Poezia-- Amurg în Deltă - Ion Pillat

,,Cât vezi cu ochiul, verde, păpurişul
Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor.
Din când în când şi-arată luminişul
Un ochi de apă moartă. Un cocor
Cu aripa deschisă se ridică
Din stuf, sfâşietor de trist scâncind,
Sau cai tătari, dând roată fără frică,
Sălbăticiţi, nechează pe un grind.
Amurgu-mbracă Delta toată-n aur
Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur
Albastrul cenuşiu îl împânzesc.
Vaporul taie noaptea şoptitoare,
Şi valul ce se-ntunecă-ntr-una,
Când cele cinci coline cresc în zare,
De aur vânăt cum e pruna”.

Titlul poeziei,,Amurg în Deltă”arată momentul intermediar între zi şi noapte, urmând imediat după coborârea soarelui,este un timp situat înainte de înfăptuirea unui miracol şi anunţă marea călătorie, sugerează dispariţia luminii sângerânde a soarelui care moare în negura nopţii.Momentul asfinţitului întristează fiinţa, îi crează o predispoziţie specială de jale şi nostalgie(Delta este un complex vegetal și zoologic ).

 Poezia lui Ion Pillat este un pastel, tabloul descris este încărcat de emoție,iar

caracterul liric al poeziei se face simțit prin nota de ușoară melancolie din perspectiva poetului,ce se adresează unui privitor,îndemnându-l să vadă întinderea verde,unde ,,păpurișul”-loc al  fragilității și mlădierii, al umilinței- ascunde ,,un ochi de apă moartă”, apa neagră sugerează nemișcarea timpului,ca un hotar între două lumi.,,Ochiul”asociat cu  lumina şi capacitatea de percepţie spirituală  vede cocorul, pasărea călătoare ce poartă  semnul luminii paradisiace şi al întunericului infernal,îl aude tânguindu-se. Din bezna adâncurilor,caii sălbatici sunt purtătorii vieţii şi ai  morţii, fiind legați de apa ce hrăneşte şi îneacă,sunt liberi,,fără frică”.Imaginea Deltei în amurgul focului solar cuprinde,,turla”,clopotnița, dintr-un,,sat lipovenesc”pe decorul umbrit al,,ostroavelor de plaur”-loc al singurătății,unde se naște o lume nouă.Finalul poeziei are un ton melancolic,privirea urmărește,,vaporul”plutind în ,,noaptea șoptitoare”,timp al misterelor, dintre tărâmul vieţii şi al morţii,iar,,valul”prinde nuanța întunericului,purtând,,cele cinci coline”în călătoria timpului instabil.

    Caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit prin intermediul căruia poetul îşi exprimă emoţiile, imaginile vizual-auditive ale amurgului sunt completate de epitete:,,foșnitor,sfâșietor de trist,cenușiu”;personificarea,,noapte șoptitoare”creează un fundal muzical trist;metafora,,aur vânăt”reflectă nuanța amurgului ce se stinge-n noapte. Descrierea Deltei în amurg este predominant vizuală.Poetul a ales cifra,,cinci”,pentru a atrage atenția spre frumusețea vieții și transmite o vibrație de primitivism,unde aventura și mișcarea vieții și a timpului sunt imprevizibile

   Rima poeziei este încrucișată, iar măsura versurilor de 11-10 silabe,ritmul iambic al poeziei se adaugă imaginii și ceasului melancoliei privind legănarea păpurișului,zborul cocorului,veșnica frământare a timpului în locul unde ia naștere viața continuu.

Despre iubire....

 „O viaţă fără dragoste este asemenea unui an fără primăvară!”, aşa spunea Octavian Paler și adăuga că  sunt clipe la orice vârstă,când uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, de peisaje, de soare, de oamenii dragi, de locurile frumoase în care vieţuim.

  Eu cred că trebuie să mă bucur de pasărea care cântă, de raza soarelui care îmi mângâie dimineaţa faţa, de lucrurile bune care mi se întâmplă sau de oamenii care mă încântă:părinții,bunicii,rudele,prietenii,dascălii și mai cred că nu trebuie să las zilele să treacă fără să mă bucur că sunt în viaţă.

               Să iubim!
  Fără IUBIRE nu există viață!

  Un profesor drag ne spunea,privind un tablou al pictorului Grigorescu că în iubire, chiar și tăcerea e plină de lumină, având un anume farmec.,că dragostea de oameni de natură e speranța și fără speranță lumea nu ar exista… Viata este frumoasă!!!!!!!!!! 

  Și mai cred că omul, orice om, cu toate că nu-şi dă seama, prin iubire se deschide către cosmos, către lume, către propria viaţă.

  Am citit scrisoarea adresată fiicei sale,Lieserl,de Albert Einstein și-i dezvăluie că cea mai puternică forță din Univers este Iubirea:,, Există o forță extrem de puternică pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune și revelează. Pentru iubire noi trăim și murim.  Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și oferă SENS VIEȚII. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire deoarece este singura energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voința sa. Dacă vrem ca speciile noastre să supraviețuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă conștientă ce trăiește, atunci iubirea este unicul răspuns. Probabil nu suntem încă pregătiți să creăm o bombă a iubirii, un mecanism destul de puternic pentru a distruge ura, egoismul și lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fiecare individ poartă cu sine un mic, dar puternic generator de iubire, a cărui energie așteaptă să fie eliberată. Când o să învățăm să oferim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom putea afirma că iubirea învinge tot, că poate transcende totul și orice, deoarece iubirea este chintesența vieții.”

    Și astfel am înțeles că Iubirea e o floare foarte plăcută, dar omul trebuie să aibă curajul să se ducă s-o culeagă și s-o păstreze atunci când a găsit-o.

poezia--,,Florile grâului”de Teodor Mureșanu

Florile grâului,

Florile grâului,

Cine vă are la marginea drumului?

Cine vă udă năpraznica oaste?

Cine vă creşte pe văi şi pe coaste?

Ce mâini v-au cioplit eleganţa din pai?

Cine vă pictează chipul bălai?

Cine vă apără de vânturi rele?

Cine vă coace spicele grele?

Că râd, sănătoase, câmpiile toate,

Simţindu-vă zguduitoarele gloate

Deasupra pământului,

În steliştea vântului,

Iar inima omului,

Umilită şi înfrântă,

Vă binecuvântă.

Sporită vă fie sămânţa mereu,

De ploaie, de soare, de pluguri, mereu!

Mai mult: de mâinile lui Dumnezeu!

  

poezia--,,Toiul primăverii” de Vasile Voiculescu

,,Pe coaste ierburi spânzură nebune,    
Vîlvoi de flori, salcâmi ies la uluci,        
Duc tei adânci miresme în zăbune
Şi-i verde viersul mierlelor prin nuci.

S-amestecă în clocot firi şi lume,       
Foi bat în vânt, aripi aşteaptă-n ou,
Şal nou de ape-i lacul fără spume,
Răsfrîngerea de sălcii un ecou...

E primăvară pînă-n slăvi...Şi grele
De seva cerului ţâşnită-n nori,
Azurul înfrunzeşte rândunele
Şi zările dau muguri de cocori”.

    Pastelul este opera lirică în care autorul își exprimă sentimentele în mod direct, descriind un tablou din natură, cu ajutorul a numeroase imagini artistice și figuri de stil. Din punct de vedere compozițional poezia ,,Toiul primăverii” este alcătuită din trei strofe.Titlul poeziei fixează timpul:,,toiul”este punctul maxim  al primăverii,al renașterii naturii,al zbuciumului de factură aproape cosmică.

 Pastelul se constituie într-un adevărat spectacol al naturii, care provoacă celui ce privește, trăiri profunde de admirație, de încântare, duse pană la extaz.

   În primul rând, principalul mod de expunere este descrierea,iar textul este liric,exprimând emoțiile eului liric direct. Poezia prezintă, prin intermediul imaginilor vizuale și auditive, spațiul exterior: pe,,coaste”,locurile înclinate luminii, semnele verzi ale pământului:ierburi și florile salcâmilor se prind ca-ntr-o  horă a bucuriei năvalnice,răsfirându-se,iar mireasma teilor învăluie totul sub o mantie a extazului.,, Prin  nuci”,arborii vieții triumfătoare,se aud sunetele superbe,pline de prospețime și noroc ale mierlelor,păsări ale dorului.În agitația naturii frunzele aduc  forţa dragostei, începutul unor noi vieţi. Lacul cu apa-i limpede, simbol al fecundităţii, începutul tuturor începuturilor,primește  graţia şi eleganţa sunetelor melancolice ale salciei.Privirea se înalță-n,,slăvi”,pe seninul cerului care se acoperă cu aripile rândunelelor și ale cocorilor-mesagerii cosmici ai primăverii.

   În al doilea rând, eul liric contemplativ urmărește cu delicatețe mișcările din natură în primăvară,creând imagini vizual-auditive. Astfel,în  prima strofă imaginea vizuală a  este descrisă prin personificări ale ierburilor,salcâmilor  care au mișcări agitate de bucurie. Epitetul:,, nebune”transmite un sentiment al neastâmpărului din natură.Finețea descrierii este exprimată prin verbele mișcării,ale agitației:,, ies,duc,amestecă,bat”.Peisajul primăverii prinde viață prin personificări,poetul comunicând exuberanţa şi vitalitatea anotimpului tinereţii:ierburile se agață,,nebune”,în dezordine;curioși ,,salcâmii ies la uluci”.Observ originale asocieri de cuvinte, preferința pentru metafore inedite:,,vâlvoi de flori,aripi așteaptă-n ou,șal nou de ape-i lacul,zările dau muguri de cocori”-astfel peisajul este un semn al chemării ademenitoare a vieții; enumerația:,,foi bat în vânt,aripi așteaptă-n ou”arată varietatea aspectelor primăverii.

Limbajul poetic, în aparență simplu, se sprijină pe cuvinte și imagini metaforice, cu bogate conotații lirice; limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură egală de 10-11silabe,cu rimă încrucișată şi ritm iambic.

   Citind poezia „Toiul primăverii” simţim că participăm la miracolul înfăptuit de acest anotimp asupra întregii suflări, înfiorarea în fața naturii este autentică și profundă.  

  

20 martie--echinocțiu de primăvară

Raze țesute blând în rozaliul unui apus de primăvară... O feerie...

 Un vis de primăvară înmugurind firav din iarna ce parcă nu se lasă dusă...

  Un vis frumos, dar atât de real și... aproape de noi, încât parcă ne pătrunde adânc, în inimă ...

poezia--,,Toamnă de suflet” de Tudor Arghezi

Zilele albe, iată, au început să plece,
Ca niște bărci tăcute, pornind fără lopeți.
În țărm se face seară, și steaua-n cerul rece
Păzește cripta nopții cu candeli și peceți.

În șirul vieții noastre întreg, se face seară,
O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri.
Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,
Convoi de goluri strâmpte pe undele subțiri.

De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă !
De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz !
Nu. Nemișcată-n margini, lumina se răstoarnă
Și, ca să cânte, streajă de sus și-a luat răgaz.

De-aș fi un stei de peșteri, cioplit cu dalta-n lung,
Aș sta s-aștept cu tihnă, culcat pe-o muche dreaptă,
Cele din urmă mute vecii să le ajung,
Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă.

   Titlul  poeziei „Toamnă de suflet” de Tudor Arghezi, este o metaforă care simbolizează amărăciunea, mâhnirea sufletului omului-eului liric, aflat în toamna existenţei,a vieții.

Tonul melancolic exprimă ideea timpului ce se scurge ireversibil şi implacabil pentru om, pe măsură ce  zilele vieții trec. Poetul își privește existența,înțelegând că ,,zilele albe”ale vieții se îndepărtează asemenea unei bărci,dusă de soartă,ce călătorește pe marea zbuciumată spre un liman păzit de steaua destinului-fereastra sufletului prin care pătrunde sufletele plecate.Sub cerul rece steaua, vehicul al sufletului,veghează locul veșniciei,,cripta nopții”,luminându-l cu lampa veghetoare și ,,peceți”-semne divine.În întunericul timpului devorator,seara şi întunericul cuprind întreaga fire:

„În şirul vieţii noastre întreg, se face seară”, imagine ce sugerează apropierea morţii,este momentul de liniște,de împăcare,când sufletele sunt purtate de,,bărci”,luntrile morții.Dorința eului liric de a auzi glasul,,de goarnă”al îngerilor este speranţa, suportul religios, dar este dezolat când realizează că timpul în curgerea sa rămâne nemișcat,iar lumina,liniștea de sus domină întreaga atmosferă.

Ultima strofă a poeziei debutează cu verbul la condiţional optativ precedat de prepoziţie: „de-aş fi”, care exprimă dorinţa eului liric de a trăi în eternitate asemenea unui,,stei de peşteri”, cioplit cu dalta-n lung”,ca stânca neclintită în templul măreț al creației sale artistice.

   Lirismul subiectiv se realizează prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului poetic: verbe la persoana I singular:„aş fi”, aş sta”, s-aştept",  să ajung”, slujesc”. Adjectivul pronominal,,noastre" arată faptul că eul liric se autoinclude în omenire, prin acelaşi destin de muritor.

Metaforele: ,,cripta nopţii" ca şi comparaţia personificatoare,,zilele albe... ca nişte bărci tăcute" simbolizează condiţia de muritor a omului, faptul că timpul se scurge ireversibil, sugerând iminenţa morţii; „cioplit cu dalta-n lung”semnifică totalitatea încercărilor la care a fost supus eul poetic, situaţii ce i-au modelat  întreaga fiinţă,poetul încadrându-se în lumea muritorilor; „stei de stâncă” arată neclintirea şi tăria poetului, dar şi forţa creaţiei sale, singura pe care a slujit-o cu credinţă şi care poate fi o treaptă spre eternizare: ,,Cu templu în spinare, cărui slujesc de treaptă".

    Rolul stilistic al conjuncţiei „de” din a doua strofe subliniază dorinţa eului liric pentru viaţă, pentru manifestarea acesteia , întrucât „de”, cu valoare de „dacă”, intră în construcţii verbale aflate la modul condiţional-optativ: „de-ar răsuna”, „de s-ar clăti”, verbe ce exprimă o dorinţă.

  În concluzie, omul nu poate controla timpul, e ceva ce nu atinge,dar poezia figurează printre elementele veșnice ale lumii.

CANCEU cu IRIȘI –TABLOU DE Alexandru Ciucurencu

În limbajul florilor, floarea de iris simbolizează legătura strânsă între două persoane, pentru că irişii sunt mesagerii iubirii, legătura între spiritual și material. În funcție de culoarea lor, irişii au şi alte semnificaţii: irisul mov este un simbol al înţelepciunii şi al complimentelor, irisul albastru simbolizează credinţa şi speranţa,cel galben simbolizează pasiunea, iar cel alb reprezintă puritatea.  (Denumirea florii de iris vine de la cuvântul grecesc iris care înseamnă curcubeu. Legenda florii de iris povestește despre zeița greacă Iris, zeița soarelui, mesager între Olimp și Terra, drumurile sale fiind marcate de un curcubeu multicolor. Zeița prelua mesajele zeilor de pe Muntele Olimp, ținut divin numit și ,,ochiul Paradisului” și însoțită de un nor de stropi strălucitori care formau un minunat curcubeu, le aducea pământenilor. Astfel, în mitologia greacă, floarea de iris era un simbol al Ideii de comunicare.)

   În centrul tabloului este o masă de lemn de culoare maro- culoarea pământului și pădurii,nuanță ce  crează o atmosferă neutră,confortabilă și primitoare-pe care este așezat un vas de lut,canceu sau urcior,smălțuit în alb.Mâna meșterului olar a desenat linii,frunze,flori albastre,iar  pictorul a păstrat combinația celor două nuanțe, pentru a da ochiului senzația de liniște.Vasul are o toartă încovoiată în formă de arc,în el sunt cinci iriși galbeni sau stânjenei,flori de o rară frumusețe ale vieții,luminii și pefecțiunii,sunt susținute de tije verzi drepte sau aplecate.Petalele galbene se răsfrâng oferindu-și parfumul delicat,aducând căldura soarelui. Galbenul este culoarea intensă a zeilor.În partea stângă pictorul a desenat un iris albastru ca semn al credinței și speranței,a dorit un contrast cu cealaltă culoare.Astfel culorile exprimă stările de spirit, culoarea devenind mai importantă decât forma.De o parte și de cealaltă a vasului sunt așezate pe masă două ștergare,obiecte lucrate artistic, roșul lor captează atenția privitorului,făcându-l să se creadă în intimitatea unei camere de-acasă,iar liniile țesute în alb și negru se întretaie așa cum gândurile se amestecă în viața omului,în trecerea pe pământ. Fundalul tabloului este simplu-peretele camerei zugrăvit în nuanța albului peste care au trecut zilele și nopțile unui om.

   Florile– mesagere al gândurilor și sentimentelor umane-sunt desenate cu admirație, pictorul utilizând o tehnică de minuție și prețiozitate.În redarea grațioșilor iriși, care aduc a primăvară, a renaștere, a plămădire și încredere, pictorul a avut plăcerea  detaliului și o înțelegere a întregului aspect,specifice unui maestru.

  (cinci flori=număr al armoniei și al echilibrului,reprezintă unirea cerului cu pământul,cu Universul

este și simbolul omului.)

!!!!Irisul este floarea națională a Franței,fiind adesea folosit ca însemn sau emblemă a acestei țări!

compunere--Am pornit în căutarea primăverii

Prin grădini sunt urmărit de  stoluri jucăuşe de pă­sări care ciripesc cu glasuri vesele. Merg pe marginea grădinii şi păsă­rile mă urmea­ză, zburând pe deasupra mea, alergându-se printre primii mesteceni înfrunziţi. Soarele încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte, să se dezmorţească...închid ochii şi soarele mă luminează într-un fel straniu. Adie un vânticel subţire şi încă rece, care mă învăluie cu mirosul umed al frunzelor uscate. Păsările sunt încă lângă mine, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit.E primăvară!- pământul abia ce-a înverzit, iar salcâmii şi merii se întrec în flori delicate, ce ies în evidenţă pe al­bastrul cerului, limpede. Natura mus­teşte de viaţă. Gâze minuscule şi guşteri subţiri forfotesc printre firele verzi de iarbă şi florile aurii ale păpădiilor, fluturii zboară haotic în lumina cal­dă a dimineţii.Iar eu merg, cu ochii închişi, dus de aburul acela de par­fum dulce-amărui, delicat şi profund, ascultând zecile de gâze mici, ce lăsau în urmă, ca nişte firişoare invizibile, zumzetul lor, pentru a deveni în jurul lui o vibraţie veselă şi neîn­treruptă. Dar înainte să-i simt adierile, l-am văzut.... era acolo, un pic înclinat, cu o coroană rotundă, roșiatică de flori: primul corcoduş înflorit din an. Era ca un soare arămiu, strălucitor. M-am apropiat şi m-am alăturat şi eu albinelor, gâzelor şi musculiţelor ce se învârteau înnebunite de fericire în jurul glo­bu­lui de flori. Câteva vrăbii venite cu mine, neştiind ce altceva să facă de bucurie, săreau de pe o cren­guţă pe alta, cântând şi ciripind. Fără îndoială era momentul de glorie al corcodu­şu­lui. Când florile i se vor scutura, când alţi pomi vor înflori, va deveni din nou banalul corcoduş, pe lângă care toată lumea trece fără să întoarcă măcar pri­virea. Dar acum? Acum este vedeta primăverii. Şi, cu bunăvoinţa celui mai puter­nic, corcoduşul lasă gâzele ameţite de parfumul şi strălucirea lui să se odihnească, din când în când, pe câte-o floare din crengile lui, înainte de a-şi relua zborul rotund şi euforic. Lasă trecătorii să îşi odihnească privirea pe el, să se încarce din frumuse­ţea lui pură. Nu, nu era doar bunăvoinţă din partea lui... era iubire necon­diţionată, revărsată prin fiecare floare deschisă, prin fiecare petală ca o lumină ce se lasă atinsă.

 În mod ciudat, toţi cei aflaţi în jurul lui, oameni, păsări sau gâze, îi răspund cu acelaşi fel de iubire!

Compunere—Poet duios și îngândurat

L-am întrebat pe poetul ce stătea la masa lui de brad gânditor ,cu ochii spre cerul ce-i trimitea câte o rază :Cine ești tu? Iar el mi-a răspuns :

     Sunt tot și toate—omul de la început ce-a mers pe drumul unei cruci,lacrima pierdută în palma mamei,dragostea și iubirea pentru un tată,o adiere de vânt ascunsă în apa râului,răcoarea adusă de briza mării,crivăț și vânt duios ce cutreieră pământul, răsăritul de soare,apusul lunii....

     Sunt cuget și durere,tresărirea dorului nespus,vuiet de gânduri pe drumul dus și drumul întors...

     Sunt frig și cald câte un pic,gândul bun și gând îngândurat,aripa de soare,picătura din pustiu,visul visului neîntinat....

      Sunt  cel ce sunt,totul și nimic,creatura  Celui DREPT,FIUL CELUI PERFECT-om din lut,amestec de bun și rău ,armonie și sunt pur,crezul sufletului bun,zgomot alb în Universul etern....

                     Cine sunt eu?

                                        nimeni nu știe:nici cei din jur,nici cei din depărtare...

                                                                   nici ziua și nici seara în visare...

                                                                   nici eu nu știu...

                                                                   dar voi afla într-un târziu

                                                                         și-atunci voi înțelege clar

                                                                         că sunt ce ai vrea să fiu:

                                                                                                               un simplu OM cu un condei.....

compunere--Cum am devenit înotător

   În vacanța de vară,am mers împreună cu părinții și fratele meu mai mare-premiant la tot și toate:,,uite-te la el,așa să fii și tu”-refrenul auzit continuuuu-să vizităm un centru sportiv. Când am ajuns seara acasă, ne-au întrebat dacă ne-a plăcut ceva din ce am văzut, ce sport ne-ar plăcea să facem şi noi?Amândoi am răspuns că am vrea să mergem la bazin,iar fratele ce mare a început să explice nouă și,, lumii întregi” despre stilurile de înot: stilul craul sau liber bras utilizat de către înotători de foarte multă vreme,explicându-ne că un papirus egiptean are un desen al procedeului bras; delfin sau fluture datorită mișcărilor fluturate, ondulatorii, ale întregului corp, mișcări asemănătoare loviturilor de coadă ale delfinului și alte stiluri despre care n-am mai auzit,pentru că mi-a sunat telefonul-un coleg mă invita să mergem cu bicicleta în parc.

    Aşadar, am început să merg la înot,numai eu, la cursul de iniţiere.Dar ce mi-a plăcut a fost imaginea bazinului,nu știu de ce dar parcă eram în filmul,,Mica sirenă.” Clădirea bazinului este o loc modern, prietenos, bine dotat, unde noi,începătorii,ne vom putea consuma energia învățând să înotăm, iar cei mari se vor putea relaxa, menținându-se sănătoși prin mișcare.Bazinul este destinat  săriturilor adânc de 4,5 metri și dotat cu patru platforme situate la niveluri diferite,cu mai multe culoare late,cu blockstarturi.Părinții sau bunicii,colegii care vor dori să mă urmărească vor sta în tribunele care sunt amplasate pe două laturi. Cel mai important scop al primelor cursuri de înot este acomodarea mea cu apa și să-mi  înving frica, sincer nu-mi prea este...dacă aceasta ar exista. O dată cu depășirea celor mai importante probleme, restul poate fi ușor de parcurs, iar posibilele ,,piedici” le voi depăși,  cu siguranță, mai repede sau mai ușor.

   După ce mă voi acomoda voi vizita și anexele,așa se numesc.

   La primele lecții mi-a plăcut cum antrenorul venit,cred eu, din filmul,, Baywatch”ne culegea cu laba piciorului din bazin. Apa este superputerea mea, zona mea de maximă identificare. Contactul cu apa mă aduce cel mai aproape de mine. Când înot, sunt relaxat şi concentrat în acelaşi timp, liber, fluid şi puternic.Iată ce simt eu: apa este elementul primordial al vieţii- este viaţă şi mă face să mă simt bine,fiecare oră de înot, fiecare antrenament e ca o regăsire a mea cu mine.

   Iar eu am perseverat, am avansat de la o etapă la alta, până când am fost ales pentru competiții,iar prima oară când am ascultat pe podiumul de premiere imnul național mi s-a strâns inima ,iar starea de emoţie care m-a cu­prin­s a fost să-mi doresc cu ardoare,întotdeauna,victoria.Dar o competiție este și în tribune,spectatorii sunt implicați la maxim în susținerea colegilor din bazin,iar printre ei este fratele meu cel mare,iar ochii noștri se-ntâlnesc pentru o clipă și zâmbind îmi face semnul victoriei,eu știu că este mândru de rezultatul meu.....

compunere--În atelierul de olărit

 

   În drum spre marea cea mare,părinții mei au oprit mașina pe marginea unui drum de pe întinderea Bărăganului,pentru că era liniște și pustiu...unde suntem?și răspunsul a venit de la un om ce mergea alături de o căpriță: aici e Argedava,cetatea unde s-a născut Bure­bista,locul de unde i-a condus pe geţi, pe daci şi pe traci, cel mai numeros popor al Europei, în antichitate-to­tul se află aici, dedesubt, palatul lui Burebista, sanctuarul, marile ateliere de olărit, locuinţele impunătoare ale vitejilor tarabostes... și... a plecat mai departe. În doar zece mi­nute de plimbare am adunat ceramici încrus­tate cu meandre fine, albe şi rotun­jite, toarte de ulcioare, o jumătate de vas cu picior, ba chiar şi o frumoasă mărgea.Cum au lucrat pe atunci,demult obiectele din lut,mă întrebam,iar bunicul mi-a spus că mă va duce în locurile unde se practică olăritul.La școală nu vi s-a explicat despre această veche meserie?m-a întrebat el...nu!...avem cercuri de teatru,de muzică,de dans,pictură și altele de care nu știu eu...

    Și uite-așa am ajuns la Horezu,considerat cel mai important centru de ceramică,iar un meșter cu mâinile bătătorite mi-a privit mâinile și mi-a făcut semn să-l urmez.Am ajuns undeva pe,,coasta dealului”și cu o lopată am scos argila,pe care o voi folosi după câteva săptămâni.Noi am mărunțit alt lut și l-am tăiat în bucăți,l-am udat și eu,chiar eu l-am dus în atelier.A!dar ce-a urmat a fost teribil:l-am frământat cu picioarele,până a devenit moale...obosisem,eu,băiat de oraș...Meșterul l-a mai frământat,a obținut o pastă,pe care pus-o pe roata de modelat.Eu învârteam roata de jos ca-ntr-o horă,iar pe cea de sus argila se-nălța ca un turnuleț.Eram supraveghat cu zâmbete de meșter și de bunicul,puțin emoționat,iar eu eram uimit de diversele forme geometrice,sfere,conuri,cilindri pe care le modelam eu,neștiutorul,cu mâinile inundate de lutul alunecos.Am modelat o formă ce semăna cu o cană-farfurie și mândru am pus-o la uscat.Trebuia să revin după trei zile-cifră magică,numărul cerului-și în aceste zile am mers prin Horezu,micul orășel,și am văzut ceramica de Horezu.Simbolul dominant în pictura vaselor de ceramică este cocoșul, alături de figuri precum steaua, șarpele, copacul, peștele, soarele, spicul de grâu, pomul vieții și coada de păun, majoritatea simboluri creștine. (Denumirea actuală a localității Horezu provine de la numele de ,,ciuhurez”, pasăre asemănătoare bufniței care populează pădurile din jur.) M-am oprit și-am urmărit mâinile olarilor și fascinat observam că mâinile lor nu simțeau nici oboseală şi-n fiecare podoabă de lut puneau câte un pic din inimă şi toate păreau ca prind viață că-ntr-un dans.

    Trecuseră zilele și mi-am reluat munca:am înmuiat ,,opera”într-un lichid roșu și apoi cu grijă am  pus-o în cuptor.Interesant a fost felul cum am pictat cu un corn de vită cu o pană în vârf,prin care se scurgea culoarea-am desenat o crenguță de brad,flori în nuanțe de alb,verde,albastru,cafeniu.

   Seara am plecat fericit,pentru că meșterul mi-a strâns mâna,mi-a dăruit o cană lucrată de el și mi-a spus:,,Meștere, să mai vii...te aștept cu drag!”,iar eu duceam ca pe un trofeu munca mea de olar;pe drum vântul îmi așternea crengi de brad înaintea-mi--simboluri ale forței pe care o primisem din puterea lutului.

   

gen liric:poezia,,Stai și-asculți sub ramuri albe”

,,Stai și-asculți sub ramuri albe
Cum departe geme vîntul
Și privești la cer prin ceața
Care-nvăluie pămîntul.

Vezi și crînguri, vezi și câmpuri
Triste și pustii, departe:
Iarnă-n suflet, iarnă-n fire,
Iarnă afli-n orice parte…

Însă crăngile se scutur’
Fără veste. – Abătut,
Crezi că valuri de zăpadă
Peste tine-au căzut.

Ah, nu-s valuri de zăpadă!
Tresărind din vis, te sperii:
Plouă flori mirositoare,
Joacă razele puzderii*.

Farmec fioros de dulce!
Iarna se preschimbă-n vară,
Fulgii se preschimbă-n floare, –
Inima iubește iară”…

                (deHeinrich Heine--Traducere de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF-

                                                                                                  publicată prima oară în revista,, Viața”,

                                                                                                              Data:16 aprilie 1895)

Poezia,,Stai și-asculți sub ramuri albe”este un text liric- un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.Titlul poeziei este primul vers al poeziei ce exprimă nemișcarea sufletului ce așteaptă  o schimbare a durerii în biruința iubirii născută din veșnicie.

   În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct.Privindu-și iubita,o vede într-un moment de liniște,ascultând zbuciumul naturii, furia divină,iar   ceaţa care face imposibilă vederea clară a cerului,este aburul,vălul ce acoperă deschiderea spre aer şi lumină.Întreaga panoramă a pământului apare dezolantă,jalnică.Repetiția cuvântului,,iarnă” -anotimp dominat de liniște în locuri întunecate și tăcute ale sufletului,este o perioadă de neliniștea crengilor ca niște părți ale vieții,care aduc nesiguranța,frământarea sufletului.Interjecția,,ah”este surpriza revenirii la realitate,visul îi imprimase teama că este învăluită în durere,a fost  o cale pentru cunoaşterea de sine, totul se transformă în imaginea unui paradis plin de armonie și calm. Imaginea transformării fulgilor în flori,jocul razelor este expresia emoției de a trece de la durere la plăcerea de a regăsi iubirea,liniștea,,sub ramuri albe”-loc al visului.

 Timpul verii dizolvă umbrele,lumina alungă întunericul gândurilor.Prin vis, omul poate ieși din timpul său,poate transforma frigul trecutului în prezentul iubirii,este aceasta o lege a timpului ce aleargă continuu.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită prezenţa prin adresarea directă :verbele la persoana  a 2a:,,stai,asculți,privești,vezi,crezi”exprimă așteptarea,nemișcarea sufletului;pronumele –persoana a 2a:,,tine,te” -sunt cuvinte ale unui discurs liric, un monolog adresat direct, când nu există replica de răspuns la ideile gândurile și sentimentele exprimate.

   

În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbaj artistic, care creează imagini auditive ale tulburării, îngrijorării :geamătul vântului,ceața,valuri de zăpadă;iar joaca razelor,fulgii transformați în flori creionează un colț de paradis în care iubirea este regăsită.Imaginile realizate sunt vizuale şi dominate cromatic de nuanța albă prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Versul,,farmec fioros de dulce”este un oximoron=figură de stil bazată pe o asocierea a unor termeni contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic, creează prin antiteza termenilor o imagine poetică deosebit de expresivă.,exprimă ideea de superlativ,asociază teama cu bucuria de a trăi.Poetul se joacă alternând planul cosmic cu cel terestru,ajungând la raiul închipuit.

Accentele cuvintelor sunt profunde, poetul este în același timp un virtuoz al simplității.( Ce înseamnă simplitate în poezie?=versuri ușor de înțeles și, din însumarea lor,se alcătuiește o poezie, în mod surprinzător, emoționant.)

     Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură egală de 8 silabe, rima împerecheată şi ritm trohaic. 

     În concluzie, textul este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct emoţii şi gânduri legate de suspinele din lăuntrul sufletului,au răceala fulgilor ce se preschimbă în florile iubirii, folosind un limbaj expresiv prin care impresionează.

                                   (  Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine),

           (n. 13 decembrie 1797, d.Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris)

                                               a fost un poet și prozator german.

A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.)

compunere--Pădurea

   În inima unei păduri,am descoperit un loc magic. Printre copacii liniştiţi am simţit ceva deosebit, ca şi cum aş fi fost primul om care a pus piciorul în acele locuri. O senzaţie ciudată am avut,când m-am sprijinit cu spatele de un  fag şi am închis ochii,atunci am simţit trupul rece al arborelui, lipit de mine, gândurile şi întrebările îmi vuiau în minte.Uşor-uşor, am rămas cu o singură senzaţie: că fagul ace­­la uriaş de care stăteam lipit res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau din întreaga pădure, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături. Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa? Mireasma po­milor înfloriţi, ce urca din vale până aici, sau razele de soare, ce cădeau ca o pulbe­re aurie peste pământ? Pentru unul pădurea este loc de inspiraţie, unde cuvintele curg şi se aşează asemeni foşnetului de arbori şi clipocitului izvoarelor, pentru altul în pădure sunetele din suflet se unesc cu cele ale păsărilor şi gâzelor din jur - cu chemările şi dorurile de strămoşi şi neam, cu aspiraţiile şi zborurile spre înalturi. Arborele a fost din timpuri vechi legătura astrală dintre trecut, prezent şi viitor.

   Un glas din aer îmi spunea că pădurea înseamnă viaţă, iar viaţa este nepreţuită.Simțeam cum din pădure emană o senzaţie de liniştire, de seninătate, că arborele acela este şi umbră şi adăpost şi culoare. Pădurea păstrează în adâncurile de umbră liniştea dorită trezită doar din când în când de foşnetul frunzelor sau ciripitul păsărilor. Iar dacă omul mai are norocul să asculte şi ciripitul unei privighetori, acele clipe devin sublime.  Din orice unghi o vei privi, pădurea formează un tablou preţios,  cere doar respect şi puţină atenţie.

  În pădure găsesc momentul mult aşteptat de a mă gândi la ce vreau,fără a mă destăinui cuiva, simt că mă apropii de taine. Arborii de aici mă înconjoară şi mă ascund totodată în singurătatea lor,parcă simt pe cineva care mă ascultă şi care mă iubeşte.

Deodată a început să plângă pădurea precum o pasăre care îşi piede puii înainte de vreme. Totul în jur striga de disperare.La auzul pădurii în sufletu-mi zvâcnea o strună necunoscută și o umbră m-a dus în adâncul pădurii, în cel mai adânc luminiş,unde lumina-n uitare de sine îşi pierde culorile...acolo  există o potecă ascunsă pe care omul n-o ştie... numai ursul bătrân şi căprioara rănită, numai şarpele vătămat şi privighetoarea fără de aripi se târâie până acolo şi cad...acolo lumina în uitare îşi pierde culorile.. un abur uşor, nevăzut porneşte încet printre ramuri în sus.....

   

Nu există dragoste ca aceea a mamei!

   Nu există o legătură mai cu pământul decât legătura aceasta

                  cu Dumnezeu

                                            a unei mame ,atunci când aduce pe lume copilul său…

   O dragoste de mamă este, pentru veșnicie,puternică și nu se schimbă niciodată…

                                     iar,

                                          când copiii au nevoie mai mare de ea,dragostea mamei strălucește…

    Dumnezeu binecuvântează aceste ființe care-au dorit să devină mame…

             pentru lacrimile,durerile,bucuriile,speranțele,

                     spaimele,împlinirile,fericirile,zâmbetele,

                                   pe care le primesc, le așteaptă sau… nu…

    Își trăiește zilele și nopțile,diminețile cu toate temerile lumii,

                                    pentru ca aceste ființe au dorit să fie mame…

     

                       iar, când zilele lor se apropie de orizontul întunecat al sfârșitului,

                             dragoste lor continuă să trăiască prin cei dăruiți de Cerul sfânt…

                                                și atunci ele așteaptă mulțumire?

                                                       Nu

                                                              doar …

                                                                             un…zâmbet…

 

      Pentru clipele în care mă întorc spre tine și te găsesc mereu aici,

                                                        îți mulțumesc!

      Pentru zilele în care ești gândul meu cald și zâmbitor într-o zi ploioasă și

      friguroasă,                                     îți mulțumesc!

      Pentru zilele în care-mi spui că va fi și mai bine și că orice este posibil,

      pentru a deveni om,                           îți mulțumesc!

      Pentru zilele în care mă voi baza pe tine și că nu mă vei dezămagi niciodată,

                                                        îți mulțumesc!

              Dar,pentru zilele când anii te vor copleși și pasul îți va fi șovăitor,

                                                      îți promit

                                                               recunoștința mea și umărul meu de om adevărat.

                  Sprijină-te și ai încredere în mine,mamă!!!!

mamă....

                        Mamă!

   Dumnezeu te-a creat să fi o mamă minunată,ți-a făcut zâmbetul de soare,

      ți-a modelat inima din cristal strălucitor și limpede,obrajii de trandafiri roșii.

   Îngerii te-au învățat cuvinte cu care sa mă alinți,

               luna și stelele ți-au dat priviri tainice,

                       iar soarele ți-a încălzit sufletul și inima.

    Să fim mereu împreună,ca să-ți pot mulțumi în fiecare clipă a vieților noastre:  

      că m-ai adus pe Lume,

                că m-ai înălțat,

                    că-mi mângâi obrajii în somn.

    Iar eu îți sărut mâinile neostenite și te îmbrățișez!!!                         

Scrisoare pentru mama...

-                           

                                  Draga mea mamă,

  Simt primăvara invadându-mi simțurile și,ca de obicei,gândurile mele se îndreaptă către tine.Ma gândesc că sunt câteva clipe de când nu ți-am spus:te iubesc!Dar odată cu primăvara albastră de flori am găsit un mod de a-ți spune:te iubesc!Nu este doar iubire,ci este recunoștință,tandrețe și dulceață. Tu ești aceea care mi-ai fost alături din primele clipe,tu și mama ta –bunica mea,care te-a privit cu lacrimi în ochi, când i-ai spus:-Mamă,și eu acum sunt mamă!

  Aș dori să vă am mereu alături,nu mă pot despărți de una privind-o pe cealaltă în ochi cu seninătate și… mă gândesc cât de mult îți datorez pentru sărutul prin care mi-ai spus cine sunt,când mi-ai dat cadoul suprem: iubirea de-o viață,care apare mereu și mereu în ochii tăi.

  Datorită ție lumea mea este purtată de vântul norocului și de parfumul îmbrățișărilor tale.

                                                  Te iubesc!!!

  Ziua ta,mama,înseamnă mai mult decât această zi fericită… și-n cuvintele mele stau multe înțelesuri,pe care cred că acum nu voi apuca să ți le spun toate.

  Dar fiecare privire și respirație a mea înseamnă că te iubesc pe tine mai întâi,apoi că-ți mulțumesc,pentru că m-ai adus pe Lume.Fiecare gest și cuvânt  al meu este viață și lumină.Mă gândesc  la fericirea ta în acestă zi,când vreau să-ți alung umbrele din ochi,să-ți șterg lacrimile,să-ți sărut mâinile și să te rog:

                                             nu pleca niciodată,nu pot să respir fără tine!

Genul liric-,,Cântec de drum” de Ion Minulescu

,,Când am pornit, ştiam doar că-i departe
Şi-i tare greu de-ajuns unde voiam;
Dar unde-i acel unde nu ştiam,
Căci nu-l găsisem încă-n nicio carte.

Pe drumuri lungi şi vechi, bătătorite
De-atâţia mulţi porniţi'naintea mea,

Am colindat călăuzit de-o stea –
Icoana unei lumi întrezărite,

Dar într-o zi o fată – bat-o focul –
Mi-a-ntors din cale pasul obosit...
- Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit
Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?”... 

    Textul liric este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente direct, prin intermediul unui voci numit eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

   Titlul "Cântec de drum" exprimă nuanța muzicală a substantivului,,cântec" și determinantul ,,de drum”care constituie inițierea, calea spinoasă spre ideal, omul trebuia să treacă probele necesare unei experiențe de viață. Simbolul cântecului este expresia sentimentului înălţător,bucuria și muzica inimii îndrăgostite, iar simbolul drumului semnifică existența umană pe pământ

    În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă direct propriile trăsături ale autorului în mod direct printr-un monolog.Poetul evocă vremea în care a pornit pe drumul cunoașterii,deși nu știa destinația călătoriei sale,nu știa unde-l va duce destinul,soarta,conștient fiind că va înfrunta dificultățile veții.Nimeni și nicio încercare nu descoperise calea grea spre ideal, a devenirii fiinţei umane spre o viață perfectă,împlinită. Drumurile lungi și vechi, bătătorite de alți oameni și ei căutători ai scopului suprem al existenței,al fericirii- sugerează căile dificile,a fost călăuzit de o stea, semnul divin dintre cer şi pământ, speranţa, înţelepciunea, ajutorul de nelipsit în plănuirea viitorului.  În drumul spre ideal,omul poate renunța la propriul drum drept,deschis.Ostenit de căutări,se vede întors din drum de apariția iubirii- iubita fiind alintată prin expresia plină de haz și gingășie:,,bat-o focul”,dorindu-i să ardă,să trăiască în flacăra iubirii.

În finalul discursului liric, se întreabă sub forma interogației retorice ironice,meditative: cum ar fi fost viața lui,dacă nu s-ar fi oprit din drum,îndrăgostindu-se. Dacă la început sentimentul era de nerăbdarea de a pleca să cucerească lumea din propria voință,în final este cel de regret ,sentiment inutil.;înțelege că nu poate schimba ceea ce s-a întâmplat, dar poate învăța din experiențe.

      În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric prin pronumele la persoana I:,,mi,m”; dar și autoadresarea prin interogația retorică din finalul poeziei;apoi  verbele la persoana I:,,știam”(aflasem);,,voiam”-verbe la timpul imperfect care sugerează confuzia,deruta începuturilor, dar și lipsa oricăror stări optimiste, interioare ale poetului, fiind proiectate în veșnicie, eternitate, actiunea lor neavând finalitate.Verbele la modul condițional optativ :,,aș fi fost,nu m-aș fi oprit,aș fi vândut” la timpul perfect accentuează tonalitatea subiectivă – uimirea, o experienţă lirică imaginată.

    În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic folosit, care creează imagini închipuite,așteptate prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile: imaginea vizuală: „pe drumuri lungi”...;epitetul triplu:" drumuri lungi și vechi, bătătorite”sugerează căile dificile din orice timp în căutarea unui scop în viață,dar și a iubirii.Metafora,,stea-icoana unei lumi întrezărite”subliniază ideea că fiecare suflet îşi are drumul său,aspirația,destinul nedeslușit,dar căutat.  Liniile de pauză separă o structura de restul poeziei, fiind o construcţie incidentă: ,,Dar într-o zi o fată - bat-o focul -".Limbajul artistic se prezintă și prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsura de 10-11 silabe, rimă îmbrățisată, ritm trohaic.

              În concluzie, textul ,,Cântec de drum" este liric, deoarece, prin vocea lirică, autorul comunică în mod direct emoții și gânduri legate de apariția iubirii în viata omului,în căutarea unui drum al vieții,folosind un limbaj expresiv. Simbolul cântecului exprimă bucuria și muzica inimii îndrăgostite, iar simbolul drumului semnifică existența umană pe pământ.

   

    

   

. 

  

  

                        Ghicitoare  fără  sfârșit…..

     Ce izvor se ia după om?   <glasul mamei

         Ce e dulce și nu se duce?<buzele  mamei

     Ce spice cresc cu vârful în jos?<brațele mamei

          Care stele pe cer cad amândouă odată?<ochii mamei

      Ce se ară cu lacrima?<chipul mamei

           Ce este nemărginit și  nu calcă iarba străină?<sufletul mamei…..

                          Secretele fericirii

  Nu-i nimic mai gingaș, mai gingaș și nimic mai tare decât dragostea de mamă!

    Inima mamei este un abis la finalul căruia vom găsi tot timpul iertare!

      Mamele sunt Luna care luminează,pământul deasupra disperării noastre negre… 

                ca atunci când suntem îndurerați                     

                                   să știm că cineva ne veghează tot timpul!

         Mamele sunt Soarele care strălucește pentru viața cerului nostru interior,ca să știm că suntem iubiți  

                                  și să nu avem nevoie să ne punem întrebări!

            Îi mulțumim mamei, pentru că ne iubește peste veșnicie și nimic din lume nu se poate schimba!

              Dragostea mamei determină felul în care ăi vom iubi pe ceilalți!

                                               Dumnezeu să vă binecuvânteze,mamelor!!!

basmul,,Balaurul cu șapte capete”(fragment)

,, A fost odata intr-o tara un balaur mare, nevoie de cap. El avea sapte capete, traia intr-o groapa,...

Toti oamenii locului se tanguiau de rautatea si de frica balaurului.  Împaratul hotari ca sa dea pe fiica lui de sotie si jumatate imparatia sa acelui voinic, care va scapa tara de aceasta urgie, si dete in stire la toata lumea hotararea sa.

  Iara dupa ce se duse vestea in tara, mai multi voinici se vorbira sa mearga impreuna la panda si sa mantuiasca tara de un asa balaur infricosat. Ei se intelesera intre dansii ca sa faca un foc la marginea cetatii, care era mai apropiata de locul unde traia balaurul, si in care cetate era si scaunul imparatiei, si acolo sa stea sa privegheze pe rand cate unul, unul, pe cand ceilalti sa se odihneasca; si ca nu cumva cela ce ar fi de panda sa doarma si sa vie balaurul sa-i manance d-a gata, facura legatura ca cela care va lasa sa se stinga focul sa fie omorat, drept pedeapsa daca va dormi cand ar trebui sa fie destept.

    Cu acesti voinici se intovarasi si un om verde, pui de roman, stii colea, care auzise de fagaduinta imparatului si venise sa-si incerce si el norocul. Pornira, deci, cu totii, isi alesera un loc aproape de groapa si se pusera la panda.

  Pândira o zi, pândira doua, pandira mai multe zile, si nu se intampla nimic. Iara cand fu intr-una din zile, cam dupa asfintitul soarelui, pe cand era de rand viteazul nostru sa pandeasca, iesi balaurul din groapa si se indrepta catre voinicii cari dormeau pe langa foc. Viteazului care priveghea, i se facuse inima cat un purice, dara, imbarbatându-se, se repezi, si unde se arunca, mare, asupra balaurului cu sabia goala in mana, si se lupta cu dansul, pana ii veni bine si harst! ii taie un cap, harst! si-i mai taie unul, si asa cate unul, cate unul pana ii taie sase capete.

    Balaurul se zvarcolea de durere si plesnea din coada, de te lua fiori de spaima, viteazul nostru insa se lupta de moarte si obosise, iara tovarasii sai dormeau dusi.”

                                                                          (Balaurul cu șapte capete,text cules de Petre Ispirescu)

   Basmul popular este o naraţiune de mare întindere, în care se înfruntă personaje reprezentând binele şi răul, acţiunea terminându-se întotdeauna cu triumful binelui. Universul basmului este marcat de prezenţa supranaturalului. Basmul are formule specifice iniţiale, mediane şi finale. Mesajul basmului este optimist şi are valenţe educative.

  Tema este comună basmelor populare, adică lupta dintre bine și rău din care va ieși învingător întotdeauna binele, dreptatea, cinstea,caracteristici esențiale ale optimismului uman.

   În primul rând, este creaţie epică : naraţiune, acţiune, personaje, narator.

 Subiectul acestui fragment este simplu și reprezintă o împletire de fapte și situații reale cu altele fantastice sau miraculoase între care nu există hotare. Ca în orice basm, predominante sunt situațiile supranaturale față de cele realiste.Formula introductivă de la început:,, A fost odată ca niciodată" proiectează acțiunea într-un spațiu nelimitat și într-un timp nedeterminat. Acţiunea se petrece,,într-o țară”,oriunde,undeva pa Pământ-,,nevoie de cap”,unde era primejdie de moarte,din cauza unui balaur,,cu șapte capete ce trăia într-o groapă”-un tărâm al morții,ascunzișul unei fiinţe misterioase, ce întruchipează forţele haotice ale Universului.          

 Forțele răului balaurii sunt tot un fel de zmei, sunt o plăsmuire a fricii - aflate în opoziție cu cele ale binelui, reprezentate prin împăratul,conducătorul unui popor stăpânit de spaimă.Ca să scape de ameninţarea lui, împăratul îi făgăduieşte celui care va omorî balaurul o recompensă mare: jumătate din împărăţie şi pe fiica sa de soţie. Mulți voinici îndrăzneți pleacă,pentru a înfrunta balaurul și-și fac un plan,vor veghea pe rând în fața unui foc ce are rol de a lumina şi a  transmite forţa dumnezeiască.Focul nu trebuie să se stingă.Alături de voinici apare ,,un om verde,,pui de român”- viță de voinic adevărat, tânăr, viguros, puternic, viteaz,care atunci când i-a venit rândul să vegheze a văzut balaurul ieșind din ascunzătoare.S-a luptat cu balaurul și i-a tăiat cu sabia șase capete. Lupta cu este descrisă cu mult dinamism,în vreme ce  voinicii ceilalți dormeau. 

  Personajele sunt:împăratul cu grijă față de popor,dorind să înlăture răul,primejdia ce amenința viețile oamenilor; Românul  verde este cel care învinge și ucide cele șase capete ale balaurului-este asemenea Sfântului Gheorghe care învinge balaurul- un simbol al întunericului subpământean, al forțelor obscure și tenebroase-  la vedera lui se teme,dar are puterea de a-și învinge frica. Balaurul este simbolul prăbușirii lumii,care torturează viața,iar omorârea lui înseamnă  instaurarea ordinii sociale. Capetele de balaur nimicite reprezinta biruința asupra răului.

   Naratorul omniscient este un narator obiectiv, impersonal care povestește la persoana a III-a, fără a se implica în faptele prezentate,relatează acțiunea într-un registru stilistic  popular, marcat de oralitate. Modul de expunere predominant este narațiunea,  

   În al doilea rând, lumea basmului este marcată de prezenţa supranaturalului: lupta unui voinic cu un balaur este înfruntarea dintre bine şi rău,pentru a readuce liniștea în viața oamenilor.Interesantă este atitudinea celorlalți voinici ce dorm în timpul luptei,este poate un motiv de a ieși din timp,de a-și proteja forțele.

      În concluzie,fragmentul aparține unui basm popular,specie a genului epic în proză, în care întâmplări reale se împletesc cu cele fantastice, iar personajele care participă la acţiune  simbolizează cele două lumi care se confruntă, binele şi răul.

 

Are importanță ce citești.....

 

                  

  Când citești cărți bune este ca și cum ai avea o discuție cu oameni învățați care au trăit în trecut.Am putea s-o denumim conversație selectivă,fiindcă în ea autorul își exprimă numai gândurile sale nobile.

  Ei bine! a citi o carte este ca și cum ai petrece ore întregi discutând cu cel care a scris cartea.

  Învață să analizezi și  să cântărești ceea ce citești și auzi!Deci fii prudent!

  Înainte de a citi o carte examinează coperta,vezi dacă nu există ceva condamnabil în legătură cu cartea!

  Iar, dacă în ciuda precauțiilor luate,cartea se dovedește a fi nesănătoasă,ai tăria și las-o deoparte!

  Dacă însă ai avut norocul să găsești o carte bună,vei învață să ierți,să iubești oamenii,să zâmbești lumii,să te exprimi, să ajuți pe oricine îți cere ajutorul,să accepți o scuză,un compliment,o critică,să reiei un proiect abandonat,să fii înțelegător,să asculți tăcerea,să nu fii singur,să-ți imaginezi viitorul,să admiri o floare,să respiri curat,să fii înțelegător și fericit și… mai ales să iubești viața,să râzi cu sufletul,cu toată ființa,

                                                                                                                        că ești  OM LIBER!!!!!!!!!!!!!!!!!