test ,,Florin Bican,, Tobă de carte” + Liviu Papadima ,,Cele trei mistere ale jocului”(fragmente)

Textul 1

,, Când în ghetele pregătite pentru venirea lui Moș Niculae am găsit cărți, am fost sigur că Moșu’ făcuse o greșeală. De-abia începusem clasa întâi și încă nu știam să citesc. Și nici n-aveam de gând să învăț. Ce să fac cu cărțile? Știam că Moș Niculae aduce jucării cu care te poți juca imediat. M-am îndepărtat de instalația cu ghete și cărți, fără să o ating. Ai mei n-au zis nimic.

Da’ pân’ la urmă și-a dat seama de greșeală. Înainte să mă culc, a revenit - pe ascuns, cum făcea mereu - cu o jucărie. A lăsat-o peste teancul de cărți, deasupra ghetelor. Era o tobă! [...]

 Când m-am întors de la școală în ziua următoare, domnu’ Dendrea, vecinul de deasupra, mă aștepta în scara blocului.

— Bună tobă ți-ai luat, m-a întâmpinat el.

 — Mi-a adus-o Moș Niculae, am dat eu să mă scuz.

Dar domnu’ Dendrea nu părea deloc supărat. M-a întrebat cu admirație în glas:

— Da’ ce-are, dom’le, în ea toba aia de sună așa?

— Păi... nu știu.

— Io-n locu’ tău m-aș uita. Trebuie să aibă ea ceva înăuntru de face așa frumos.

Acasă, am luat deschizătorul de conserve și m-am apucat să desfac toba. N-a mers din prima, dar m-am mai ajutat cu șurubelnița și până la urmă am reușit să-i scot capacul.

Pe peretele interior al tobei erau numai rafturi cu cărți, de jur împrejur. Dintr-un pas am fost înăuntru. Rafturile îmi veneau până deasupra capului. Trebuia să mă întind ca să ajung la cărțile de sus.

 — Cauți o carte anume? am auzit în spatele meu.

Mai auzisem bibliotecare la biblioteca de cartier de pe Pieptănari, așa că nu m-am speriat. Mam întors:

— Caut o carte care să știu io s-o citesc, i-am răspuns.

— În ce clasă ești?

— A-ntâia.

— Aha, a zis ea lămurită. S-a uitat în jur și a scos dintr-un raft o carte cu coperți cenușii.

— E despre o fetiță care vinde chibrituri pe stradă, a spus bibliotecara și mi-a întins cartea. M-am dat un pas înapoi.

— Pe asta nu știu s-o citesc. N-am voie să mă joc cu chibrituri, m-am scuzat.

 — Bine, s-a învoit ea și a pus cartea la loc. A scos alta. Cu coperți negre.

 — Asta cu ce-i? m-am trezit întrebând-o.

— Cu un pui de prepeliță care nu ascultă de mămica lui și-l împușcă vânătorul.

Nici pe asta nu știu s-o citesc. Da’ una cu un pui care să-l împuște el pe vânător n-aveți?

 Nu ținem desene animate, mi-a explicat bibliotecara.

A pus cartea la loc și a scos alta. Cu copertă colorată. Îmi plăcea. Dar ca să nu mă păcălesc, am întrebat:

—- Asta cu ce-i?

— E cu o fetiță care cade în vizuina unui iepure și ajunge într-o lume unde totul e altfel.

 — Pe asta cre’ că știu s-o citesc...

Am întins mâna după carte. Bibliotecara mi-a dat-o cu un zâmbet, i-am mulțumit și m-am așezat pe jos, sprijinit de rafturi. Am început să citesc. Pe litere, cum știam. Fiecare literă îmi poruncea un sunet și sunetele se împleteau în cuvinte. Din spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini mai ceva ca la desene animate.

Când am terminat cartea, am văzut că ieșisem din bibliotecă. Și din tobă. Stăteam pe jos în camera mea, cu cartea pe genunchi, și simțeam povestea plutind peste tot în jurul meu. Toba zăcea într-un colț, ca o cutie de conserve golită și aruncată pe marginea căii ferate

 Pentru că stricasem toba, n-am mai avut voie să ies la joacă toată săptămâna. Dar între timp învățasem să citesc. Moș Niculae îmi adusese multe cărți. Așa ca am putut ieși în multe alte locuri. Am ajuns chiar și pe strada lu’ fetița cu chibrituri”...

                                                      (Florin Bican,, Tobă de carte” în volumul „Jocuri și jucării. Seniorii”)

Textul 2

 ,,Sunt mai bine de treizeci de ani de atunci, de când am fost pentru prima oară invitat să predau, vreme de trei ani, la Universitatea din Viena.

 În apropierea universității erau două clădiri masive, de sfârșit de secol XIX, identice, așezate fața în față: Kunsthistorisches Museum și Naturhistorisches Museum — muzeul de istorie a artei și cel de istorie a naturii.

Aveam pe vremea aceea o legitimație de jurnalist din România, care îmi dădea drept de liber acces la mai toate muzeele din Austria. Cum să nu profiți de așa ceva?

Primul în care am intrat, lesne de ghicit, a fost muzeul de artă. L-am străbătut pe îndelete, sală cu sală, zile de-a rândul. Apoi am devenit un obișnuit de-al casei. Nici nu mai era nevoie să arăt legitimația: portarul mă saluta reverențios de fiecare dată, de îndată ce mă apropiam de intrare. [...] Cel mai adesea mă opream la sala cu picturile lui Bruegel cel Bătrân, pictor german din veacul al XVI-lea. Erau expuse acolo, pe lângă altele, trei capodopere ale artistului: Tumul Babei, Purtarea crucii și Jocuri de copii. Toate au în comun aglomerarea halucinantă de detalii. [...]

La fel de copleșit de un furnicar de oameni, masați într-o piață publică și pe străduțele laterale, este și tabloul Jocuri de copii. Toți însă, într-un chip miraculos, fac același lucru: se joacă. Asta înțelegem cel puțin din mișcările corpurilor, din asocierea lor, cel mai adesea, în perechi sau în grupuri și, nu în ultimul rând, din accesoriile pe care le folosesc precum bețe, cercuri, catalige etc. [...]

 Un lucru straniu e faptul că, în ciuda titlului tabloului, personajele care îl populează nu par a fi copii. Atât fețele, cât și corpurile par mai degrabă să indice o vârstă incertă, ca și cum am avea de a face cu niște adulți încremeniți cumva în copilărie. E probabil efectul unei iluzii picturale care a durat veacuri de-a rândul, în reprezentarea vădit îmbătrânită a copiilor din scene colective și chiar din portrete. Însă aici, în acest tablou, amestecul de trăsături sugerează una dintre stranietățile jocului însuși, pe care îl deprindem la cele mai fragede vârste și de care nu ne săturam până la adânci bătrâneți. Ca adulți și ca vârstnici nu ne mai jucăm șotronul, de-a v-ați ascunselea sau lapte gros, jucăm în schimb șah, canastă, go sau bridge, sau, de unii singuri, solitaire.

Al doilea lucru misterios e infinita varietate a jocurilor și a jucăriilor cu care ne jucăm. Jocurile, câte sunt cunoscute și recunoscute, omologate, sunt asemenea limbilor din toate timpurile și de pe întreaga suprafață a globului. Se spune că, în momentul de față, ar fi vorbite pe glob vreo 8 000 de limbi. Dar câte feluri de jocuri se joacă? Sau s-au jucat? La Kunsthistorisches am stat ore și ore în fața tabloului lui Bruegel, încercând să înțeleg, să recunosc eventual, ce face fiecare personaj sau fiecare grup de personaje.

 În fine, cel de-al treilea lucru de mirare e seriozitatea jocurilor. Personajele lui Bruegel nu râd, nu se amuză. Par, dimpotrivă, foarte concentrate la ce fac. Și totuși, în ciuda acestei seriozități care nu o dată ne dă bătăi de cap, jocurile ne aduc cel mai adesea bucurie și un sentiment de libertate cum rareori ne e dat să încercăm altminteri. [...]

Eu unul trebuie să recunosc că, deși am revenit în Viena de zeci de ori, nu am ajuns să intru și la Naturhistorisches Museum. Și asta, nu în ultimul rând, și din pricina tablourilor lui Bruegel.” 

  (Liviu Papadima ,,Cele trei mistere ale jocului”, în volumul „Jocuri și jucării. Seniorii”)

 Precizează, în două – trei enunțuri, mijlocul de caracterizare și trăsătura morală a copilului, identificate în fragmentul următor:

„Am întins mâna după carte. Bibliotecara mi-a dat-o cu un zâmbet, i-am mulțumit și m-am așezat pe jos, sprijinit de rafturi. Am început să citesc. Pe litere, cum știam. Fiecare literă îmi poruncea un sunet și sunetele se împleteau în cuvinte. Din spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini mai ceva ca la desene animate.”

Personajul se autocaracterizează folosind monologul interior prin  analiza propriilor gânduri și sentimente, precum și a faptelor comise, a limbajului și a comportamentului.Personajul își arată mișcările prin enumerarea verbelor la timpul perfect compus,persoana întâi:,,am întins,am mulțumit,m-am așezat,am început”,verbe ce transmit o sensibilitate puternică nuanțată.Apoi se simte cuprins de dansul cuvintelor care se transformă în imagini.Își povestște întâmplările cu naivitate,sinceritate,descoperind plăcerea de a citi.  

 Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

Lectura este o adevărată plăcere și un mijloc nesfârșit de cunoaștere. Nimic nu se compară cu lectura unei cărți frumoase,chiar dacă este o povestire ciudată ca aceea cu aventura băiatului care a uitat de a mai bate toba și a intrat în lumea fascinantă a cărților,învățând să citească.Cititul i-a îmbunătățit puterea de a cunoaște cuvinte,de a gândi și de a fi mai inteligent,de a descoperi înțelesul cuvintelor și așa a putut ,,ieși în multe alte locuri”,altă lume cu personajele ei. Cititul înseamnă cunoaștere,este un mod activ de a transforma mintea unui copil,, am putut ieși în multe alte locuri.

În al doilea text,autorul este impresionat de imaginile unui tablou,,Jocuri de copii”de Brruegel, pe care-l descrie prin cuvinte bine alese,încât cititorul înțelege mișcările personajelor,ca și când ar fi în fața acelui tablou și aseamănă jocurile limbilor,,vorbite pe glob.”La fel ca băiatul care,după ce a învățat rostul cuvintelor a simțit că din,,spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini”,autorul a vrut să înțeleagă mișcarea personajelor.

Ambele personaje au înțeles că prin cuvinte,prin înțelegerea unui tablou descoperă lumea,viața.

Crezi că jocul lecturii îți poate oferi posibilitatea de a pătrunde în alte lumi unde totul este altfel? Motivează-ți răspunsul,valorificând textul 1.

Cred că atunci când citesc, simt că mă detașez de lumea reală și pătrund într-o lume imaginară, experimentez fiecare sentiment, fiecare emoție a personajelor, traversez fiecare eveniment sau întâmplare la care participă personajul, trăiesc o nouă viață.

Lectura reprezintă o portiță de scăpare din lumea cotidiană. În cărți, totul este posibil, totul are un început și orice pagină ascunde în ea speranțe și visuri. Lectura este un joc, o dependență, un factor important al evoluției în viață sau chiar viața însăși. În fiecare rând, în fiecare pagină găsim un leac, un balsam pentru suflet. Chiar dacă citim printre rânduri, putem aduna povești de viață, experiențe, tot ceea ce noi nu am avut posibilitatea de a îndeplini sau trăi.

Băiatul din textul 1 a deslușit încet literele devenite cuvinte și a înțeles că a citi înseamnă va deveni  mai puternic sufletește și mental,pentru a  cunoaște alte lumi,a văzut că,,din spatele cuvintelor țâșneau înțelesuri care se împleteau în imagini”,a înțeles realitatea. În momentele din viață când totul pare un joc greu de câștigat, te poți încuraja prin a citi realizările altora, te consolezi prin realizările întâlnite în paginile citite, te regăsești în personaje, te inspiri, îți creezi propriile viziuni asupra cunoașterii, începi să ai aspirații, visezi la finaluri fericite. Lectura înseamnă un joc care te prinde într-o călătorie aparte, o evadare și o pătrundere într-un Univers în care proiectarea dorințelor și a nevoilor tale este posibilă și, mai mult decât posibilă, este încurajată și susținută. Când citesc, îmi imaginez fiecare pas al personajelor, fiecare gest. Lectura este o artă vizuală. Mă face să mă simt diferit, extraordinar. 

 Asociază fragmentul din ,,Tobă de carte” de Florin Bican cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

Voi asocia textul 1 cu povestirea,,Cartea care mirosea urât” de Caius Dobrescu în care există un personaj asemănător,,o fetiță”fără nume cu o imagine dezordonată, intră în anticariatul bunicului  fără plăcere,fiindcă n-o atrăgeau cărțile,obiectele vechi,iar bunicul o certa și-i dădea ca exemplu de urmat pe sora ei ,se plimbă prin anticariat și ajunge la o carte.Ca-n basme,cartea devine personaj, are însușiri omenești, de respingere:freamătă,își strânge paginile,degajă un miros neplăcut.Neștiutoare,neștiind tainele cărților,fetița nu simte refuzul cărții,,avea nasul înfundat”,nu cunoștea rostul cuvintelor,frumusețea cititului.Fără a fi tulburată,cu insistență,fetița învață să citească,se poartă cu grijă cu cartea,care se transformă,își răspândește ,,mirosul de parfum de lavandă”--lumina,plăcerea de a fi citită.Fetița descoperă plăcerea de a citi,descoperă frumusețea din cărți și,,ia cartea cu ea acasă”,pleacă spre cunoaștere,spre învătătură,spre lumină.La fel este și băiatul fără nume care,desfăcând toba descoperă lumea cărților și,deși nu știe să citească, încearcă să găsească o carte potrivită la recomandarea unei bibliotecare.În cele din urmă învață să citească și asemenea fetiței urcă o treaptă în transformarea celui nerăbdător de a cunoaște lumea,viața.

  Cele două personaje asemănătoare descoperă pasiunea pentru lectură,spre cunoaștere.

Scrie un text în care să prezinți mesajul/ o semnificație a textului selectat din Tobă de carte de Florin Bican.

După părerea mea, mesajul fragmentului dat gravitează în jurul ideii lecturii ca mijloc de evadare într-o lume a cuvintelor, a cunoașterii.

În primul rând, cred că  textul transmite mesajul  rolului pe care îl are citirea cărților potrivite unei vârste. Personajul principal este un băiat în clasa întâi care a primit o jucărie,o tobă, și la îndemnul unui vecin descoperă lumea fascinantă a cărților.Trece ca un călător din lumea reală în altă lume a cărților dintr-o bibliotecă.

Și ca-n basme totul se transformă:interiorul tobei care făcea zgomot devine o bibliotecă liniștită în care o femeie îi recomandă cărți pe care să le citească.Dialogul imaginar dintre băiat și bibliotecară dinamizează narațiunea, o face mai vie, marchează diverse valori expresive: atitudinea binevoitoare,serioasă a bibliotecarei ce înțelege că băiatul nu știa să citească,ezitările băiatului în fața cărților,nu recunoaște că nu știe să citească,se scuză copilărește când aude ideea unei cărți:

,,n-am voie să mă joc cu chibrituri”sau,milos,refuză cartea despre puiul de prepeliță.Acceptă cartea cu aventura unei fetițe care ajunge,,într-o lume unde totul e altfel” și cu migală descoperă rostul literelor,al cuvintelor.

De asemenea, mesajul textului  este legat de trecerea personajului într-o altă lume, la o altă etapă: de învățăcel,descoperă literele,cuvinte,înțelesuri noi,vede imagini,iar în final iese la lumina cunoașterii,în realitate.Și chiar dacă e pedepsit, pentru că a stricat jucăria,e mulțumit că a putut,,ieși în multe locuri”din lumea cărților.Pentru băiatul din clasa întâi cititul l-a familiarizat cu sunetele și cuvintele, i-a dezvoltat imaginația,vocabularul,l-a învățat despre lumea din jurul său,l-a încurajat să fie curios.

În concluzie, pot afirma că mesajul textului dat este acela de a arăta importanţa lecturii în evoluţia personajului. Pot încheia înțelegând metafora,,tobă de carte”care face referire la băiatul care a învățat mult din cărți,a primit pasiunea pentru cunoaștere,a găsit în carte o sursă importantă de învățătură.,de înțelegerea lumii.

 

 

 

test: Mircea Cărtărescu,, Florin scrie un roman”(fragment) +,, beneficii-ale-jocurilor-video-pe-care-sigur-nu-le-știai”

 

Textul 1

,, ... fără să bănuiască nicio clipă adevărul: că nu trăieşti în realitate, ci în nişte pagini scrise cu pixul într-un caiet făcut ferfeniţă şi pătat de dulceaţă şi margarină. Florin reciti ultimele pagini ale romanului său haiducesc şi zâmbi foarte satisfăcut. Deşi avea numai treisprezece ani, iată că se dovedea în stare să imagineze aventuri palpitante, ce mai, ca un scriitor adevărat. „Marfă!”, exclamă el când ajunse la pasajul cu năvălirea calului. Chestia asta o să le placă, la pariu, şi lui George Mare, şi lui Ovidiu, care deja citiseră aproape tot romanul. Şi, în general, la toată gaşca lui. Acum, în vacanţă, se vedeau în fiecare zi. Ieşeau de obicei cu rolele la magazinul din colţ, făceau câteva ture, încercau figuri şi apoi se aşezau pe gărduleţul verde şi pălăvrăgeau. Atunci era momentul să le citească şi din roman. Vreo doi se apucaseră şi ei de un SF, dar nu ieşise nimic. Idioţii îi vopsiseră pe extratereştri în toate culorile, le făcuseră coarne şi antene, dar la mai mult nu-i dusese mintea. Pe când Florea al lui ştia să lupte, avea mereu ceva haios de spus. Nu se compara!

Se aşeză la computer şi începu să joace „Duke”. Era cel mai bun joc. Aveai în faţă o armă şi puteai să mergi înainte, înapoi, la dreapta, la stânga, doar apăsând pe săgeţele. Trăgeai în rafale şi omorai la monştri cu nemiluita. Găseai chei şi deschideai uşi secrete. Ca-n realitate. Se-ntreba uneori dacă Duke, eroul, sau monştrii ştiau să facă tot ce le comandă copilul care se joacă. Nu, sigur că nu ştiau.

Când se plictisi, îşi puse rolele şi, cu caietul cel gros în buzunar, ieşi la colţul străzii. Nu mai apăruse, deocamdată, nimeni din gaşcă. Pe trotuarul celălalt trecu încrezuta de Ana, cu celelalte capre, Florina şi Elena. Băiatul îşi luă vânt, încercă fluturele, dar fetele nici nu se uitară la el. De parcă Ana şi el nu fuseseră prieteni până acum o lună, când i-o suflase Călăul dintr-a opta. Îi ziceau aşa, fiindcă dădea la picioare la fotbal. „Lasă, Ano, că te aranjez eu”, îşi spuse Florin în sine, regretând că în ultimele pagini n-o făcuse decât să plângă la marginea drumului după un amărât de han. Lasă, că romanul nu s-a terminat! Ca să se răcorească îşi luă o îngheţată pe băţ şi, rozând din ea câte puţin, alunecă pe role, lejer, prin faţa vitrinelor de magazine.

.. ... fără să bănuiască niciun moment adevărul: că, la rândul lui, el nu trăieşte în realitate, că e şi el doar un personaj din povestirea mea şi că eu, scriitorul, pot să-l fac să meargă pe role mai departe, să se oprească, să dea colţul străzii, să se împace cu Ana, să se ducă la şcoală, chiar dacă-i vacanţă, şi să ia numai zece sau numai doi, şi orice-mi trece mie prin minte.

Pe ecranul computerului meu, în faţa căruia lucrez de o oră şi jumătate, văd ultimele rânduri ale povestirii pe care tocmai o citeşti, chiar în clipa asta. Povestirea am s-o duc la editură, ca să fie inclusă în manualul tău. Abia acum, când tu o citeşti, ea începe să existe cu adevărat. Şi...

Dar stai o clipă, că sună la uşă. Mă ridic de la birou, străbat holul şi deschid. E poştăriţa.

-Sunteţi domnul Florescu?

- Da.

- V-am adus o telegramă. Semnaţi aici.”

                                                                                ( Mircea Cărtărescu,, Florin scrie un roman”)

Textul 2

,,Jocurile video pot ajuta la îmbunătățirea abilităților sociale la copii, în special la cei care se luptă cu dificultăți de interacționare.

Modul în care jocurile video promovează abilitățile sociale

Deși există o credință larg răspândită că jucătorii sunt izolați social, multe jocuri video moderne încurajează interacțiunea între jucători. Majoritatea utilizatorilor (peste 70%) se joacă împreună cu unul sau mai mulți dintre prietenii lor. Aceștia joacă fie în cooperare (acolo unde doi sau mai mulți jucători lucrează împreună pentru a atinge scopul jocului), fie competitiv (unde fiecare jucător concurează împotriva celuilalt jucător sau jucătorilor)

Cum îmbunătățesc jocurile video cooperative abilitățile sociale

Distracția prin intermediul jocurilor video în cooperare (sau „cooperativă”) îi poate ajuta pe copii să învețe cum să lucreze împreună cu ceilalți. 97% dintre copii (99% dintre băieți și 94% dintre fete) joacă o anumită formă de jocuri video, conform sondajelor realizate de Pew Research Center și Fundația MacArthur între 2007 și 2008. Din tinerii jucători chestionați, două treimi au afirmat că joacă jocuri video pentru a socializa față în față cu prietenii și familia (comparativ cu puțin peste 25% care joacă online cu prietenii lor de pe Internet).

Jocurile video care prezintă „canapea cooperativă” (adică jocuri video cooperative care permit utilizatorilor să se joace împreună pe aceeași consolă) permit jucătorilor să interacționeze față în față în timp ce joacă jocul. A vorbi despre joc și a discuta despre strategii poate ajuta jucătorii să învețe să facă parte dintr-o echipă și să-și îmbunătățească abilitățile de conversație.

Cum îmbunătățesc jocurile multiplayer abilitățile sociale?

Jocurile online multiplayer, deci cu mai mulți utilizatori simultan, pot ajuta jucătorii să-și îmbunătățească abilitățile sociale. În special, jocurile de rol online multiplayer (sau MMORPG), cum ar fi World of Warcraft, și jocurile de rețele sociale, cum ar fi FarmVille, pot îmbunătăți abilitățile sociale ale jucătorilor și pot încuraja comportamente prosociale. În aceste comunități sociale virtuale, trebuie luate decizii din mers despre partenerii de încredere, pe cine să respingi și cum să conduci cel mai eficient un grup. În esență, jucătorii trebuie să facă judecăți sociale rapide în timp ce joacă aceste tipuri de jocuri video. Dat fiind aceste contexte sociale captivante, jucătorii deprind rapid abilități sociale și comportamente prosociale care ar putea fi generalizate în relațiile dintre colegi și familie, în afara mediului de joc.

Jocuri video concepute special pentru dezvoltarea abilităților sociale

Aceste beneficii ale jocurilor video sunt cele mai mari atunci când jucătorii utilizează jocuri special concepute pentru a recompensa comportamentele prosociale, cum ar fi cooperarea eficientă, sprijinul și ajutarea altor jucători. Un studiu arată faptul că jucătorii care au jucat mai multe jocuri prosociale la începutul anului școlar au avut mai multe șanse să prezinte comportamente utile mai târziu în acel an. Mai multe studii au descoperit, de asemenea, că adolescenții care joacă jocuri cu experiențe civice, cum ar fi MMORPG Guild Wars 2, sunt mai predispuși să participe la activități sociale sau civice (cum ar fi voluntariatul, strângerea de fonduri pentru caritate și încurajarea celorlalți să voteze la alegeri) la școală și în viața lor de zi cu zi. Se pare că jocurile video care încurajează cooperarea, ajutorul reciproc și implicarea în cauze sociale pot pune bazele dezvoltării acestor comportamente în situații din lumea reală.”

              (https://www.magline.ro/blog/articole/beneficii-ale-jocurilor-video-pe-care-sigur-nu-le-știai)

Menționează, în câte un enunț, tiparul textual identificat în fiecare dintre fragmentele de mai jos. 

a) „- Sunteţi domnul Florescu?

- Da.

-V-am adus o telegramă. Semnaţi aici.” 

Tiparul textual este dialogat(este folosit dialogul ca mod de expunere) redă un schimb de replici dintre două personaje:domnul Florescu care răspunde cu glas hotărât întrebării poștașului.Fiecare replică este introdusă prin  linia de dialog,intonația este arătată prin semnul întrebării și punct. 

b) „Acum, în vacanţă, se vedeau în fiecare zi. Ieşeau de obicei cu rolele la magazinul din colţ, făceau câteva ture, încercau figuri şi apoi se aşezau pe gărduleţul verde şi pălăvrăgeau. Atunci era momentul să le citească şi din roman.”

O trăsătură a textului narativ pe care o identific în fragment este prezența unui narator  obiectiv,vocea textuală prezintă timpul narațiunii,vacanța,acțiunile unui personaj alături de prieteni:plimbări cu rolele,discuții; sunt redate prin verbe la timpul imperfect care  creează o scenă ce pare că se desfăşoară sub ochii cititorului. În acest fragment naratorul obiectiv relatează întâmplarea cu ajutorul narațiunii,la persoana a 3a.

Prezintă un element de conținut comun celor două texte,valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

Un element comun celor două texte este jocul.În primul text.personajul termină de scris un roman,pe  care-l citea și prietenilor,se joacă la computer,,Duke”,pedepsind prin,,rafale monştri cu nemiluita”și printr-o dexteritate deosebită găsea,,chei şi deschidea uşi secrete.”Încerca cu ajutorul rolelor să impresioneze fetele și-n joacă executa diferite figuri ca un patinator perfect.

În textul al doilea text se arată importanța jocurilor video care ,,încurajează cooperarea, ajutorul reciproc și implicarea în cauze sociale”,acestea pot pune bazele dezvoltării unor comportamente în situații din lumea reală,pot determina adolescenții să participe la activități sociale sau civice în relațiile dintre colegi și familie, în afara mediului de joc.

Crezi că jocurile sunt importante în dezvoltarea relațiilor sociale? Motivează-ți răspunsul, valorificând textul 2.

Ca activitate specific umană, jocul se evidenţiază prin faptul că este proiectat în funcţie de o finalitate recreativă, diferită de cea productivă, specifică muncii, de aceea, poate fi realizat şi de adulţi. Jocul acoperă toate perioadele de vîrstă ale copilăriei. Diferenţa dintre jocul copilului şi cel al adultului este determinată de natura şi mijloacele scopului recreativ. La copil constituie forma deosebită a vieţii prin care se realizează legătura cu realitatea înconjurătoare:natura,ceilalți oameni decât cei din jurul lor,mediul înconjurător;la adult este asociat cu alte mijloace de natură, artistică, sportivă sau productivă. În ambele situaţii se confirmă natura socială a jocului ca activitate psihică specifică. Jocul oferă oportunități de a învăța interacțiunea socială. În timp ce se joacă împreună, copiii și chiar adulții învață să coopereze,să respecte reguli,să își dezvolte autocontrolul și,în general,să se înțeleagă cu alte persoane. Jocurile oferă oamenilor cu parcursuri diferite posibilitatea de a se cunoaște și a interacționa.

Chiar dacă acțiunea jocurilor se desfășoară în mediul virtual, copiii și adolescenții care sunt pasionați de jocurile pe calculator reușesc să-și dezvolte abilități cât se poate de reale și de utile în dezvoltarea lor pe termen lung. În aceste jocuri timpul de rezolvare al situațiilor este de obicei limitat, e necesară o bună capacitate de a lua decizii rapid, de a își îmbunătăți rezistența la stres.În al doilea text se arată că,, majoritatea utilizatorilor (peste 70%) se joacă împreună cu unul sau mai mulți dintre prietenii lor.” Jocurile pot fi un excelent instrument de consolidare a legăturii cu cei din familie, copilul devine un partener de încredere pe termen lung,folosind „canapea cooperativă.”Jocurile indiferent că sunt jocuri de acțiune, jocuri cu tematică istorică sau educațională,dezvoltă capacitatea de concentrare.Jocurile încurajează ,,cooperarea, ajutorul reciproc și implicarea în cauze sociale pot pune bazele dezvoltării acestor comportamente în situații din lumea reală.”

Asociază fragmentul din „Florin scrie un roman” de Mircea Cărtărescu cu un alt text literar , prezentând, o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

În textul 1,fragment, personajul-narator povestește despre scrierea unui  roman,,haiducesc”de care este ,,satisfăcut”,pentru că imaginase,,aventuri palpitante”,fiind convins că și toată,,gașca”va fi încântată.Este în vacanță și se relaxează cu rolele,urmărind să impresioneze o fată,apoi se distrează cu jocuri video.

La fel și adolescentul din,,Romanul unui adolescent miop”de Mircea Eliade se decide să scrie un roman despre viața sa neînțeleasă de ceilalți din jurul său,inspirându-se din jurnalul propriu.Eroul romanului va fi chiar el.Îi povestește prietenului său,Dinu, despre prezența unei fete în roman,chiar dacă nu cunoaște niciuna și acesta se oferă să-l ajute.Vara sa îl sfătuiește despre eroii romanului și îi propune câteva titluri,îi explică amănunțit despre felul de a fi al fetelor.Dinu îl încurajează în scrierea romanului,dorind să fie chiar personaj.

Cele două personaje sunt preocupate de creația literară,de scris,punând în discuție într-un fel original raportul relitate-ficțiune și relația autor-narator-personaj. 

SUBIECTUL AL II-llea 

Imaginează-ți că ești în vacanța de vară și îți petreci foarte mult timp cu prietenii.

Scrie un text narativ în care să prezinți o întâmplare reală sau imaginară din această vacanță, incluzând o secvență dialogată, de minimum patru replici, și una descriptivă.

E vacanță,sfârșit de vară și, împreună cu prietenii dornici de călătorii,am ajuns la capătul țării,la Dunăre.Stăm pe malul Dunării,într-un sat, într-o căsuță albă cu ferestrele pline de flori.Într-o dimineață plecăm cu bătrânul-vecin într-o călătorie,ne plictisisem cutreierând sătucul cu câteva căsuțe,oameni puțini și din când în când apăreau niște turiști rătăciți. Ceţuri groase, alburii, ne înconjoară şi nu vedem nimic.Drumul coboară adânc prin valea umbrită, cotește printre copaci și ajunge într-un loc de o pace și o frumusețe ce ne lasă fără cuvinte. E răcoare şi umezeală, putem auzi Dunărea cum clipoceşte la mal, îi simţim mirosul şi o bă­nuim la câţiva paşi de noi, dar încă nu o putem ve­dea. Bătrânul care ne este ghid stă nemişcat, sprijinit într-un băţ, aple­cat uşor înainte. Ochii lui albaştri sunt acum două linii subţiri, sub sprâncenele stufoase şi răvă­şite, încercând să pătrundă ceţurile cu privirea. Din larg ajung, totuşi, zgomote ciudate, venite până la noi parcă din altă lume. Se aud cai nechezând şi ga­lopând, ţipete ce nu se disting clar, dacă sunt de oa­meni sau de păsări, huruituri sinistre de lanţuri gre­le, ce ar putea să fie de la barjele ce plutesc în sus şi în jos, sau ar putea să fie,îmi spune bătrânul, amintirea vechiului lanţ turcesc ce era tras peste Dunăre, de pe un mal pe altul, separând țări și imperii.

Soare­le se ridi­că, cețurile încep să se risipeas­că zdrenţuite. Eu încă nu văd nimic, dar bătrânul ridi­că băţul şi arată undeva, în de­părtarea albă a ceţurilor de pes­te Du­năre:

-Uite vezi acolo e  insula Ostrov!

-Acum cerurile se desprind de pă­mânt, ceaţa se ridică în nori, şi din apele cenuşii ale Dunării creş­te spinarea unui animal uriaş,ne arată bătrânul și uimiți câțiva cred că e o poveste.

 Insula Ostrov ni se arată deo­dată, gigantică şi de un ver­de cu scli­piri de smarald, pe mă­sură ce soa­rele urcă pe cer. Este insula copilăriei bătrânului.

 -Astăzi este rezervaţie natu­rală de protecţie strictă şi obiec­tiv turistic pentru turişti,adaug eu,așa ca să-l uimesc(citisem într-un pliant).

- Nu cred că un loc de o asemenea frumuseţe şi sălbăticie mai poa­­­te exista pe pământ,îmi spune șoptit bătrânul,de parcă nu a auzit cuvintele mele.

 Pe măsură ce ne apropiam, insula devenea tot mai mare. Dacă la început pă­rea spatele unui animal uriaş, încetul cu încetul, de­ve­nea un pământ întins, imposi­bil de cuprins cu privirea. Du­nărea, liniştită pentru un timp, se lărgeşte aici, şi malurile i se depărtează, parcă tocmai pen­tru a face loc Ostrovului, a­ceas­tă bucată de pământ ce a supravieţuit în mod mira­culos trecerii timpului. 

Încă de la primii paşi pe insulă, am fost surprinși. Mă gândeam că pământul ei este mocirlos,un teren cum văzusem în Deltă.

- Nici vorbă!privește ma­lurile insulei sunt din cel mai fin nisip, în care picioarele ţi se afundă la fie­care pas!

Este o linişte ciudată, venită poate din pacea ape­lor, şi este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos ţâşneşte cea mai bogată şi sălbatică vege­taţie! Înaintăm pe insulă ca într-o Ţară a Minunilor. Iepuri uriaşi ne taie calea, peste tot sunt păsări: berze negre şi egrete,cufundari, lebede şi gâşte sălbatice. Aerul e plin de fluturi şi libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea şi armo­nia domnesc peste pădurile de sălcii albe şi roşii, pe sub care vieţuitoarele par a trăi doar pentru bu­cu­ria acestei tihne. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub ramurile salcâmilor,ne oprim uimiți: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, pu­­ter­nici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Ne privesc liniştiţi, ca pe o curiozitate. Ani­male superbe, rod al libertăţii totale.

-Cel mai greu este pentru ei iarna,îmi spune bătrânul, când mâncarea este puţină şi pe Dunărea îngheţată pot trece lupi. Dar s-au adaptat.

Caii sălba­tici care pasc aici se feresc din ca­lea noastră. Urcăm. De sus, se vede de jur-împrejur întreaga insulă şi Du­nărea care o înconjoară. Apa are o altă culoare, mai deschisă, şi cumva este mai stră­lu­citoare şi mai liniştită.Curios mi se pare că noi care suntem gălăgioși,vorbăreți,abia respiram,iar ohii erau mari,mirați,fascinați.

Ne-am întors cu barca pe malul Dunării. Apele marelui fluviu erau agitate şi sclipeau învolburat-cenuşiu.Și noi care luasem o minge mare să jucăm fotbal...e păcat...aici e altă lume...doar de văzut...

compunere--Sărbătoarea zilei de 24 ianuarie

       E iarna lui Ianuarie și în căldura camerei versurile lui Alecsandri mi se par potrivite:,,Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”...iar calendarul îmi arată ziua de 24-Unirea Principatelor Române,zi de sărbătoare pentru românii din rotunda noastră țară.Caut cartea de istorie și recitesc un text ce mă impresionează:

,,În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.

Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.”Atunci hora unirii,a frăției s-a desfășurat în fiecare oraș și sat,un singur glas a cântat:

     ,, Hai să dăm mână cu mână 
        Cei cu inima română, 
        Să-nvârtim hora frăției 
        Pe pământul României! ”

Și acum ca și atunci românii vor purta cocardele tricolore, costumele românești cusute cu florile câmpului,cu ramurile verzi ale veșniciei,cu galbenul razelor ,cu albastrul cerului;se vor închina numelor celor ce-au dorit armonia neamului,le vor rosti numele,le vor privi portretele,vor rugăciuni pentru binele neamului românesc.Pe scenele teatrelor se va cânta și dansa ,vor fi prezente personajele din vremurile unirii:Cuza,Kogălniceanu,Doamna Elena și mulți alții.Dar momentul cel mai important va fi marea horă a Unirii,unde se vor prinde toți cei ce simt românește.                                                                                                                                 

Morala zilei, pe care românii trebuia să o reactualizeze în fiecare an, este că în Unire stă puterea naţiunii,că 24 Ianuarie este un moment în care noi întrebăm istoria şi ea ne întreabă pe noi ce am făcut să dovedim că suntem ROMÂNI ADEVĂRAȚI!!!!!!!!!

test: Richard Peck,, Un an haihui ”+ Cristian Mungiu,, Tania Ionaşcu,bunica mea ”

Textul 1

,,În dimineaţa de sâmbătă, înainte să răsară soarele, făceam deja plăcinte. Bucătăria era un paradis ameţitor de vanilie, cuişoare şi melasă neagră. Bunica a cernut făina petrecăreţilor şi a frământat-o cu sare şi untură ca să pot eu întinde pe urmă aluatul. M-a urmărit cu mare grijă cum procedam. Niciodată nu presăram sucitorul cu destulă făină pentru gustul ei. Şi trebuia să ţin minte să întind foaia din mijloc spre margine, nu înainte şi înapoi. Şi să aibă exact trei milimetri grosime, altminteri o luam de la capăt.

Nu ştiu câte plăcinte am copt. Şi nu ştiu de sub găinile cui apăruseră toate ouăle alea. Până la căderea serii aveam deja căruciorul roşu plin cu cele mai bune plăcinte cu nucă şi cu dovleac care existaseră vreodată.

Bunica n-avea niciun chef să vină la şcoală, la petrecerea de Halloween, mi-a spus-o clar. Eu ardeam de nerăbdare, pentru că mă aşteptam să avem cele mai grozave gustări.

-Te costumezi? m-a întrebat bunica.

- Costumele sunt pentru copilaşi.

A stat pe gânduri.

Pe urmă a hotărât să mă conducă până la şcoală, din motive de siguranţă. Purta şorţul cel bun, cu şnur în zigzag pe margine. Am remarcat că avea şi pană de fazan la pălărie, ceea ce pentru ea însemna găteală. Trebuia să-mi fi dat seama că bunica nici nu se gândise să lipsească de la distracţie...

Bunica a umplut uşa, iar oamenii au ridicat privirea alarmaţi şi surprinşi. Avea renumele că se ţinea departe de lume şi îşi vedea de ale ei, dar de fapt, dacă mă întrebaţi pe mine, era peste tot în acelaşi timp. Mulţimea s-a despărţit ca Marea Roşie în faţa lui Moise şi noi am trecut cu plăcintele.

Pe masa cu gustări nu prea aveai ce alege. Câteva castroane cu floricele de porumb lipite între ele, două sau trei platouri cu fursecuri simple, o tavă cu ciocolată de casă. Comitetul şcolii

adusese un bol de cidru slab. Bunica a făcut ochii roată peste ofertă.

- Bine ca n-a făcut Effie Wilcox chec, îmi trebuia un fierăstrău să-l tai, a remarcat ea.

S-a dezbrăcat de haina bunicului şi şi-a suflecat mânecile. Evident că avea de gând să împartă chiar ea plăcintele pe care le făcuse. Era momentul ei de glorie. Îl pregătiserăm de mult.

A apărut domnişoara Butler. Purta o rochie de satin negru şi o fundă asortată în păr, care mie personal mi s-a părut cam bătătoare la ochi pentru o profesoară.

- Doamnă Dowdel, ce frumos din partea dumneavoastră! a zis ea, întrucât bunica nu era chiar membră a comitetului de părinţi. Plăcintele arată delicios.

- Îmi trebuie un teanc de farfurii de carton, a răspuns bunica.

Lumea începea să se adune la coadă. Domnişoara Butler a făcut rost de farfurii, de furculiţe şi de două cuţite. Bunica şi cu mine am început să tăiem plăcintele. Ea putea scoate dintr-o singură plăcintă mai multe felii decât orice om pe care îl cunoşteam. (…)

Plăcinta a ajuns pentru toţi, ca pâinea şi peştii lui Iisus. După ce am reuşit să ne aşezăm şi noi, o femeie s-a întors să vadă dacă mai putea primi o porţie. Era înaltă şi ciolănoasă, cu voce groasă.

- Doamnă Dowdel, declar solemn că este cea mai bună plăcintă cu dovleac pe care am mâncat-o vreodată. Bunica ştia să primească un compliment fără să comenteze.

- Cine era doamna? am întrebat-o eu. -

-Reba Pensinger, a zis ea pieziş.

Înainte să se termine seara, noi, cei tineri, cu excepţia lui Augie, am participat la concursul de pescuit mere din lighean cu gura. Am prins două şi le-am luat acasă, iar bunica le-a copt cu zahăr brun.

                                                                                                             (Richard Peck,, Un an haihui ”)

Textul 2

,,Mi-am petrecut copilăria în aceeaşi casă cu bunicii dinspre partea mamei, la Iaşi, în oraş. (...) Ţineam foarte mult la Bunica, şi ea la mine. Încercam s-o bucur petrecând cât mai mult timp cu ea. Mă tot întrebam însă cam cu ce altceva aş mai fi putut s-o ajut eu acum, când viaţa ei era în acea etapă în care nu se mai punea problema vreunui nou început, a unor planuri sau schimbări substanţiale. Cum aş mai fi putut eu acum să mai dau un sens unor lucruri pe care nu le mai putea schimba nimeni? Am început prin a asculta cu răbdare poveştile Bunicii ori de câte ori venea vorba. Apoi am întrebat-o eu lucruri în plus - simţind că îi făcea bine să povestească. Şi, în final, cândva, pe la mijlocul anilor ’90, m-am apucat să consemnez sistematic toate amintirile vieţii ei într-un caiet studenţesc cu coperte cartonate, gri, pe care, în ciuda tuturor mutărilor din casă în casă prin care am trecut în viată, l-am păstrat întotdeauna la suprafaţă.

Bunica - mi-o amintesc - stătea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roşie, iar eu stăteam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări şi scriam, consemnând fiecare amănunt pe cât puteam cu vocea ei, încercând să-i păstrez cât mai mult vorbele. Unele lucruri şi le amintea mai precis, altele mai puţin. În orice caz însă, din când în când zicea: dacă pe tine te interesează lucrurile astea, eu ţi le spun – dacă crezi că ţi-or folosi într-o zi la ceva.

O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile Bunicii ca să-I dau ei sentimentul că nu şi-a trăit viaţa degeaba. (…).

Scriu rândurile acestea într-un moment când mă apropii de vârsta Bunicii mele de când am început să am primele amintiri cu ea. Mi se părea bătrânâ pe atunci, cum ţi se par obligatoriu bunicii când eşti copil. Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viaţa, nu doar ca să-I dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba - căci nu ştiu dacă Bunica era aşa de obsedată de zădărnicie, -ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai uşor zădărnicia vieţii ei - şi a vieţii în general. ”

                                                                                     (Cristian Mungiu,, Tania Ionaşcu,bunica mea ”)

=Precizează o trăsătură a tiparului narativ, ilustrând-o cu o secvență din textul 1. 

Tiparul textual este narativ prin prezența unui narator subiectiv ce-și exprimă propria experiență trăită cu ocazia pregătirilor de Halloween; vocea textuală povestește o întâmplare petrecută alături de bunica,ce-și ajută nepoata la prepararea plăcintelor.,,Bunica n-avea niciun chef să vină la şcoală, la petrecerea de Halloween, mi-a spus-o clar. Eu ardeam de nerăbdare, pentru că mă aşteptam să avem cele mai grozave gustări.”Totuși își însoțeștee nepoata.

=Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

Legătura necondiționată dintre bunici și nepoți este un element comun al celor două texte în care autorii par că vor să-și descopere rădăcinile.În primul text,personajul-narator povestește participare alături de bunică la sărbătoarea de Hallowenn.Este impresionată și mândră de figura bunicii ce impunea celorlalți respect,, Bunica a umplut uşa, iar oamenii au ridicat privirea alarmaţi şi surprinşi.. Mulţimea s-a despărţit ca Marea Roşie în faţa lui Moise şi noi am trecut cu plăcintele.”În al doilea text,autorul ascultă ,,cu răbdare poveştile Bunicii”,adevărate lecții de viață,amintiri pe care le consemnează într-un caiet și mărturisește că a notat mai mult pentru sine,, ca să pot eu accepta mai uşor zădărnicia vieţii ei - şi a vieţii în general.”

Cele două bunici le-au dat nepoților sensibilitate și o inimă frumoasă.

=Crezi că experienţa de viaţă a bunicilor este importantă pentru nepoţi? Motivează-ți răspunsul, valorificând unul dintre cele două texte 

Consider asemenea tuturor copiilor mari și mici că prezența bunicilor are urmări benefice asupra întregului comportament al copiilor.Bunicii sunt o oază nesecată de dragoste necondiționată de care nepoții se pot bucura din plin. Rolul acestora ia diferite forme, de la prietenul cel mai bun, confidentul, până la istoricul familiei, cel care menține și transmite legăturile și poveștile din familie. Legătura formată între nepoți și bunici este unică tocmai datorită faptului că aceștia din urmă nu pun nicio condiție pentru atenția și dragostea lor.Bunica Tania își povestește viața cu răbdare crezând că pe nepot îl interesează viața ei. Bunicii au tot timpul din lume, pentru a acorda atenție nepoților, iar răbdarea lor o depășește cu mult pe cea a părinților. Copilul se simte astfel în siguranță, iar casa bunicilor devine un loc de refugiu și chiar de regăsire. Bunicii au timp și experiență, pentru a-i învăța lucruri interesante,povestindu-le întâmplări din propria viață, oferindu-le sfaturi înțelepte, fascinându-i chiar și atunci când ajung la maturitate.Astfel bunica Tania se lasă în voia amintirilor spuse cu simplitate, pe care nepotul le consemnează,neștiind că acestea vor ajunge într-o carte,iar nepotul a înțeles peste ani că amintirile bunicii le-a notat mai mult pentru el,, ,,ca să pot eu accepta mai uşor zădărnicia vieţii ei - şi a vieţii în general.”

=Asociază fragmentul din opera „Un an haihui” de Richard Peck cu un alt text literar, prezentând o valoare morală/ culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

Voia asocia fragmentul din textul 1 cu câteva idei din romanul„Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”de scriitorul suedez Fredrik Backman 

Bunica Elsei,din acest roman are o influență semnificativă asupra vieții fetei, este o femeie excentrică și plină de viață, care a transmis iubirea pentru povești și o lume imaginară. Singura care o înțelege și care-i cultivă aplombul fetei este bunica, fost medic în zone calamitate, privită la rândul ei de ceilalți drept o femeie excentrică.Bunica este ieșită din comun, nu se aliniază majorității regulilor impuse de societate și face ce simte, cum simte și doar atunci când vrea ea. Legătura dintre cele două este cimentată de o lume secretă de poveste pe care bunica o inventează,născută din iubire pură,ce le aparține în întregime și unde se pot desfășura în voie într-o împletire minunată de basm și real.

Asemănătoare este și Bunica din textul 1, Doamnă Dowdel,impune corectitudine,pricepere,urmărindu-și nepoata în bucătărie.Apoi cu hotărâre își conduce nepoata la sărbătoare.Toți cei prezenți îi arată respect,iar ea creează un moment de satisfacție pentru fată,devenind o persoană importantă și, mulțumită, primește complimentele pentru plăcintele aduse.

  Cele două bunici oferă nepoatelor un exemplu de viață,de iubire,de protecție.

Morala: Să ai o bunică e ca și cum ai avea o armată. Acesta este privilegiul suprem al unui nepot: să știi că cineva este de partea lui întotdeauna, indiferent de detalii......

=Scrie rezumatul textului 1...................................................................................................................

compunere---Peisaj de iarnă

                                     Peisaj de iarnă

 Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul fi­rişoarelor de ghea­ţă ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla abu­­rită. Şi privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi! Iar ziua ce va în­cepe e deja îne­cată în alb! Ochii îmi sunt orbiţi de lumina strălu­ci­toa­re a zăpezii şi mă cla­tin uşor în dansul de care mă las prins.Afară....fri­gul şi fulgii cad cu ne­miluita, mă ciu­pesc de obraji, prind câţiva din zbor şi zâmbesc în timp ce se to­pesc şi se fac una cu mi­ne. Copacii din jur parcă plâng, loviți nemilos de vântul necruțător.

 Eu cred că e important ca în cenuşiul înconjurător,înfri­coşător, în vuietul vântului, în nămeţii iernilor, în puhoaiele apelor ce plâng cu lacrimi înghețate, în liniştea pământului, în frea­mătul crengilor , în zborul păsărilor rămase, să văd Iarna cu zăpada strălucindă.

 Doar verdele acelor brazilor, ză­pada aşternută pe ramurile dantelate şi albastrul profund al ce­rului dau un contrast de o fru­­museţe care tăie res­pi­raţia chiar și a căprioarei care s-a oprit lângă intrarea unui adăpost părăsit.Iar eu,ascuns după un trunchi gros, nu pot decât să văd perdeaua de fulgi care acoperă în liniște urmele ei delicate și sunt fericit că niciun ochi rău nu o pândește.

E liniște în jur și strigătul ascuțit al unui cocoș de munte îmi pare o melodie plăcută. În imen­sitatea albă care mă înconjura un lup alb, venit de la celălalt capăt al pădurii,mi-a părut ma­gie cu­rată.

 Mă ui­tam şi mă înfio­ram,privindu-l luat de ro­to­coa­lele uria­şe de zăpadă şi de vânt, cum se ridică în aer și cum doar ochii albaștri deveniseră două stele pe cerul iernii.

Ză­padă,dia­mante, bulgări ce lasă prin aer dâre stră­lu­ci­toare ca nişte comete de foc creează o lumină specială, de basm, iar când în­cepe să înnopteze, am o senzaţie stranie, cobor în­tr-un mister adânc şi greu de înţeles.

Admir acest alb suveran şi co­tropitor, care acoperă totul şi dă o lumină magică zi­lelor şi nopţilor.Îmi plac nopţile de iarnă lu­mi­noase, scârţâitul zăpezii ca un susur, ca o cântare a apei.

 Ză­pada albă şi pură apropie oamenii, ca într-un vis nostalgic, de eter­nitate. De aceea am senzaţia că atunci când merg prin zăpadă, păşesc spre un tărâm neţărmurit.

 Un bulgăre, un om de zăpadă stră­lucitor, ţurţuri argintii sau flori de gheaţă pe o fereastră... acesta este misterul pe ca­re îl re­tră­iesc, de câte ori lumea se în­groa­­pă în ză­pezi.

Este foarte bine, se spune, să priveşti întinderi mari, alburi și atunci sufletu-mi este cuprins de o bucurie adevărată.....

test: Mihail Drumeș.,Srisoare de dragoste”(fragment) + ,,Competitivitatea la copii – sindromul ,,primul din clasă”,Gireada Luiza,în,,revistacariere.ro”

 

TEXTUL 1

,, În cursul superior, am un coleg de clasă care poartă un nume sonor şi destul de cunoscut pentru mine. îl strigă la  catalog Apelevianu I. Relu. Ştiu că boierul nostru, Apelevianu, are un frate, undeva, prin părțile Mehedințiului. Aşadar, acest Relu trebuie să fie odrasla acelui moşier. Îi ascund că sunt de fel din Apelevii. Nu-mi  vine deloc la îndemână să mă privească de sus, dându-şi aere de superioritate, fiindcă se trage din nobilimea rurală.

Chiar din prima zi, când „Moş Goriot” de franceză îl  scoate la lecție, Relu turuie la perfecție conjugă- rile. Cât îl suceşte şi-l învârteşte profesorul, nu-i chip să -l încurce Până la urmă , îl felicită în auzul clasei întregi:

― Bravo, Apelevianu, îți dau nota 10!

Urmăresc din bancă , numai ochi şi urechi, examinarea lui Relu. Nu ştiu cum de nu mă îmbolnăvesc. Sunt fiert, roşu de invidie, în stare să -l sugrum pe colegul care a dat răspunsuri atât de perfecte. Uneori îmi vin în fire, raționez, parcă , mai săntos. Ştiu, îmi dau seama, că franceza e pentru el o joacă  de fiecare zi, fiindcă o cunoaşte din familie. Dar asta n-aş zice că e o consolare pentru mine.

Ce-i de făcut ? Nimic alta decât să m-aşez cu burta pe carte. De aceea, m-apuc şi învăț zi şi noapte, noapte şi zi,ca un disperat care va fi osândit la moarte, dacă nu i-o ia rivalului înainte la învățătură, dacă eu, Gherghel-pricăjitul, nu voi fi deasupra odraslei Apelevienilor. Crâncena invidie care mă  copleşeşte şi-mi ia mințile,e fără doar şi poate, prima treaptă a scării pe care încerc s-o urc. Acest suiş al ambiției, sprijinit de o forță organică uriaşă , nu pare lipsită de sens la o analiză mai atentă.Admit ca alți colegi să mă depăşească la învățătură , nu-mi pasă de ei... Insă Relu n-are voie să mi-o ia înainte. Nu! Pentru nimic în lume!... Nu pot să-i iert meritele, în  ruptul capului.

Îmi dau destul de bine seama că nu numai invidia şi  ambiția mă înverşunează împotriva acestui coleg, ci și ura. E, în orice caz, un sentiment complex, febril, care nu mă va slăbi de-a lungul anilor. Şi continui a învăța pe deşelate, amestecând ziua cu noaptea, până la istovire. E curată nebunie, recunosc, dar nu pot face altfel.

În sfârşit, marea răsplată care mă unge cu miere pe suflet nu zăboveşte să vină pe firul timpului. În ziua aceea ―14 mai 1919, mi-o amintesc perfect „Moş Goriot” mă scoate la tablă . Culmea ciudățeniei: îl pofteşte şi pe Apelevianu odată cu mine. Spun „culmea ciudățeniei”,pentru că  profesorul nostru n-are obicei să examineze decât un singur elev. Ce l-o fi găsit de astă dată să ne scoată pe amândoi la lecție? Examinarea ține mai bine de o jumătate de oră.Nu rămân de căruță,mă țin dârz tot timpul. Va să zică , egalitate până acum.Şi, deodată,când mă aştept mai puțin,adversarul confundă o poezie de Verlaine, atribuind-o lui Baudelaire. Iii, mămulică! Doamne,l-am  băgat în cofă!

― Greşeală ! ripostez, fără a-i da răgaz să -şi îndrepte eroarea. ,,Chanson d'automne” nu e de Baudelaire, ci de Verlaine. E drept că şi Baudelaire are o poezie ,,Chant ă d'automne.”Dar asta e altceva!

Confuzia nu e chiar atât de gravă,însă foarte bine-venită,căci iau un mic avans față de potrivnic. Pentru toată clasa e o dovadă peremptorie c-am răspuns mai bine decât el. „Moş Goriot” judecă tot aşa: îmi pune nota 10, iar colegului meu 9.”

                                                                        (Mihail Drumeș.,Srisoare de dragoste”)

TEXTUL 2

, Unii părinți consideră competitivitatea bună și o încurajează, motivul fiind fie autodepășirea forțelor proprii, fie că ea face parte din viață și e bine să se obișnuiască copiii cu ea. Alți părinți, dimpotrivă, văd competitivitatea ca pe o sursă de tensiuni și stres emoțional și cred că ea nu ne ajută să devenim mai buni, ci dimpotrivă! Însă, fie că o considerăm benefică sau nu, competitivitatea o trăim cu toții, și mari și mici și va trebui să ne obișnuim cu ea și să găsim instrumente să o integrăm și să știm cum îi facem față.

  De ce însă își poate dori un copil să fie ,,cel mai bun” și nu ,,printre cei mai buni” sau ,,în grupul de mijloc”? De cele mai multe ori pentru a-și mulțumi părintele care fie îi spune direct, fie îi transmite non-verbal că își dorește să fie cel mai bun. Alteori pentru că nu se simte competent în alte domenii ale vieții lui, la sport, la muzică sau la desen și descoperă că la învățătură îi este cel mai ușor să fie bun! Și atunci, vrea să fie cel mai bun din dorința de a se simți valorizat. Orice copil se naște cu nevoia de recunoaștere a valorii sale, iar copilul „cel mai bun din clasă” își găsește valoarea acolo.

  Ce putem face noi, părinții, pentru a-i ajuta pe copiii cu ,,vreau să fiu cel mai bun din clasă”?

 Mai întâi să facem un exercițiu de introspecție legat de ce ne dorim noi pentru ei. Ce e important pentru noi, statutul de cel mai bun sau să se bucure de ceea ce învață și să fie lipsit de tensiune? Când punem presiune pe copil, mai mult sau mai puțin conștient, el nu se mai poate dezvolta așa cum îi dictează sinele. Este periculos pentru ei să le impunem dorințele noastre.

  Revenind la exercițiul de introspecție, ne ajută să ne amintim care era poziția noastră la școală când eram noi mici, care erau luptele pe care le duceam în relația cu școala și cu colegii. Poate aveam o poziție de jos și ne-am jurat să nu lăsăm să se întâmple asta cu copilul nostru. Poate eram cei mai buni din clasă, acum avem tot ceea ce ne dorim (oare?) și vrem ca și cu ei să se întâmple la fel. O dată ce începem să povestim despre școală, vom vedea câte fire de izolare se desprind din țesătura amintirilor. Fire pe care le-am uitat și pe care le țesem fără să vrem și în relația cu copiii noștri.

  O dată depănate aceste fire, vom ști cum să le fim alături copiilor noștri. Vom ști să îi detensionăm de presiunea lui „vreau să fiu cel mai bun”. Vom ști să îi ajutăm să reintre în grupul de prieteni, dacă între timp au fost excluși. Vom ști să îi ajutăm să își păstreze statutul de cel mai bun ȘI să aibă prieteni! Vedeți, nu există o regulă în viață, dacă e mai bine să fii cel mai bun sau nu! Contează ce își dorește copilul și dacă această dorință este a lui sau dacă o îndeplinește pe a noastră. Important e ca noi să fim detensionați de presiunea „vreau să fiu cel mai bun”!

                 (,,Competitivitatea la copii – sindromul ,,primul din clasă”,Gireada Luiza      în,,revistacariere.ro”) 

=Precizează o trăsătură a personajului Gherghel și mijlocul de caracterizare din fragmentul:

,, De aceea, m-apuc şi învăț zi şi noapte, noapte şi zi,ca un disperat care va fi osândit la moarte, dacă nu i-o ia rivalului înainte la învățătură, dacă eu, Gherghel-pricăjitul, nu voi fi deasupra odraslei Apelevienilor.”

           (pricăjit. adj. v.-abătut,amărât,deprimat,descurajat;) 

Prin caracterizare directă-autocacaracterizare-personajul Gherghel-pricăjitul,își exprimă printr-un monolog interior ambiția de a învăța continuu,,ca un disperat”,deznădăjduit,exagerându-și starea în caz de nereușită de a-și întrece rivalul la învățătură.Prin persoana întâi singular,personajul este încrezător că această competiție în care se află este o mândrie personală care îi dă sentimentul că este puternic,deși își știe condiția umilă în fața celuilat,,odraslei Apelevienilor.”

=Precizează un element de conținut comun celor două texte,valorificând câte o secvență relevantă.

Dorința de a fi cel mai bun, de a se simți valorizat este un element comun celor două texte.Gherghel,personajul din primul text este un singuratic,ambițios,disperat în dorința de a-l întrece pe colegul său la limba franceză.În sufletull său se unesc ura,invidia, învață cu neliniște doar pentru a-l vedea pe adversarul său învins.Îi urmărește răspunsurile,îl păndește și e fericit când găsește o greșeală.Aceasta este o competiție bolnăvicioasă.

 În textul al doilea,autoarea explică cu argumente rolul părinților în situația când un copil își dorește să fie,,cel mai bun”: să nu-și impună propriile  dorințe; să le fie alături copiilor;să-i detensioneze de presiunea„vreau să fiu cel mai bun”;să îndrume să aibă prieteni;să-i întrebe ce-și doresc.

  Sunt două texte care arată competitivitatea în mod diferit:egoism și înțelegere.

=Consideri că a fi competitiv este o calitate sau un defect?textul 1.

Să fii competitiv,să fii mai bun înseamnă să fii în fiecare zi o variantă mai bună din ceea ce ești.

Salturi nu există. Fiecare etapă are rostul ei în drumul nostru către autocunoaștere. Avantajul competitiv este acel atribut care permite unui om să se poziționeze deasupra concurenților săi.

Este și dorința personajului-narator din textul 1 care dorește să iasă în evidență comparativ cu colegul care l-a uimit pe profesorul de franceză.

Cred că  nu există oameni buni sau oameni slabi, există doar oameni diferiți.Cel ce intră într-o competiție poate irosi prea multă energie comparându-se cu alții. Comparația cu ceilalți ucide orice formă de bucurie,astfel personajul își spune,,pricăjit”-deprimat,deznădăjduit și crede că starea lui se va îmbunătăți ,dacă-l întrece la ora de franceză pe colegul său.

Am citit un sfat:,,Dacă chiar vrei să concurezi cu cineva, concurează cu tine însuți, uită-te doar la rezultatele tale și, dacă reușești să înveți câte ceva nou, vei deveni mai bun.”Competiția l-a împins pe Gherghel la egoism,bucurându-se de confuzia colegului său.

Concluzia mea este că dacă te vei uita la alții, poate vei câștiga față de ei,așa cum și-a dorit personajul--a luat nota 10-- dar vei pierde față de potențialul tău.  

=Asociază fragmentul din textul 1 cu un alt text literar,prezentând o valoare morală/culturală comună prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

 Voi face o asociere inedită între două personaje:Gherghel din primul text și învățătorul din textul lui Mircea Sântimbreanu,,Elev”.

Gherghel este foarte bun la învăţătură, această capacitate se bazează mai mult pe încăpăţânare decât pe nişte calităţi înăscute, este ambiţios până la a deveni invidios şi frustrat, în special pe un coleg de-al său Relu Apelevianu, care provenea dintr-o familie bună. 

S-a ambiţionat  să se facă remarcat,pentru a-l întrece la ora de franceză pe cel care vorbea fluent această limbă. Gherghel este o persoana competitivă, chiar dacă nu recunoaște, are un complex de inferioritate în raport cu celălalt,gândind că se poate ridica,creându-și o poziție dominantă față de toți cei din jur.Este un personaj tragic.

   Învățătorul Dumitru Mironescu,venit din război fără o mână, se străduiește a fi un exemplu în scrierea literelor pentru elevii săi,iar elevii ajung să-i imite scrisul,,Pe nesimțite, îi imitam scrisul. Scriam mai toți aplecat spre stânga.”Acest om era în competiție cu el însuși,căuta să-și depășească infirmitatea,scriind cu mâna stângă,să fie exemplu pentru elevii săi.Este un exemplu,este omul ce a concurat cu el însuși, și-a dorit rezultate și a reușit să învețe ceva nou, a devenit mai bun pentru cei din jur.

=Caracterizează personajul din textul 1.

Fragmentul este un monolog din perspectiva lui Gherghel, este scris sub forma unui jurnal. 

 Gherghel își spune,,pricăjitul”,știindu-se un copil sărac, tot ce avea era dorința de a învăța și de a-l întrece pe colegul său,,odrasla unui moșier.”

Gherghel este foarte bun la învăţătură, această capacitate se bazează mai mult pe o încăpăţânare de arivist, decât pe nişte calităţi înăscute, este ambiţios până la a deveni invidios şi frustrat, în special pe un coleg de-al său Relu Apelevianu, care provenea dintr-o familie bună. 

S-a ambiţionat  să se facă remarcat,pentru a-l întrece la ora de franceză pe cel care vorbea fluent această limbă.Ambiția de a fi mai bun scoate în evidență ce e cel mai bun la el, se va strădui să arate că-l poate depăși pe celălalt,pentru a putea să se simtă mai bine.

Personajul este caracterizat în mod direct prin autocaracterizare.Datorită perspectivei narative subiective trăsăturile personajului reies și din faptele săvârșite și vorbele rostite.Mărturisirea lui uimește atunci când simte,,crâncena invidie”,sentiment nemilos,iar treptele invidiei,ale nemulțumirii sunt presărate cu ură,deși înțelege că e,,curată nebunie”ambiția lui.Simte cum furia,ura îl transformă în neom,capabil de a-l distruge,,Sunt fiert, roşu de invidie, în stare să -l sugrum pe colegul care a dat răspunsuri atât de perfecte.” Trăirile pe care le experimentează devin un  adevărat haos interior, nu discerne binele de rău. Învață continuu,excesiv,iar atunci când sunt puși față în față cei doi,,Gherhel se bucură diabolic de confuzia celuilalt,fericit că a câștigat competiția.  

Gherghel este o persoana competitivă, chiar dacă nu recunoaște, are un complex de inferioritate în raport cu celălalt,gândind că se poate ridica,creându-și o poziție dominantă față de toți cei din jur.Este un personaj tragic.

Textul este scris într-un limbaj simplu și ușor de descifrat, accesibil oricui și oferă o lecție prețioasă,chiar dacă rămâi cu un gust predominant amărui. 

 

 

       

  

,,Să plângi tu plânsul tuturora…

Din zbuciumul eternei lupte,

 Să smulgi fulgerătoare versuri

Bucăți din inima ta rupte…

 S’aprinzi în bolta vremii aștri,

 Din zborul tristului tău gând…

Văpaie!…Ce-o să-i pese lumii

Că tu te mistui luminând!?”

                          Alexandru Vlahuță pentru Eminescu

Eu cred că spaţiul temporal 15 ianuarie – 15 iunie are deja o ciclicitate mistică. Poetul se naşte în fiecare 15 ale primei luni a anului, pe 15 iunie se duce să moară puţin ,iar celelalte şase luni ale anului se purifică în Nirvana creştină, pentru a reveni iarăşi în orizontul de referinţă al românilor. De fapt, ziua de naştere fiind oarecum în apropierea Crăciunului, iar ziua morţii aproape de ziua Învierii şi Înălţării la cer a lui Isus Hristos, momentele de referinţă ale vieţii lui Eminescu se înscriu între coordonatele principalelor sărbători ale creştinătăţii ortodoxe.

Dumnezeu a creat lumea, dar fiul lui Dumnezeu – Eminescu a creat neamul românesc!!!!!!!!!!

 

                Filmul,,Parfum de femeie” este o poveste despre conştientizare şi maturizare.

Spre finalul filmului este o scenă celebră,în care Frank Slade,lococotenentul-colonel orb,interpretat de Al Pacino,îi ia apărarea printr-un discurs memorabil lui Charlie,studentul care l-a însoțit într-un weekend.în New York și care urmează să fie exmatriculat pe nedrept din facultate.

   În fața mai marilor universității, Frank Slade ține o pledoarie memorabilă asupra faptului că școala ar trebui să construiască, în primul rând, caractere.Asta este o afirmație a primului rege al românilor, Carol I, că asta e misiunea școlii - până să furnizezi cunoaștere, trebuie să construiești caractere, adică persoane care să discearnă ce e bine de făcut în serviciul celorlalți.

 

                         Discursul personajului Frank Slade(interpretat de Al Pacino)

Rectorul colegiului:-,,Am să recomand Comitetului Disciplinar să fii dat afară.D-le Simms, sunteți un trădător și sunteți un mincinos.

Frank Slade:-Dar nu e un turnător!

Rector::-Scuzați-mă?

Slade:.-Nu, nu cred ca am să vă scuz.

Rector:-D-le Slade! Sunteți la școala Baird, nu în cazarmă.

D-le Simms, vă voi da o ultimă șansă să spuneți adevărul.

Slade:-D-l Simms nu o vrea. Nu are nevoie să fie numit...,,încă vrednic să fie numit bărbat Baird". Care este motto-ul dumneavoastră, aici? ,,Băieți, turnați-i pe colegii voștri, salvați-vă; orice mai puțin decât atât,și vă vom arde pe rug"?

Aici e Charlie înfruntând focul și acolo e George...ascunzându-se în buzunarul tatălui său. și dumneavoastră ce faceți? îl veți răsplati pe George...și îl veți distruge pe Charlie.

Rector.-Ați terminat, D-le Slade?

Slade:-Nu, doar mă încălzesc.Nu știu cine a mai fost aici.William Howard Taft, William Jennings Bryant, William Tell, orișicine.Spiritul lor este mort, dacă au avut vreodată unul.E dus. Și dacă credeți că îi pregatiți pe acești copii pentru bărbăție,ar trebui să v mai gândiți odată, pentru că eu spun că ucideți chiar spiritul...pe care aceasta instituție pretinde că îl inspiră.

Ce fel de spectacol ați pus astăzi aici? Adică, singurul om demn stă aici lângă mine.Sunt aici să vă spun că sufletul acestui băiat este intact. Nu este negociabil.Știți de unde știu?Cineva de aici, și nu am de gând să spun cine, s-a oferit să i-l cumpere.Numai ca Charlie nu l-a vândut.

Rector:-Domnule, liniștiți-vă.

Slade:- Nu stiti ce înseamnă neliniștea,d-le Trask.

 A fost un timp, când puteam vedea și am văzut.....Voi credeți că doar trimiteți acest minunat băiat...înapoi acasă,dar eu spun că voi...îi executați sufletul! Și de ce?

Nu știu dacă decizia lui Charlie de acum...este bună sau greșită; nu sunt nici juriu, nici judecător.Dar vă pot spune asta:el nu va vinde pe nimeni...pentru a-și cumpăra viitorul!Și asta, prietenii mei, se numește integritate.Se numește curaj.Ăsta este materialul din care liderii ar trebui făcuți.

Am fost si eu la răscruci în viața mea.Am știut întotdeauna care era calea cea bună.Fără excepție, am știut, dar nu am ales-o niciodată.Știti de ce? Era prea al naibii de greu.Acum, priviți-l pe Charlie.A ajuns și el la o răscruce.A ales un drum.Este drumul cel bun.Este un drum clădit din principii...care conduce la caracter.

Lăsați-l să-și continue drumul....îi țineți viitorul în mână.Este un viitor valoros, credeți-mă.Nu-l distrugeți. Protejați-l.Îmbrățișați-l.Vă va face mândri într-o bună zi, vă promit.’’

test ușor: Cezar Petrescu,, Apostol”(fragment) + Veronica D. Niculescu(,, Dar eu nu ştiu engleză!, în Cum a fost prima zi de şcoală”)

 Textul 1

       ,,E cincisprezece septembrie. Clopoțelul a sunat deschiderea şcolii şi în satul Ponoare tânărul învățător Nicolae Apostol intră în clasă emoționat. Patruzeci de suflete, elevi din toate clasele primare, îl întâmpină în linişte desăvârşită, încremeniți în băncile vechi de lemn.

     ─ Bună dimineața, copii!

     Nimeni nu scoate niciun sunet. ,,De ce nu răspund? Nu ştiu? Le e frică?” se întreabă învățătorul în gând. Apoi continuă:

     ─ Să facem cunoştință! Mă numesc Nicolae Apostol. Acum vreau să vă cunosc şi eu numele.

      Se îndreaptă spre un băiat, mărunțel din banca întâi, cu privirea în pământ. Îi prinde bărbia. Îi ridică uşor capul. Apoi îl priveşte în ochi cu blândețe.

     Copilul n-avea nimic prostesc ori încăpățânat în privirea decolorată. Numai un fel de sfială sălbatică, așa cum mai văzuse în ochii apoși ai cățeilor, când n-au învățat să descifreze intențiile din privirea stăpânului.

     ─ Ei, hai, băiatule, vezi? Nu te bat, nu te mănânc. Răspunde frumos, cum te cheamă?

     Cu o sforțare care păru că i-a sleit glasul, copilul abia șopti:

     ─ Culiță… zice băiatul cu glas sleit.

     ─ Şi mai cum?

     ─ Culițăăă…

     ─ Dar pe tatăl tău cum îl cheamă?

     ─ Gheorghe, rosteşte Culiță, de parcă îşi dă sufletul.

     ─ Cum îi mai zic oamenii ca să-l deosebească de ceilalți Gheorghe din sat?

     ─ Colțun… Aşa ne spune nouă.

     ─ Asta voiam eu să știu. Așadar și pe tine te cheamă Colțun. Culiță, adică Nicolae Colțun. Nicolae Gheorghe Colțun.

     ─ Da…

     ─ Nu da! Spune frumos după mine… Te-am întrebat cum te cheamă. Tu răspunzi: Nicolae Gheorghe Colțun.

     ─ Te-am întrebat cum te cheamă. Tu răspunzi: Nicolae Gheorghe Colțun! repetă cu fidelitate Culiță.

       Elevii izbucnesc în râs.

      ─ Nu râdeți, zice învățătorul. E vina mea. Voi începe cu cei mai mari.

     Şi priveşte în ochi o fetiță.

     ─ Pe tine cum te cheamă?

     ─ Toader Chihaia din clasa a III-a primară, satul Ponoare!

     ─ Foarte bine! Dar pe tine?... Dar pe tine?

     Toți răspund corect.

     ─ Dar pe tine? îl întreabă din nou pe Culiță.

     ─ Nicolae Gheorghe Colțun din clasa întâi primară, comuna Ponoare!

     ─ Bravo, Nicolae Gheorghe Colțun!

     Învățătorul zâmbeşte. ,,Sunt neştiutori, dar isteți. Trebuie să-i scot la lumină!”

                                                                                           (Cezar Petrescu,, Apostol”)

    Textul 2

      ,,Nu-mi amintesc deloc prima zi de şcoală, adică pe cea din clasa întâi. Dar mi-o amintesc pe cea dintr-a doua. Pe bancă era un manual superb (îl am şi acum), nu semăna cu celelalte, altă hârtie, alt gen de desene, iar pe copertă am citit: „Limba engleză”. Am ieşit îngrozită, am fugit, am prins-o pe mama din urmă şi am strigat cu toată disperarea: „Dar eu nu ştiu engleză!“

      Probabil că nu-mi amintesc prima zi de şcoală din clasa întâi nu atât din cauză că ştiam să citesc şi să scriu (urât!) de la 5 ani, dar mai ales pentru că, într-un fel, frecventam deja de un an şcoala. Sora mea mai mare îşi uita foarte des acasă câte ceva – ba faţa de bancă, ba pacheţelul… – aşa că la câteva minute după plecarea ei se auzea ţipătul de soprană al mamei, iar eu ştiam că trebuie să dau fuga după soră. Iarăşi! Goneam pe bulevardul lung bombănind uituca şi ajungeam fie înainte să se intre în clasă, când copiii făceau înviorarea în curte, fie în primele minute ale orei. Înduram clipa de teribilă ruşine când învăţătorul râdea cu toată faţa şi mă ciupea de obrajii dolofani de preşcolară în faţa întregii clase, apoi o tuleam înapoi în paradisul meu de ierburi înalte de la marginea oraşului, promiţându-mi că asta a fost ultima dată.

      Când mi-a venit rândul să devin şcolăriţă, am descoperit o învăţătoare care nu ciupea copiii de obraji, era foarte rezervată şi cu răsfăţurile, şi cu notele. Niciun copil din toate generaţiile  ei

 n-a avut niciodată media 10. Ne dădea un singur 9 pe final, la Sport, la Caligrafie, la Lucru manual, la orice, aşa încât să avem medii generale de 9,9 şi ceva. „10 e doar pentru profesori“, spunea, iar noi le explicam asta cu seriozitate şi altor copii, care numai dintr-o neştiinţă a profesorilor lor terminau anul cu 10 şi purtau coroniţe la fel de frumoase ca ale noastre”…

 

                               (Veronica D. Niculescu,, Dar eu nu ştiu engleză!, în Cum a fost prima zi de şcoală”)

6.  Precizează, în două – trei enunțuri, o trăsătură morală  a personajului Culiță, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare, ilustrându-l cu o secvență:

          ,,Copilul n-avea nimic prostesc ori încăpățânat în privirea decolorată. Numai un fel de sfială sălbatică, așa cum mai văzuse în ochii apoși ai cățeilor, când n-au învățat să descifreze intențiile din privirea stăpânului.”  

 Naratorul prin caracterizare directă prezintă prin descriere un copil timid,speriat cu o privire nedumerită,sfioasă; „un fel de sfială sălbatică”,comparându-l cu vietățile neajutorate.Sunt cuvinte pline de duioșie și înțelegere de către un străin pentru un copil derutat,singur,lipsit de apărare,neștiutor.                                                                                

7. Prezintă, în 30 - 70 de cuvinte, o temă comună celor două texte, valorificând câte un element de conținut

                             Tema comună a celor două fragmente este școala.

  Primul text prezintă ziua de 15 septembrie din perspectiva elevilor, dar și din cea a unui învățător tânăr.Învățătorul emoționat îi salută cu voioșie pe copii,se prezintă și este nedumerit de tăcerea din clasă.Dorește să afle numele copiilor, iar primul copil este atât de tulburat,încât nu știe să-și spună numele întreg,repetă cuvintele învățătorului și, abia după ce-i ascultă pe copiii mai mari, știe să răspundă complet,era doar în clasa întâi.Concluzia învățătorului,,Trebuie să-i scot la lumină”exprimă dorința de a le arăta copiilor adevărurile cărților,a învățăturii a cunoașterii.

  Al doilea text prezintă amintirile scriitoarei Veronica D. Niculescu,nu-și amintește decât impresia din prima zi de școală a clasei a doua când a primit cartea de engleză.Glumind,mărtirisește de ce nu-și amintește prima zi din clasa întâi:făcuse alături de sora mai mare această clasă,ajutând-o cu obiectele uitate.Reamintește severitatea învățătoarei sale,notele primite.

   Cele două texte prezintă trăirile unor copii din primele zile de școală cu naivitate și înțelegere.

8. Crezi că elevii din clasele mai mari pot fi modele pentru cei aflați în primul an de școală? Motivează-ți răspunsul,valorificând textul 1.

  Sigur că da,elevii cei mici văd întotdeauna în cei mari niște modele de urmat, caută sfaturi sau sunt mult mai atrași spre a-i asculta, mai mult decât sunt de un profesor, este unul de al lor, dar este dincolo de bancă,departe, dincolo de baricade și totuși le vorbește lor,uneori nu-l înțeleg.

Oricât de apropiat și prietenos s-ar purta un dascăl și indiferent de tehnicile abordate în predare, elevul îl va privi cu o anume distanță, pe când un elevmai mare, va duce la sporirea atenției, la creșterea gradului de interes. Elevul mai mare este un exemplu de urmat, cei mici vor încerca să îl imite și să se apropie cât mai mult de acesta.Așa a înțeles și Culiță,elevul timid care nu știe cum să  răspundă învățătorului în prima zi de școală.După ce ascultă răspunsurile elevilor mai mari,răspunsul lui este clar și hotărât.Răspunsurile celor mai mari  l-au inspirat,i-au  dat încredere.

9. Asociază fragmentul din ,,Apostol” după Cezar Petrescu cu un alt text literar,prezentând o valoare culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

                   Voi asocia textul 1 cu povestirea,,Domnu Trandafir”de Mihail Sadoveanu.

În primul text este prezentat un tânăr învățător care vine într-o clasă cu mulți copii în prima zi de școală.Este emoționat și-i salută pe copii cu voioșie și căldură în glas,nedumerit de tăcerea cu care este întâmpinat.Este răbdător cu copilul care nu-și poate spune numele și înțelege că acesta era prea mic, îi cunoaște pe cei mai mari,astfel că cel mic înțelege cum să vorbească.Este hotărât,,să-i scoată la lumina”cărții,a învățăturii a adevărului.

,,Domnu Trandafir”este un dascăl cu experiența școlii.Și el are o clasă cu copii mari și mici.

Pasionat de munca sa, dascălul reușea să își captiveze elevii, avea un prisos de bunătate în el

,, pentru că în acest suflet era ceva din credința și din curățenia unui apostol." Era atașat de copii,le dă lumina cărții și mai ales învățătura sufletească,adică dragostea pentru muncă, pentru cinste, dreptate, adevăr și frumos,mai presus de toate, dragostea de țară.

   Cei doi sunt adevărați apostoli-oameni aleși ce dăruiesc învățătură,credință în adevărurile vieții.

Scrie rezumatul textului 1...................................................................................................