gen dramatic--,,Jocul de-a vacanța”de Mihail Sebastian--scena a IV-a--actul I

SCENA a IV-a--actul I

        ( Maiorul,Madame Vintilă,Bogoiu, Corina)

(Corina a apărut sus pe scară. Foarte tânără, mai tânără chiar decât cei douăzeci și cinci de ani pe care îi are. E într-o pijama de casă, pe care și-o încheie, în timp ce coboară scara. A prins ultima replică a Madamei Vintilă și îi răspunde. [...]

CORINA: A, nu așa. Nu-mi place deloc. Mai tare. Nu vă e rușine de soarele ăsta? Mai tare, pentru Dumnezeu! Hai, curaj: bună dimineața!... Nu vreți. Păcat. Aveam să vă dau o veste bună, dar n-o meritați. Prea sunteți lugubri.

MAIORUL: O veste?

MADAME VINTLĂ: Bună?

BOGOIU: O veste bună?

(Au venit toți trei spre ea, viu interesați) [...]

CORINA: Așa mai merge. Ei bine, aflați că în curând, peste jumătate de oră - azi dimineață în orice caz – telefonul nostru va funcționa.

MAIORUL, MADAME VINTILĂ (aproape în același timp, dar auzindu-se replica fiecăruia): Nu se poate! Nu-i adevărat!

BOGOIU: Serios?

CORINA: Se poate, e adevărat și e serios. Aștept un mecanic de la Gheorghieni. Un om de la telefoane. Trebuie să vie cu autobuzul de nouă.

MADAME VINTILĂ: De unde știi?

CORINA: Pentru că l-am chemat eu. Ieri, după prânz, în timp ce dumneavoastră v-ați dus cu maiorul la pescuit... Ai prins ceva, domnule maior?

MAIORUL (cap dezolat, mâinile deschise, cu un gest de fatalitate). [...]

CORINA (către Maior): Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Prin urmare, în timp ce dumneavoastră erați la pescuit...

BOGOIU: Vorba vine la pescuit.

MAIORUL: Nu mai taci, domnule?

BOGOIU: Ba tac, da' mai întâi să spui dumneatale, cu mâna pe conștiință, câți pești ai prins de când ești aici? (Maiorul tace încurcat) Buuun. Va să zică ai prins... câți ai zis? Păi asta se cheamă pescuit, nene? Prinde și dumneata ceva. Nu zic mare lucru. Nu cer un rechin. Prinde colo un obleț, ca să fie. Un cap de obleț, o coadă de obleț. Un solz, domnule, un solz. Prinde-l și atunci mă închin. Te fotografiez. Pe onoarea mea! Când te-oi vedea cu oblețul în undiță, te fotografiez. Uite, aparatul e aici. (Arată spre un aparat fotografic, care atârnă într-un cui sau e undeva, pe-o etajeră) Pe dumneatale te așteaptă.

MAIORUL (către Corina): Duduie, spune-i să tacă. Spune-i să tacă, fiindca altfel nu știu ce se-ntâmplă. Eu când mă înfurii…...”

                                                                                               (Mihail Sebastian,Jocul de-a vacanța)

 Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice. Fragmentul citat aparține unei opere dramatice.

 Ca în orice piesă de teatru textul este divizat în acte care la rândul lor cuprind mai multe scene,aici este scena a IV-a. Fiind o operă dramatică, conține indicații scenice(didascalii) prin care autorul dă sugestii privind jocul actorilor și aranjarea decorului,de obicei marcate între paranteze.

 Personajele comunică prin intermediul dialogului,autorul (naratorul) neintervenind deloc în text(în fragmentul de față,la început, există o prezentare a personajului,Corina).

Fiecare intervenție a personajelor se numește replică și personajul este numit la început și alături se fac unele indicații scenice privind jocul acestuia. Interogația retorică și exclamația retorică au un rol esențial în textul dramatic,sunt folosite, pentru a da relief personajelor și pentru a conferi voiciune dialogului și sunt însoțite de o intonație specifică. 

,,Jocul de-a vacanța” este o piesă de teatru de Mihail Sebastian scrisă în 1936. (Piesa de teatru este o formă de literatură scrisă de un dramaturg, de obicei constând dintr-un dialog între personaje, destinată pentru a fi interpretată într-un teatru mai degrabă decât pentru a fi doar lecturată. Termenul ,,piesă de teatru" se poate referi atât la lucrările scrise ale dramaturgilor cât și la interpretarea acestora într-un teatru.)

    Titlul ,,Jocul de-a vacanța"definește clar o formulă de împăcare cu viața, înseamnă jocul de-a uitarea al omului care poate trăi, măcar din când în când, fără identitate precisă, fără biografie, fără amintiri și aspirații, în „locuri somnoroase", fără a mai ști „ora exactă" sau data unei zile; jocul de-a vacanța înseamnă a trăi o singură zi ce dă sentimentul eternității. 

                (Piesa „Jocul de-a vacanţa” are un titlu cu mai multe chei, piesa ascunde adevăruri grele, neliniştitoare.  Chiar dacă aminteşte de secvenţele jocului copilăriei, titlul lui Sebastian asigură la început nivelul prim, dulce al piesei, apoi apare celălalt nivel, ascuns şi amar, care duce spre tragic.

            „Jocul de-a vacanţa” se întâmplă în ultima lună de vară, în august, în munţi, la pensiunea doamnei Weber, departe de „lumea dezlănţuită”.

            „Vacanţa” devine o metaforă a unui tip de existenţă nepermisă în restul anului. Fără să ştie unii de alţii, şase personaje – patru bărbaţi şi două femei – optează pentru vacanţa de la pensiunea de lângă Lacu Roşu, la 60 de kilometri de Gheorghieni.

            Fiecare vine din lumea lui, cu prejudecăţi,obsesii,automatisme şi drame. Sunt însă doritori de experienţe care să le asigure fericirea, ei au o mare dorință, aproape nefirească. Ei nu tânjesc după o fericire viitoare care refuză să se împlinească. Cu toţii sunt orăşeni,căutând în munţi, în singurătate, echilibrul pierdut. Pensiunea doamnei Weber devine o arcă. Fiecare personaj pendulează între luciditate şi vis.

            Vacanţa devine un timp al experienţelor noi, al încercărilor de a evada din viața normală, fiecare încearcă de a fi fericit.)

     În primul rând, dialogul dramatic este principalul mod de expunere.Personajele

 schimbă replici într-un ritm foarte viu.Pe terasa vilei apare Corina,o fată tânără-douăzeci și cinci de ani-îmbrăcată lejer într-o pijama de zi și intervine în discuția celor prezenți,cerându-le,voioasă să rostească salutul de dimineață cu vioiciune.Îi tentează,promițându-le că le va da o veste bună,cei trei sunt foarte curioși și fiecare întreabă curioși.Vestea Corinei este deosebită:va fi reparat telefonul.În fața celor nedumeriți,Corina le spune că ea l-a solicitat pe mecanic,când cei doi bărbați de față erau  la pescuit.Tonul ei ironic nu este înțeles de cei doi,prilej fericit pentru Bogoiu de a râde de nenorocul Maiorului la pescuit,care n-a prins niciodată nimic.Deși discursul lui Bogoiu pare agresiv, este prietenos,iar Maiorul îi cere ajutor Corinei,amenințând că-și poate pierde stăpânirea de sine.

   În al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor.

  Corina pare a fi  o ființă lucidă,veselă, fascinantă,nu se ferește să apară destinsă,într-o ținută confortabilă,are inițitivă dictată de tinerețea ei.Plină de vervă,cere celorlalți să îndeplinească ritualul de dimineață în salutul soarelui,apoi le explică ințiativa proprie de a repara telefonul stricat.Conduce discuția celorlalți cu pricepere,luând în râs,chiar dacă pare serioasă,pasiunea bărbaților de a pescui.

  Bogoiu este un ins curios,exprimându-se,la început,prin întrebări,replici scurte,iar,când apare momentul de a ironiza pasiunea pentru pescuit a Maiorului,într-o continuare mișcare și agitație, vorbește mult, pe un ton însufleţit despre nepriceperea acestuia la pescuit.Vorbește serios,dar sub tonul lui este un râs mascat.

  Maiorul este un tip ușor enervat,nu-nțelege vorbele lui Bogoiu sub care se ascund cuvinte conţinând o uşoară batjocură,față de pasiunea lui de pescar,se preface mânios,cerând ajutor chiar de la Corina,este doar un fel de a-i arăta simpatia.

   Dialogul personajelor are replici scurte ,iar indicațiile de regie(didascaliile)arată mișcarea personajelor,felul în care este îmbrăcată Corina.La începutul scenei autorul prezintă intrarea în scenă a primului personaj.Limbajul personajelor este unul normal între trei oameni obișnuiți,care sunt apropiați într-o vacanță,iar manifestările lor sunt datorită vacanței care le permite răsturnări de situații. Ca atare jocul nu este unul oarecare, ci e jocul fiinţei, care permite fiecărui personaj să se cunoască pe sine şi poate revela fiecăruia adevărurile esenţiale. În ultima instanţă „jocul” în piesa lui Mihail Sebastian este o formă de autocunoaştere.

  

Basmul---,,Făt-frumos cu moț în frunte” de Ion Luca Caragiale(fragment)

,,A fost odată ca niciodată o împărăteasă tare frumoasă și voinică, și împărăteasa ceea, când i-a venit ceasul, a născut un prunc așa slut de chip și la trup așa pocit, că nu-i venea niminui să-l socotească făptură de om. Dar când s-a născut el, ursitoarea lui le-a spus, împărătesei și femeilor din casă, să nu se sperie, fiindcă băiatul ăsta o să iasă foarte plăcut om; o s-ajungă vestit de cuminte și de deștept, și-ndrăzneț nevoie mare; cum am zice, un om și jumătate. Ba, a mai spus că băiatul are să poată hărăzi ființei pe care o iubi-o el atâta minte câtă și a lui.

S-a mai mângâiat puțintel cu făgăduielile astea biata împărăteasă, care era firește destul de amărâtă că adusese pe lume așa spurcăciune de broscoi. Și, adevărat, nici n-a-nceput copilul să gângurească bine, că numaidecât s-a pornit să spună fel-de-fel de vorbe cuminți și pline de duh, și tot ce făcea îl prindea ș-avea haz, că o lume-ntreagă se minuna de el. Uitam să vă spun că se născuse mititelul cu un șomoiog de păr d-asupra capului, și de aceea îl porecliseră: Făt-frumos —că de! era doar și el fecior de-mpărat — Făt-frumos cu Moț-în-frunte.”

  Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice: împăraţi, Feţi-frumoşi, zâne,zmei- stă sub semnul supranaturalului. La acțiune participă personaje imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezinta binele și răul, iar în final acesta este învins. Basmul se petrece într-un trecut îndepărtat, într-un spaţiu nedefinit sau prea puţin definit. 

 Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final.

(Basmele  scrise de Caragiale: ,,Făt-Frumos cu moț-în-frunte; Cănuță, om sucit;Mama;Abu-Hasan,;Poveste;Norocul și mintea;Lungul nasului”.)

  Basmul,,Făt-Frumos cu moț în frunte”este un basm cult- (este o specie a genului epic, cu autor cunoscut, în care acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri narative, iar elementele reale se îmbină cu cele ale fantasticului, la care participă un număr mare de personaje înzestrate cu puteri supranaturale reprezentând forțele binelui și ale răului, din a căror confruntare binele iese întotdeauna învingător.)

 În basmul ,,Făt-Frumos cu moț în frunte” apar personaje și situații arhetipale(situații care apar în literatură și în viață considerate a fi universale în majoritatea culturilor) pe care Caragiale le-a preluat din basmul românesc, acestea, desigur le-a prelucrat și stilizat într-o creație originală.   

  Titlul basmului este numele personajului principal, trimite atât conştient, cât şi inconştient, la idealurile de curăţenie sufletească şi de frumuseţe fizică- Făt-Frumos este mai grozav, mai deosebit,mai iscusit,mai important decât alții—născut cu,,moț”-șuvița de păr din frunte este un semn,un dar primit la naștere.

    Fragmentul aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.

    În primul rând este un text epic cu  acţiune, personaje, narator. Acțiunea se desfășoară linear, succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire.

    În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului în fragment apare expozițiunea.

Basmul „Făt-Frumos cu moț în frunte”începe cu formula  ,,a fost odată  ca niciodată" indică un timp al începuturilor(acel timp), când totul era posibil, un timp al tuturor posibilităţilor, iar întâmplările erau unice și irepetabile. În acel timp,o,,împărăteasă”cu calități deosebite  foarte frumoasă și,, voinică”-curajoasă,îndrăzneață a născut ,,un prunc”,care spre deosebire de mamă este,,slut,pocit”,înfiorător.Apariția,,ursitoarei”-ființa care hotărăște soarta copilului-umple de satisfacție sufletele din jur,prezicând băiatului însușiri esențiale ce-l vor deosebi de oamenii obișnuiți:va fi atrăgător,înțelept,curajos,deosebit de inteligent,va destina ființei iubite înțelepciunea pe care o are și el.Această promisiune a alinat mâhnirea împărătesei și s-a dovedit adevărată,fiindcă de timpuriu a început să se exprime inteligent,subtil,spiritual,binevoitor.

   În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici supranaturale. Personajele care populează această lume sunt şi ele specifice basmului: împărăteasa,ursitoarea,Făt-Frumos.

Împărăteasa-mamă este prezentată asemenea unei zâne descrisă cu calități, virtuți, frumusețe și tot ce se poate dărui pe lume. Frumusețea ei fizică este hiperbolizată.O astfel de ființă a adus pe lume o ființă respingătoare, diformă, slută, hidoasă,de asemenea hiperbolizată.Antiteza surprinde ,dar este îndreptată de ursitoare-zâna care hotărăște soarta pruncului,prevestindu-i calități deosebite.

Caracterizarea este realizată în mod direct de către naratorul omniscient,

  Narațiunea fragmentului se face la persoana a III-a, numărul singular, de un nataror omniscient-narator obiectiv,impersonal,care povestește la pers.a 3 a ,fără a se implica în povestire.

  Limbajul acestui fragment dintr-un basm cult este fluent, îngrijit, datorită artei de a povesti, artă care aparţine unui talent cultivat, preocupat de desăvârşirea artistică. Basmul este înfrumusețat cu epitete-adjective la gradul superlativ absolut,enumerații care ilustrează expresiv calitățile și defectele personajelor. În acest fragment observ folosirea unui limbaj afectiv,sentimental, Caragiale  nu este un povestitor rece, indiferent, ci se implică, participă sufleteşte.

În acest basm Caragiale folosește limbajul popular,regionalisme, iar neologismele lipsesc.

   Acest fragment face parte dintr-un basm, specie epică, narațiune cu întâmplările reale și fantastice, a căror îmbinare compune principalul mijloc artistic, fabulosul. 

  

compunere--Un prieten ciudat--Corbul

Am citit despre aceste păsări întâmplător și am fost surprins să aflu că viața lor se întinde pe întregi generații omenești. Poate din acest motiv, corbii au fost mereu învăluiți de mister, iar semnul corbului a devenit semn al puterii și al nobleței. Stranii istorii au fost legate de aceste păsări al căror nume este egal cu umbra și cu șoapta. Legați prin fire ancestrale de oameni, pare că... ei sunt aici dintotdeauna.

Cu aripi negre, vorbe negre, corbul și-a căpătat o reputație nemeritată, a fost asociat cu întunericul și moartea, motiv pentru care,  cântecul lor, noaptea sau ziua, este considerat de rău.

De mult i-am văzut cum stăteau pe acoperișul unei case, pe sârmele de curent electric , croncănind  grozav, de nu se auzea nimic, altă dată stăteau tăcuți și nemișcați, de parcă erau încremeniți.

M-am obișnuit cu prezența lor,mi se păreau  altfel, mult mai mari și mult mai frumoși, cu aripile albăstrui ca oțelul și cu ochii ca gheața.Erau zile când însoțeau câte un om în vârstă și astfel mi s-a spus că sunt oameni care  formau un fel de ființă specială cu corbii.

Într-o zi,supărat,l-am trimis pe ciobănescul meu de lângă mine:,,fugi”-i-am strigat și,spre surprinderea mea,am auzit prin fereastra deschisă cuvântul repetat în fiecare zi,de câte ori câinele apărea în curte.Cine striga?nu-mi dădeam seama,decât atunci când am ridicat ochii spre crengile nucului de la poartă-l-am văzut-era un corb mare negru ce sărea jucăuș pe o creangă.Apoi am fost surprins că învățase să imite lătratul lui Cassy,altă dată i-a luat de sub bot o minge de tenis cu care se jucase.Dar că a început să zboare deasupra mea și a câinelui,când plecam la plimbare,a fost surpriza surprizelor.Și așa se face că în fiecare dimineață aud două lătrături și,obligatoriu,strig întâi spre corb și apoi spre câine cu primul cuvânt cu care ne-am cunoscut eu și corbul:,,fugi”și neastâmpărat şi pus pe...şotii,parcă aplaudă cu aripile.Mă întreb oare e adevărat că  după potop,Noe a trimis un corb să caute pământ?

             Convingerea mea intimă, chiar dacă pare ciudat, este că ei,corbii, comunică cu oamenii pe               care-i socotesc speciali!!!!!!!!!!!!!!!

Caracterizarea personajului-narator,Olguța Tomescu(fragment)

,,Numele meu este Olga Tomescu și am doisprezece ani(de fapt,aproape treisprezece,dar mai e puțin până atunci).Sunt în clasa a VI-a.Sunt slăbănoagă,am o claie de păr roșcat veșnic răzvrătit și(mi se spune mereu)cea mai indiferentă față din lume.Ah,și am pistrui,mult prea mulți pistrui-mai ales vara,când stau mult la soare.Sunt înnebunită după ciorapii lungi cu dungi orizontale și,în general,cred că sunt foarte șic.Colegele,în schimb,îmi spun mereu că poate n-ar strica dacă aș începe să mă îmbrac din magazine în care se vând haine din secolul nostru.Niște invidioase.

  Toată coplălăria am crezut că sunt cea mai grozavă,mai frumoasă și mai deșteaptă fată din lume-sau cel puțin asta mi-au tot repetat ai mei, până am ajuns să-i și cred.În fond,era plauzibil.După ce am început să merg la școală,am văzut că nu chiar toată lumea era de acord,ba erau unii care se credeau ei cei mai cei,dar asta,să fim serioși,n-avea cum să fie adevărat....

   Locuiesc la Cluj împreună cu mama mea,Ana,într-un cartier aerisit,Andrei Mureșanu,cu case vechi și frumoase,majoritatea construite în perioada interbelică.Avem o casă mică și cochetă.Tata,obsedat de arhitectura din perioada aia,a ținut morțiș să ne împărtășească pasiunea lui,așa că știu zona mai bine decât un agent imobiliar.Locuitorii sunt,în general,oameni de afaceri,medici sau avocați-practic,lume bună.”

                                                                                  (Alex.Moldovan,Olguța și un bunic de milioane)

       Fragmentul face parte din romanul,,Olguța și un bunic de milioane” de Alex.Moldovan.

   Construcția titlului este o manevră ingenioasă: este un indiciu de la bun început asupra desfășurării acțiunii: un bunic de milioane la propriu și la figurat - un om extrem de bogat,care, în ciuda defectelor, are o inimă exagerat de bună. Mândru de nepoata sa, convins că îi seamănă perfect, bunicul Olguței este cel care manevrează toate personajele de la bun început.Regizor, scenarist și actor - nimic nu se întâmplă fără știrea lui. Orchestrația lui se încheie cu bine, așa cum și-a dorit, cu familia reunită și o nepoată demnă de a-i duce munca mai departe. Este un roman citadin ancorat în realitatea imediată, al cărui loc de desfășurare este Clujul. 

         (Numele,,Olga”vine din rusă: sfânt, sfințenie, acest frumos nume amintind că omul este cel mai sfânt lucru făcut de Bunul Dumnezeu. Chiar sufletul omului este dovada: o fărâmă de cer și de sfințenie pe care fiecare o poartă mereu cu el. Iar sufletul, asemenea cerului, poate fi mereu senin, luminat de dragoste și credință sau, din păcate, poate fi înnorat de păcate și răutate.)

 Când relatarea se face la persoana I, naratorul se numește narator subiectiv, acesta devenind participant în acțiune (subiect), exprimându-și părerea cu privire la fapte, locuri sau personaje. Acest fapt poate interveni în adevărul faptelor relatate, narațiunea devenind subiectivă.

 Punctul de vedere unic si subiectiv, al personajului-narator,Olguța,diminutiv,face ca  situarea eului narativ in centrul povestirii să confere autenticitate, iar vorbele personajului sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Prin monolog interior sunt analizate cu luciditate, trăirile, sentimentele, reflecțiile personajului.Caracterizarea indirectă domină fragmentul: numele,gândurile,limbajul,atitudinea,felul de a se îmbrăca,relațiile cu cei din jurul său este  personalitatea în jurul căreia se construiește o poveste.

Confesiunea personajului principal începe prin a se prezenta: numele și prenumele,anii –doisprezece-și, glumind,își arată dorința de a împlini treisprezece ani.Este un personaj credibil prin amănuntele declarate despre sine: vârsta,clasa; este amuzantă când descrie felul în care arată,,slăbănoagă”,cu,,o claie de păr roșcat răzvrătit”-culoare îndrăzneață,sinceră, care o scoate în evidenţă oriunde s-ar duce,  are convingeri proprii.Suspinul,,ah”dezvăluie nemulțumirea pentru mulțimea,,pistruilor”,petele roșiatice de care nu este împăcată.Împotriva celor din jur care o consideră anacronică(nepotrivită timpului),consideră că are bun gust,,șic,purtând ciorapi deosebiți. 

Olguța împrumută prea mult din limbajul și mentalitatea unui adult,astfel le socotește pe colegele ei,,invidioase”,geloase,răutăcioase.Deși are doar doisprezece ani se crede deosebită,unică:,,mai grozavă,mai frumoasă,mai deșteaptă”,calități impuse de cei din familie.Enumerația adjectivelor-gradul comparativ de superioritate,epitete, creează o atmosferă cuceritoare a aspectului fizic,accentuează însușirile Olguței.Deși are încredere în judecata apropiaților,,plauzibil”,credibil,este derutată de neîncrederea celor,,cei mai cei”,care o ignoră. Fata se exprimă cam prea serios pentru vârsta ei!!!

   Dorește să arate locul real în care trăiește și amănuntele sunt descrise prin ochii și mintea adolescentină a Olguței:locuiește într-un cartier din Cluj,iar atmosfera înconjurătoare este de basm: case vechi,frumoase,cochete,locuite de oameni civilizați.A împrumutat de la tatăl său,arhitect, plăcerea de a privi stilul caselor.Plină de energie,isteață glumește crezându-se cunoscătoare a,,zonei”,comparându-se cu un agent imobiliar.

  Autorul a reușit să creeze un personaj credibil și cât se poate de real. A surprins stilul acela ,,cool” și libertin al generației de adolescenți de azi:,,sunt înnebunită,foarte șic,să fim serioși”, cântărește întotdeauna plusurile și minusurile situațiilor în care se găsește  

 Olguța este o fetiță plină de energie care vede mereu partea bună a lucrurilore. 

 Stilul autorului este cursiv, limbajul curat folosit,cu multe jocuri de cuvinte, dar fără artificii sau procedee spectaculoase.

1.000.000

În notația științifică este scris ca 10-6.  Ca mărime fizică poate fi exprimat folosind sufixul ,,mega”din Sistemul Internațional. Cuvântul milion este adesea folosit în numeroase limbi ca o metaforă pentru numere foarte mari sau uneori pentru lucruri deosebite, dar și ca hiperbolă, pentru a desemna distanțe, lucruri neobișnuite.( Titlul scriiturilor lui Marco Polo referitoare la călătoria sa în China poartă titlul de ,,Il Milione”, titlu inspirat, se pare, de porecla dată lui Polo datorată povestirilor sale neobișnuite.)

 

Istoricul general al afișărilor de pagină=astăzi- BLOGUL meu--data21 ianuarie  2020---1.005.574

(Istoricul general al afișărilor de pagină vizualizează numărul de utilizatori care au accesat această pagină de la înființarea ei. Blogul a fost creat de mine în 2015--- după 5 ani de zile de articole, am generat un număr de 1.005.574 de afișări de pagină.)

   Gândul meu a fost să ajut pe aceia interesați-elevi,părinți,chiar profesori-să le descopăr felul în care eu comentez anumite subiecte necesare pentru înțelegerea unor texte literare; nu port un dialog decât,poate, în gând cu cei ce citesc paginile mele.Dacă vă sunt de folos,mă bucur...nu aștept mulțumiri...e felul meu de a conversa cu cei,,curioși”.

        Mă gândesc că așa cum văd un fir de iarbă,o floare simplă cum privesc,un crin regal în haină albă,mă simt dator să mulțumesc cerului și pământului....așa vă mulțumesc vouă despre care nu știu nimic,dar existați!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

poezia,,Cum cântă marea”de Dimitrie Anghel

,În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare

Și-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.

Atent îmi plec urechea, și-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoșata-i gură.

Dar apele-i țin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Și-acum, ca sub  imperiul unei porunci secrete,
Își părăsește jocul, și-n larmă de trompete

Își trâmbiță mânia, iar miile-i de crește
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă și-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.”

                              (Sămănătorul, 24 decembrie 1906-din volumul,,Fantazii”)

  Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

  Titlul poeziei,,Cum cântă marea”ar putea fi o întrebare,o nedumerire,un mister al locului unic,colț de vis.Sunetele mării sunt ale iubirii,ale nemărginirii,ale regăsirii interioare,ale echilibrului. Totul se iveşte din mare şi totul se întoarce în ea: loc al zămislirilor, al transformărilor şi al renaşterilor.

Marea personificată simbolizează incertitudine, îndoială, nehotărâre,este deopotrivă o imagine a vieţii şi a morţii.

   În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale poetului în mod direct,el privește marea cum privea grădina din poeziile sale. Contemplând un peisaj marin,într-o solemnitate deosebită a clipei de trecere spre miracolul nopții,,seara”,marea învolburată,zgomotoasă ,,cântă”,intonează melodii ciudate,neobișnuite.

Dorința poetului este de a se obișnui,de a se familiariza cu nuanțele încordate,apăsate a apei, când clocotește dușmănoasă,nestăpânită.Este confuz,nu poate desluși înfiorarea,zbuciumul apelor.Apoi glasurile tainice,nelămurite se transformă,împrăștiind,,mărgăritare”,lacrimile îngerilor,luminile născute din adâncul apelor,semne ale vieții și speranței..Porunca împărătească,divină străpunge tumultul apei,adusă de sunetul trâmbiței plin de bucurie.Cei care au o revelație a sunetului vesel al trâmbiţei se vor trezi în fiecare zi cu pace, tărie și fericire. Viața lor va fi plină de bucuria luminii,a adevărului.

   În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezența prin verbe la persoana I singular:,,stau,ascult,lămuresc”;pronumele personal,,îmi,mă,mi”,astfel poetul este copleșit de  vastitatea apelor care se revarsă în fața ochilor,creând o lume de linii mișcătoare

ce trezește melancolie în suflet,este misterul spațiului suprem.

  În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, care creează imagini vizual-auditive prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile,privind frământările mării-identificată cu ființa umană.Prin fastuoasa descriere a mării poetul aduce o  atmosferă înfiorată de nelinişti, a unui loc al zămislirilor, al transformărilor şi al renaşterilor. Epitetele:,,tumultoasa,grele,înfricoșata,secrete”exprimă măreţia şi misterul mării şi transmit un sentiment de admiraţie îmbinată cu teamă,marea este un simbol al spiritului uman,simbolizează îndoială,nehotărâre.Repetiția verbului,,ascult”sugerează starea de așteptare a ceva nelămurit,misterios. 

  Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri-distih(două versuri care formează o strofă cu înţeles de sine stătător), cu măsură egală de 13– 14 silabe,ritm trohaic.

  În concluzie, textul „Cum cântă marea” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, poetul identifică marea cu ființa umană cu sunete venite din nesfârșite depărtări. 

in memoriam--Mihai Eminescu

Întotdeauna după sărbătoarea Crăciunului,privind crengile goale ale codrului,rupte de de vânt îl întreb cu voce înceată de ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt cu crengile la pământ?

Cândva un băiet te cutreiera,îl culcai ades lângă izvor s-audă cum apa sună-ncetişor somnoroasă,îi aduceai un miros adormitor și prin vis asculta pitpalacul.Îl duceai apoi la mijlocul des al codrului într-un luminiș unde-l întâmpinau glasurile păsărilor ,iar el devenea prințul ce purta pe umeri însemnele cerului:Luna,Soare și Luceferi.Trecea prin codri de argint și în barca de pe lacul încărcat cu nuferi galbeni, așteptând ca dintre trestii să răsară o gingașă mireasă.Cu glasul dureros de dulce murmura:,,nu vine,nu mai vine”.... și trist în noaptea ce se lăsa urmărea somnoroasele păsărele,lebăda, asunzându-se între trestii,să asculte suspinul izvorului șoptindu-i:,,Noapte bună”!

in memoriam--Mihai Eminescu

  

Deschideți un volum de poezii al poetului Mihai Eminescu,citiți doar titlurile,studiați apoi mărturiile vremii  trăite de poet,vedeți-l obosit,nefericit și-i veți înțelege dorința de a se stinge,,la marginea mării’’ca pe o izbăvire,ca pe o reîntoarcere mioritică în natura ce-i dăruia de-atâtea ori balsamul,vraja și statornicia ei; întrebați marea: de ce nu i-a îndulcit cântul,de ce valurile nu i-au mângâiat fața,de ce nu i-a șters dorul de moarte,de ce nu i-a dat din puterea ei?

  A fost,,băiet’’,a cutreierat păduri,s-a culcat lângă izvoare,a trecut codri de aramă,a ajuns în pădurea de argint,acolo unde numai gândul călător vedea,,un cuibar rotind de ape peste care luna zace’’,a stat la o masă mare-ntinsă  alături de Călin-mirele-zburător și a admirat-o pe gingașa mireasă—el a fost la Facerea Lumii. A stat singur la masa de brad cu stolurile de gânduri,,dulci iluzii’’,a zâmbit la chemarea copilăriei,a fost sub un salcâm,,sara pe deal’’,așteptând iubirea,s-a ridicat spre înalturi și- a devenit Luceafăr cerând nemurirea, ispitit de chemarea glasului pământean,i-a venerat pe epigoni,a fost,,la Rovine’’cu Mircea cel Bătrân,a fost  Făt-Frumos din lacrima cerului,a neantului.

  Citiți o poezie  de Eminescu și vă va fi dor de el; așa cum florile caută pământul,cautați-l sub teiul ce-și scutură parfumul,și…de-atâtea frunze care mor cazând… cuvintelor li se va face  urât…acum, în nopțile de iarnă cu Luceafăr blând… tuturor ne e dor de Eminescu …și atât!!!

compunere---Cum mi-am petrecut vacanța de iarnă

Sâmbătă...duminică...și gata!s-a terminat vacanța!când a început și iată că îmi caut cărțile,caietele,stiloul....sunt pregătit,să înceapă din nou școala.Și-atunci de ce sunt puțin,puțin trist?Și-n gând recunosc că am fost fericit în vacanța de iarnă...Au fost sărbătorile cu zilele Ajunului,când bradul verde, venit de undeva din munții de departe a ajuns în camera ornată  cu ghirlande,clopoței,a fost împodobit de toată familia,iar luminile strălucitoare,globurile,beteala așteptau cadourile să completeze atmosfera de sărbătoare.Am ascultat colindele cu ,,vestea cea minunată”a nașterii pruncului sfânt,cu,,o brad frumos”,iar noaptea,până adormeam,îl priveam pe îngerul din vârful bradului și-l rugam în gând să-mi îndeplinească toate dorințele.Dimineața de Crăciun a fost timpul veseliei-pachete desfăcute,strigăte de uimire,îmbrățișări,râsete,iar apoi masa cu bunătăți,eu aștept doar tortul...Dar timpul aleargă și anul vechi și-a luat rămas bun și iată ora douăsprezece noaptea,cerul este plin de culori ,artificii,lumini,urările oamenilor tineri,vârstnici,copii,dorindu-și ani mulți fericiți,cu bucurii,împliniri,succese.A venit un an nou cu speranțe nenumărate.Seara Anului Nou am petrecut-o la malul mării și  am primit cu bucurie cântecul valurilor ,strigătul pescărușilor și lumina farurilor vapoarelor ce-au sunat la miezul nopții.

Au urmat zile frumoase ale vacanței cu plimbări,plecări la bunici,antrenamente le baschet,discuții cu părinții,bunicii,câteva lecții-altfel nu se putea-glume cu fratele meu.Dar zilele aleargă cu rapiditate...și din nou lecții,teme,note,catalog....a început un nou trimestru....

mulțumesc!!!!!!!!!!

         Omule,

îţi mulţumesc că mi-ai deschis
porţile sufletului tău....
Şi-ţi mulţumesc că mi-ai permis
Să fiu prezent în gândul tău.

       Doamne,

 îţi mulţumesc că mi-ai dat
ochi de privit şi mâini de mângâiat,
inimă de pâlpâit şi gură de vorbit,

paşi, să mă poarte spre drumul drept

                Tu mi-ai dat!

Îți mulțumesc că mi-ai dat
minte s-aleagă suflete curate!
        Viață

îţi mulţumesc zi de zi
că pot să slăvesc iubirea de oameni....

compunere--Peisaj de iarnă

 Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul fi­rişoarelor de ghea­ţă ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla abu­­rită. Şi privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi! Iar ziua ce va în­cepe e deja îne­cată în alb! Ochii îmi sunt orbiţi de lumina strălu­ci­toa­re a zăpezii şi mă cla­tin uşor în dansul de care mă las prins.Afară....fri­gul şi fulgii cad cu ne­miluita, mă ciu­pesc de obraji, prind câţiva din zbor şi zâmbesc în timp ce se to­pesc şi se fac una cu mi­ne. Copacii din jur parcă plâng, loviți nemilos de vântul necruțător.

 Eu cred că e important ca în cenuşiul înconjurător,înfri­coşător, în vuietul vântului, în nămeţii iernilor, în puhoaiele apelor ce plâng cu lacrimi înghețate, în liniştea pământului, în frea­mătul crengilor , în zborul păsărilor rămase, să văd Iarna cu zăpada strălucindă.

 Doar verdele acelor brazilor, ză­pada aşternută pe ramurile dantelate şi albastrul profund al ce­rului dau un contrast de o fru­­museţe care tăie res­pi­raţia chiar și a căprioarei care s-a oprit lângă intrarea unui adăpost părăsit.Iar eu,ascuns după un trunchi gros, nu pot decât să văd perdeaua de fulgi care acoperă în liniște urmele ei delicate și sunt fericit că niciun ochi rău nu o pândește.

E liniște în jur și strigătul ascuțit al unui cocoș de munte îmi pare o melodie plăcută. În imen­sitatea albă care mă înconjura un lup alb, venit de la celălalt capăt al pădurii,mi-a părut ma­gie cu­rată.

 Mă ui­tam şi mă înfio­ram,privindu-l luat de ro­to­coa­lele uria­şe de zăpadă şi de vânt, cum se ridică în aer și cum doar ochii albaștri deveniseră două stele pe cerul iernii.

Ză­padă,dia­mante, bulgări ce lasă prin aer dâre stră­lu­ci­toare ca nişte comete de foc creează o lumină specială, de basm, iar când în­cepe să înnopteze, am o senzaţie stranie, cobor în­tr-un mister adânc şi greu de înţeles.

Admir acest alb suveran şi co­tropitor, care acoperă totul şi dă o lumină magică zi­lelor şi nopţilor.Îmi plac nopţile de iarnă lu­mi­noase, scârţâitul zăpezii ca un susur, ca o cântare a apei.

 Ză­pada albă şi pură apropie oamenii, ca într-un vis nostalgic, de eter­nitate. De aceea am senzaţia că atunci când merg prin zăpadă, păşesc spre un tărâm neţărmurit.

 Un bulgăre, un om de zăpadă stră­lucitor, ţurţuri argintii sau flori de gheaţă pe o fereastră... acesta este misterul pe ca­re îl re­tră­iesc, de câte ori lumea se în­groa­­pă în ză­pezi.

Este foarte bine, se spune, să priveşti întinderi mari, alburi și atunci sufletu-mi este cuprins de o bucurie adevărată.....

Te felicit pentru Bobotează
Si-ți doresc curat
toate gândurile și aspirațiile

să ți se-mplinească:
                    sănătate, fericire și dragoste!
Fie ca îngerii să te păzească!
Tu păzește-ți visul bun
Noi mergem la Taina Botezului,

pentru ca Domnul să aprindă Lumina....

                       Aceasta este o sărbătoare a dăruirii!!!!!!!

început de an-ianuarie

În vârful bradului meu un înger mic, strălucește alb în noapte...a trecut Crăciunul,dar pare că, de când lumea, se plimbă și zboară singur și nestingherit prin camera mea... este îngerul bradului și al casei,a venit, s-a așezat  cuminte pe crengile bradului, tocmai în vârf,apoi a coborât și a rămas cuminte și 

tă­cut pe umărul meu....așteaptă! Sub geamul meu,zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipeşte ca şi cum acolo, sub ea, ar fi un foc tainic ce ar trimite raze alburii de jos în sus. Copacii de pe marginea drumului şi-au lăsat crengile îngreunate de zăpadă, până aproape de pă­mânt, o bură subţire, stră­lucitoare, se desprinde de un­deva, de sus şi cade în valuri argintii pe pământ.

Lu­mea înghețată a iernii parcă mă cheamă în adâncurile ei. Um­brele lungi ale copacilor îmi par treptele unei scări-une­le albe, lu­minate, al­tele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate mii de lumini ce tre­mură mărunt. Din când în când, câte una se măreşte dintr-oda­tă şi apoi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă, ca o dungă luci­toare.Mă întreb cine stinge luminile cerului,iar îngerul îmi șoptește secrete neînțelese....E iarnă,e început de an...revăd fulgii lui Ianuarie, se declanşează în mine o bucurie frenetică,e o explozie de entuziasm pe care cred că o avem cu toţii şi care aparte la fiecare început de an. Strig cu bucurie: ,,Nin­ge!", cu exaltarea Începutului.

 Iarna e coconul acela alb şi strălucitor care doarme și apoi se preface într-un fluture sublim şi liber,îl aștept cu speranța că mugurii de pe crenguța ce-mi bate în geam,într-o zi,vor înflori...

Rugă de iarnă

                 de Zaharia Stancu 

Îngeri scutură livezi,

Cad din cer crenguți de-argint.

Inimă fără alint

Azi ți-o dau s’o vezi.

Uite mâinile zălog,

Mi-au roit în suflet fluturi,

Pomii-s albi, să nu mi-i scuturi,

Doar atât te rog…