sfârșit de iarnă!!!!!!!!!!

compunere--Sfârșit de iarnă...

    Vezi? iarna se sfârşeşte...îmi șoptește cald un vânticel timid ce mă-nconjoară,jucându-se printre câteva grămăjoare de zăpadă cu ochii umezi transformați în pâraie.Ici-colo pământul negru-lucios lăsa să-i răsară fire de iarbă,iar printre ele bobițe albe-ghioceii.Îmi ridic ochii spre tulpina unui copac și aud răsuflarea din adânc,acolo clocotește viața atâtor gândăcei ascunși de urgia gerului,iar printre ramurile goale,bătute de viscolul din zilele trecute, câțiva sticleți își dreg glasul,de parcă știu ceva și, fără teamă, vor să anunțe lumii.Și mai sus printre norii alburii ai cerului soarele se răsfață,luând în stăpânire pământul.Îmi spun că trebuie să văd totul:aburii pământului,fuga zăpezilor transformate în părâiașe,mugurii ramurilor,cuiburile goale golite de frunzele moarte,munții ce-și apără platoșele albe de care sunt atât de mândri,brazii- simbol al vieții eterne, ce se-nchină doar cerului,mândri că poartă semnul nemurii divine.

   Cobor spre dealurile împodobite de livezi,privesc pomii triști cu ramuri goale,parcă sunt brațe ridicate pentru a se apăra,n-au uitat viscolele șuierătoare.Pe o creangă,sus,un porumbel,venit de nicăieri,privește curios un bob verde-este un mugure răsărit și cu o bătaie ușoară de aripi zboară de jur-împrejurul celorlalți pomi,le vede fiecăruia alți și alți muguri...pleacă spre zări știute numai de el,ducând o veste minunată-vine primăvara! Printr-o ușă deschisă doi ochi curioși privesc lumea,apoi un behăit mic și iată-l:un miel alb,blând,inocent,pur,se spune că va aduce binele în primăvară.

   Și pașii mă poartă spre un râu ce străbate câmpia aburindă,este apa vie,purificatoare,învolburată,  poartă ultimele ghețuri ce se lovesc și se sfarmă de maluri,iar din adâncuri se înalță imnul biruinței luminii,al soarelui,al renașterii,al verdelui,al speranței.Iarna va lua sfârșit și frigul și întunericul se vor preschimba în bucuria de a trăi în renaștere ca promisiune a nemuririi.Dar oamenii?...sunt fericiți,așteptând un tril,un zbor,o aripă,o adiere,o Înviere.... 

compunere--O vizită la muzeu...

 Am mers să vizitez Muzeul Național de Istorie ,un monument istoric,care  prezintă istoria României din paleolitic până în epoca modernă. Un ghid amabil și bun cunoscător ne-a însoțit pe noi,câțiva vizitatori,explicându-ne că departamentele principale ale muzeului sunt: arheologia preistorică, dacică, greacă, romană și medievală, istorie, numismatică , Tezaurul național, lapidarium(colecție de pietre sculptate), laboratoare de restaurare și biblioteca. Am aflat că numărul total al exponatelor este de peste 670.000 de piese și că Muzeul National de Istorie este alcătuit din 60 de săli cu exponate valoroase, care aduc în prim- plan istoria românilor. Epoca paleolitică, cultura materială și spirituală a geto-dacilor, războaiele daco-romane și transformarea Daciei în provincie a Imperiului roman, apariția și definitivarea structurilor de putere ale statului în societatea medievală, domniile fanariote, revoluția burghezo-democratică de la 1848, câștigarea Independenței, declanșarea celor doua războaie mondiale și intrarea României sub influența rusească sunt câteva dintre evenimentele majore ale istoriei care se regăsesc în muzeu. Printre exponatele care fac senazație în muzeu se numără Cloșca cu puii de aur și o copie a Columnei lui Traian.Auzisem multe povești despre această cloșcă și am cerut detalii.

 ,, Povestea lui este interesantă, chiar dacă e mai lungă și eu cred că merită să acumulați informațiile”,ne-a spus ghidul,privind admirativ piesele colecției.Iată ce am aflat: acest tezaur a fost îngropat în pământ lângă localitatea Pietroasa, județul Buzău pe vremea goților, chiar de regele vizigoţilor, Athanaric, în secolul al IV – lea, după ce a fost înfrânt de huni, în anul 375-obiectele aparţin artei prelucrării aurului din spaţiul nord – dunărean.

Renumitul tezaur a fost dezgropat în 1837 de doi țărani - Ion Lemnar şi Stan Avram-care lucrau la o carieră de piatră din dealul Istriţa de lângă satul Pietroasa. În loc să meargă să-l predea autorităților, cei doi au ascuns comoara de aur în podul casei unor rude și peste un an l-au vândut la preț de nimic unui antreprenor constructor. Acesta din urmă a vândut o parte din piese, iar pe restul le-a ascuns.

Dar cum gura lumii nu tace, s-a aflat de fapta lor.Printr-o minune, au mai rămas 12 obiecte din aur, din 22, câte au fost găsite, cântărind 19 kg. Cel mai mare obiect este o tavă din aur masiv de 7 kg, prelucrată prin ciocănire, care are diametrul de aproape jumătate de metru.Priveam fascinat obiectele și simțeam că parcă le mai văzusem,sigur în poze,dar acum era adevărat.Am văzut alături  o tavă mai mică, tot rotundă, care are o statuetă la mijloc, posibil o zeitate,apoi două coliere inelare, unul având pe el o inscripție cu caractere runice, o cană înaltă, pentru vin și patru fibule încrustate cu pietre -fibulele sunt agrafe ornamentale, utilizate pentru a încheia o haină, cea mai mare având 27 cm, care reprezintă o pasăre de pradă -vultur sau uliu, două mijlocii și una mică, reprezentând tot păsări. De la aceste păsări a venit şi denumirea tezaurului: „Cloșca cu puii de aur”, denumire dată de țăranii care au descoperit tezaurul și păstrată și în ziua de astăzi,coincidență sau nu cu constelația-găinușa. 

 Exista și o poveste a "Cloștii cu puii de aur" aducătoare de noroc și fericire, din care s-a inspirat Petre Ispirescu ,atunci când a scris "Prâslea cel voinic și merele de aur".Câte legende,câte povești,ce au avut de pătimit cei care au ținut obiectele de aur,pare-se blestemate, este înfiorător de aflat,dar și fascinant....fiecare piesă,parcă,este modul de gândire legat de naștere și moarte.... ..

  

. 

compunere--O plimbare cu calul pe malul mării

   Începutul lui septembrie...ultimele zile și... începe școala,dar mai am timp pentru o mică distracție,promisă de părinți,la herghelia de cai renumită,undeva în sudul litoralului.Locul nu a fost ales la întâmplare, ţinându-se cont de condiţiile geoclimatice de forma­re a rasei arabe.Cel mai frumos spectacol îl oferă caii scoşi pe malul mării, periodic, unde sunt antrenaţi mai multe ore, spre bu­curia noastră,a oamenilor ce iubim echitația.

  Mă plimb printre ei,caii, ființe nobile, puternice și inteligente, extraordinari prieteni de drum, tăcuți, dar cu o mulțime de calități. Acestea sunt doar câteva caracteristici,mi se explică de un jockeu, care se pot atribui frumosului cal. Am citit mult despre cai,știut fiind că existența omului se leagă de cea a cailor. Murgi, suri, negri, albi, roibi sau bălțați, caii au însoțit omul de-a lungul timpului, iar frumusețea și robustețea nobilului animal a fost imortalizată de mari pictori ai lumii. Datorită lor s-au câștigat războaie, iar pentru unele popoare calul a înseamnat  totul. Este celebră replica atribuită  de William Shakespeare lui Richard al III-lea: „Dau regatul meu pentru un cal”, iar eu îmi aduc aminte de poezia  lui George Coșbuc, „El Zorab”. 

    Împreună cu un antrenor încalec un pur sânge arab,pentru că i-am explicat că nu sunt un începător,m-am mai plimbat de multe ori într-un manej, în lecțiile de echitație,dar niciodată pe malul mării.Este fantastic,de o parte marea cu luciul apelor linștite,cu un ușor freamăt al valurilor,parcă obosite,cu pescărușii ca niște aripi îngerești coborâte din înalt,cu o adiere a brizei ce mișcă necontenit coama calului.Înainte de a încăleca,i-am mângâiat capul,cerându-i prietenia,m-a lăsat să-mi apropii obrazul de el,și-a-nclinat privirea spre mine și-am înțeles că mă place.Fără să mă vadă cineva,l-am îmbrățișat,mulțumindu-i.Nisipul moale și auriu devenise un covor pe care pășeam amândoi,om și cal,parcă singuri în lume.Și-a-ntors capul spre mine,a nechezat ușor și-am pornit la trap,iar vântul cald ne însoțea,alintându-ne.  L-am lăsat să mă poarte cu încredere,pe malul apei și-am înțeles că asta este libertatea adevărată.Am mers fără oprire,iar el își întorcea din când în când capul spre mine,sigur mă plăcea,iar eu îl mângâiam pe coama bogată.Ba chiar a fost un moment, când mi-am permis să merg pe jos,alergând,pe lângă el.Se însera și ne-am întors,l-am condus în țarcul lui,i-am dat șaua jos,l-am  pieptânat,l-am mângâiat de rămas bun și-am plecat...iar el m-a condus nechezând.Eram prieteni și ne vom revedea,mi-am promis.

în trap pe malul mării....

îl cheamă VIFOR.....

compunere(proverb)--Fuga e rușinoasă,dar e sănătoasă

Cât adevăr spun proverbele !Nu e prima oară când recunosc înțelepciunea unor anonimi care și-au transpus experiența proprie de viață în cuvinte simple și bine alese.

Fiecare om are întâmplări fericite sau de care nu vrea să-și amintească sau simpatice,pline de haz.Am mers într-o vacanță,departe de lume,undeva unde numai oamenii îndrăzneți cu animalele lor trăiesc aproape de cer,de soare,de stele,unde sunt treziți de glasul păsărilor înaltului,unde noaptea sunt vegheați de ochi misterioși.Am urcat plin de curiozitate pe cărări atât de înguste,că nu puteam pune doi pași alături.Am gustat din fructele curate și negre ale tufișurilor,privind cu spaimă,să nu aud vreun mormăit supărat,că mă înfrupt din bunătățile muntelui.Am poposit într-o colibă curată cu fân mirositor ca  întâia  adiere dintr-un vis al copilăriei.I-am  cunoscut pe oamenii aceia simpli ce îngrijeau animalele,ce cunoșteau taine atât de vechi ca de la Facerea Lumii,ce povesteau întâmplări înfiorătoare petrecute în timpuri de demult uitate sau glume cu Păcală și ai lui.

    Petreceam mult timp desenând peisaje la care mulți visau sau le vedeau în imaginație și singur îmi repetam versuri sau pagini învățate cu câtva timp în urmă și-mi propuneam să citesc mai mult.Și uite-așa treceau zile senine și liniștite.Mă împrietenisem cu câinii mari și fioroși,care erau plini de iubire,iar eu eram mândru de  prietenia lor.Am plecat pe o cărare neumblată,deși fusesem atenționat,și-n față mi s-a arătat o sălbatică splendoarea muntelui, desenam   cu grija de a nu pierde niciun detaliu ,iar în amurg mi-am strâns uneltele,m-am ridicat și...alături am văzut ceva ce semăna cu unul din câini,dar nu!era un lup mare,enorm.Cum de apăruse și eu nu-l simțisem?Ce să fac ?Și dintr-odată mi-am spus c-ar trebui să mă retrag încet,da,dar cum că-mi înțepeniseră picioarele.

   Ne priveam și așteptam să facă unul o mișcare.Să țip,dar nu mai aveam glas...și atunci am auzit un lătrat puternic...era Vifor,câinele cel mai puternic al turmei.Ce-am făcut?păi...am lut-o la fugă,fără să privesc în urmă..și-am fugit,am fugit,până am ajuns în fața colibei.Toți mă priveau nepăsători,

așteptând o explicație:ei,da!nu mi-a fost frică,dar mai înțelept a fost să fug,salvându-mă!

   Sigur că da!mi-au răspuns toți...ca-ntr-un proverb vechi cu fuga care e.....

   Da! dar e sănătoasă...și-n noaptea aceea am dormit liniștit....mă păzea Vifor....

Locuțiunile....

(grupuri de cuvinte cu înțeles unitar,se comportă ca o singură parte de vorbire)
exemple:
   -O simplă nebăgare de seamă a atras dezastrul.
o nebăgare de seamă=subiect exprimat prin locuțiune substantivală(sens-neatenție),gen feminin,nr.singular,caz nominativ,articol nehot.,,o”
   -De-atunci omul era cu ochii în patru.
(cu)ochii în patru=nume predicativ exprimat prin locuțiune adjectivală(sens-foarte atent),invariabilă,grad de comparație-superlativ absolut
  -A venit nu știu cine și a spus nu știu ce.
nu știu cine=subiect exprimat prin locuțiune pronominală(sens-cineva)caz nominativ
nu știu ce=complement direct exprimat prin locuțiune pronominală(sens-ceva)caz acuzativ
  -Nu reușea deloc să dea de capăt acestei situații.
să dea de capăt=predicat verbal exprimat prin locuțiune verbală(sens-să rezolve),conj.I,diateza activă,mod conjunctiv,timp prezent,pers.a3a,nr.singular
  -Se vinde totul pe nimic.
pe nimic=complement circ. de mod(sens-gratuit)exprimat prin locuțiune adverbială de mod
  -Cu siguranță1/că voi înțelege adevărul2/.
cu siguranță=predicat verbal exprimat prin locuțiune adverbială predicativă(sens-adevărat)
  -Alături de mine au venit toți colegii.
alături de mine=complement circ.de loc exprimat prin pronume personal,pers.I,nr.singular,caz acuzativ,accentuat,precedat de locuțiunea prepozițională,,alături de”
  -De-a lungul malului au crescut pomi umbroși.
de-a lungul malului=complement circ.de loc exprimat prin substantiv comun,simplu,gen neutru,nr.singular,caz genitiv,precedat de locuțiunea prepozițională,,de-a lungul”
 -Ia te uită1/cine apare2/.
ia te uită=predicat verbal exprimat prin locuțiune interjecțională(sens-privește)
 -Din cauză că a plouat1/,am întârziat la spectacol2/.
din cauză că=locuțiune conjuncțională subordonatoare,introduce o prop.subordonată de cauză

unde-aud cucul cântând......

doina--Cucu(Vasile Alecsandri)

Unde-aud cucul cântând
Şi mierlele şuierând
Nu mă ştiu om pe pământ!
Eu zic cucului să tacă,
El se suie sus pe cracă
Şi tot cântă de mă seacă,
Iar mai jos pe-o rămurea
Cântă şi o turturea
Tristă ca inima mea.
Cucul zice de pornire
Turturica de jelire
Ş-al meu suflet de pieire!

   Doina populară este o creație vocală sau instrumentală în care sunt exprimate sentimente diverse: de dragoste, de dor, de tristețe,de înstrăinare, de revoltă. Textul citat reprezintă o doină de tristețe.

Doina ,,Cucul”este o specie a genului liric, în versuri, de dimensiuni restrânse, în care omul,eul liric, îşi exprimă în mod direct sentimente profunde de tristeţe. Specifică folclorului românesc, doina este de obicei asociată unei melodii lente, legănate,având caracter sincretic, pe lângă cel oral, anonim şi colectiv. Muzicalitatea textului este dată de elemente prozodice specifice liricii populare, precum ritmul trohaic sau rima împerecheată.

  O primă trăsătură a textului este este transmiterea prin intermediul discursului liric a sentimentului prin care eul liric comunică şi se comunică printr-o confesiune,este un discurs rostit în liniștea naturii de care se simte legat și care-i poate înțelege trăirile.

Discursul liric se deschide cu o propoziție subordonată ce accentuează intensitatea dorului departe de lume,acolo unde numai păsările cântă și șoptesc:cucul de singurătate,mierla de iubire neîmplinită.Este atât de singur și nefericit,că nu se simte,,om pe pământ”.Următoarele versuri sunt o încercare de a-și limpezi gândurile,fără cântecul cucului,dar pasărea își cântă singurătatea,trimițând-o ,,sus”spre înalt ,iar omul este mai vlăguit de dor,,mă seacă”,de parcă ar cere un leac – pentru sufletul greu încercat. Suferința este atât de intensă, încât melodia tristă a unei turturele devine distructivă, pasăre ce este simbolul fidelității în iubire,al credinței că lumea  trăiește prin iubire.Corul păsărilor este un amestec de patimă,,pornire”și tânguire,,jelire” ,iar omul se cufundă în dorința sfârșitului,al pieirii oricărei speranțe.                                                                                                                                                                                                                                                                Un alt argument care atrage atenția asupra instensității tristeții este legătura omului cu natura simbolizată aici prin păsări: cucul-singurătatea ,mierla-iubirea fără speranță,turtureaua-încrederea,credința în iubire,în viață. Omul este schimbat profund prin cântecul păsărilor,poate ar fi dorit o alinare,dar nu găsește puterea de a se lămuri,de a trece peste durerea sufletului.Va învinge tristețea,poate.... timpul îi va vindeca rănile sufletului.                                                                                                                                                                                   Se remarcă limbajul artistic: mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: verbe de persoana I-,,aud,zic,știu”,pronume de persoana I,,mă,eu”,adjectivul posesiv,,meu”,un singur epitet,,tristă”-un suflet trist este fără lumină ,a căutat armonie și echilibru în lumea de gânduri și trăiri intense. Repetiția verbului,,cântă” conferă o muzicalitate deosebită poeziei. Același efect îl accentuează și elementele de versificație: măsura de 7-8 silabe,rima împerecheată,ritmul trohaic.

         În concluzie, datorită subiectivității textului și limbajului artistic, se poate afirma că poezia dată reprezintă o doină populară.

furtună în munți....

compunere(proverb)--După furtună vine vreme bună.....

Omul disperat găsește în el însuși adâncul deznădejdii sale noua temelie pe care se va ridica deasupra văii plângerii; după orgia durerii; răsare din nou, din amara frământare, posibilitatea unei bucurii.

Stau adesea înaintea unui eveniment fericit pe care-l trăiesc cu toată inima și-mi spun că oamenii trăiesc o zi cu bucurie și ar dori ca ea să nu se termine niciodată.Sunt și suntem fericiți?!Dar,celălalt eu îmi alungă seninul din mine și-mi aduce aminte că sunt și nefericiri trăite de mine sau de cei din jurul meu.Da!așa este! și-mi amintesc întâmplarea de pe munte în plină furtună,când ploaia,fulgerele ne-au gonit pe mine și prietenii într-o peșteră,unde ne credeam la adăpost și unde,eu ,mai îndrăzneț,m-am aventurat pe cotloanele întunecoase,rătăcindu-mă.Nefericit și singur,am strigat după ajutor,dar nimeni nu m-a auzit,iar prietenii,îngrijorați,mi-au spus mai târziu, au chemat salvamontiștii.Nu mi-am dat seama că în loc să merg înapoi,eu mergeam tot înainte.În mine se adunaseră fulgerele și tunetele de afară,ploaia o simțeam învăluindu-mă cu disperare.Eram pierdut și disperat,când am auzit o mișcare ușoară deasupra capului meu...era o pasăre cu pene aurii. Ciudat,mi-am zis,și am urmat-o încet, să n-o sperii.Am zărit o rază de lumină și apoi o deschizătură largă...eram afară,într-o lumină a soarelui care,parcă,se bucura de revederea mea.M-am întors să mai văd odată pasărea,dar dispăruse odată cu furtuna din mine și din munte.Cred că strigătul meu de bucurie a fost auzit de prieteni,pentru că mi-au răspuns în ecou cu zeci de glasuri.Ne-am reîntâlnit și am uitat totul:și furtuna,și rătăcirea mea,și disperarea singurătății din peșteră.Eram împreună cu soarele,iar natura părea încremenită,  florile delicate ale muntelui însufleţeau atmosfera sfioase şi nemişcate , îşi înclinau spre pământ  petalele lor strălucitoare, purtând bobiţe de.ploaie. Lumina aurie, picăturile de apă curată, căldura soarelui dătător de viaţă , cerul albastru, mi-au dat puterea să înalț o rugă de mulțumire în tăcere;ca-n basme binele învinge răul,furtuna este învinsă de auriul soarelui,frica este alungată de încredere și ajutorul celor buni!!!!!!!!!!

clasa a7a--exerciții

Pag.106=ex.3+4+5+7

toți=pron nehot, masc, plural, nominativ; funcția sint=subiect

alții=,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

orice=,,,,,,,,,,,,,,,,acuzativ;funcția sint=compl.direct

atâtea=,,,,,,,,,,,,,femin, plural,nominativ;funcția sint=subiect

oricui=,,,,,,,,,,,,,dativ;funcția sint=compl.indirect

unul=,,,,,,,,,,,,,,,,masc, sing, nomin, funcția.sint=subiect

altul=,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,=compl.direct

oarecare(dumunică)=adjectiv pronominal nehot=femin,sing,nomin;funcț.sint=atrib.adjectival

fiecare(fulg)               =,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,=masc,sing,acuzat,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

............................................................................................................................................................

Cartea fiecăruia(fiecăreia)este interesantă(genitiv)//Cartea pentru fiecare a fost adusă(acuzativ)

Părerea altuia a fost ascultată.//Cadoul de la altul n-a fost primit.

Fiecare om are o viață.//Alt om a fost ascultat

..................................................................................................................................................................

Un om vorbește,altul îl ascultă.//Un copil se joacă,doi îl urmăresc.//Un băiat câștigă meciul.

O fată vorbește,alta o ascultă.//O fată cântă,două o acompaniază.//O fată privește cerul.

..............................................................................................................................................................

m=pronume reflexiv,pers.I,sing,acuzativ,neaccent.,funcț.sint=compl.direct

o=pronume personal,pers a3a,sing,femin.,acuzativ,neaccent;funcț.sint=compl.direct

ei=,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,genitiv,accent,funcț.sint=atribut pronomin.genitival

ne=pronume personal,pers.I,plural,acuzativ,neaccent.,funcț.sint=compl.direct

ceva=pronume nehotărât,sing,nominativ,funcț.sint=subiect

(în)noi=pronume personal,pers.I,plural,acuzativ,funcț.sint=complem.indirect

atâta(timp)=adjectiv pronominal nehotărât,neutru,sing.,acuzativ,funcț.sint=atribut adjectival

(asupra)lui=pronume personal,pers.a3a,masc,sing,genitiv,accent;funcț.sint=compl.indirect

Pag.108=ex.2

Pronume negative=nimic=compl.direct//nimeni=subiect//

Adjective pronominale negative:

niciun(vânt)=neutru,sing,nominativ;funcț.sint=atribut adjectival

nicio (gânganie)=femin,sing,nomin;funcț.sint=atribut adjectival

nicio(pietricică)=,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

niciun (far)=neutru,sing,nominativ;funcț.sint=atribut adjectival

pag.113=ex.1+2

pe care//pe care//pe care//pe care//căruia//căreia//ale căror//ale cărui//

În peisajele lui Grigorescu1/carenu au decât cer și pământ,2/e o viață misterioasă1/.

                                                             PV                                           PV

care=în frază are rol de conjuncție subordonatoare

        =în prop.a2a=care=peisajele=pronume relativ,caz nomin.,funcț.sint=subiect

care(admirator)=în frază=conj.subordonatoare

                             =în prop.1=adjectiv pronominal relativ=masc,sing,nomin.,funcț sint=atribut adj.

pe care=în frază=conj subordonatoare

             =în prop3=(pe vorbe)=pronume relativ,caz acuz,funcț sint=compl.direct

ai cărei(ai mănăstirei)=în frază=conj.subordonatoare

                                       =în prop.2=pron.relativ,sing,genitiv,funcț sint=atrib.pronomin.genitival

care=în frază=conj.subordonatoare

        =în prop.=pronume relativ,caz nomin,funcț.sint=subiect

Care=(frământări)=în frază=conj.subordonatoare

                                 =în prop.=adjectiv pronominal relativ=femin,nomin;funcț.sint=atribut adjectival

în care=în frază=conj.subordonatoare

               în prop=pron relativ,acuzativ;funcț sint=compl.circ de loc

război de țesut....

compunere--Despre covorul românesc....

Intru cu sfială într-o casă mică cu pereții albi ca zăpada lui decembrie  și aud ,parcă ,o voce misterioasă:lemnul n-a murit..... Auzisem că noi oamenii acestor ani, confundăm tradiția cu muzeul, ne îndepărtăm și uitam valorile românești adevărate.Privesc de jur împrejur și descopăr o mașinărie ciudată din lemn -este un război de țesut covoare,mi se spune de gazda  primitoare.Mi se explică despre cei doi stâlpi care au fiecare în partea  superioară câte o „şipcuţă găurită” orientată spre ţesător, care serveşte drept sprijin pentru „vătale” şi pentru „iţe”(îmi promit că voi căuta în dicționar aceste cuvinte vechi).Mai departe văd ,,spata” este un obiect construit din lamele subţiri strâns legate între ele cu ajutorul unor fire cerate.Meșterul țesător îmi explică: spre deosebire de celelalte componente ale războiului, pe vremuri,spata era făcută de către meşterii ardeleni din Făgăraş  sau adusă „de prin Moldova”, fiind făcută din trestie, stuf sau „coceni de porumb strajnici”.Mă minunez și nu-mi vie a crede ce văd și ce aud.Se așează pe băncuța războiului și începe lucrul la un covor,e ca o magie. Culorile scoarțelor țesute este bleumarin, vișiniu, verde ori maroniu pe fond, astfel că motivele ilustrate se remarcă destul de bine prin colorit.Aflu despre  motivul vegetal ce include buchete și ramuri cu frunze și flori -margarete, lalele- dispuse orizontal în rânduri dese, pe care, sincer, nu știu cum de reușește să le realizeze atât de liniar numai din ochi și memorie! Există și motive figurale -animale și oameni-ce sunt integrate compoziției vegetale din care nu lipsesc figurile de femei prinse în horă. Dintre motivele figurale, cel mai frecvent folosit este pasărea, legată, de obicei, de pomul vieții. Covoarele tradiţionale , sunt artefacte(imagine falsă) decorative şi spirituale cu care și-a alcătuit ambientul acestă casă ţărănească  în care mă aflu. Pe un covor terminat,meșterul  îmi arată o figură umană abstractă multiplicată de şapte ori -o cifră cu proprietăţi benefice miraculoase în mitologia ţărănească- în nuanţe de roşu şi negru, care are braţele ridicate în aer, denotând adorarea zeului Soare, reprezentat prin figura romboidală de pe zona de marginea  covorului.Totul e fascinant ca-ntr-o poveste cu ,,a fost odată”...Privesc un alt covor unde  motivul figural apare în câteva realizări caracteristice: hora, călărețul, femeia care toarce mergând călare!!!cerbul, asociate în permanență cu imaginea stilizată a bradului. Cromatismul decorativ este format din variaţii a trei culori: negru (pământul), roşu (focul) şi alb (aerul – spaţiul înconjurător – spiritul). Am aflat că simbolurile vorbesc despre viața românilor din vremuri vechi, natură, hore, divinitate.Dar iată că văd și alte simboluri: cerbul, calul și călărețul(haiducul), cocoșul, cucul.                                                                                                                                                                                                             Vedeta colecţiei din tezaurul meșterului este covorul „România”, ţesut din fire de lână vopsite în culorile tricolorului.Nu-mi pot desprinde ochii și sufletul de minunățiile create de mâinile dibace și muncite ale unui om ce-a strâns în țesături culorile și formele câmpiei,păsărilor,florilor,soarelui,stelelor,jocului,oamenilor și,luându-mi rămas bun,gândul mi-a zburat spre povestea Penelopei.....

compunere--Sărbătoarea zilei de 24 ianuarie

       E iarna lui Ianuarie și în căldura camerei versurile lui Alecsandri mi se par potrivite:,,Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”...iar calendarul îmi arată ziua de 24-Unirea Principatelor Române,zi de sărbătoare pentru românii din rotunda noastră țară.Caut cartea de istorie și recitesc un text ce mă impresionează:

,,În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.

Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.”Atunci hora unirii,a frăției s-a desfășurat în fiecare oraș și sat,un singur glas a cântat:

     ,, Hai să dăm mână cu mână 
        Cei cu inima română, 
        Să-nvârtim hora frăției 
        Pe pământul României! ”

Și acum ca și atunci românii vor purta cocardele tricolore, costumele românești cusute cu florile câmpului,cu ramurile verzi ale veșniciei,cu galbenul razelor ,cu albastrul cerului;se vor închina numelor celor ce-au dorit armonia neamului,le vor rosti numele,le vor privi portretele,vor rugăciuni pentru binele neamului românesc.Pe scenele teatrelor se va cânta și dansa ,vor fi prezente personajele din vremurile unirii:Cuza,Kogălniceanu,Doamna Elena și mulți alții.Dar momentul cel mai important va fi marea horă a Unirii,unde se vor prinde toți cei ce simt românește.                                                                                                                                 Morala zilei, pe care românii trebuia să o reactualizeze în fiecare an, este că în Unire stă puterea naţiunii,că 24 Ianuarie este un moment în care noi întrebăm istoria şi ea ne întreabă pe noi ce am făcut să dovedim că suntem ROMÂNI ADEVĂRAȚI!!!!!!!!!

biblioteca...

poezia--Biblioteca de Marin Sorescu

Ce bine ca toate aceste carti
Au fost scrise!
Nu trebuie sa le mai scriu eu
S-o iau de la capat,
Sa-mi framânt mintea.

Ma uit la fiecare titlu -
Vârându-mi nasul si silabisind,
Si, cu fiecare tom,
Parca mi se ia o piatra de pe inima.

Ma apasau toate aceste lumi de gânduri
Care erau ca o nebuloasa si în mintea mea -
(Cred că ne naștem cu virtualitatea de a trăi fiecare
Experiența tuturor [celor] dinaintea noastră.)

Bine ati facut - le zic autorilor vechi si mai noi,
Frunzarind cotoare si pagini de garda -
(Sunt înnebunit dupa paginile de garda!)
Bine ati facut ca ati scris toate astea la timp
Ca n-ati fost deloc, dar deloc leneși
Si n-ați lăsat totul pentru mine!... 

    Titlul poeziei este un substantiv articulat,,Biblioteca”,cuvânt ce definește patria cuvintelor care au avut ceva de spus, uşa spre numeroase vieţi, şcoala vieţii,un templu al învățăturii.

Poezia debutează cu o exclamație ce subliniază certitudinea,mulțumirea poetului,eului liric,că predecesorii cărturari,scriitorii, au scris ,,aceste cărți”-simboluri ale Universului, ale tainei divine,care lasă înţeles conţinutul de către cel care o priveşte, semnifică puntea de legătură între generaţii,depo­zit al experienţei umane.Este împăcat că nu se va întoarce,,la capăt”, la început,când a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul,iar omul a căpătat puterea de a creea,de a-și ,,frământa mintea”-imaginația,fantezia.Este fascinat,colindând curios prin bibliotecă,de titluri,le citește și înțelege că sunt modalități prin care se poate evidenţia un text de celelalte, pentru a fi favorizat şi a-l atrage,sunt„denumiri”sugestive ,dacă nu exacte şi concrete, atunci şocante, incitante. Și astfel poetul își lămurește neastâmpărul,neliniștea dorinței de a crea.

     Mărturisește frământarea,apăsarea unor,,lumi de gânduri”,simțite ,,ca o nebuloasă”-comparație din universul cosmic,al ideilor nelămurite care se vor așternute în tomuri .Își spune numai lui ca o maximă că în fiecare om trăiește viața,,celor dinaintea noastră”,că suntem urmașii luminilor și ai încercărilor,pe care le descoperim prin lecturile oferite de cărți și spuneri.

     Printr-un discurs  prietenesc se adresează ,,autorilor vechi și noi”,citindu-le numele și titlurile și, ironic, privește,, paginile de gardă” albe,nescrise de la începutul şi sfârşitul unei cărţi,locuri în care se ascund urmele și privirile,gândurile celor ce le-au frunzărit.Le mulțumește că au scris,,la timp”,în momentele de inspirație,că au dovedit plăcerea  și hărnicia de a compune,iar repetiția adverbului,,deloc”sporește adresarea intimă,colegială.Este mulțumit că nu el va scrie,,totul”,întreaga bibliotecă,face haz cu recunoștință pentru strădania înaintașilor.  

Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, prin stilul său ironic şi degajat.Poezia este scrisă in formă de vers alb,iar  verbele sunt constatări. Lirismul subiectiv se manifestă prin pronumele și verbele la persoana I,,eu,mi,mă ,ne",adj.posesiv,,mea”; ,,să scriu", mă uit" și prin adresarea directă către înaintași, construită prin verbe la persoana a II-a: ,,ați făcut,ați scris,n-ați lăsat”. Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o simțire artistică specifică lui Marin Sorescu, a cărui interpretare implică reflectarea sensibilă a propriilor sentimente, prin funcția expresivă și estetică a cuvântului și sunetelor.Poet neomodernist, Marin Sorescu are priceperea exceptională de a ,,jongla cu formulele literare"ca  într-o joacă, prin persiflarea vieții și a sentimentelor proprii. Ironia poetului este,mai ales, în finalul poeziei.

 Structura poemului este simplă. Ea permite decuparea textului în propoziții și fraze,autorul nu recurge la un limbaj izbitor prin noutate, originalitate sau varietate, ci preferă un lexic ale cărui principale atribute sunt limpezimea și naturalețea. Numărul figurilor de stil este redus, dar sunt vii și sugestive.

bătrâniiiii...!!!!!!!!!!!!

poezia--Bătrâni de Octavian Goga

De ce m-aţi dus de lângă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.

Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzleţe,
Şi-aveaţi şi voi în curte-acum
Un stâlp la bătrâneţe.

M-aş fi-nsurat când isprăveam
Cu slujba la-mpăratul,
Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi...
Cum m-ar cinsti azi satul...

Câţi ai avea azi dumneata
Nepoţi, să-ţi zică: "Moşu..."
Le-ai spune spuză de poveşti...
Cu Împăratul Roşu...



Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni,
Cu rugi la Preacurata,
Şi plânge mama pe ceaslov,
Şi-n barbă plânge tata...

Poetul mărturisea: ,,Eu am văzut în țăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale și nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină de veselie a lui Coșbuc."

Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Astfel, titlul poeziei,,Bătrâni” evidenţiază mesajul textului poetic; trecerea ireversibilă a timpului este resimţită de părinţi, care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. Substantivul din titlu este nearticulat, subliniind generalitatea, faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă.

Poezia ,,Bătrâni ”de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului. Regretul înstrăinării ,motivul dezrădăcinării, predomină întregul  text poetic, eul liric raportându-se la trecut, la părinţi şi la sat, ca la un univers al credinţei, al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. Poezia începe cu repetiţia unei interogaţii retorice de un dramatism zguduitor: ,,De ce m-aţi dus...? urmată de o altă repetiţie patetică: ,,Să fi rămas..." exprimând regretul poetului,eului liric, că viaţa lui a avut un alt curs,acela de a se îndepărta de casă. Verbul la modul conjunctiv, timpul perfect, repetat în ultimele două versuri din prima strofă, subliniază regretul părăsirii satului,dar și dorința de a fi rămas în locurile dragi,un om simplu de ajutor părinților: „Să fi rămas fecior la plug, / Să fi rămas la coasă”.

În strofa a doua se remarcă epitetul "răzleţe", care exprimă durerea însingurării, precum şi metafora ,,un stâlp la bătrâneţe" capabilă să transmită -prin combinaţie cu imperfectul ,,aveaţi",imperfectul – situează lumea narată într-un timp imaginar ,este timpul la care se povestesc visele sau coșmarurile, iar adverbul ,,acum"accentuează  remuşcările eului liric că nu-şi poate ajuta părinţii bătrâni. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei evidenţiază dorinţa de a fi rămas în satul natal, pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe. 

  În strofa a treia, cele trei verbe la condiţional-optativ ,,m-aş fi însurat, mi-ar fi, ar cinsti" accentuează patetic regretul omului de a nu-şi făcut un rost în satul lui, asemenea celorlalţi semeni ai săi.Astfel,,,nepoții”,urmașii,ar fi fost crescuți și educați în tradiție de oamenii trecuți prin viață,aflând trecutul din basme.

 Ultima strofă începe cu un adverb de mod „aşa…”, urmat de puncte de suspensie, reprezentând o marcă a implicării afective. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ” alăturat substantivului „bătrâni ”, dar şi prin verbul „vă treceţi”, cu nuanţe stilistice. Specific lumii satului, părinţii îşi pun nădejdea în credinţă, singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov, / Şi-n barbă plânge tata...”. În ultima strofă, prin repetiţia verbului ,,plânge"dramatismul sufletesc atinge punctul său culminant.

Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic, fiind dat de regretul înstrăinării.Deși departe de ai săi,poetul simte că se apropie de ei cu gândul,cu regretul de a nu fi acolo unde și-ar dori.

 Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I:,, m, mi , eu” şi prin verbele la persoana I: „rătăceam, să fi rămas”, mărci specifice ale subiectivităţii poetice.

 Textul poetic are o structură clasică- are cinci strofe, catrene. Măsura este de şapte-opt silabe, rima apare doar la versurile 2 şi 4, ceea ce creează o sonoritate amplă, prin rostirea versurilor două câte două.

 

Poezia lui Octavian Goga impresionează, reuşind să transmită cu forţă regretul eului liric de a-şi fi părăsit părinţii şi de a-i fi lăsat singuri la bătrâneţe.

Poezia este concepută ca un monolog adresat propriilor părinţi, prezenţa imaginară a acestora făcând discursul sfâşietor. Cuvintele care indică prezenţa părinţilor sunt verbele :,,aţi dus, aveaţi, ai avea, ai spune, vă treceţi" şi pronumele la persoana a II-a intime :,,voi, dumneata".

 Poezia "Bătrâni" se caracterizează printr-o mare expresivitate, reuşind să transmită durerea sfâşietoare a fiului care s-a îndepărtat de părinţii săi.

amurg la malul mării....

compunere--Amurg la malul mării

La malul mării scoicile aduse din străfunduri îngână un cântec surd purtat de valurile învolburate și nemiloase spre orizonturile roșietice, iar soarele amorțit si ușor somnoros se pierde încet pe după cortina scenei cerului  . De acolo,din înalt,o umbră umedă și ruginie se oglindește pe oglinda tremurată a mării... un chip al unei zeițe ce-și caută un loc să-și spele gândurile.Privește spuma valurilor cu istoriile nescrise ale celor ce-au avut speranțe,gânduri,norii mișcători aburiți ce -și apleacă brațele pe apa străbătută de umbrele câtorva nave adormite. Valurile se izbesc de malul suflat cu rugina amurgului ca niște lacrimi pe doi obraji aspri.Înainte de a-și închide pleoapa obosită  și de a-și sprijini tâmpla pe umărul unui nor,o altă culoare trandafirie inundă orizontul. Păsări albe spintecă norii pictați în nuanțe de galben , argintiu, roșu- arămiu, căutând un temporar adăpost.Urmărindu-le,în lumina clar- obscură dau impresia unor puncte strălucitoare ca-ntr-un tablou străbătut de brize răcoroase.E clipa de grație...e taina amurgului,e cântul văzduhului adus de aripi.

Seara, malul e aproape pustiu, sinuos, tăcut,cu vântul rece, aer sărat,cu  amurgul strângându-și umbrele dantelate,ascultând cum marea își toarce melancolic refrenul, monotona incantație către sufletele înaltului.Noapte,stele luminoase și amintirea unui crepuscul,când timpul se oprește,iar chihlimbarul cerului s-a ascuns în marea cea mare,oferindu-se sirenelor din povești.    

a fost odată ca-n povești...

dor..dor...dor...

,,Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale."(George Călinescu)

                             In  memoriam…

  Deschideți un volum de poezii al poetului Mihai Eminescu,citiți doar titlurile,studiați apoi mărturiile vremii  trăite de poet,vedeți-l obosit,nefericit și-i veți înțelege dorința de a se stinge,,la marginea mării’’ca pe o izbăvire,ca pe o reîntoarcere mioritică în natura ce-i dăruia de-atâtea ori balsamul,vraja și statornicia ei; întrebați marea: de ce nu i-a îndulcit cântul,de ce valurile nu i-au mângâiat fața,de ce nu i-a șters dorul de moarte,de ce nu i-a dat din puterea ei?

  A fost,,băiet’’,a cutreierat păduri,s-a culcat lângă izvoare,a trecut codri de aramă,a ajuns în pădurea de argint,acolo unde numai gândul călător vedea,,un cuibar rotind de ape peste care luna zace’’,a stat la o masă mare-ntinsă  alături de Călin-mirele-zburător și a admirat-o pe gingașa mireasă—el a fost la Facerea Lumii. A stat singur la masa de brad cu stolurile de gânduri,,dulci iluzii’’,a zâmbit la chemarea copilăriei,a fost sub un salcâm,,sara pe deal’’,așteptând iubirea,s-a urcat în înalturi și- a devenit Luceafăr cerând nemurirea, ispitit de chemarea glasului pământean,i-a venerat pe epigoni,a fost,,la Rovine’’cu Mircea cel Bătrân,a fost  Făt-Frumos din lacrima cerului,a neantului.

  Citiți o poezie  de Eminescu și vă va fi dor de el; așa cum florile caută pământul,cautați-l sub teiul ce-și scutură parfumul,și…de-atâtea frunze care mor cazând… cuvintelor li se va face  urât…acum, în nopțile de iarnă cu Luceafăr blând… tuturor ne e dor de Eminescu …și atât!!!

basm(fragment)--Făt-Frumos cu păr de aur

,, Fat-Frumos, cu hainele lui proaste si calare pe o martoaga schioapa, pleca înainte. Ostirea-l ajunse într-o mlastina, unde i se nomolise iapa si unde se muncea sa o scoata, tragand-o cand de coada, cand de cap, cand de picioare. Dupa ce, însa, nu se mai vazura dansii, Fat-Frumos scoase iapa din noroi, îsi chema calul sau, se îmbraca cu hainele „campul cu florile” si porni la campul bataliei; ajungand acolo, se urca pe un munte apropiat, ca sa vada care oaste este mai tare. Ostile, daca ajunsera, se si lovira, iar Fat-Frumos, vazand ca oastea vrajmasa este mai mare la numar si mai puternica, se repezi din varful muntelui asupra ei, si ca un vartej se întorcea prin mijlocul ei cu palosul în mana, si taia, cum se taia, în dreapta si în stanga. Asa spaima le dete iuteala, stralucirea hainelor sale si zborul calului sau, încat oastea vrajmasa întreaga o lua la fuga, apucand drumul fiecare încotro vedea cu ochii. Iara împaratul se întoarse vesel acasa. Pe drum, întalni iarasi pe Fat-Frumos prefacut în argat, muncind sa-si scoata iapa din noroi; si cum era cu voie buna, zise la cativa:
– Duceti-va de scoateti si pe nevoiasul acela din noroi....

Dupa ce se însanatosi, dete o masa si chema toti boierii si sfetnicii împaratiei si, dupa rugaciunea lor, primi si pe Fat-Frumos sa șadă în coada mesei. Pe cand se veseleau mesenii si se chefuiau, se scoala Fat-Frumos si, rugandu-se de iertare, întreaba:
– Marite Imparate, robii pot sedea cu stapanii lor la masa?
– Nu, nicidecum, raspunse împaratul.
– Apoi, daca este asa, si fiindca lumea te stie de om drept, fa-mi si mie dreptate, si scoala pe cei doi oaspeti care sed de-a dreapta si de-a stanga mariei tale, căci ei sunt robii mei; si ca sa ma crezi, cauta-i si vei vedea ca sunt însemnați cu pecetea mea în spinare.
Cum auzira asta, ginerii împaratului nu avura incotro si marturisira ca asa este; îndata fura nevoiti a se scula de la masa si a sta în picioare. Iar catre sfarsitul mesei, Fat-Frumos scoase naframa care i-a fost data de împarat la batalie.
– Cum a ajuns naframa mea în mainile tale? întreba împaratul. Eu am dat-o celui care ne-a ajutat la razboi.
– Ba nu, marite împarate, mie mi-ai dat-o.
– Apoi, daca este asa, tu esti acela care ne-ai ajutat?
– Eu, marite împarate.
– Nu te crez, adauga iute împaratul, daca nu te vei arata asa cum era atunci acela caruia am dat naframa.
Atunci el se sculă de la masa, se duse de se îmbracă cu hainele cele mai frumoase , își lăsă părul pe spate si se înfatisa împaratului si la toata adunarea. Cum îl vazura mesenii, îndata se ridicara si se minunara: Fat-Frumos era atat de mandru si stralucitor, încat la soare te puteai uita, dara la el ba.
Împaratul, dupa ce lauda pe fiica-sa pentru alegerea sa cea buna, se dete jos din scaunul împaratiei si ridica în el pe ginerele sau, Fat-Frumos; iara el cea dintai treaba ce facu fu de a slobozi pe cumnatii sai, si în toata împaratia se facu bucurie mare si masa împarateasca. Eram si eu p-acolo si caram mereu la vatra lemne cu frigarea, apa cu ciurul si glume cu caldarea, pentru care capatai:
Un naparstoc de ciorba
Si-o sfanta de cociorba
Pentru cei ce-s lunga-vorba.”   (Făt-Frumos cu păr de aur)

Definiție=Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice (împăraţi, feţi-frumoşi, zmei) stă sub semnul supranaturalului. Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final.

Fragmentul citat aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia:

În primul rând acest fragment este un text epic,cu acţiune, personaje, narator. În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului sunt prezente  punctul culminant şi deznodământul. Este prezentat direct Făt-Frumos ,personajul principal, are toate calitățile necesare unui erou: curajul, dreptatea, tăria fizică și spirituală, inteligența, dragoste neclintită.;are părul de aur (simbol universal al divinităţii )poartă veşminte,,câmpul cu florile” cu Soarele și Luna,iar pe umeri-Luceferi, ca însemne ale puterii divine. Este modest și apare,prefăcându-se, în fața oștirii împăratului,care nu avea încredere în el,ca un om nevoiaș,împotmolit în,,mlaștină”.Înțelege că este singurul care poate schimba cursul luptei cu vrăjmașii,iar naratorul folosește hiperbole,pentru a-i arăta vitejia:coboară un munte și singur învinge o armată,la vederea strălucirii hainelor și a chipului dușmanii fug;repetiția,,tăia,tăia”accentuează intensitatea luptei. Calul,animal benefic, are  rolul de a-l ajuta și iniția pe voinicul cu păr de aur.Dornic de a-i arăta împăratului adevărul,îi deconspiră pe impostorii însemnați,înapoiază  năframa și își arată adevărata înfățișare în fața tuturor.Este recompensat și devine un împărat generos,mândru și strălucitor,cu simțul dreptății. Naratorul povesteşte întâmplările la persoana a III-a,iar la încheierea basmului se introduce prin persoana I-eu,este plină de haz,readucând fantasticul în realitate.

În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată prin personajul principal are caracteristici supranaturale:luptă singur împotriva unei armate,se transformă dintr-un om nevoiaș într-un viteaz cu păr de aur și veșminte însemnate. Personajele care populează această lume sunt şi ele specifice basmului: împăratul drept,dar și bănuitor, Făt-Frumos cu păr de aur.

Un al treilea element caracteristic basmului este formula de încheiere a basmului e absolut necesară, pentru ca să se facă diferența dintre spațiul ficțiunii pure și realitatea concretă. Accentul cade pe starea de bucurie a oamenilor,pe ospăţul,unde chiar naratorul se implică,participând și glumind.                                                                                                                                                               În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi formula finală sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.

un om curajos.....

fabula--Doi prieteni de Anton Pann

,, Doi prieteni impreuna la un drum calatorind,
Un urs le ieși-nainte, cu groaza spre ei viind.
Unul dintr-insii, de frica, vazand ursul furios,
Se sui si se ascunse sus intr-un copac stufos;
Celălalt, intr-acest pericol singur daca s-a vazut,
S-a-ntins la pamant indata si in mort s-a prefacut.
Ursul dar totdeodata asupra lui cum sosi,
Pe la nas, pe la ureche, se pleca a-l mirosi;
Iar el isi tinu suflarea, sa nu-l simta ca e viu,
Ca ursul mort nu mananca, dupa cum zic cei ce stiu;
Si asa, de mort gandindu-l, l-a lasat si a fugit;
Iar prietenul sau, care sta in copacul stufos,
Dupa ce se duse ursul, l-a-ntrebat, dandu-se jos:
– Ia spune-mi, mai fratioare, ursul ce lucru-ti sopti
Cand se puse la urechea-ti? (Si-ncepu a hohoti.)
– Mi-a poruncit – el raspunse – sa tiu minte sa pazesc
Si c-un prieten ca tine sa nu mai calatoresc.”    (Anton Pann-Doi prieteni)

În opinia mea,,,Doi prieteni”, de Anton Pann, este o fabulă, deoarece autorul exprimă prin intermediul a două personaje un defect omenesc-lașitatea,satirizându-l și încheind printr-o morală cu conținut educativ(în alte fabule protagoniștii sunt  animalele).

În primul rând, este o opera epică cu o structură specifică.Astfel, prima parte prezintă o scurtă întâmplare la care iau parte două personaje:călători –sunt prieteni. Acțiunea este simplă, urmează un singur fir narativ, este liniară și concisă. Putem recunoaște în înlănțuirea evenimentelor schița unui subiect epic. Doi prieteni(autorul nu le dă nume) călătoreau împreună pe un drum.La un moment dat,a apărut în fața lor un urs,, groază”-sentiment pe care-l trăiesc  la vederea lui.Animalul este descris prin epitetul,,furios”.Unul dintre prieteni a urcat și s-a ascuns într-un copac,,stufos”,loc prielnic de a fi salvat.Celălalt,văzându-se singur,socotind ursul un geamăn al omului,,s-a întins la pământ”,prefăcându-se mort.Auzise de la,,cei ce știu”,oamenii cu experiența vieții,că,,ursul mort nu mănâncă”.Își ține răsuflarea,simțindu-se mirosit și apoi este părăsit de urs.Văzându-se salvat,hohotind,cel din copac coboră și-l întreabă curios ,,ce lucru-ți șopti,când se puse la ureche-ți?”Răspunsul este morala fabulei:prietenul adevărat nu-l părăsește pe cel de lângă el în caz de pericol ,cuvintele demonstreaza spiritul acid al scriitorului.Principalul mod de expunere este narațiunea, care se îmbină cu dialogul.

În al doilea rând, opera prezintă  un defect omensc-lașitatea.Astfel, Lașul apare portretizat moral, sugerând omul insensibil,egoist ,superficial.Cel rămas pe pământ întruchipează omul modest, , încrezător, optimist, răbdător și rațional, iar naratorul apare ca un observator, exprimându-și atitudinea critică față de defectele înfățișate, urmărind îndreptarea acestora.Impresionează simplitatea expunerii,lectura distractivă și moralizatoare,tonul șăgalnic,ironic.

În concluzie, ținând cont de argumentele menționate, putem afirma că textul citat este o fabulă. Proverb:PRIETENUL LA NEVOIE SE CUNOAȘTE!!!!!!!!!!!

rodii....

basm(fragment)--Cele trei rodii aurite

    ,,A fost odată un împărat, şi avea un fecior; acesta, şezând la fereastră, vede o babă bătrână, care venea cu tivga să ia apă de la fântână. Ce-i vine lui, ia o piatră şi aruncând-o către fântână, nemereşte drept în tivgă, şi aceasta se sparge; baba, care simţise de unde venise piatra îşi aruncă ochii la fereastra împăratului şi vede pe fiul de împărat făcând haz; atunci baba zise:

        – Până nu vei găsi cele trei rodii aurite, să nu te însori, dragul mamii; şi se întoarse acasă tristă şi fără tivgă şi fără apă.

        Fiul de împărat, auzind acest blestem, stătu, şi după ce se gândi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinţa în el de a le vedea şi de a le avea; deci se duse la tată-său şi-i zise:

        – Tată, să-mi faci trei rânduri de haine de fier, căci am să fac o călătorie mare.

        Şi toată silinţa ce puse împăratul a opri pe fiul său de la aceasta, fu în zadar.

        Dacă văzu şi văzu că nu-l poate opri, porunci şi numaidecât i se şi făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încălecă şi plecă.

        Un an de zile trecuse de când călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni, şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rânduri de haine se rupseră şi le lepădase. Neştiind ce să facă, hotărî a mai merge câtva, şi dacă nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă.

        Abia mai făcu câţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse. Când, o mătuşă sihastră, cum îl văzu, îi şi zise:

        – Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasăre cu aripioare, dar încămite om cu picioare?

        – Mamă, zise fiul de împărat, caut cele trei rodii aurite; nu ştii d-ta încotro se pot afla?

        – Nu ştiu, dragul mamii, nici n-am auzit până acum de aşa minune, dară poate soru-mea să ştie, care şade puţin mai departe de aici; de ai curaj să mai mergi, poţi să o întrebi pe dânsa.

        N-aşteptă să-i zică de două ori, şi o tuli într-acolo repede şi merse, şi merse, cale lungă neumblată, până ce dete de o altă colibă, de unde asemenea ieşi o mătuşă sihastră, şi mai bătrână, şi mai scofălcită, care şi ea îi zise:

        – Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde unde nu vine nici pasări cu aripioare?

        – Mamă, zise fiul împăratului, caut cele trei rodii aurite, şi dorinţa de a le avea m-a adus p-aici, nu ştii d-ta încotro se află?

        La auzirea acestor vorbe, bătrâna începu să plângă, apoi îi răspunse:

        – Am avut şi eu un fecior, care auzise despre acele blestemate rodii, şi care, tot umblând după ele, într-una din zile se întoarse şchiop şi în cele din urmă îşi rupse şi capul pentru ele; dacă aş fi ştiut atunci, dragul mamii, cum să le găsească cineva fără primejdie, nu-mi pierdeam copilaşul.

        Cum auzi flăcăul nostru, începu a se ruga să-i spuie cum să facă să le ia, iară bătrâna îl povăţui cum să umble şi cum să se poarte, şi dacă va izbuti, l-a jurat pe tinereţele lui,ca să se întoarcă tot pe acolo, ca să-i arate şi ei acele rodii, după care s-a prăpădit fiul său.

        După ce i-a făgăduit că se va întoarce, i-a mulţumit pentru sfaturile cele bune ce a primit de la dânsa  şi ca o nălucă pieri dinaintea ei, când, după o călătorie încă d-o săptămână şi mai bine, văzu un balaur cu o buză în cer şi cu alta în pământ. Îndată ce ajunse la dânsul îi zise:

        – Bună ziua, frate, şi trecu înainte.

        Iar balaurul îi răspunse:

        – Noroc bun, frate.” 

                                                                    (Petre Ispirescu—Cele trei rodii aurite)                     

(rodie=Fructul rodiului, comestibil, de mărimea unui măr, cu coaja groasă, roşiatică şi cu numeroase seminţe, înconjurate de un înveliş cărnos şi roşiatic.)

(tivgă=Vas făcut dintr-un bostan gol.)

Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice (împăraţi, feţi-frumoşi, zmei,balauri) stă sub semnul supranaturalului. Basmul are formule specifice, de început:,,a fost odată”.... de mijloc şi de final.

Fragmentul aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia:

În primul rând este un text epic: are acţiune, are personaje, are narator. În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului sunt prezente doar expoziţiunea şi începutul intrigii.Undeva într-o împărăție,feciorul unui împărat,un tânăr cu dorința de a se juca lovește o tivgă a unei bătrâne ce-și lua apă-apa care putea spăla trecutul,lăsând loc unui nou început.Tristă,îl blesteamă să nu se însoare,până nu va găsi ,,cele trei rodii aurite”,fructele vieții și ale dragostei din ținuturile uscate.Este momentul în care fiul-adolescent  socotește că e timpul unei aventuri,în care se va maturiza—rodiile sunt doar pretextul de a se desprinde de copilărie și de a intra în viața adevărată.Cerința lui este neobișnuită:,,haine de fier”- fierul protejează împotriva influenţelor rele, un instrument satanic al războiului şi al morţii, e stăpânul umbrei și al nopții.Timpul,,un an”este miraculos,hoinărște prin spații pustii(spațiul are proporții anormale),hainele de fier se rup,intervine un moment care rupe monotonia:apariția unei colibe și a unei bătrâne, care văzuse destule în viață și care ascunde harul prorocirii. Bătrâna îi poate dezvălui tânărului destinul și secretul reușitei, prin reconsiderarea și valorificarea tradițiilor strămoșești ignorate. Păstrătoare a rânduielilor străbune, bătrânele îi transmit  tânărului sfaturi tainice și vechi din experiența lor de viață, conducându-se după legi nescrise și credințe ancestrale,folosesc un limbajul popular,impresionate de adresarea,,mamă”,iar ultima,nefericită,îi povestește felul în care propriul fiu a pierit căutând rodiile,fructele blestemului.Interesant este momentul când promite că se va întoarce la bătrâna al cărui fiu a murit căutând rodiile,astfel se va rupe o vrajă.Timpul trece rapid și urmează întâlnirea cu un balaur,o ființă fantastică,întruchipând forța haotică a Universului,are o înfățișare ciudată,iar salutul este prietenesc însoțit de cuvântul,,frate”.
Personajele sunt împăratul, fiul acestuia,  nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale, dar dobândește o serie de calități, bătrânele bune sfătuitoare. Naratorul povesteşte întâmplările la persoana a III-a,iar dialogurile imprimă un ritm rapid povestirii,personajele se descoperă,vorbind.

În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici supranaturale. Astfel,motivul plecării prințului în călătorie este ruperea blestemului-nu se va însura,până nu va găsi trei rodii-cifra echilibrului,deci nu va avea o viață împlinită . Există o întâmplare ciudată de la care pornește acțiunea:fiul împăratului se joacă ,spărgând vasul de apă al unei bătrâne.Personajele care populează această lume sunt şi ele specifice basmului: împăratul.fiul ce se va maturiza în căutarea fructelor, fiinţe misterioase:bătrânele,balaurul.

Un al treilea element caracteristic basmului este formula iniţială: „a fost odată ca niciodată”, de la începutul basmului, unde cel de-al doilea adverb ,,niciodată” este întărit de primul,, odată” se arată că faptele s-au petrecut într-un timp imemorabil, care nu poate fi datat. Spaţiul,,pustietățile” constituie un ambient simbolic, creează o atmosferă mirifică şi spectaculoasă.

În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi formula iniţială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.

suflet....

poezia--Fă-te,suflete,copil...de Tudor Arghezi

Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.

Strânge slove, cărţi şi pană.
Dă-le toate de pomană.
Unui nou învăţăcel,
Să se chinuie şi el.

Gândul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie şi pădure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngână şi te minte.

Când tristeţile te dor,
Uită tot şi tâlcul lor.

          Opera lirică este creația în care autorul își exprimă, în mod direct, ideile, emoțiile, apelând la un limbaj artistic. Poezia ,,Fă-te, suflete,copil” este un text liric, pe tema copilăriei.

            Un prim argument în favoarea acestei afirmații îl reprezintă subiectivitatea  textului. Poezia se constituie într-un discurs liric adresat, marcat de verbul la persoana a II-a din primul vers,este o dorință imperativă cerută  ,,fă-te”-ca-ntr-o vrajă i se cere sufletului să se transforme într-un copil,o reîntoarcere la anii inocenței.Primul vers al poeziei este și titlul ca-n poeziile populare. Poezia este alcătuită din două  îndemnuri adresate propriului suflet-un fel de dublu al omului,capabil să se metamorfozeze în,,copil”,moment în care ,,tiptil”se va furișa,,prin porumb”,loc al noii înfățișări,,cu moț și ciucuri”podoabe copilărești,care evidențiază joaca,bucuria de a  trăi copilăria,energia, tumultul. Celălalt imperativ,,strânge”îndeamnă sufletul să adune:slove-alfabetul,scrierea,cartea- semnificaţia unei trepte în evoluţia spirituală, unui depozit de valo­ri şi spaţiu al cunoaşterii raţionale,iar,,pana”devine simbolul puterii mâinii ce va primi cele trei daruri,,unui nou învățăcel”.Enumerația celor trei daruri aduce o stare de ușoară ironie,,să se chinuie”, să se străduiască ,,învățăcelul”și el ca toți înaintașii.Transformarea va fi fericită,iar ,,gândul”nu va mai colinda aiurea ,,prin zăvoaie și pădure”,locuri misterioase,ale încercărilor,ale veșnicei.

            Un alt argument îl reprezintă aspectul confesiv al textului realizat prin exprimarea directă a tristeții în ultima strofă, este o concluzie a omului reîntors  la realitatea cuvintelor ,,care-ngână”-murmură,șoptesc,păcălesc.Îndemnul este uitarea  înțelesurilor cuvintelor care,,dor”,care pun la încercare sufletul. Construcția aparent simplă, dar plină de semnificații a textului, măsura versurilor este inegală, variind intre 7 și 8 silabe. Rima este împerecheată, iar ritmul trohaic este remarcabil prin muzicalitatea inedită, creată prin puține  figuri de  stil, prin topica propozițiilor. Această idee poetică esențială în descifrarea mesajului poeziei aduce în prim- plan o perspectivă filozofică asupra vieții. Adultul care trece prin numeroase experiențe învață că cea mai mare bogăție a sa este aceea de a se putea bucura de lucrurile simple ale copilăriei, de a putea avea naivitatea și candoarea copilului care speră.

            În concluzie, prin argumentele dezvoltate mai sus, am arătat că poezia citată aparține genului liric.