maciiiiiiiiiii

compunere--Iubesc vara...

Iubesc Vara!!!!!!!!!!!!!

             ea cu o baghetă magică împarte soare și cer albastru,nisipuri calde și mare înspumată,cărări umblate de pași neastampărați,cantecele neobositelor zburătore, ploaia cu stropii jucăuși ce nu contenesc să cadă din cer și apoi, razand, fug și se ascund după luna superbă, fluturii ce ademenesc florile colorate și parfumate,dar mai ales căldura....

Iubesc Vara!!!!!!!!!!!!!

             pentru nopțile cu lună plină și miile de stele pe care le număr noaptea de la fereastră, fascinat  de parfumul teilor sau al reginelor nopții...o iubesc pentru  diminețile colorate  cu verdele uniform, cu întinderile  albastre nesfarșite... apoi privesc printre pleoape regele-soare- globul auriu  ce strălucește impozant peste toate aceste minunate culori.

Tolănit la umbra  unui măr văratic visez... iar singurul glas ce străbate liniștea mea e numai glasul vântului, care se taie, suspinând cu un farmec nespus, în frunzele ce învelesc merele roșii. Langă mine,florile trandafirului roz se pleacă la suflarea vântului, ca și cum s-ar teme de mangaierea lui; și, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci și strălucitoare de culori și de lumină se sapă până dincolo de hotarele vederii mele; iar fluturii mici și albaștri și albi și portocalii ca niște fulgi de păpădie se ridică speriați în stoluri zburătoare și, beți de miresme și de lumină, se răspândesc în aerul cald al grădinii...Mă întreb  unde se ascund  greierul șuierător,cosașul răgușit, locuitori nevăzuți ai grădinii, ce-și țiuie eternul lor cântec sub miezul zilei înflăcărat... ascult două păsări venite  pe creanga  cea mai de sus și  mă  delectez cu cel mai dulce concert, pe care cântăreții naturii îl execută pe note muzicale neauzite. Aici,în vara mea, e, fără îndoială, paradisul pământesc și... aștept un înger coborat din albastrul limpede al cerului adânc să-mi atingă pleoapele, să bată alb din aripi...să-mi dea iubirea în inimă.....

Ferdinand Georg Waldmüller-Trandafiri (1843)

tabloul ,,Cea așteptată”

Ferdinand Georg Waldmüller-autoportret, detaliu, (1828)

Pictura este intitulată ,,Die Eewartete”(Expected One) „Cea aşteptată”-1860-şi aparţine lui Ferdinand George Waldmuller, scriitor și pictor austriac. 

   În centrul tabloului,înconjurată de lumină,sub o arcadă de verdeață,o fată coboară pe un drumeag prăfuit,fără a vedea pietrele-piedici,pentru că ochii ei sunt coborați pe ceva ascuns în palme: o cărticică sau poate recitește cuvintele de pe un bilet primit de la cineva drag.Drumul pe care coboară este calea transformării,a neprevăzutului.Merge grăbită spre un loc secret pe care-l știe ea și cel ce o așteaptă,a străbătut, ca-n poveste, văi și dealuri,pentru o întalnire.Îmbrăcămintea simplă este a unei fete modeste,culorile maro și verde sunt potrivite peisajului,doar scufița roșie –culoarea  pasiunii,culoarea lui Cupidon-îi trădează varsta unei adolescente.

  Impresionează fundalul tabloului plin de o lumină prietenoasă,caldă,un senin curat potrivit varstei fetei.Se desprinde de acea atmosferă a inocenței și pleacă, ca-ntr-o  aventură,chemată de cuvinte și o voce a destinului.Poate este chemarea primei iubiri,undeva departe de lume.Pătrunde într-o altă lume,înconjurată de verdele eternității,al tainei,al speranței.De o parte și de alta a potecii însorite,tufișurile și arborii sunt acoperiți de verdele ușor umbrit.

   În partea dreaptă a tabloului este un băiat,un tanăr îngenuncheat,ce pare nerăbdător,pentru a o întalni pe fata așteptată,dorită.O va întampina cu un trandafir roz dulce și romantic,floare ce exprimă începutul unei iubiri.Costumul de culoare închisă îi conferă o notă elegantă,iar pălăria, la care și-a pus un trandafir asemănător roz, o poartă pe o parte a capului,ștengărește.Profilul exprimă dorința întalnirii cu,,cea așteptată”, dorită, nădăjduind cu încredere,cu răbdare că va veni.

   Culorile tabloului sunt discrete: verdele simbolizează natura,viața, tinerețea, speranța; albastrul senin îndeamnă la calm și visare, liniște interioară, pace și dor, nostalgie spirituală;  auriul potecii dă senzație de apropiere, lasă impresia de optimism, veselie.Natura este un cadru  fizic, este o natură cu un contur precis geologic și floral,sălbatică și familiară, mitică — prin aspectele ei umană, caldă, intimă, ocrotitoare — prin componentele ei sufletești.

    Atenția plină de atenție la detalii ilustrează convingerea pictorului Waldmuller că studiul apropiat al naturii ar trebui să fie baza picturii.

compunere--Liniștea apusului de soare

 .....aduce noaptea şi o dată cu ea vine şi dorinţa de a opri timpul.....

Razele de soare aurii dispar încet,încet aducand lunii stăpânire peste cer.
Un apus este ca o copilărie sfârşită.Suferinţa are culoarea portocalie îmi spun de  multe ori prinvindu-l... sau poate în durerea unor gânduri pe care portocaliul soarelui le scotea mereu la iveală.
Apusul soarelui ,,omoară” lumina....lumina care face minuni.Stau câteodată și privesc liniștea cerului  și am impresia că o mână nevăzută îi arată soarelui coborârea spre alte tărâmuri.Vrea să plece sau mai dorește un răgaz?Se aprinde mai tare ,se face parcă mai mare,înaintează cu îndrăzneală spre marginile cerului ,se poleiește,își acoperă discul cu roșiaticul supărării sau al oboselii după o zi plină de bucurii și dureri,ar vrea să plece ,dar ar mai rămâne,își cheamă în ajutor norii,le dă și lor din culoarea lui,îi ademenește într-un joc al aprinerii....se amăgește știind că mereu el este cel care va coborî, va ajunge spre alte zări,să-i lumineze pe alți și alți oameni,vietăți, pământuri,frumuseți și urâciuni. Dar încearcă mereu să mai rămână,socotind că nu și-a terminat menirea.Coboară încet și-și cere iertare, că apusul lui este o stingere,o renunțare și de fiecare dată nu-nțelege de ce după el vine întunericul,misterul, umbra,frica,somnul,șoapta,nemișcarea,încetineala.Sigur... posibilitatea unui nou răsărit trezește în oameni visuri măreţe… sau poate doar dureri strălucitoare.Sunt clipe când de dincolo de unde răsare ar mai privi încă odată înapoi,dar știe că plecarea lui este mereu o bucurie pentru aceea de care a fost candva îndrăgostit –luna.... și-atunci se împacă:așa a fost marea poruncă.

Da!!!dar primele cuvinte au fost:să se facă LUMINĂ!și lumina o aduce numai el,soarele...care în fiecare zi trebuie să apună.Apune cu speranța că după întuneric,oamenii tot pe el îl așteaptă.Apusul este doar o plecare,dar întoarcerea este o bucurie,o renaștere.Se pare că în momentul apusului, Dumnezeu strânge la un loc toată splendoarea pământului,a  mării şi a aerului, şi ţesându-le într-o mantie plină de frumuseţe, o aruncă peste umerii unei zile ce este pe cale de a dispărea.

    Privesc tabloul,,Peisaj la apusul soarelui”a lui van Gogh--observ cerul în nuanțe roșiatice-portocalii-luminoase,care totuși coboară în umbre spre casele,arborii ce se leagănă neputincioși, luand nuanța neagră a originilor, a începuturilor, vegetația pămantului devine și ea neagră...doar cele două poteci de ape iau culoarea cerului ca o bucurie,strecurandu-se în unghi spre viața ascunsă în casele întunecate... focalizează energia în acea direcție,cred că exprimă voința acționează decat în sensul BINELUI...

izvorul meu...

O apă limpede,parcă de veacuri.....

Nu vine Îngerul s-o tulbure

și  mă aplec

să-mi vad fața…

Aș arunca o stea

să facă cercuri,să se-ntâmple ceva,

s-apară-un ochi albastru ,neclintit,

un cerc al Facerii Lumii.

O apă limpede e tot ce sunt....

Eu,Omul,mic sau mare,deasupra ei sunt de la Începuturi....

 I-am privit oglinda

și mi-am înțeles că este izvorul interior….

Pictura:,,Lan de grâu cu corbi”

Într-un album cu picturi am citit:,,Sunt nişte nesfârşite întinderi de grâne sub ceruri în vânzoleală şi nu m-am sfiit să-mi dau osteneala să exprim tristeţe, singurătate fără margini.” (Vincent van Gogh, Scrisori, vol. II)

Iată cum văd eu această pictură:

   Cerul este neliniştit, întunecos, de un albastru-închis,rece și pur se îmbină,parcă se contopește  cu lanurile fremătătoare de grâu şi cu cele trei cărări şerpuitoare care par a nu duce nicăieri. Impresia de spaţiu nelimitat Cele trei drumuri, câmpul care freamătă asemenea unor valuri pe timp de furtună, cerul apăsător şi infinit care cerne nuanțe nergre pe aripile păsărilor,precum şi cadrul tabloului neobişnuit de lat dă o imagine panoramică a peisajului, reprezintă o expresie a sensibilității.Zborul coborâtor al corbilor face legătura între planuri, accentuând  totodată şi impresia de dezordine şi de apăsare. Păsările stilizate reprezintă ideea de zbor, un zbor care nu este înălţare, dând impresia unui zbor neputincios, fără de înălțare și totuși îmi pare că în acest tablou este o tristeţe a lumii întregi. Impresionează acest pictor care desenează corbi deasupra unui lan de grâu

   În pictura,,Lan de grâu cu corbi”, paleta coloristică este foarte redusă. Pictorul a folosit culorile de bază: albastrului cerului i se opune galbenul grâului,apoi maroul celor trei cărări şi verdele firelor de iarbă, la care se adaugă negrul păsărilor. Cele două culori principale, albastrul şi galbenul creează o stare de tensiune din cauză faptului că albastrul îndepărtează, pe când galbenul apropie,este ca o confruntare între cele două culori. Senzaţia pe care o inspiră tabloul este astfel de apropiere şi depărtate simultană.Poate că  trăirile pictorului sunt evidente în această lucrare.

   Prin elementele naturii, pe care le celebrează în opera sa, tonurile parcă sperie. Grâul freamătă în bătaia vântului ca un foc ce lasă în urmă ravagii,este un  simbol al morții și reînvierii,deasupra

cerul se întunecă și parcă natura trece printr-un pericol care se îndreaptă spre privitor ca un mesager al morții. În general,culoarea dă tabloului o impresie de energie intensă și vibrantă. 

    Într-o notare legată de tablou van Gogh scria: ,,Încântat de tot ce-am văzut, am pornit la lucru”.

Prin lecția sa,arta  a arătat adevărata lume-cea a profunzimilor spiritului şi gândirii umane,pentru că  : arta este o stare a sufletului.

sunt un fluture venit din amintire.....

  

Sunt un fluture venit din amintire,
dintr-un vis trăit cu speranță

și obosit îmi întind aripile

și zbor să las trecutul

și zbor spre alte cărări....

Aș vrea să mă urc pe-un munte

și să mă prind cu o aripă de cer,

să mă prind de-o rază de soare...

să-mă prind în diademe de stele....

să cobor pe-un val de mare....

Aș vrea să fiu o geană pe-o frunte

C-un labirint de vise și ganduri...

Sunt fluture venit din amintire....

compunere--Creația este un joc,aventură,căutare...

CREÁȚIE s. f. 1. acțiunea de a crea; produs al muncii creatoare; lucru, operă creată. 

Creaţia stă la baza existenţei noastre. Suntem rodul creaţiei şi suntem dăruiţi cu puterea creaţiei, însă această forţă nu se trezeşte la viaţă decât atunci când dorim să vede alfel TIMPUL. Muzica, pictura, dansul, exprimarea prin  scris, sunt expresii ale unei evadări din obișnuință.

  Fiecare dintre noi devine la un moment dat un artist, atunci când simte că evadarea din sine deschide o cale către dorința interioară de frumos. Fiecare dintre noi, chiar dacă nu se ridică prin talent la valoarea creatorilor de geniu în muzică sau pictură, îşi află refugiul în artă :ascultă muzică sau contemplă o pictură,fotografii, se plimbă în natură. Uneori fiecare este artistul propriilor gânduri pe care le rânduieşte  într-o expoziţie ori într-o sală de concerte şi în care se refugiază, cand simte dorința să fie singur cu propria creaţie. Și lucrurile simple se pot constitui în creaţii de valoare: decorarea spaţiului intim cu gust şi armonie, poate aduce acel strop de satisfacţie ce conferă luminozitate vieţii.

  Iată cum crearea frumosului nu presupune crearea lucrurilor grandioase, uimitoare, ci acea stare interioară de liniște,de bucurie. O carte pe care o citesc mereu cu plăcere este,,Micul prinț”; un dialog plăcut cu un prieten în care îmi pot exprima gândurile,o plimbare cu bicicleta,pentru a admira un apus de soare,apoi un tablou al naturii creionat în minte și transpus naiv în acuarelă ,un gând de iubire îndreptat către un animal,o pasăre, o încercare-o compunere prin care îmi aştern gândurile pe hârtie ori  descriu  lumea așa cum mi-o doresc, sunt doar câteva dintre creaţiile în care mă pot regăsi.

   Chiar şi prietenia este tot o creaţie. Investesc  tot ce consider eu că e de valoare - sentimente, bunătate, frumuseţe, inteligenţă.Prietenia  este singura creaţie al cărui creator creează şi este în acelaşi timp, creat.

  Orice creaţie, indiferent de valoarea ei, pentru creator este o operă de artă, sau poate fi înţeleasă ca o  simplă manifestare a binelui. În contextul în care eu,creatorul, devin conştient de propria-mi putere  de creaţie, realitatea îm care trăiesc se îmblânzeşte, devine mult mai prietenoasă şi mai primitoare.     Cred că  a  crea  este la fel ca atunci cand aș porni  într-o aventură ,dar nici eu sau nimeni nu vom  ști care va fi deznodămantul. Eu văd creația ca un joc, o aventură, deoarece nu pot crea ceva din nimic, ci mă joc cu ceea ce există în jurul meu,dar și cu răspunsurile primite de la cei cu experiență, pentru a inventa ceva nou. De aceea atunci cand creez  mă simt liber,pentru că mă joc,iar rezultatul poate fi DEOSEBIT ,INTELIGENT și UTIL. 

  

flori de vară...

 

În frunza trandafirului  îmi cant fiecare bucurie,chiar dacă n-o-nțeleg! Aș vrea să cuprind în brațe,să-mi umplu sufletul de mireasma culorilor,dar vantul zburdalnic se joacă-ntre petale și frunze și pleacă,lăsandu-mi-le : fragede podoabe....

compunere--Cu barca pe ape....

 Dimineaţa de vară e calmă şi lină, fără adiere de vânt.Am ajuns pe malul lacului luciu ca o oglindă,undeva în Deltă. Aburi uşori plutesc, străpunşi de primele lumini, risipindu-se în culorile ușoare,multicolore,dând iluzia unor jocuri misterioase.Câteva lebede plutesc solemn,iar eu le privesc îndelung, fără să le tulbur, ca pe una din minunile sacre ale naturii.

La începutul zilei o viață nouă și zgomotoasă se abate prin stufărișul, unde un norod nenumărat de gâște, rațe,pescăruși cu aripi elegant arcuite,sosite în lungi stoluri migratoare din ținuturi necunoscute,dar și alte zburătoare misterioase, pun stăpânire pe toată revărsarea apelor și împărăția trestiilor. Împreună cu tatăl meu ne purtăm luntrea ușor, printre buchete mari de nuferi. Din lopată picură la fiecare mișcare steluțe de argint în apa lină. Trestii și apă, cerul și singurătatea, nimic în jurul nostru nu ne aduce aminte de viața reală. Plutim  ca-ntr-un peisaj din era acvatică... Printre păreți de trestie înaltă, străbatem în tăcere cărări lungi de apă și ne afundăm în labirintul verde al pelicanilor,în luminișuri- ochiuri mari de oglinzi misterioase, tăcute și lucii sub lumina albăstrie.Mă aplec și privesc în adânc,unde apa e curată și incoloră și unde o rază de soare o luminează până-n afund.

De-acolo, din labirintul de ierburi răsar în nopțile, când ninge lumina argintie ,sirenele,care farmecă cu cântecele lor pe rătăcității ce caută comorile corăbiilor scufundate.Pe ramura unei sălcii o pasăre colorată ciripește ușor,iar noi încremenim,pentru a păstra liniștea locului. Pustietatea, sălbăticia acestor locuri neumblate, întinsele păduri de trestii care-şi leagănă-n vânt vârfurile arămii, tăcerea aceasta adâncă, stăpânitoare pe-ntregul cuprins, toate fac să mă cred departe de pământ, într-o planetă nelocuită... înţeleg că intrăm în altă viaţă, ori într-un basm. Ne-am alăturat barca de un copac ale cărui rădăcini se răsfiră deasupra apei ca niște brațe ale unui uriaș ce doarme în adâncuri.

 În mine se deșteaptă ceva deosebit și ochii-mi caută forme din aburii apelor,glasurile păsărilor imită note stanii,lumina este atât de strălucitoare,încât pe cer sunt nenumărați sori, pasărea colorată cu ochi sticloși s-a așezat pe prova bărcii noastre,scuturându-și aripile.Barca i-a  părut ca un leagăn al zămislirii vieții,al călătoriei omului prin lume.Am rămas lângă copacul ce-și lua viața din ape,așteptând amurgul,timpul veșniciei, când cad lacrimi mari din lumina cerului,iar miracolele iau locul realității,cu speranța că vom asculta o privighetoare ce va cântă bucuria, iubirea și pierderea, viața. 

viața are gust de cireșe coapte....

compunere despre FLOAREA SOARELUI

Floarea soarelui este o rază pierdută pe campie,trimisă de soarele îndrăgostit de flori.El,soarele,a vrut să aibă o grădină în care crăiesele de lumină să devină flori. Fața zambitoare și modestă a florii soarelui îmi înseninează sufletul  de ori de cate ori o zăresc ițindu-se dintr-un colț de grădină sau de pe marginea unei uliți , chiar acolo unde mă  aștept cel mai puțin să o găsesc.Cu atat mai mult mă copleșește , în astfel de momente , revărsarea ei de căldură , energie și putere. A fost oare nimfa apelor Clyte îndrăgostită de zeul Apollo...a fost coroana strălucitoare a soarelui  atarnată într-una de coarnele lunii,cand dansa cu stelele...căzută pe pămant a așteptat să fie găsită de oameni...a fost fata căsătorită cu Soarele,care a călcat porunca de nu-l vedea pe lumină și a devenit floare... sau prințesa lui Ștefan – Vodă, frumoasă dar mută,care aștepta sărutarea Soarelui,pentru a-și căpăta graiul. Luna,geloasă la gandul că fata lui Vodă i-ar putea fura soțul, a transformat-o într-o floare galbenă și de-atunci, floarea soarelui nu face decat să-i cerșească sărutarea izbăvitoare.   

  Am privit-o crescand înaltă, înaltă...căutand răsăritul soarelui  cu un ochi mare, rotund, galben cu gene mari, verzi....apoi  mii și mii de ochi... pădurile de floarea soarelui uitandu-se din răsărit și pană în apus în ochiul galben, rotund al soarelui.
  Adie ușor vantul... lanurile ca o apă întinsă fac valuri-valuri... îşi întoarc pălăriile regale cu dor, este un,,gest", o dovadă a loialităţii şi iubirii pe care i-o poartă din vremuri de legendă!

Galbenul îmi umple sufletul de optimism şi speranţă, simbol al adorației , loialității în dragoste , al căldurii sufletești, petalele blonde aurii sunt pline de zambete deschise soarelui. Era ca în filmul cu„Lizuca”. Am întrebat și eu care e drumul spre fericire,s-au întors toate spre Soare. Am zambit razelor sale, care creau fașii de curcubeu pe cerul senin.

Mergeți într-un camp de floarea soarelui, picioarele vă vor ajuta, simțiți rădăcinile înfipte în pămant sau mangaiați-i căpșorul care pare nedelicat și înțelegeți-i fragilitatea,dorința de a fi iubită de SOARE!!!!....apoi priviți tabloul pictorului van Gogh: florile de flăcări care strălucesc puternic, nu doar desenează culorile luminoase portocaliu și galben ale picturii, dar crează imagini puternice ale soarelui însuși ce arde și strălucește în interiorul fiecărei flori,petalele țașnesc spre exterior,exprimand emoție.

   „Floarea soarelui îmi aparține, într-un fel”scria van Gogh.

Floarea avea o semnificație deosebită pentru el: galbenul simboliza prietenia și speranță.... floarea în sine exprima gratitudinea.

în IULIE............

Plec spre zări necunoscute în luna lui Cuptor,trec pe sub salcâmii înalţi  cu toate crengile plecate de greutatea florilor ce-mi par candelabre uriaşe cu atâtea lumini,iar zborul şi zumzetul unor ființe aeriene țes o muzică plăcută. Mireasma florilor albe nespus de fină se varsă şi umple natura întreagă…valurile de lumină întind peste adâncul văzduhului o punte aeriană de pulbere aurită.

Am lăsat cerul să-şi cearnă azuru-i adânc în picături albastre prin reţeaua deasă şi mişcătoare a frunzelor, razele de soare să se topească în tonuri de aur... și-am urmat vântul amăgitor care atingea florile şi apoi  fugea spre zări mai înalte ,am privit  florile înşelate cum își plecau în urmă-i capul şi plângeau  cu lacrimi de rouă.Din albastrul şters al cerului adânc, soarele,alb de fierbinte ce era, ploua cu foc...era amiază... acum nicio suflare de vânt nu mai mişca aerul învăpăiat, niciun fir de iarbă nu se clătina,iar eu,nemișcat,la umbra  unui plop liniştit,priveam cum pe verdele gingaş al frunzelor încremenite lumina soarelui se răsfrânge în văzduh în mii de mici oglinzi aeriene. Totul răsufla greu...era cald,cald,cald...mi-aș fi dorit ca o adiere răcoroasă şi uşoară să-mi atingă faţa,să simt pe frunte fiorul rece de aripi fantastice al unui stol de lebede cu zbor iute şi tăcut.Sigur și ele își găsiseră adăpost la umbra sălciilor ce străjuiau lacul din apropiere. Eram înconjurat de o tăcere,de o linişte sfântă...m-am simțit,pentru o clipă,suflet din sufletul naturii.....              

dacă aș fi un fluture.......

Cateodată mă gândesc cum aș fi colorat și pe ce flori m-aș așeza, dacă aș fi un fluture. Oare fluturii sunt mulțumiți de culorile cu care sunt înzestrați?

  Aș vrea să fie un fluture special!.... Mi se pare ciudat că fluturii au aripioarele simetrice, așa că mi-am propus că, dacă aș fi un fluture, aș avea aripioarele diferite. O aripioară ar fi plină de spirale de culoarea roșie a focului, a entuziasmului,de galbenul razelor soarelui,de albastrul speranței, de verdele frunzelor.Fiecare spirală semnifică legătura cu divinitatea,cu  mişcarea timpului, a stelelor.Pe cealaltă aripă aș așeza forma unui cerc perfect ,ce va proteja un trifoi al norocului.Apoi m-aș așeza așa ... la întâmplare ... pe mâna nerăbdătoare a unui copil,pe fruntea unui om nefericit,pe ochiul obosit al unei mame,aș cutreiera gandurile celor buni și le-aș strecura pe paginile cărților de școală,aș alege o frunză de stejar și aș transforma-o într-o inimioară care s-ar rătăci...poate... într-o palmă întinsă...

Așa aș vrea să fiu, dacă aș fi un  fluture al sufletului,al speranței,al învierii și, cu siguranță, aș fi evantaiul fericirii,al gândului călător în clipele pline de bucurie ...