

,,Accidentul”de Mihail Sebastian--fragment

 

,, Nu ningea. Lumina era tot cenușie, dar norii păreau mai depărtați, și orizontul – mai larg.

 Își lăsaseră schiurile la Turing-Club, înfipte în zăpadă cu boturile în sus, și se urcaseră până în vârful muntelui.

,,Poate că se vede Brașovul”, spusese cineva.

Nu se vedea nimic. Postăvarul plutea singur peste un ocean de nori. Pădurile de brazi, care coborau pe versantul celălalt spre Timiș, se topeau după câteva sute de metri într-o negură albăstrie.

– Jos, sub noi, e valea Timișului. În față e Piatra Mare. La stânga e Brașovul.

Nora arăta cu mâna, în ceață, lucruri pierdute, intrate în neant.

– Știi ce se întâmplă astă-seară la Brașov? întrebă ea deodată.

Răspunse tot ea râzând.

– Se cântă, la Biserica Neagră, Oratoriul de Crăciun.

– Suntem în 23? se miră Paul.

– Da.

Rămase câtăva vreme cu privirea ațintită spre Brașovul nevăzut de dincolo de ceață. Părea că măsoară distanțele.

– Ce zici? Ar fi o nebunie dacă am coborî astă-seară la Brașov?

– Poate nu e o nebunie, spuse Nora. Dar cu siguranță o îndrăzneală.

 – E așa de greu?

– Prea greu nu. E lung.

– Și nu vrei să încercăm?

 – Ba da, Paul. Dacă facem mai întâi o dimineață serioasă de antrenament.

El acceptă toate condițiile. După cursa lungă pe care o aveau de făcut, concertul de seară devenea o răsplată.(…)

Nora stătu pe gânduri. Se întreba dacă nu e o prea mare îndrăzneală.

– Intrăm în aventură, Paul?

– Intrăm.

Ea porni înainte în recunoaștere, strigând din când în când, ca să-l anunțe că drumul e liber, și că poate veni.

Bietul lui plug fu demontat de la punctul de plecare. Schiurile derapau întruna. Nu era chip să le adune, să le oprească.

Pe o distanță de câteva sute de metri, drumul șerpuia printre brazi, cu viraje scurte, neașteptate. Paul nu reuși să prindă niciun viraj în picioare. Pe toate le trecu aruncându-se în zăpadă, căzând, rostogolindu-se. Auzea la intervale regulate strigătul Norei și îi răspundea.

 – Vii?

– Viu.

 Venea într-adevăr, nu putea face altceva decât să vină. Uneori se agăța de un brad, de o piatră, dar schiurile îl trăgeau mai departe.

 – A fost infernal, îi spuse Norei când o ajunse în sfârșit. Avea fruntea și obrajii zgâriați de zăpadă, răsuflarea tăiată de efort.

– A fost infernal, dar mergem mai departe, spuse tot el.(…)

Nu știa de câtă vreme ține cursa aceasta și nici cât va mai ține. Căzuse de mai multe ori, dar se ridicase imediat și pornise mai departe, simțind că dacă întârzie nu va mai avea curajul să se ridice.

 O lumină de amurg înnorat se stigea fără strălucire. Brazii se învăluiau în pâcla lor de seară, ca într-un fum.

Nora striga ceva din față. Părea un strigăt de ajutor, dar nu-l auzea bine: parcă ar fi venit din mari depărtări.

Paul se aruncă spre dreapta și se lăsă târât câtva timp prin zăpadă. Se lovise la cot, la genunchi, dar, oricum, reușise să se oprească.

Se ridică amețit, clătinându-se pe schiuri.

 – Ce s-a întâmplat? Nora îi arătă printre brazi lumini apropiate.

– Am ajuns. Suntem la porțile Brașovului.”

                                                                                (Mihail Sebastian, ,Accidentul”)

Într-o atmosferă de iarnă cu cerul cenușiu,cu pădurile de brazi dispărând în ceață, Nora îi arată lui Paul peisajul montan,numind locurile ce par pierdute în neant,în ceață și-i spune despre concertul de Crăciun de la Biserica Neagră din Brașov, propunându-i să coboare în oraș.Drumul ar fi pentru ei o,,îndrăzneală”,o adevărată aventură.Invitația Norei este acceptată de Paul.Coborârea cu schiurile este o încercare dificilă pentru Paul,o urmează cu greu pe Nora.Nefiind u schior bun,coborârea lui pe drumul șerpuit,cu cotituri printre brazi este dificil: cade,se rostogolește,se agață de câte un brad,nu poate stăpâni schiurile.Cu voință,curaj, se ridică după fiecare căzătură.În lumina amurgului,în ceață,amețit de căzătură,Paul vede luminile orașului printre brazi,iar glasul Norei este triumfător.

   Naratorul obiectiv relatează întâmplarea la persoana a 3a,lăsând cele două personaje să dialogheze.Narațiunea este puțină,autorul intervine,pentru a arăta dificultatea coborârii lui Paul pe drumul spre Brașov.Descrierea tabloului montan în ceața amurgului are rolul de a arăta o situație anevoioasă în care trăiesc personajele.Dialogul într-un limbaj simplu,clar conturează cele două personaje: Nora este femeia ce dorește o schimbare și-l invită pe Paul într-o coborâre prin zăpadă,este hotărâtă și pornește înainte,pentru  a încerca drumul ca o adevărată călăuză.Are grijă pe drum să urmărească mersul prietenului ei.Invitația sinceră de a asculta concertul de la biserică este felul curajos de a-și depăși amândoi limitele.Momentul când îi arată luminile lui Paul este ca o ieșire din întunericul greutăților,o eliberare. Coborârea dificilă,amețitoare  a lui Paul prin zăpadă este o lecție de curaj,de voință, orice coborâre şi orice cădere o simte ca o eliberare a sufletului,ca o  depășirea a propriilor limite .Are încredere în Nora și o urmează în aventură,simte că va învinge ,deși muntele,zăpada,aerul rece,brazii păreau că-l opresc ,rănindu-l,din încercarea lui de a ajunge la lumină,ca o speranță.

Autorul a reușit să creeze personaje viu conturate ce trăiesc senzații de zbor prin zăpezi,dorința  de lumină,de liniște interioară printr-un dialog clar într-un limbaj simplu.Interesant că cele două personaje nu-și spun pe nume,nu merg alături,nu sunt sufletește apropiați.

                                    GENUL EPIC  

     Genul epic reprezintă totalitatea operele literare scrise în proză/ în versuri, în care ideile și sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin intermediul naratorului, acțiunii și al personajelor, utilizând ca mod de expunere dominant narațiunea.

    Caracteristicile operelor/ textelor literare epice : 

a) autorul îşi exprimă indirect ideile, conceptele și sentimentele prin intermediul acţiunii şi al personajelor. 

b) există o acţiune ce poate fi prezentată pe momentele subiectului literar (expoziție, intrigă, desfășurarea /dezvoltarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul.

c) există personaje  care săvârșesc acțiunea. Acestea sunt fictive,  sunt rodul imaginației autorului, însă pot fi verosimile (pot părea reale).

d) este prezent naratorul –se observă prezenţa naratorului prin folosirea verbelor la persoana a III-a narator obiectiv şi la persoana I narator subiectiv; narator-personaj.                                                              e)  modul de expunere specific este naraţiunea --utilizată în relatarea faptelor/evenimentelor/ întâmplărilor în ordine cronologică. Narațiunea este completată de descriere şi dialog și uneori de monologul interior (în povestirile de tip jurnal la persoana I).

    Rolul modurilor de expunere într-un text epic:

a.narațiunea are rol de a dezvolta firul epic --de a relata/prezenta întâmplările;

b.descrierea este utilizată în expozițiune în prezentarea cadrului acţiunii şi descrierea atmosferei (timpul și locul acțiunii) , dar și în caracterizarea directă a personajelor (descrierea-portret) realizată de către autor, de către celelalte personaje sau prin autocaracterizare ( de către personajul însuși).

c)dialogul are rol de a caracteriza indirect, prin limbaj, personajele (prin modul în care comunică ) Dialogul conferă de asemenea,  dinamism povestirii, prin schimbul de replici dintre personaje.

d)monologul interior este modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care un personaj introspectează(analizează) propriile stări sufletești. (Vorbirea personajului cu sine însuși)

    Specii epice: –1.scrise în proză: schiţa, povestirea/naraţiunea, povestea, snoava,                                                                                     nuvela, basmul, romanul, parabola, anecdotă, reportaj,                                                                                    memorii, jurnalul, poemul                                                                                                  

                          –2.scrise în versuri:– fabula, balada, legenda, poemul eroic

                          -3. populare: balada,legenda,snoava, basmul (au caracter oral, anonim,  tradiţional-colectiv, expresiv, sincretic)

                           -4.culte (scrise de autori:schiţa, balada cultă, naraţiunea/povestirea, amintirile/ jurnalul, poemul eroic, basmul cult, nuvela, romanul.

           Momentele subiectului:

--expozițiunea (fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările conflictului).Stabilește situația inițială.

---intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii) Reprezintă evenimentul care schimbă situația inițială

---desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările cronologic și este partea cea mai amplă  a povestirii)

---punctul culminant (momentul cel mai tensionat/dificil al conflictului)

---deznodământul (sfârșitul conflictului, situația finală)