fabula--,,Vulpea în livadă” de Alecu Donici

                       ,, O vulpe au intrat odată

                        Flămândă în livadă.

                        Şi poamele văzând, frumoase, coapte bine,

                        S-au bucurat prea mult în sine,

                        Dar bucuria ei au fost în mâini străine:

                        Că prunele pe crengi cam sus uşor era

                        Şi nu se scutura.

                        Umblând ea în zadar mai bine de un ceas,

                        Au zis aceste către prune:

                        – Cum v-am găsit, aşa vă las,

                        Măcar că la privit vă arătaţi prea bune,

                        Dar verzi, în loc să folosiţi,

                        Voi dinţii strepeziţi.

                                              Un adevăr de mult văzut,

                                              Că neavând prilej ca să ne folosim

                                               De-un lucru ce ne e plăcut,

                                              Apoi neapărat cusururi îi găsim”.

 Fabula este specia genului epic, în care, prin intermediul unei întâmplări la care iau parte animale sau plante personificate, se pune în evidență o învățătură. ,,Vulpea în livadă”de Alecu Donici este o fabulă- specie a genului epic în versuri(uneori în proză) în care sunt  satirizate defecte omenești cu scopul de a le îndrepta. Personajele fabulei sunt animale,plante sau obiecte înzestrate cu însușiri omenești.

           În primul rând, este un text epic. Are acţiune, personaje, narator. Structura textului este specifică fabulei- sunt două secvențe:sceneta propriu-zisă-întâmplarea- și morala-învățătura.

Acţiunea este simplă : o vulpe- animalului agil, înșelător și șarmant-înfometată,în stare să mânânce de toate,a intrat în livadă,fiind încântată de roadele coapte.Nu s-a putut bucura,pentru că,,poamele”-prunele erau pe crengi prea sus.Chiar dacă a pierdut mult timp privindu-le și,încercând din priviri,să reușească a le avea,dezamăgită renunță.Se adresează fructelor ca unor ființe,regretând că nu le poate avea și-atunci nu-şi recunoaşte neputinţa,preferând să fie dispreţuitoare faţă de poamele pe care şi le dorea atât.Ironică,se consolează închipindu-și-le verzi,când și-r fi iritat dinții.

  În al doilea rând există un personaj, prin intermediul vulpii, sunt criticate, de fapt, defecte umane:

Ipocrizia- Vulpea reprezintă tipul omului ipocrit şi viclean, care deşi nu ajunge la poamele,prunele dorite,nu-şi recunoaşte neputinţa,preferând să fie lipsită de interes,deși este flămândă. Toate încercările vulpii au fost sortite eșecului. Indiferent de eforturile depuse,prunele coapte continuau să atârne sfidător deasupra pofticioasei viclene.Interesant este limbajul arhaic și popular al fabulei,un limbaj pitoresc, pluralul folosit deliberat,intenționat în locul singularului.

      În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ,o morală prin care autorul își exprimă atitudinea față de realitatea prezentă:  Atunci când îţi doreşti ceva cu ardoare, cu toată fiinţa ta şi nu reuşeşti să obţii acel ceva, e normal că te încearcă un sentiment de frustrare. Nu ajungi odată, mai încerci odată şi încă odată, până la urmă te resemnezi şi spui, asemeni vulpii, că nu vrei neapărat, că nu e chiar atât de bine, că nu ţi-ai dorit cu adevărat acest lucru,acesta simbolizează ipocrizia.Omul trebuie să muncească foarte mult pentru ceea ce dorește să obțină, și, dacă lucrurile nu-ți ies cum ar fi vrut,să nu caute să se amăgească.

       Deși este o operă epică, dialogul  este modul de expunere predominant cu rol în caracterizarea personajului, narațiunea este modul de expunere predominant,lăsând în final monologul vulpii.Naratorul povestește la persoana a3a și își exprimă atitudinea critică față de cele prezentate prin intermediul moralei. Prin personificare, vulpii le se atribuie însușiri omenești. Este o operă în versuri cu măsură inegală și cu rimă variată.

compunere--În grădină

E primăvară,primăvară...cu cerul senin ca ochii unui înger din poveștile vechi,cu nori pufoși,dansând amețitor pe lângă pescăruși și cocori și rândunici,cu hohotul colorat al baloanelor zburând spre nicăieri.E primăvară cu parfum de flori răsărite din pământul reavăn.Un vis nostalgic din flori de trandafiri bătuţi, roze parfumate, garoafe zvelte şi crini albi - cam aşa arătă grădina de flori a bunicii.Cu pași ușori intru în bogăţia de flori colorate şi parfumate,în atmosfera încântătoare și fiecare își șoptește numele: nalba, irisul, micşunelele ruginii, trandafirul,gardenia ,iar vîntul le leagănă,de parcă le-ar invita la dans.Îmi rotesc privirea și aud deodată o muzică ușoară,sus, pe crengi multe,multe păsări  își potriveau glasurile,apoi florile  s-au  așezat toate ordonat,iar valsul lor  era o minune,o rotire de culori și parfumuri.Am rămas pe banca veche ascultând triluri pe care niciun instrument n-ar putea să le reproducă,am urmărit zborul petalelor ce cădeau din salcâmul de la marginea grădinii,am ascultat vocea bunicii ce-mi spunea legenda trandafirului,floare născută din surâsul lui Cupidon,iar spinii sunt săgețile zeului copil.De undeva,de sus ,un fluture micuț,s-a așezat pe mâna  mea,fără a se teme,era darul florilor,al păsărilor,al poveștilor din grădina bunicii și cu un zâmbet i-am mulțumit.

Aici este primul loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp. Bunica îmi arată o creangă care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit și-mi spune că acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare, dar când îngheţul de noapte este încă stăpân. Iat-o a venit şi acum!
I-am zis Pasărea Primăverii, pen­tru că după ce vremea se încăl­zeşte şi ramurile părului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar fi încheiat misiunea. Nimeni n-a auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc de ger, murmur firav de zăpezi ce se topesc, ape care curg din streşini prea pline. Dar dacă am răbdare şi aştept o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.Plec împreună cu bunica,șoptindu-mi că nu e bine să cunoaștem chiar toate tainele grădinii....

compunere--O persoană model pentru mine

Deși sunt la o vârstă nu prea mare,mă consider jucător de tenis,,profesionist.Am intrat pe terenul de tenis,  când am împlinit 5ani...era început de primăvară și cu o rachetă potrivită pentru mâna mea am trimis prima minge spre fileu,iar un om de lângă tatăl meu m-a aplaudat.Din clipa aceea am știut că tenisul va fi viața mea.M-au învățat mulți antrenori,toți deosebit de talentați cărora le sunt profund recunoscător.Dar antrenorul meu care-mi este acum  profesor,prieten,sfătuitor este omul pe care-l admir și-i urmez cu atenție sfaturile.A fost întâlnirea cu el,probabil,un semn dorit de amândoi.

Privit de departe are o statură atletică,doar a fost campion,om de performanță,cunoscut de lumea de peste tot,iar vorbele lui,îndemnurile sunt spuse hotărât,autoritar,îmi sunt atât de necesare și le urmez cu sfințenie.Îl urmăresc cum se-nalță în servicul,adică dirijarea mingii către careul de serviciu advers sau voleul,lobul sau când îmi arată trecerea mingii pe lângă, printre adversarii aflați într-o poziție avansată -în drum spre fileu sau lângă fileu-și-mi pare că terenul s-a transformat,că suntem doar noi doi într-un turneu admirați de o lume întreagă.În toate turneele naționale și internaționale el,antrenorul meu, și părinții mei sunt alături de mine,iar când intru pe teren ni se întâlnesc privirile și știu că voi învinge.Este modelul meu ,nu-l imit,dar de la el învăț că și o înfrângere este o lecție,că o victorie mă ambiționează,că în el voi avea mereu un prieten adevărat și-i sunt și-i voi fi recunoscător,iar încrederea lui în mine îmi dă speranță că într-o zi voi fi un campion.

                       o altă compunere—Mama-MODEL de viață

Fiecare dintre noi am avut la un moment dat un model în viață. Fie că este vorba despre tata,  un profesor sau doctorul de familie pe care l-am admirat. Încă din copilărie nu știam ce vreau să devin când voi fi mare. Răspunsurile cele mai comune erau: “vreau să fiu ca mama” sau “vreau să fiu doctor,profesor,aviator”. Odată cu trecerea anilor am crescut și în fiecare moment al vieții voiam să fiu asemenea cuiva. În fiecare persoana pe care o vedeam și o admiram, vedeam un model de urmat.

 Îmi spuneam: atunci când ești mic, ceea ce iți dorești este să fii ca oamenii mai mari de lângă tine.  Îi copiezi pe cei din jur și vrei să poți face ce fac ei. Măcar o dată sau de mai multe ori m-am îmbrăcat în costumul tatălui meu,pentru că îmi doream să ajung ca el. 

Pentru mine,mama este cel mai bun model în viață. Așa se întâmplă de cele mai multe ori, pentru că este ușor sa îi observ preocupările. Mama este medic,este atât de importantă,pentru că de observațiile ei depinde viața celui operat. Partea profesională a mamei a  devenit interesantă pentru mine și îmi doresc să fiu ca ea. Îi observ ușor toate preocupările din fiecare zi, începând de la treburile casnice până la profesie. O admir, pentru că face față tuturor provocărilor și pentru că este mama mea și cu siguranță nu mai este nimeni ca ea. Cine nu ar vrea să fie ca mama lui?Eu,da! Nu știu,dacă voi deveni medic,dar mă străduiesc să am atitudinea ei,îngăduința ei,purtarea ei distinsă,elegantă,vocabularul corect,cursiv și mai ales bunătatea față de oameni.Ceea ce voi dori să am de la mama e zâmbetul cu care privește oamenii,mâna plină de mângâiere,căldura glasului.Nu știu cum ar fi depărtarea față de mama și nici nu mi-o doresc,vom fi împreună acum,în viitor,în veșnicie,o voi iubi până la lună 

și-napoi...

compunere--O întâmplare petrecută în timpul unui spectacol de teatru

Pășesc în sala teatrului,unde-am mai fost și care-mi este familiară,mă așez în fotoliul confortabil și răsfoiesc programul în care este un rezumat al operei dramatice,,Steaua fără nume”de Mihail Sebastian,citesc distribuția,actorii care vor interpreta rolurile,numele regizorului,al scenografului și a celorlalți care au contribuit la punerea în scenă.Se sting luminile,se face liniște,se ridică cortina și apare decorul: peronul unei gări.Iată un rezumat al operei dramatice: Într-un oraș de provincie de pe Valea Prahovei, o necunoscută este coborâtă din tren în gară pentru că nu are bilet. Aceasta vine de la cazinou și are asupra ei doar fisele câștigate. Profesorul Miroiu, care se afla în gară în așteptarea unei cărți foarte scumpe de la București, se oferă să o găzduiască peste noapte, perioadă în care între cei doi apare o relație afectivă. Miroiu a găsit o stea necunoscută pe bolta cerească și nu știe ce nume să îi dea, când află că pe necunoscută o cheamă Mona o numește astfel. Dimineața apare Grig, cel cu care Mona are o relație de 3 ani. Cum acesta este bogat, Mona se reîntoarce în cele din urmă în lumea lui, părăsindu-l pe astronomul visător.Urmăresc cu atenție jocul actorilor și-n același timp încerc să înțeleg cât de bine este respectat textul autorului, indicațiile scenice-didascaliile- personajele în scenă, mimica, intonaţia, decorul, costumaţia, lumina. 

Sunt atât de atent,că nu simt când în brațe mi s-a așezat cuminte o pisicuță,toarce mulțumită,iar eu nu mă mișc,pentru a nu-i deranja somnul.În continuare, îl văd de-o parte pe  Miroiu (Alexandru Pavel, frământat, febril, proaspăt), profesor de astronomie într-un liceu obscur, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea căreia i se dedică. De cealaltă, Grig (George Costin, precis, cinic, rece, poate prea rece), bărbat de bani-gata în high-life-ul epocii, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea pentru imaginea propriului ego căruia i se dedică fără rest. La mijloc, pendulând strivită între tentaţia visului şi cea e luxului, Mona (Nicoleta Hâncu, strălucitoare, limpede, caldă) a cărei viaţă e confiscată de pasiunea pentru. Pentru?-mă întreb. Ce pasiune are Mona? Are vreo pasiune Mona?

Dimineaţa i l-a adus pe Grig şi soluţia imposibilei întoarceri. Ghidat de şeful de gară (Adrian Nicolae, unul dintre cele mai bine jucate şi gândite roluri de comedie ale ultimilor ani, cu precădere într-un prim act hohotitor), bărbatul încearcă şi reuşeşte să îşi reia în stăpânire proprietatea cu sex feminin. Împinsă de propriile frici şi de gura lumii (în prim-plan, domnişoara Cucu, o ex-Mona fără măcar de Grig), femeia cedează, abandonează şi pleacă (?). Corabia livrescă a lui Miroiu (formidabilă scenografia claustrofobă a Adrianei Grand, ce permite ca unică soluţie pentru evadare verticală!) e din nou pradă singurătăţii.

Final,actorii vin la rampă,se înclină,primesc flori de la spectatori,aplauze,aplauze,iar pisicuța se întinde,și-a terminat somnul și pleacă,urcă treptele scenei și se pierde în foaier.Acum înțeleg...am cunoscut un actor-animăluț al teatrului și,zâmbind plec,întrebându-mă:--- Şi totuşi, pleacă cu adevărat Mona? Sau rochia albă, mănuşile negre şi zâmbetul ei se aşează uşor pe fotoliul din cărţi pe care clipele nopţii care a fost l-au născut în cameră cu vedere la stele?....

poezia,,În grădină”de Elena Farago--gen liric

,, Stai singură-n grădină

Și dragostea ți-o cânți,

Și-atâta ți-i de bine,

Că parcă te-nspăimânți...

Lași cântecul, și iară

Pierdută-n gânduri cazi...

N-a fost nicicând sub ceruri

Seninul care-i azi.

I-atâta primăvară

În mugurii din tei,

Și-au înflorit ast-noapte

Atâția stânjenei...

Și iar începi un cântec

Duios, încetinel...

O, nu-ți întinde mâna

Spre bietul stânjenel!...

O, nu-ți întinde mâna

Să rupi o floare, când

I-atâta duioșie

În farmecul din gând!...

Căci vraja asta care

Plutește-n tot ce vezi,

De parcă firea-ntreagă

Te-ndeamnă să visezi, –

O simte ca și tine

Plăpândul stânjenel,

Și cine știe dacă

N-o fi visând și el!”...

   Titlul poeziei,,În grădină”arată locul sacru al purificării sufletului,în care ființa omului își cântă,își caută fericirea.

  În primul rând,poezia,,În grădină”  este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale celei,,singure”,înconjurată de armonia naturii în primăvara,când înmugurește teiul,copac al visării, și iubirea.

Prima strofa este o adresare directă,un monolog către ființa singuratică în grădină,un refugiu al sinelui, un mediu protector pentru o cea care se simte în raiul pământesc,loc al unei lumi în miniatură. Verbul la imperativ,,stai” adresarea directă exprimă încântarea de a auzi un glas ce-și mărturisește prin cântec sentimentul de iubire.Este atâta pasiune în melodie,încât parcă se poate simți o ușoară înfiorare,o teamă nelămurită.Seninul cerului,,care-i azi” exprimă depărtarea, infinitul, dorința aceleia însetată de cunoaştere,jocul gândurilor o prinde în atmosfera luminoasă a primăverii.

În grădină este o explozie de verde și flori,natura este un vis de ample simfonii,iar în mugurii de tei  joacă tainice lumini.Își simte sufletul încântat,,de-,,atâția stânjenei”grăuntele de paradis ce-i aduc credinţa şi speranţa.Starea de entuziasm îi readuce cântecul mângâietor, blând, dulce în gândul cuprins de admirație alături de puritatea florii.Și-atunci mâna este oprită de un gând-floarea trăiește ca și omul vraja,starea de farmec a naturii.

  În al doilea rând, poeta priveşte lumea grădinii prin prisma reveriei, recompune peisajul concret prin propriile lui senzaţii, cu o mare putere imaginativă. Adresarea directă accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie prin verbe și pronume la persoana a II-a singular: ,,stai,cânți,lași,începi;,,ți”,iar imperativul repetat,,nu-ți întinde”exprimă atenționarea de a-și înfrâna mâna,gândul, păstrând farmecul pe care-l dă o floare.

Epitetele,,duios,încetinel,bietul,plăpândul”exprimă gingășia existentă în raiul pământesc, accentuează liniștea absolută,starea primordială paradisiacă 

Interjecția afectivă,,o”exteriorizează sentimentul de neliniște ce ar putea deteriora viața unei flori,simbol al dragostei și al armoniei.Imaginea vizuală a grădinii în care stânjenelul personifică iubirea fragilă ce trebuie păstrată cu grijă,iar,,cântecul”ființei singuratice este chemarea,căutarea iubirii. Armonia simțurilor, cu accent vizual și auditiv,e completată de melancolia ființei surprinsă în spațiul ocrotitor al grădinii.

   Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură de 6 –7 silabe, rimă împerecheată şi ritm trohaic. Prin versificație, poezia are muzicalitate și o tonalitate duios melancolică.

   În concluzie, textul „În grădină” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, poeta comunică în mod direct emoţii şi gânduri,contopindu-se în raiul pământesc .

caracterizarea personajului Miron din nuvela,,Gura satului” de Ioan Slavici

  ,,În toate duminicile și zilele de sărbători, dis-de-dimineață, cobora despre munte și intra în sat un voinic curățel. Nimeni nu se întreba de unde vine și unde descalecă; toată lumea știa că este Miron oierul și nimeni mai mult nu dorea să știe.

  Trecuse un an de zile de când Miron venea mereu la joc; flăcăii îi erau prieteni, iar fetele se adunau bucuros împrejurul lui ca să-i asculte poveștile, vorbele șăgalnice și cântecele frumoase. Din când în când, dar foarte arareori, Miron scotea din șerpar un fluieraș, pe care cânta câte o doină plină de duioșie, încât oprea răsuflarea celor ce-l ascultau.

Din când în când, numai arareori, scotea Miron fluierașul său; îl scotea însă totdeauna când Marta îl ruga; ba era chiar destul ca ea să privească la șerpar, pentru ca Miron să puie mâna pe piept, gata de a-i face pe plac.

  Acesta e lucru știut de toți, ba chiar un lucru care de sine se înțelegea. Cine nu ar fi dorit să asculte cântecele lui Miron și care fată nu ar fi dorit să-i fie în apropiere și să-i audă graiul limpede? Marta era fiica Mihului Saftei, și era un lucru firesc ca atunci când ea roagă, să nu zică ba, mai ales știind să-l roage atât de frumos cum avea obiceiul. Fetele dar, când voiau să asculte, rugau pe Marta; Marta însă mai totdeauna le răspundea că Miron nu voiește, fiindcă nu e tocmai în voia lui cea bună. Numai din când în când, foarte arareori, Marta ruga pe Miron să cânte.

   În horă Miron totdeauna e cumpătat, încât parcă numai șuguiește cu jocul. Dar ochii tuturora se opresc asupra lui. Înalt și mlădios, cu umerii lați și cu pieptul ieșit, el calcă lat și pe întreaga talpă, încât la fiecare pas întregul trup i se scutură și se leagănă când la dreapta, când la stânga. Când stă însă și-și ridică fruntea ieșită din față, fetele tresar sub privirea lui. Un cap bălan cu părul lung până pe umeri, cu o față albă și străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu doi ochi mari și albaștri ca fața cerului privită de pe culmea muntelui. Totdeauna e în această față ceva ce nu se mai găsește în alte fețe, un fel de tristețe, un văl de gânduri, iară în surâsul de pe buzele lui ascuțite totdeauna e ceva ce-ți deschide sufletul.

   E minunat flăcău Miron și nu e minune că toți îl caută și doresc. Înspre amurgul serii, când jocul se sparge, Marta pleacă spre casă.... însoțită de fete și de flăcăi. Între flăcăi este și Miron, care, precum de la sine se înțelege, totdeauna merge alăturea cu dânsa.

  Peste puțin, ei lasă apoi ulița, trec un pârleaz de la dreapta și merg pe o cale mai scurtă, pe poteca dintre vii, pe la Fântâna Corbului, unde izvorăște apa cea bună.

   Până aci merge Miron. Mai departe nu. Aici apoi, câteodată, fetele și flăcăii se opresc și Marta roagă pe Miron să cânte.

— Cântă mai departe, căci grozav de frumoasă e doina! îi zise ea cu stăruință, apăsând mâna pe umărul lui.”

                                                                    (fragment-,,Gura satului”de Ioan Slavici)

 Mijloace de caracterizare directe:

–     de către autor;

–     de către alte personaje;

–     de către personajul însuşi (autocaracterizare);

 Mijloace de caracterizare indirecte:

–     din limbaj;

–     din fapte;

–     din comportament;

–     gesturi;

–     din relaţia cu alte personaje.

   (Nuvela ,,Gura satului" are ca temă morală- nepotrivirea dintre mentalitatea,gândirea privitoare la căsătorie în lumea patriarhală a satului românesc și dragostea,pasiunea care încalcă legile tradiționale.)

  Titlul nuvelei arată o lume a cărei ,,gură" clevetitoare nu iartă nicio greșeală,oamenii sunt afectați  de gândul că satul ar putea gândi ceva urât sau greșit despre ei.

  Personajul principal din fragment este Miron, (numele Miron este este varianta românească a numelui grec Myron. Semnificația este de ulei parfumat; este  un nume prezent în rândul martirilor și al sfinților aflați în panteonul creștin), oierul cu un talent deosebit de a cânta la fluier,atrage simpatia flăcăilor și al fetelor.Misterul în care se lasă învăluit nu este dezlegat de nimeni.Apariția lui călare,coborând din înaltul muntelui este asemenea unui Făt-Frumos din basme.

  Pentru a-l caracteriza pe Miron,personaj pozitiv,autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.

  Caracterizarea directă este făcută direct de narator, precum şi de alte personaje. Ceea ce-l particularizează este farmecul pe care-l exercită voinicul asupra tuturor din jur,în zilele de sărbătoare,când apare în mijlocul oamenilor,cărora le povestește întâmplări sau le cântă doine în care le destăinuie tristeţea, melancolia, focul lăuntric, dorul vieții. Voinic ca un erou din basme,Miron dansează alături de tinerii din sat,iar aceștia îl privesc cu plăcere,motiv pentru autor să-i descrie  trăsăturile deosebite:suplu,zvelt,grațios,cu pași hotărâți,dansează asemenea unduirii apelor.Privirea lui misterioasă emoționează fetele ce-l urmăresc.Autorul insistă în descrierea chipului acestui Făt-Frumos ce simbolizează frumusețea absolută și puritatea chipului: pletele aurii încadrau fața albă,ochii albaștri ca seninul cerului îi ascundeau gândurile,gura încredere în forţele proprii şi pot face faţă oricărei întâmplări
   Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special prin comportamentul personajului.

Miron este conștient că cei din jur îi ascultă vorbele și de aceea le spune vorbe interesante,îi ascultă fluierul,doar privirea unei fete,Marta,îl transformă,astfel că îi va face pe plac,cântându-i.Ruga Martei era întotdeauna îndeplinită,iar fata știa să-și folosească farmecul. O însoțește pe Marta protector,fără a-i vorbi.Drumul pe care-l parcurg,în tăcere, este al apropierii celor doi:trec o punte,,pârleaz”,apoi aleg ,,o cale”mai scurtă și ajung la o fântână,,cu apa cea bună”-loc al vieții, al cunoașterii,al purității.Tăcerea celor doi este un moment al misterului,întrerupt doar de rugămintea fetei de a-i cânta numai ei dorul de viață,este,poate,mărturisirea pe care o așteaptă.

    Limbajul este sobru,concis,curat,clar,reproduce întocmai vorbirea oamenilor simpli.

  Modul de expunere predominant este naraţiunea îmbinată cu descrierea. Construcţia epică este bazată pe naraţiunea obiectivă în care comportamentul, sentimentele şi gândurile eroului sunt prezentate din perspectiva unui povestitor omniscient.(narator obiectiv,impersonal,care povestește la pers.a 3 a,fără a se implica în faptele prezentate. 

  

 

.

compunere--Orizonturile lumii și ale cunoașterii

              Nu există cunoaştere înnăscută, pentru motivul că nu există copac care să iasă din pământ cu                 frunze şi fructe” (Ramakhrishna) 

   De mic visam că zbor printre arbori, spre ceruri; de mic iubesc tot ceea ce se înalţă. Am învăţat cât de important este să privesc, să tind, prin tot ceea ce fac, spre înălţimi. În timp, acumulând cunoaştere şi trăiri, orizonturile lumii s-au deschis în calea mea. Am urcat treptele cunoaşterii cu demnitate şi mândrie, lăsând în urma mea trepte şi pentru colegii care vin. De ce trepte? Deoarece cred că atâta timp cât nu încetez să urc, treptele nu se vor termina; sub paşii mei care urcă, ele se vor înmulţi la nesfârşit. Oamenii mai mari m-au  învățat să construiesc în interiorul, dar şi în exteriorul meu o lume, aşa cum mi-o doresc : cu mult verde, copaci şi flori, păsări şi animale, cer albastru şi ploi liniştite după care să răsară curcubeul.Bunicul îmi spune să încerc să contribui la crearea unei astfel de lumi prin comportamentul meu corect,dacă voi ajunge pe piscurile înalte ale înțelegerii și cunoașterii, nu voi suferi de singurătate, ci mă voi bucura că am cu cine împărtăși acumulările mele.

Știu că niciun urcuș nu este ușor, dar după ce am urcat câteva trepte, nu mi se pare că a fost chiar atât de greu. Bucuria de a fi reușit se amplifică, dacă îi pot ajuta și pe cei din urma mea să urce mai ușor, împărtășindu-le din experiența mea.

  Lectura înseamnă cunoaștere,o călătorie aparte, o evadare din realitate și pătrunderea într-un Univers în care proiectarea dorințelor este posibilă, este încurajată și susținută.Mi s-a spus că prin lectură dobândesc  puterea de a aduce un personaj în realitatea zilelor.Adevărat? Când citesc, îmi imaginez fiecare pas al personajelor, fiecare gest,sigur lectura este o artă vizuală.Mă face să mă simt diferit, extraordinar!!!!

  Am citit despre flori și-am alergat în grădină, cuprins de o mirare copilărească, neliniștit și curios, decis să aștept cu emoție și înfrigurare înflorirea unui boboc și mi-am spus că e atât de frumos să înflorească, este o încântare!!! Îi e teamă? de cine?de păsările ce brăzdează zilnic cerul neînțeles de mare,care-ar ar fi în stare, cu ciocul lor negru și neastâmpărat, să ciugulească petalele abia apărute sau de albinele cu zumzetul lor neobosit care vor vrea să-i fure polenul și să-l împrăștie în toate colțurile grădinii…  parfumul i se va irosi în vânturile primăverii,ale verii... culoarea, parfumul sunt daruri prețioase menite a aduce bucurie.Aș dori ca bobocul de floare să înflorească, îl așteaptă o lume fascinantă!... artiștii însetați de frumusețe, poeți și pictori, fotografi vor prinde culorile florii și le va oferi drept cadou de preț tuturor celor care nu au prilejul de a o cunoaște.

   Privind bobocul de floare,am înțeles cum cunoașterea lumii crează orizonturi noi, pentru a păși cu tandrețe prin viață, pentru a merge agale pe calea visului care poate deveni oricând realitate. 

    Noaptea privesc imensitatea cerului acoperit de stele,iar în mintea mea se nasc mereu întrebări despre locul nostru,al oamenilor în Univers și-mi spun că aș vrea să descopăr cât mai multe din tainele Universului....să cunosc totul....

   

compunere--Puterea LUMINII de ÎNVIERE

  Se spune că în noaptea de Paşti, odată cu Învierea Mântuitorului, când cerurile se deschid, se lasă peste lume o lumină biruitoare. E un mit creştin, o metaforă sau chiar se schimbă ceva şi în sufletul nostru? Coboară cu adevărat Lumina Învierii în lume ca o promisiune de iertare şi de iubire?

 ,,Veniţi să luaţi lumină", a zis preotul, iar mâinile s-au întins către el, au atins lumina, au devenit ele însele lumină. O bisericuţă întreagă plină de mâini, mâini care se apropie una de alta, se ating şi devin lumină. La capătul lor, acolo unde se sfârşesc mâinile, încep oamenii. Oamenii, ca prelungire a unor mâini cu lumină. Oamenii îşi şoptesc bucuria învierii - Hristos a înviat! Adevărat a înviat! - oamenii poartă, poate fără să ştie, o mare minune în palme. Sunt cu ei, sunt una dintre acele mâini care a luat lumină într-o bisericuţă. Lumina e mică, e fierbinte, e vie. E acolo, în palmele mele, din ea se hrănesc şi alte mâini. Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Lumina tot creşte, iese din bisericuţă, e purtată din mână în mână. Lumina îi face pe oameni să cânte, toţi împreună, tineri-bătrâni-smeriţi -săraci-bogaţi, ocrotind în palme o flăcăruie tremurată şi plăpândă.

 Cântăm! Cân­tăm bucuria, toţi laolaltă, suntem prelungirea lu­minii pe care o ţinem în palme. Minunea e cu noi, gata să se stingă, pâl­pâie atunci, când mă mişc, mă arde cu la­cri­mile ei de ceară. Simt ceara cum mi se topeşte în pal­me, am mâinile pline de ceară şi de lumină, cânt mai departe.

 Alţi oameni au candele, dintr-acelea roşii, cu capac, lumina lor e ascunsă acolo, e protejată de vânt, dar n-o văd, n-o simt la fel ca pe aceea de lumânare. O lumânare mică, zgribulită, îmi fumegă în palme, poate se va stinge.... ocrotesc lumina.... Nu, n-o să se stingă!

   Lumina Învierii e cea dintâi lumină a sufletului meu. Nimic nu o poate egala. Lu­mi­na Învierii e candela ne­ador­mită din altarul ini­mii omeneşti. Călăuză în întunericul din jur.
Când o pri­mesc, în noaptea sfân­tă a Învierii Dom­nului nostru Iisus Hris­tos, o simt ca pe o minune, ca o ocro­ti­toare îmbrăţişare a lui Dumnezeu. O feerie.... O bucu­­rie şi o uimire deo­po­trivă.... Un început de Rai în care toți oamenii sunt iar tineri şi fru­moşi. Nemuritori. Şi mă gândesc acum la câte feluri de aşteptări trăim noi, oamenii. Cea mai frumoasă, mai tandră aşteptare şi mai nădăjduitoare rămâne  aş­tep­tarea Sfintei Învieri şi a Luminii ce o pri­mesc în cea mai tainică noapte a anului.
  Cu câtă grijă ocrotesc flacăra sfântă a lumânării de la Înviere, de când o primesc la biserică şi până ce o aduc acasă. Ea va rămâne ca o lumânare luminând zi şi noapte dru­mul către El.

        Mie și tuturor ne va fi îndreptar şi ne va schimba în bine vieţile.

                           Ne va da putere la vreme de res­trişte şi alinare în suferinţe!!!!!!!!!!!

                                               HRISTOS A ÎNVIAT!!!!!!!!!!!

                                                      ADEVĂRAT A ÎNVIAT!!!!!!!!!!!!!

compunere--Lumina Învierii e din nou pe pământ.

                      "În copaci, prin vechi coroane,
                       Seve urcă în artere
                       S-ar părea ca-n țevi de orgă
                       Suie slava de ÎNVIERE".
                                                        Lucian Blaga



  De Paști, porțile grele ale cerului se deschid. Lumina ne cuprinde pe toți, iar la Ierusalim lumânările celor mai credincioși se aprind de la sine. Suntem în plin mister, în taina cea mai adâncă. Hristos ne bate la fereastră și așteaptă să-L poftim înăuntru. Ca de fiecare dată, mă apropii de Paști cu sfială și speranță, cu inima la pândă.

  Paștele a fost întotdeauna, poate mai mult decât alte sărbători, o sărbătoare a curățeniei, a purității, a unui nou început, o lăsare în urmă a tot ce este cenușiu, murdar și greoi, o depășire și înlăturare a zgurei de peste an. Înnoirea de Paște începe ca întotdeauna cu aceea a casei, a grădinii, a hainelor, urmează apoi curățenia cealaltă, mai anevoioasă uneori, curățenia de gânduri nelalocul lor, de bănuieli, de presupuneri, de acuzații fără rost, de vorbe spuse la repezeală.

  Pentru mine Paștele a rămas până astăzi o sărbătoare a descoperirii primăverii și a trezirii odată cu întreaga natură.

  Paștele este o sărbătoare a învățării lumii și a cunoașterii ei până în cele mai mici amănunte.În zilele dinaintea Paștelui,am ajuns la o margine de pădure și am văzut lumea de-aici, dintre copacii bătrâni, pe care, când stau departe de ei, îi visez. Descopăr pentru prima oară tufele de călugărași viorii dintr-o poiană cu mușuroaie,apoi văd pe-un fir de iarbă, o buburuză galbenă și nu roșie, cum o știam.Tot înainte de Paște a fost o zi,când  m-am luat la întrecere cu ploaia, fugind înaintea perdelei de apă ce se apropia.

De-atunci îmi stăruie perpetuu marele mister pe care, an de an, îl aștept și îl caut, îl bănuiesc și îl cuget, însă niciodată n-am izbutit să-l simt pe de-a-ntregul.

  Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfă, este sărbătoarea care celebrează eliberarea din temnița morții, este un nou început.

 ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi"- sună promisiunea solemnă a Bisericii. Iar David, psalmistul prooroc, spune: ,,Ridicați, căpetenii, porțile voastre și ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei".

 Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii.Este timpul când trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați,când Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat în lături, lăsându-L să treacă,iar între ele izbucnește lumina făgăduită.

  Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei.

        Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr!!!
         .....însă, ca de obicei, nu găsesc în mine decât frânturi din sentimentul acela misterios,minunat...

compunere--Sărbătoarea FLORIILOR

Sărbătoarea Floriilor, numită și Duminica Vlăstarilor,este ziua când ramurile de salcie, simbol al primăverii și al fertilității,amintesc de o întâmplare când Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum ca să-și vadă fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă mare. Degeaba s-a rugat la viețuitoarele din jur, că nici una nu s-a îndurat de chinul prin care trecea. Doar o salcie bătrână și încovoiată și-a lăsat crengile deasupra apei, făcând o punte către malul celălalt.

    Salcia este asociată cu elementul apei, cu luna și zeitățile, este un arbore al visării, intuiției și sentimentelor profunde. În mod tradițional, salcia un simbol al începerii primăverii, atunci când viața pornește să se trezească în adâncurile Ființei și își face apariția în muguri și plantele fragede. Denumirea populară a sărbătorii – Floriile –provine de la zeiţa romană a florilor, Flora, zeiţa reînvierii naturii (care era sărbătorită la 28 aprilie )prin ramuri înverzite simbolizând renaşterea naturii. În timp, s-a suprapus Sărbătoarea Floriilor peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.

   În scrierile vechi, martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos, dar salcia o reprezintă și pe Fecioara Maria.

                   Floriile reprezintă sărbătoarea bucuriei, dar în același timp, marchează începutul Săptămânii Patimilor, prin înaintarea lui Christos spre jertfa sa de pe cruce , semnificând că zilele ce vor urma până la Înviere sunt unele ale durerii. 

                    Nu-i bucurie mai dulce ca aceasta din ziua de Florii,când pe Domnul primăverii îl aşteptă pământul și omul se roagă să-i fie mângâiați ochii cu cu stropi de apă vie,iar florile au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor...este cadoul naturii pentru EL,care privind  mulțimea florilor în răcoarea dimineții, a zis ucenicilor: ,,Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp, cum răsar din pământul rece și negru sau din noroiul din albia râului și își revarsă frumusețea și parfumul lor plăcut”.

                    Fiecare floare, care-și deschide petalele la lumina soarelui, ascultă de aceeași mare lege, care călăuzește stelele. Și cât de simplă și frumoasă, cât de plăcută este viața ei! 

                    Fiecare floare este un suflet care se deschide către ceruri!!!!!!!!!!

,, ȘTERGARUL” de Costache Ioanid

,,La cina cea de Paşte, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Isus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul... fără vină...
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Dar tu? Tu cel mai tânăr? — Eu stau lângă Stăpân...
— Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
— Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
— Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns...
— Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
— Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...
— Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu...?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-nfăşurând ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum — a câta oară? — Se-aşază iar Isus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?...
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
... Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...
— Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
— Chiar eu? — Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Isus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Isus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...



Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!”

Papa Francisc a oficiat rugăciunea Calea Crucii, fără credincioși în Piața San Pietro. Înainte sunase în direct la TV

,,Mă gândesc la Domnul răstignit și la atâtea situații cu răstigniții istoriei, dar și la cei de astăzi, ai acestei pandemii: medici, asistenți, asistente, călugărițe, preoți… Morți pe front, ca soldații, care și-au dat viața din iubire, rezistenți ca Maria sub crucile proprii, ale comunităților lor, în spitale, îngrijindu-i pe cei bolnavi. Există și astăzi răstigniți și răstignite care mor din iubire.”

poezia,,Frumoasă-i” de Mihai Eminescu

,, În lacul cel verde şi lin

Răsfrânge-se cerul senin,

Cu norii cei albi de argint,

Cu soarele nori sfâşiind.

Dumbrava cea verde pe mal

S-oglindă în umedul val,

O stâncă stârpită de ger

Înalţ-a ei frunte spre cer.

Pe stânca sfărmată mă sui,

Gândurilor aripi le pui;

De-acolo cu ochiul uimit

Eu caut colò-n răsărit

Şi caut cu sufletul dus

La cerul pierdut în apus.

Cobor apoi stânca în jos,

Mă culc între flori cu miros,

Ascult la a valului cânt,

La geamătul dulce din vânt.

Natura de jur-împrejur,

Pe sus e o boltă de-azur,

Pe jos e un verde covor,

Ţesut cu mii tinere flori.

Văd apa ce tremură lin

Cum vântul o-ncruntă-n suspin,[…]

Văd lebede, barcă de vânt,

Prin unde din aripe dând,

Văd fluturi albaştri, uşori,

Roind şi bând miere din flori.”

                                             (Mihai Eminescu, Frumoasă-i ... (fragment)

  Titlul ,,Frumoasă-i”este strigătul de admirațe,de bucurie,entuziasm al omul ce  tânjește după Natură, după frumusețe și puritate, armonie și freamăt, este nostalgie după Edenul din care în mod natural facem parte… Tabloul naturii îi provoacă privitorului admirație,satisfacție sufletească.

   Strigătul,,Ce frumoasă e!”este rostit cu admirație sinceră. În poezia,, Frumoasă-i” fondul răsunător este al unui paradis pierdut, pe care l- a dorit poetul,un paradis departe de lume,dar pe care ştia că nu-l va dobândi niciodată.

   Cuprins de fiorul emoției, poetul  descrie un tabloul terestru- lacul ce poartă verdele armoniei,al calmului, în care cerul senin își reflectă în oglinda apei norii,purtând albul-sacrul ceresc,iar soarele,transformându-i în raze argintii. Lacul, oglinda în care se reflectă norii, creează o stare de melancolie, de visare, valurile care mişcă umbra fină a norilor trec asemenea gândurilor.Imaginea vizuală luminoasă este realizată prin epitete cromatice:,,verde,senin-albastru,alb-argint”,iar sufletul este cuprins de liniște,armonie în peisajul luminos.Privirea descoperă dumbrava-spațiu misterios al visării,paradisul terestru ce-și reflectă calmul verdelui în voia valului,a trecerii timpului.

Alături ,,stânca”este locul nemișcării,al tăriei,locul căutat pentru Înălțarea inspirației,al fanteziei,unde gândul prinde aripi-metaforă a zborului spre  lumină,al dorinței de a cunoaște libertatea.

,,Răsăritul” urmărit spre noi începuturi cu,,sufletul dus”,îngândurat din locul înălțării îi aduce căutarea sinelui, dorința de a afla ce este natura.

  Coborârea în jos(pleonasm)este momentul de comuniune cu mirosul florilor pline de taina frumosului, cu cântul apei purificatoare,cu freamătul,vaietul,,dulce”(oximoron-doi termeni care se opun)al vântului.De jur împrejur, încercuit de Universul văzut şi nevăzut,în calmul interior(verde) și al azurului liniștitor omul privește înfiorarea apei,ascultă suspinul,tristețea adusă de vânt,urmărește grația lebedei și a fluturilor aducând pe aripi speranța unui început al vieții. Este fascinat de misterioase pete divers colorate, care-şi deschideau într-o tăcere cosmică, spre bolta cerului, corolele lor pline de pulsaţia vieţii, de seva parfumului încă nenăscut.

  Muzicalitatea interioară a versurilor degajă o atmosferă de vrajă, de farmec ,de  armonie prin care poetul surprinde o serie de procese ritmice ce se petrec în natură ca: legănarea, baterea, suspinul.Repetiția verbului,,caut”exprimă încercarea de a găsi necuprinsul ceresc,simbol al perfecțiunii spiritului; repetiția verbului,,văd”este un pretext pentru a enumera elementele naturii pe care le vede pe covorul verde: apa clară, luminată solar;lebedele simbol al perfecțiunii divine;fluturii-

zborul sufletului spre înalturi.

  Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular:,,eu,mă”;,,caut,cobor,ascult,văd”-verbe ce au rolul de a arăta liniștea naturii.

  Eminescu este aidoma vrăjitorului de la capătul curcubeului care creează lumea recreând-o: el este artizanul cosmosului misterios, magic, unde valurile, parfumurile florilor, aplecarea nevinovată şi inconştientă a ierbii, bătaia aripilor fluturilor alcătuiesc tinerețea veșnică a naturii.

    Este recunoscută la poet capacitatea de a uni cuvântul cu melodia,cântecul cu poezia,de a reface limbajul potrivit al omului pentru Cetatea de Sus.

             (nefericită alegere a acestei poezii....poate dacă cercetau cuprinsul unui volum,,Poezii”....sigur         alegeau o poezie ce putea fi ușor înțeleasă....și uite-așa:  Dezamăgirile sunt pentru suflet ceea ce este un fulger în văzduh.)

!!!!!!!!!!!!!!!!! îți dăruiesc o ramură de cireș !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

         

              Ramura de cireș înflorit să-ți păstreze soarele lui april în odaie... să-ți aducă o frumuseţe divină, stropită cu o cromatică uluitoare să-ţi picure în suflet emoţie, bucurie!!!!

            Ai văzut că nu e greu cu adevărat, până când nu atingi ultima limită ce o credeai în tine... şi apoi, vine alta, urci şi cobori în zilele ce vin și trec, aduni clipe din zilele ce-ţi trec parcă prin faţa ochilor, te vaiţi în tine, o spui şi altora pe care-i crezi vinovați ,iar tu crezi că nu ai nicio vină, vrei să plângi şi n-ai cui ori ai cui, dar iţi spui că nu-ţi merită lacrimile, cauţi să-ți agăți suspinele de chipuri imaginare, atingi suspinând hotarele universului tău şi nu vezi durerea care se ferește de tine.

 Şi ştii ce? E atât de multă teamă în lumea asta, izvorâtă din tragedii precum boala şi moartea, încât zbaterea ta seamană a scâncet de bebeluş! Nu e greu sa trăieşti fiecare amănunt al vieţii tale....  

                            e greu însă să-ţi depăşești teama, neîncrederea! 

        

        (și să nu uit: mă bucur că mi-ai primit cadoul : ceea ce am scris pe blogul meu...pe ultimele le-ai citit?

                                   Te poți inspira în continuare din ele!!!!!!!!!!!!)

compunere--Peisaje care m-au impresionat

Am plecat în drumeție în revărsatul zorilor împreună cu ai mei-toată famila:doi copii,mama și tata care rămâne întotdeauna ultimul. Era o liniște,o tăcere  neobișnuită,nicio boare de vânt nu mișca aerul, niciun fir de iarbă din fânețele înflorite nu tremura. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau naturii frăgezime. Încet,încet totul începea să se trezească sub primele raze ale zilei,apoi la răsărit am văzut geana de aur-roșiatic a soarelui.În jurul nostru arborii bătrâni, cu trunchiuri groase își împreunau sus de tot crengile înfrunzite și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și verdeață. În acestă tăcere singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vântului, care suspină ușor în frunzele-inimă,iar glasul acesta are un farmec nespus...

Ochii mei se opresc când pe o frunză ce tremură, când pe petalele unei flori sălbatice albastre ce se leagănă delicat sub mângâierea dulce a vântului, când pe șuvoiul unui pârâiaș limpede ce sare peste bolovani greoi și sprinten trece înainte, sclipind în razele  de soare.

Pășesc pe o pajiște așternută de foi uscate, care foșnesc ca un suspin. De jur împrejur văd,în sfârșit, munții cu piscuri înalte prinși ca-ntr-o horă uriașă. Nicio pasăre nu-și îndreaptă zborul rătăcitor peste sălbătăcia și tăcerea locurilor acestea, rareori numai albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e poate un vultur care ochește din înălțimile văzduhului vreo mică vietate sprintenă.

Ne-am oprit într-o poiană mică unde un covor de iarbă deasă formează un semicerc mărginit de un desiș de brăduți nu prea înalți și de aici am privit întreaga splendoare a locurilor cărora li se spune

                                            ,,gura de Rai.”

compunere--O întâmplare petrecută în timpul unei călătorii

  Mi-am dorit mereu să merg cu trenul...oriunde,numai tren să fie.I-am spus dorința tatălui meu,iar el a zâmbit și mi-a spus în glumă că în concediu vom merge într-o călătorie,secret-nu știe mama,dar.. cu mașina.Apoi a adăugat tot zâmbind: cine mai merge astăzi cu trenul?Noi vom merge,după cum dorești,mi-a șoptit bunicul la ureche.Hai să mergem!Tata ne-a rezervat bilete dus-întors și iată-ne în gară.Peronul nu era prea aglomerat.Oameni în uniforme albastru-închis cu caschete roșii treceau printre călători-erau ceferiști,adică lucrători la calea ferată.Trenul a sosit lent,de parcă era în vizită,iar noi ne-am urcat prin ușa deschisă de un controlor amabil,ce saluta pe fiecare om.M-am simțit foarte important!Ne-am așezat pe locurile noastre,eu la geam,fiindcă eram curios să văd filmul locurilor pe unde vom trece.Și deodată am auzit un șuierat,apoi un scrâșnet de roți și trenul a pornit încet,apoi mai repede și mai repede.Da!eram ca-ntr-un film:case,arbori,oameni,toți defilau rapid prin fața mea.Apoi,o întindere verde imensă și din loc în loc câte un om departe ca un pitic.Casele alergau,stâlpii păreau picioarele unor uriași,păsările-niște stele căzătoare din cerul ce se apropia și se depărta.Fascinant!

  N-am observat când, pe scaunul din fața mea,s-a așezat un domn cu părul alb,ce purta straie ciudate.E din Maramureș,mi-a șoptit bunicul,iar necunoscutul a zâmbit și cu o mână noduroasă mi-a arătat muntele ce se vedea în depărtare.Acolo au fost demult lupte crâncene și,fără să-l întrebăm ceva,a început să ne povestească întâmplări din timpul unui război despre care văzusem imagini doar în filme.Îl ascultam și-mi părea că sunt la o oră de istorie,dar altfel de istorie-adevărată,povestită de un om ce văzuse și trăise printre gloanțe,își îngropase prietenii,se târâse pe pământ,se ascunsese după stânci,își lua putere din apa vie a izvoarelor.Nu mi-am dat seama când am adormit,m-a trezit glasul bunicului care-i ura sănătate omului cu părul alb și care a dispărut ca o nălucă în verdele unor arbori.

   Călătoria cu trenul mi-a dăruit o poveste straşnică, vorbe memorabile, pe care nu le voi uita pentru poezia şi miezul şi rostul din ele. Am înțeles de ce-mi spune bunicul că oamenii adoră să povestească despre ei, să spună celorlalţi tot felul de întâmplări, vesele sau triste, aşa cum e alcătuită viaţa fiecăruia. Iar eu ador să ascult. Şi iată cum într-un tren totul poate fi aranjat pentru poveşti de spus şi de ascultat.

Compunere—O întâmplare petrecută în parc

Primăvara chiar şi vântul se  simte altfel,îmi spune bunicul,într-o amiază,când ne plimbam prin parcul de la marginea orașului. Ori­cât de tare ar bate, orideunde ar veni, tot vine câte o pală mai caldă,mi­res­mele sunt altfel, şi foşnetul copacilor e altfel.
  Astăzi vântul zboa­ră pe deasupra noastră cu aripi reci. Apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte ca o promisiune că primăvara e, în sfârşit, aici. În parc e linişte,iar trilurile păsăretului răsună ca un concert. Cânte­cul de primăvară al păsărilor e a chemare de întâlnirea cerului cu stelele cu verdele pământului.Chiar şi păsările răpitoare cântă până târziu în noapte...răpitoare?

  Deși suntem singuri simt ochi nevăzuţi în cotloane ascunse: păsări, animale, duhuri.... O umbră mare şi albă se desprinde din frunziş şi pluteşte deasupra noastră.Apoi iar şi iar, din frunziş în frun­ziş, tot mai aproape,mai deparet,ca-ntr-un joc. O văd,mă desprind de lângă bunicul și o urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, ce pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată o alee și parcă mă îndeamnă s-o în­soţesc.

  În partea aceea a parcului n-am fost niciodată,iar acum descopăr un adevărat paradis:arbori de toate felurile,o explozie de culori,flori nenumărate.O căsă din sticlă,înăuntru flori,copăcei,ghivece.Intru cu sfială și descopăr un om în halat alb ce privea un trandafir negru.S-a întors spre mine și,zâmbind,mi-a arătat numele florii:,,Prințul negru”.Am înțeles că acolo e o mică grădină botanică,că omul acela era biologul ce o îngrijea.

  Deodată lângă noi a apărut ea,bufnița albă,ce m-a privit cu ochii ei imobili,misterioși,adânci și mari,scoțând un sunet ca un vaiet.Poate mă saluta,mi-am zis,iar ea nici nu se mișca.Am întins mâna încet și s-a lăsat mângâiată și-a întins o aripă și parcă mi-a întors mângâierea.Mă încarc cu emoţie, cu iubire,îmi umplu sufletul cu bucurie.E ca o vrajă.

  Îmi place locul ăsta și-i spun bunicului care m-a ajuns din urmă că întâmplarea de astăzi mi-a umplut sufletul de culoare şi lumină.Ne vom întoarce în locul acesta,mi-am promis bunicul și l-am salutat pe omul ce avea o bufniță.

   Cerul senin s-a înnorat din­tr-odată, nu mai e mult şi va ploua. Găsim drumul înapoi și dintr-un mesteacăn două lumini mă priveau.Era bufniţa albă ce-și lua rămas bun.

                                      Am găsit o lume întreagă într-un singur parc!

Compunere—O întâmplare petrecută la școală

   În fiecare zi merg spre școală,uneori cu entuziasm-mi-am scris toate temele,am citit paginile indicate de profesori...știu tot,în alte zile,cu inima strânsă-dacă mă ascultă la...nu am notă și am citit doar o dată,dacă ies la tablă și mă încurc în vreo demonstrație...ei!fie ce-o fi!.Dar întâlnirea cu colegii e așa ....o plăcere:ne povestim întâmplări adevărate sau născocite,la care am fi vrut să luăm  parte.

Pauzele dintre ore sunt adevărate spectacole: întâlniri cu cei din alte clase,meciuri de câteva minute,schimb de jocuri,laude :cine are un gadget nou și apare un spider tarantulă cu telecomandă.De telefoane,tablete căști,ceasuri,console nu mai vorbește nimeni cu entuziasm,sunt cunoscute.

   Și totuși...soneria!Ora de muzică,apoi desen.Ei,da!relaxant!

  La muzică test recapitulativ:Genurile muzicii culte:sonata,liedul,cine a compus simfonia,,Destinul”,apoi doamna ne prezintă un ppt.despre Ludwig von Beethoven-bineînțeles că fetele sunt cele care răspund,ele sunt melomane,delicate.

  Ora de desen este deosebită,pentru că ,,domnul”este un artist,pictează,sculptează...orele lui sunt foarte interesante,cu albume,planșe...câteodată,după orele de școală mergem la Muzeul de Artă și stăm până la închidere.Astăzi a intrat în clasă,fără catalog și ne-a spus că vom merge în subsolul școlii,pentru că a aflat că este o încăpere unde ar putea amenaja un atelier de pictură.Entuziasm general!Am lăsat sala de clasă și am coborât scările în spirală spre subsol.Nimeni n-a mai fost pe acolo și eram curioși ce vom găsi.Întuneric ,dar nea Mihai,omul de pază al școlii,aprinde un bec,iar noi rămânem pe loc uimiți.Pereții,plafonul,podeaua sunt din piatră cenușie rece,parcă neprimitoare.Domnul profesor ne-a explicat că pietrele acestea au fost zidurile unei cetăți ale cărei urme se mai văd la marginea orașului.Apoi ne arată niște forme pe un perete,le luminează cu o lanternă și, urmărind cu un bețișor, vedem un cap de lup cu gura deschisă, care se continuă cu un corp de balaur,de șarpe.Fiecare se apropie de liniile arătate,unii chiar fac poze cu telefonul.Mi se pare fascinant!Ce poveste ! Acesta era stindardul național al dacilor, format dintr-un dragon ridicat în vârful unei sulițe. Există și pe numeroase plăci ale Columnei Traiane de la Roma,iar romanii i-au dat denumirea de ,,draco”. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup și trupul de șarpe.

   Hotărâm să facem în acest loc misterios atelierul de pictură...noi și celelalte clase,poate și părinții.

   În drumul spre casă îmi propun să citesc despre lupul dacic,pentru că mi-a plăcut povestirea domnului profesor,iar întâmplarea de astăzi a fost cu totul deosebită.

   Iată povestea:

                ”Decebal a găsit într-o prăpăstie un ,l-a dus în cetatea Sarmizegetusa şi s-a îngrijit de el. După ce s-a vindecat, regele dac l-a domesticit, lupul a devenit mare şi voinic. Atunci când se înfuria, animalul scotea un scheunat subţire, motiv pentru care Decebal i-a pus numele de Şuier. Într-o iarnă, regele dac, împreună cu Şuier, au mers în pădure la vânătoare, însă din vânător Decebal a devenit vânat. O haită de lupi l-a înconjurat pe regele dac şi pe lupul său domestic. Şuier a început să se lupte cu animalele sălbatice, dându-i ocazia lui Decebal să fugă şi să se poată urca într-un copac. De acolo, a început să tragă cu arcul în haita de lupi, care s-a speriat şi a fugit în pădure. Din nefericire, Şuier a murit sfâşiat de lupii sălbatici, însă a reuşit să-şi salveze stăpânul.  Când s-a întors în cetate, Decebal

 i-a cerut unui fierar să-i facă din metal un cap de lup, cu gura căscată, exact ca cel al lui Şuier, iar unui cojocar să coase pe acel cap pielicele de ied, sub forma unei pungi. După ce a prins acel cap de lup într-o prăjină, la bătaia vântului acesta a început să şuiere şi astfel ar fi apărut steagul de luptă al dacilor”.                           
,,Și-ți va mai ieși

Lupul înainte,
Ca să te înspăimânte.
Să nu te înspăimânți,
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai știe
Seama codrilor
Și-a potecilor.
Și el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Să te duci în rai.”

                                   

gen epic--,,Noapte bună,copii!”(fragment)de Radu Pavel Gheo

 — ,,Auzi, Bobi, până fac eu mâncarea, ia arată-le dânșilor ce desenezi tu toată ziua, spuse Lisaveta, căreia ‒ oricâtă încredere avea în părintele Saveliuc ‒ îi venea greu să lase doi necunoscuți singuri la ea în casă. Arată-le cum ai desenat-o tu pe mama, adăugă ea, brusc înduioșată.

— Ei, lasă ... se scutură puștiul, rămânând la fel de încruntat.

— Hai, hai! Ce, ți-o fi rușine? Doar de ce le faci? Nu ca să le arăți?

— Le fac că-mi place mie să le fac! explică el tăios și dispăru din prag.

Însă după vreo două minute apăru iar în sufragerie, fluturând nepăsător un bloc de desen mare, legat cu o sfoară. Se apropie timid de cei doi bătrâni, trecu pe lângă ei și aruncă blocul pe patul din spatele lor.

— Le-ai adus, Bobi? se auzi de undeva vocea Lisavetei, care plecase la treburile ei.

— Le-am adus, bombăni băiatul.

Cei doi bătrâni rămaseră răbdători pe scaune. Petre își lăsase rucsacul la piciorul mesei, iar bătrânul cel tăcut și înalt își rezemase toiagul de lemn pe genunchi. Pălăriile de paie se odihneau acum pe masă.

Petre se uită spre puști și zise cu o voce tărăgănată:

— Dacă nu vrei, nu trebuie să ni le arăți. Eu, drept să zic, aș vrea să le văd. Mama ta zice că ești priceput ...

Bobi se întinse spre pat și luă cu un gest neglijent blocul de desen. Îi desfăcu sfoara cu care era legat. Petre observă că mâna băiatului tremura ușor. Tremura și când îi întinse blocul. Drumețul puse blocul pe masă și îl deschise. Bobi rămase în picioare, lângă el, și se uită la bloc ca și cum l-ar fi văzut prima dată.

Petre privi atent primul desen și i-l întinse tovarășului său, care îl studie și el și îl puse deoparte. La fel făcură drumeții și cu a doua foaie, și cu a treia.

— Ei, ce ziceți? întrebă Lisaveta, care apăruse în prag și își ștergea mâinile ude de șorț. Așa-i că e tare priceput Bobi al meu? [...]

Din desenele lui, chiar așa naive cum erau multe din ele, se vedea că Lisaveta avea dreptate: Bobi se pricepea. Avea har. Avea mână bună și sigură. Fie că-l învățase cineva ‒ deși cine să-l fi învățat acolo, în sat? ‒, fie că se învățase singur, cert e că știa să lucreze în creion și în acuarelă, știa să tragă linii și tușe sigure și mai ales să schițeze contururi de oameni care deveneau mai mult decât simpla lor imagine desenată. În altă epocă am fi zis că prindeau viață pe hârtie. Chipul Lisavetei era în același timp și o bucată din povestea vieții ei, pe care o citeai cumva pe fața aceea obosită, cu ochi mari și triști, dar îndârjiți, pe ridurile apărute prea repede pe un obraz altfel frumos, pe sprâncenele încruntate, dar nu amenințătoare. Probabil că un critic de artă ar fi putut spune mai multe lucruri despre calitățile, dar și despre defectele acelei reprezentări figurative făcute de un adolescent nu foarte instruit, însă era evident că avea har.”

                                                                                               (Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!)

     Opera epică este opera literară în care mesajul este transmis în mod indirect, prin intermediul personajelor, naratorului și al acțiunii.

                                   Trăsături:

– moduri de expunere: narațiunea (relatează evenimentele), descrierea (prezintă cadrul spațial sau personajele), dialogul (dinamizează acțiunea, contribuie la caracterizarea personajelor
– prezența naratorului: subiectiv, obiectiv, martor
– acțiunea poate fi rezumată pe momentele subiectului : expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul
– personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist, rotunde/plate
– specii ale epicului: schița, povestirea,nuvela,romanul,fabula, , balada;

   Titlul cărţii reproduce numele unei emisiuni radio legendare cu poveşti pentru copii, care era difuzată seara, în anii 1970-1980 şi se  difuzează şi astăzi. […] ,,Noapte bună, copii!” trimite concomitent la copilăria celor patru prieteni, personajele cărţii, şi la destinele lor viitoare. Şi nu e vorba numai de ei şi nici doar de copilărie şi de poveşti. Mulţi dintre noi am crescut cu vocea aceea cristalină care ne spunea seara „Noapte bună, copii!”, iar când am auzit-o peste ani, când eram oameni mari, am tresărit nostalgic, fără să ne dăm seama, că, de fapt, ea mai conţinea un mesaj şi pentru noi, cei de acum: noapte bună, copii care aţi fost – şi nu veţi mai fi aşa niciodată, niciodată…”                                                                                              (Radu Pavel Gheo) 

  

Fragmentul este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text.

  În primul rând, există o acţiune. Fragmentul povestește o întâmplare petrecută într-o casă,în care apar doi drumeți.Gospodina casei pregătește mâncarea,dar nu are încredere în cei doi necunoscuți și-l îndeamnă pe fiul ei,Bobi să stea alături de ei și chiar să le arate desenele lui.Deși nu este încântat de cererea mamei,băiatul aduce blocul cu desene și, cu un tremur ușor, le arată desenele.Cei doi drumeți răsfoiesc desenele și văd harul,talentul băiatului.Lucrările lui simple,copilărești desenate cu creionul sau în acuarelă păreau adevărate,oamenii parcă erau vii,iar portretul mamei lui,Lisaveta, era atât de expresiv,încât povestea prin trăsăturile feței viața pe care o petrecuse.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: Lisaveta este femeia simplă ce găzduiește la rugămintea preotului doi drumeți.Caracterizată direct de autor își ascunde neliniștea,adresându-se cu emoție,dar și cu mândrie fiului său,pentru a le arăta celor doi desenele.Impresionant este felul în care  fiul său îi surprinsese trăsăturile feței,fiecare linie descoperea câte o însușire:oboseala,tristețe,înverșunare,o frumusețe interioară.

Caracterizarea indirectă apare din limbajul simplu,viu ,dar prin cuvinte spuse cu hotărâre.Comportamentul este temător,dar bine reținut față de străini,iar gesturile sunt ale unei femei ce cunoaște rosturile casei.Prudentă,găsește o modalitate de a lăuda talentul fiului său la desen.

Bobi,este un adolescent supărat pe felul în care mama sa îl obligă să-și arate preocuparea,plăcerea  de a desena unor străini.Lipsit de încredere,sfios,rușinos,ușor dezorientat le arată desenele,iar din atitudinea acestora înțelege că desenele lui sunt prețuite.

Cei doi bătrâni drumeți,oameni simpli, par niște apostoli ,misionari,sunt răbdători,îngăduitori față de gazda lor. Privesc cu atenție desenele lui Bobi și înțeleg,,harul”băiatului:acesta desena cu sufletul,de aceea oamenii din desene păreau vii,adevărați.Ei văd în desenele lui naive linii,aspecte de viață adevărată.Băiatul cu har,cu talent vede adevărul,el a primit un dar divin.

  În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite modurile de expunere: naraţiunea,autorul  povestește mișcările personajelor,felul în care cei doi drumeți privesc desenele lui Bobi și ce cred despre ele. Perspectiva narativă este obiectivă, autorul povesteşte la persoana a III-a, nu se implică în relatare, ci rămâne detaşat, impersonal

Descrierea, prin intermediul imaginilor artistice, predominante sunt cele vizuale cu epitete: ,,bătrânul cel tăcut și înalt,băiatul tremura ușor...privi atent”.Descrierea chipului desenat al Lisavetei este detaliată,iar epitetele:,,fața obosită,ochii mari și triști,obraz frumos,sprâncenele încruntate”redau frumusețea unei femei ce derivă din necontenitul freamăt de viață care o însuflețește, animat de dorința de a fi gazdă,dar și iubirea,plăcerea de a arăta talentul fiului său.

Dialogul este viu,autentic,plin de viață- al femeii,al băiatului,iar unul dintre străini vorbește monoton,cumpătat.Stilu narativ curat de povestitor al fragmentului folosește un vocabular simplu.

  În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul povestește o întâmplare obișnuită despre ,,harul”unui adolescent.

,,Noapte bună copii” urmăreşte soarta a patru personaje legate, la început, prin faptul că au copilărit împreună într-un sat din judeţul Caraş Severin undeva la sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80. În noaptea de Înviere a anului 1986 cei patru plănuiesc să treacă graniţa în Yugoslavia, de unde mai apoi să poată pleca spre USA. Povestea lui Radu Pavel Gheo nu respectă absolut deloc cronologia, cititorul asistând aleator la evenimente de când persoanjele au fie 10 ani, fie 18, fie 32 de ani, acţiunea petrecându-se în Oraviţa, în satul bunicilor în apropiere de Oraviţa, în Iaşi, Bucureşti sau Los Angeles. Radu Gheo descrie excelent fiecare perioadă cu elementele ei. O copilărie comunistă lipsită de griji, anii tinereţii influenţaţi de vecinii sârbi şi dorinţa imensă de a trece dincolo, epoca post decembrie '89 cu o Românie sărăcită şi aflată în căutarea identităţii, greutăţile întâmpinate de emigranţi în lumea capitalistă despre care prea puţine ştiau. Pe lângă cei patru protagonişti, atrag atenţia cititorului trei personaje cel puţin ciudate, doi bătrâni îmbrăcaţi în straie ţărăneşti şi un american (ori neamţ) voinic cu o limuzină Mercedes. O carte care se citeşte cu nesaţ şi se se aplaudă la scenă deschisă în repetate rânduri.

,, Daca ar fi sa prezint un fel de introducere la ,,Noapte buna, copii!”, cea mai potrivita mi se pare una scrisa de altcineva, care si-a asumat vocea tuturor personajelor:
„Sintem Cristina, Marius, Paul si Leo. Prieteni dintotdeauna. Am fost pionieri in anii ’70, utecisti, rockeri si punkeri in anii ’80. Copilaria noastra a fost o vara lunga si stralucitoare, intr-un sat de la granita cu Iugoslavia. Am pindit topurile cu muzica occidentala la Radio Beograd, ne-am intolit la piata de sirbi din Oravita, ne-am jucat de-a Omul Negru si in umbra lui. Si am visat mereu sa ajungem Dincolo, cit mai Dincolo. Intr-un fel sau altul, am ajuns cu totii”.        (autorul)