,,Cazul Magheru” de Mihail Drumeș(despre modul în care meseria făcută cu pasiune aduce rezultate=text+cunoștințele și experiențeletale)

 ,,Șerban Voinea se adresă lui Magheru,rămas oarecum stingher,în sărbătorirea familială pe care o declanșase.

-Domule doctor,mă înclin în fața științei dumitale...

-Și eu,colega,te felicit din toată inima,se alătură medicul Preda.Dar spune-mi,rogu-te,cum ai procedat?Sunt foarte curios să aflu...

-N-a fost decât o simplă experiență care a reușit și atâta tot...

Șerban Voinea obiectă:

-Această simplă experiență puteau s-o facă și somitățile medicale cărora m-am adresat.De ce n-au făcut-o?Să nu le fi trecut prin devlă?

-Tot ce se poate!Eu la ce m-am gândit?Aflasem că domnișoara Zăvideanu,din cauza puternicei emoții,produsă de decesul mamei...a făcut paraplegia.

-În mod inexplicabil pentru mine,întrerupse Preda.

-Nu tocmai inexplicabil,pentru că este dotată cu o sensibilitate excesivă,aș zice bolnăvicioasă.O fată normală n-ar fi pățit nimic.Mă temeam șă nu aibă vreo leziune cerebrală,dar n-a avut.În tot cazul,influxul nervos a încetat de a-și mai exercita acțiunea asupra contracției musculare,țesutul muscular rămânând însă indemn.Ori,când m-am apropiat adineauri pe furiș de ea și am strigat-o,i-am provocat o emoție tot atât de violentă ca și prima,încât s-a restabilit circulația normală a influxului nervos în membrele paralizate.Asta-i tot!

-N-am înțeles prea mare lucru,zise Voinea,dar ești formidabil,doctore!”

                                                            

                                                                    (Mihail Drumeș, Cazul Magheru)

 

  Fragmentul este un text epic, în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

  O întâmplare neobișnuită creează nedumerirea unor oameni care asistă la rezolvarea unui caz medical într-un mod ciudat-fără medicamente,printr-o metodă originală,simplă,ca o joacă.Unul dintre personaje,Șerban Voinea, ce asistase la minunea doctorului Magheru,este uimit,înclinindu-se cu recunoștință.I se alătură și medicul Preda,curios să afle procedeul prin care Magheru reușise să schimbe starea unei fete care trecuse printr-un șoc emoțional cauzat de moartea mamei sale.

  Explicația medicului Magheru este simplă,deși folosește termeni medicali: din cauza unei sensibilități deosebite,fata suferise paralizia membrelor inferioare și superioare.Explicația medicului este o lecție de medicină: teama medicului era ca fata să nu aibă o vătămare cerebrală,pentru că atunci,,influxul nervos”-presiunea arterială care transmite informația la creier ar fi făcut ca,,țesutul muscular”să sufere o pierdere,,indemn”.Doctorul Magheru s-a folosit de un moment de neatenție și,furișându-se,a strigat-o pe fată, de parcă a readus-o în lumea reală.Emoția a fost aceeași ca atunci când intase în starea de pierdere a voinței.Modest, își termină explicația prin două cuvinte simple,dar pline de conținut:,,asta-i tot”- doar atât și nimic mai mult.

  În final,Voinea îl aplaudă uimit de însușirile neobișnuite ale doctorului.Magheru,omul care a dovedit că nutrește înțelegere,compasiune,omenie și iubire față de un semen de-al său.

  Dialogurile exprimă nedumerire,curiozitate,recunoștința personajelor Voinea și Preda,iar prin explicațiile corecte medicul Magheru,un personaj excepțional,care impresionează prin pasiunea sa, surprinde prin modul său de a restabili echilibrul unei persoane printr-un gest simplu, a salvat o viață,având o idee sclipitoare.

          

    Cred că cel puţin măcar o dată în viaţă un om vrea să iasă în evidenţă: în ochii societăţii, în ochii familiei, la şcoală-își dorește să fie remarcat. Suntem pregătiţi să facem acel ceva, să ieşim din tiparele noastre, ca să ne putem deosebi de ceilalţi. Am început să îi urmărim pe cei care au succes şi să îi copiem.I-am ascultat pe cei care au darul vorbirii şi am început să vorbim ca ei. Am ascultat cântăreţi cunoscuţi şi i-am imitat. Am crezut că, dacă ei acţionează aşa, am putea la fel de bine să o facem şi noi. Totuşi, nu am realizat că însăşi reuşita noastră, stă în originalitate. Cheia succesului stă aşezată în noi, trebuie doar să o găsim şi apoi să o folosim.

  Consider că a sosit momentul să aflu cine sunt şi de ce sunt pasionat.Deocamdată simt că sunt atras de computere,dar și de sport,pe ambele le fac cu plăcere,fără să simt cum trece timpul,pur și simplu ca o joacă.Mă gândesc cum aș putea transforma una din pasiuni într-o meserie.Trebuie să mă gândesc bine,să fiu original în ceea ce-mi doresc să fiu.Va fi greu,dar cred că merită să am o meserie și să dovedesc prin rezultatele ei că sunt un om deosebit.

                                         Eu am primit un sfat pe care vi-l expun:

   Găsește în munca ta plăcere, transformă ceea ce faci în pasiune, urmărește-ți munca până la final și caută satisfacția activităților tale, dorința de a continua să faci ceea ce faci. Când vezi rezultatul muncii tale, ce aduce el celorlalți, vei avea satisfacția muncii tale ceea ce va trezi în tine motivația de a continua și în timp, pasiunea pentru ceea ce faci. Pasiunea pentru muncă înseamnă să fi conectat emoțional cu ceea ce faci. Înconjoară-te de oameni talentați și motivați în ceea ce fac și într-o zi vei  DEOSEBIT.

,,Satul de lut ”de Ștefan Bănulescu --despre alegerile pe care le faci în viață (textul+cunoștințele și experiențele tale)

 

,,Începuse să se lumineze și am văzut că omul era tânăr,purta o bărbuță mică,neagră,rotunjită îngrijit.Avea fața slabă,lungă,ciupită de vărsat,nasul coroiat,sprâncenele rare,ochii mici,verzi.Purta o pălărie cenușie,cu boruri late.Haina neagră,închisă până sus la mărul lui Adam,părea făcută dintr-un anteriu vechi.Cred că așa era,lucrată dintr-un anteriu,se închidea peste piept,cu nasturi mulți,mărunți și rotunzi,înveliți în stofă neagră.

  -Ești preot,i-am zis.

  -Am fost.

 După o vreme,el m-a întrebat unde merg.I-am răspuns simplu și adevărat că merg în satul F.să caut un om care nu mai este.Mai fusesem și prin alte sate,dar fără rezultat;nimeni nu știa,nici măcar nu auzise.

 -Bănuiesc pe cine căutați în satul F.,ca să aflați...Factorul poștal are casa lângă mine.Eu sunt din satul F...Eu nu mai sunt de doi ani preot.A venit altul în parohia din F.Mie mi se spune acum,în sat,lăutarul.Cânt la oameni acasă,cântece de lume,de pahar.Dacă sunt chemat la mesele de la botezuri sau de la nunți.Dar acum botezuri nu prea mai sunt.Singura nuntă la care am fost chemat a fost nunta fratelui învățătorului.Asta fac deocamdată:cânt,pe unde pot.După ce s-o termina războiul,am să urmez Conservatorul.Am început să-mi strâng ce-mi trebuie și mă pregătesc de examen.Trăiesc  în F.din cântat.

  -Cânți din vioară?

  -Da.Mi se spune că am și voce frumoasă”.

                                                                            ( Ștefan  Bănulescu, Satul de lut )   

     Scrisă la persoana întâi și având un narator homodiegetic- adică un narator ce a participat la întâmplările ce urmează a le povesti-fragmentul din nuvela,, Satul de lut”este o narațiune în care naratorul-personaj, în căutările sale,povestește întâlnirea cu un personaj ce și-a schimbat mersul vieții-un preot devenit lăutar.

  Odată cu începutul de zi,naratorul descoperă alături de el omul,pe care-l descrie privindu-i curios fiecare detaliu al chipului,,încă tânăr”,înconjurat de,,o bărbuță îngrijită”,iar pe fața slabă cu semne de vărsat  se vedea nasul,,coroiat”,sprâncenele,,rare”încadrau ochii mici și verzi.Îmbrăcămintea îi trăda vechea ocupație,aceea de preot,fiindcă haina neagră-un anteriu scurtat- păstrase nasturii mulți și mărunți.Naratorul ni-l dezvăluie ca pe un „personaj“deosebit,cu o ținută sobră,de o nuanță expresivă,completată de  borurile late ale pălăriei.

  Personajul este un anonim,povestește simplu,natural despre părăsirea calității de preot și dorința de a fi muzician.Conștient că trăiește într-un timp tragic,al războiului,speranța nu-l părăsește,pentru că se preocupă de momentul când va fi liniște și-și va urma dorința de a cânta.Naratorul îi urmărește mărturisirea sinceră:a trecut de la o profesie de slujire creștină,bisericească la aceea de cântăreț de muzică despre viață,lume.Interesante sunt cele două evenimente la care cântă ca lăutar:botezul și nunta,schmbând cântecele religioase cu cele,,de lume,de pahar.”Este încrezător că alegerea pe care a făcut-o ,schimbând cursul vieții, este cea pentru care simte adevărata chemare.

  Naratorul preferă obiectivitatea, faptul în sine, viața ce poate fi schimbată prin voință,pe care o descoperă în căutarea unui om,,ce nu mai este”,într-un loc misterios,numit printr-o prescurtare-satul F.Descoperă un om ce,, este”,trăiește  prin răsturnarea gândurilor,schimbarea felului de a vedea lumea

   Timpul narațiunii este războiul,momentul ce-l determină pe cel ce-a fost preot să devină lăutar,să schimbe cântecele sfinte în cântece de lume,profane,despre viața sub toate aspectele ei.

Între anii 1964-1965 scriitorul Ștefan Bănulescu publică în revistele "Gazeta de Sud" si "Luceafarul" nuvelele: Mistretii erau blânzi, Dropia, Gaudeamus, Masa cu oglinzi, Satul de lut, Vara si viscol. 

   EUGĖNE IONESCO: „Acest scriitor pe care-l apreciez si admir este unul dintre cei mai buni prozatori romani de azi. […] Daca Stefan Banulescu nu este inca cunoscut pe plan mondial, asta se datoreaza faptului ca scrie in romana, limba ce nu are o circulatie internationala.” (Paris, Academia Franceza, 10 octombrie 1980)

 

 

  Citind textul de mai sus,am înțeles că eu și toți oamenii avem libertatea de a alege, capacitatea de a alege ce este bine şi nu ce este rău şi de a acţiona potrivit hotărârii noastre. Pe lângă darul vieţii înseşi, dreptul de a-mi conduce propria viaţă este unul dintre cele mai mari daruri. Suntem răspunzători pentru alegerile pe care le facem.Cred așa: chiar dacă familia şi prietenii mei îşi folosesc libertatea de a alege în moduri care nu sunt drepte, eu pot să aleg modul în care voi acţiona,deoarece consecinţele sunt rezultatul alegerilor pe care le fac ...bineînțeles că sfaturile celor mari cu experiența vieții vor fi ascultate și urmate,dacă mi se potrivesc felului meu.

 Iată de ce eu și numai eu am ales tenisul sau el m-a ales pe mine,când la cinci ani am început antrenamentele.Încântat de rachetă,de cuvintele de uimire ale celor din jur,am început să acord tot mai multă atenție timpului petrecut pe teren,iar toți mă vedeau ca o viitoare speranță.Au urmat turnee naționale,internaționale,cupe,medalii,invitații ale unor antrenori din țări pe care le știam de pe hartă,participarea la olimpiada tineretului de la Baku.M-au susținut părinții,fratele meu,bunicii...greu poate mi-a fost cu școala,dar m-am străduit să iau o notă bună la admiterea în liceu.Profesorii au fost, sunt- unii înțelegători,alții nu prea...Voi pleca departe de casă...așa am ales și toți mi-au dat dreptate!!!! Alegerile pe care le fac arată cine sunt cu adevărat- un băiat cu multă

dorință de a reuși,de a-mi depăși limitele,de a ajunge în vârf...

  Apropos, de legea atracției, în viață, nu primești numai ceea ce-ți dorești; ci primești ceea ce ești:

                                                                    un luptător....

 

,,Viața începe vineri”de Ioana Pavelescu—încadrarea fragmentului în categoria textelor narative

 

Textul narativ – povestește întâmplări, enimente reale sau imaginare și se caracterizează prin folosirea verbelor la imperfect, la perfect simplu sau la prezentul gnomic (care exprima actiunea făra a o raporta la un anumit timp). Principalul mod de expunere îl constituie narațiunea, caracterizată prin relatarea unor evenimente derulate în succesiune cronologica și la care participă unul sau mai multe personaje. Textul epic-narativ este modalitatea de comunicare scrisă, prin care autorul își exprimă concepția despre lume și viață în mod indirect, prin intermediul personajelor, apelând la narațiune, descriere și dialog.

,,Cu caietul început ieri,am început o viață nouă.Viața mea începe,așadar,vineri.Cu cartea am ajuns la capitolul XXV,,,în care toate personajele principale se pregătesc să plece din Brighton”.Cât despre noi,cei din București,toate personajele principale au sosit în oraș,unde vor rămâne măcar până la Anul Nou.Cel puțin așa sper...

  Seara târziu.Uite că iar m-am pus pe scris,în loc să citesc...Am început cina cam bulversați,pentru că dragul de Jacques nu se simte grozav.Era trist și că n-a venit Nicu.Am încercat să-l înveselesc și,fiindcă-i copil bun,s-a prefăcut că am reușit.N-a vrut să șadă cu noi la masă,i-am dat în pat ceasul cu figurine,să-l învârtă cât poftește.Îi place menuetul dulce și nespus de trist pe care se-nclină păpușa-bărbat și păpușa-femeie,își dau mâna,se rotesc,se despart și iar își dau mâna.Jacques zice că-l înteresează cum se termină dansul,e ca o poveste.Depinde cât învârte cheia.Uneori se termină cu bine și cei doi rămân mână-n mână.Alteori nu,iar la sfârșit,păpușile de porțelan stau răsucite și se uită în depărtare.Așa că ne-a prins bine venirea polițaiului nostru,cu vești din târg.”

                                                                                                      (Ioana Pavelescu, Viața începe vineri)

 

  Modul de expunere predominant este narațiunea la persoana I,iar personajul-narator povestește

ca-ntr-u jurnal cu însemnări făcute cu naivitate și cu adevăr-un monolog interior.Despre cartea pe care o citește notează capitolul pe care-l părăsește,pentru că în casa ei au sosit oaspeți ce vor rămâne până la Anul Nou.

  Timpul povestirii este timpul necesar narării-seara târziu- unui eveniment și anume tristețea lui Jaques-fratele mai mic.care refuză cina,se preface vesel atunci când i se acordă atenție.Doar ceasul cu figurine din porțelan îi alungă neliniștea: melodia liniștiroare a menuetului grațios după care dansează două păpuși de porțelan,figurine care prin dans,un vârtej al vieții, spun o adevărată poveste de viață:se rotesc de parcă ar dori o întâlnire; se depart doar pentru a se reîntâlni.Dansul înseamnă energie,viaţă este drumul unuia către celălalt,dar totul depinde cum puterea unei chei îi duc spre cunoaștere,apropiere sau îi depărtează,înstrăindu-i.Este dansul vieții,un mod de a exprima trăirea redată cu mare sinceritate.

  Spaţiul este reprezentat de  locul-intimitatea unui pat,loc al refugiului,al odihnei,unde personajul se depărtează de cei din jur,pentru a-și găsi liniștea.Jacques este prezentat indirect prin retragerea în intimitatea patului,unde se delectează,privind dansul unor figurine al unui ceas.Este interesat de finalul dansului în care cele două figurine se despart sau își continuă povestea vieții.

  Naratorul=personaj,implicat direct participă la desfășurarea întâmplării și ne invită să cunoaștem o lume,folosind un limbaj simplu,atent studiat,într-o atmosferă care dă impresia că ne aflăm  acolo.

 

,,Pastel”de George Topârceanu—iubirea pentru natură(textul poeziei+cunoștințele și experiențele tale)

,,Din asfintit, de peste munte,
Rasfringeri rosii de amurg
Se sfarma-n licariri marunte
Si-n Dunarea umbrita curg.

Dar unda tulbure le-ngroapa
Când, subt rachitele din vale,
De-abia mai tremura pe apa
Ca niste coji de portocale.

Acolo jos, peste cununa
Intunecatului boschet,
Sclipeste-n aer semiluna
Din virful unui minaret.

Si parca zugravit anume,
Isi culca umbra până-n mal
Ostrovul izolat de lume
Ca un castel medieval.

El pare-o nava fermecata
Ce-a ancorat aici, subt munte,
Minune indelung visata
De valul Dunarii carunte!

A asteptat în nopti senine
Stralucitoare dimineata,
Când din adancul apei line
S-a ridicat la suprafata

Ca o gradina plutitoare
Cu pomi si pasari impreuna,
Cu florile-i ce rid în soare
Si noaptea tremura subt luna.”

 

 

    Poezia,, Pastel„ de George Topârceanu un pastel, în care autorul își exprimă, în mod direct și discret, sentimentele, impresiile la vederea unui peisaj din natură,descris în amurg, timp magic, prin intermediul limbajului artistic. 

    Descrierea prin intermediul imaginilor vizuale în momentul amurgului accentuează senzația plăcerii simțite,pe care o exprimă, ,,răsfrângerile roșii de amurg”,oglindirea reflexelor roșiatice în apă ce se-ndreaptă spre negura nopții. Culoarea dominantă, roșul, pare să cuprindă întreg ținutul, toate elementele naturii,este ceasul melancoliei și al nostalgiei.De peste munte,din altă lume,amurgul ,,se sfarmă”,se risipește în sclipiri ca de poveste,epitetul ,,mărunte”transformă luminile într-un joc,alăturându-se umbrelor curgătoare ale apei.Imaginea vizuală este încântătoare ochiului dornic de a urmări dansul licăririlor pe ape.;se produce transformarea în ,,unda tulbure”,sclipirile devin banale,,coji de portocală” ce vor fi îngropate,,sub răchitele din vale”,loc al tristeții,al întunericului.Privirea aleargă de-a lungul apei,urmărind alt spațiu ,,în umbra”,imagine ireală ce va cuprinde natura;din întunecimea unor arbuști luminează secera,semiluna ,,unui minaret”,turnul ce pare o lunecare spre cer.Poetul meditează privind înserarea,când fantasticul devine timpul înaintea înfăptuirii unui miracol, imaginea se transformă.Poetul observă,,ostrovul izolat de lume”,loc singuratic,pe care privirea îl transformă într-un,,castel medieval”.Comparația unei insule cu un castel ia naștere în imaginația poetului,dornic de a descrie o lume de poveste,veche, în momentul tainic al înserării. Atmosfera fantastică născocește  un nou tablou,ostrovul devine,,navă fermecată”,venită din visul valurilor ,,cărunte”,din timpuri vechi,ancorată ,,subt munte”.Nava apărută,,din adâncul apei line”a răsărit din adâncurile timpului,din ape,așteptând ,,strălucitoarea dimineață”,moment al creației vieții.Ostrovul-castel medieval, nava plutitoare-o arcă a vegetalului,paradisul, ,,grădina plutitoare”în descrierea căreia  poetul enumeră frumusețile: pomi,păsări,flori,,ce râd în soare,ziua,iar noaptea ,,tremură subt lună” ,înfiorate,misterioase. Ultimele versuri conțin o imagine vizuală ce întărește starea de încântare a eului poetic în fața unui peisaj ca de la Facerea Lumii.Florile sunt personificate,asemenea unor ființe fericite în lumina solară a Paradisului,este fericirea supremă,râd în lumina solară, este viața veșnică,bucuria;în antiteză poetul aduce noaptea cu misterul ei dominată de lună,ce înfioară natura,,tremură”,verb care accentuează fiorul adus de întuneric.Cele două verbe,,râd și tremură”arată sensibilitatea,delicatețea vegetalului.

    Eul liric contemplativ își exprimă încântarea  copleșitoare. Natura pare să preia din starea poetului,dăruindu-și splendorile.Poetul oferă o interpretare a imaginii amurgului roșiatic,moment în care natura se transformă fantastic. Se remarcă prezența grupurilor nominale: răsfrângeri roșii,licăriri mărunte,unda tulbure.....adjectivele-epitete- specifice pastelului- descriu un peisaj în care lumea acvatică stăpânește Universul.Comparațiile:,, ca un castel medieval...pare nava fermecată....ca o grădină” amplifică descrierea  peisajului  de basm,văzut prin aburii roșietici ai asfințitului.Totul este vizual ca-ntr-o galerie de tablouri pictate cu acuarele delicate.

          Descrierea  peisajului este numai  vizuală cu o abundență de epitete,comparații creând o lume ireală din lumini și umbre.

 

  Iubirea naturii înseamnă unirea sufletului uman și a frumuseții naturale.Vorbesc despre natură,când sunt într-o poiană din pădure, uitându-mă la norii încet plutitori, atunci când nu am niciun alt gând sau când picăturile de picături de ploaie îmi aduc pace și liniște.Am plecat cu părinții la munte,am trecut  dealuri,am văzut necuprinsul câmpiei și m-am convins că natura nu este orice colţişor de verdeaţă, ci este acea natură sălbatică rămasă neatinsă.  Îmi place să nu mă consider turist, ci prieten al naturii,

s-o înţeleg, iar înţelegerea ei nu poate fi realizată decât petrecând cât mai mult timp în aer liber.

  Când am ajuns sus aproare de albastrul nesfârșit al cerului,am îmbrățișat singurul copac răsărit dintr-o stâncă ce părea că se va prăvăli,poate rădăcinile o mai țineau de peretele muntelui; mi-am lipit obrazul de el și i-am șoptit să-mi dea din puterea lui.Ca prin miracol, n-a durat mai mult de un minut și am trăit o frenezie de nedescris.Acolo sus, pe un platou,singur, nimic în jur, într-un apus de soare,timp magic, ca dintr-o poezie,am simțit că sunt deasupra tuturor,într-o libertate totală.Eram în altă lume: aerul  curat, liniștea mă încărca de energie,din frunzișul copacului ascultam un concert sublim al păsărilor ascunse în frunzele verzi. 

   Aș putea să stau ore întregi privind norii sau felul în care vântul mișcă frunzele. Să văd razele de soare cum se oglindesc în apele liniștite ale unui lac și dansul grațios al libeluleor.Să pot să mă bucur de frumusețile naturii e o binecuvântare!

 Mă simțeam stăpânul lumii, aveam un sentiment de Dumnezeu,al celui bun prin singuratate.

                            iată mesajul meu pentru voi toți:

!!!... bucurați-vă de mirosul frunzelor ude, dimineața, îmbrățișați razele calde ale soarelui, sărutați petalele de trandafiri aromate de noapte, iubiți copacii bătrâni și morocănoși cu bratele înălțate către cer, împrăștiați frumusețe și uniți-o cu Natura, fiți liberi!!!

 

Legenda ghiocelului(curajul de-a-nfrunta primejdii pentru o cauză nobilă,valorificând textul-suport,cât și cunoștințele și experiențele tale)

 

,, Iarna in puterea ei: peste tot numai omaturi. Si intr-o buna zi, alb si plapand, ghiocelul isi suna clopotelul.

- Cine indrazneste sa mi se impotriveasca? se burzului Baba Iarna scuturându-si cojoacele de nea si turturii de gheata. Abia dupa ce se uită bine-bine, jur-imprejur, a descoperit ghiocelul. Tu erai? Tu ti-ai gasit sa mi te impotrivesti? Daca imi pun mintea cu tine o sa te inghet la noapte.

- Nu va mâniati, babă Iarnă și moș Omăt, le-a spus ghiocelul. Mie soarele mi-a trimis veste printr-o rază ju­caușă cerându-mi sa ma arat lumii. M-am frecat la ochi si iacata-ma-s!

   Si peste noapte, Baba Iarna si mos Omat au chemat gerul intr-ajutor. A mai suflat si crivatul.

 - Unde esti ghiocelule? au chicotit cei doi. N-ai in­ghetat? Mai cutezi sa ni te ridici impotriva?

 - Drept sa va spun, baba Iarna si mos Omat, mi-a fost tare-tare frig. Era cât pe ce sa ma smulga si vântul. Abia m-am putut piti dupa un bulgare de pamânt. Of, daca si la noapte o fi tot atât de frig, voi muri inghetat!

Soarele auzind cu câta bunatate vorbeste ghiocelul vrajmasilor sai, i-a trimis in ajutor multime de raze calde, intarindu-l.

Asa ca, de dimineata, alaturi, a putut vedea frati si surori rasarind printre petecea de nea.

- Baba Iarna, mos Omat, rasunau clopoteii lor in poiana, Baba Iarna, mos Omat, hai sa ne jucam de-a prinselea!

… Asa s-a dovedit ghiocelul mai tare decat iarna, vădindu-si rostul sau pe lume: acela de a fi cea dintâi floare care sa bucure omul primăvara.”

                                                                                (Legenda ghiocelului—text popular)

                              (cuvântul curaj provine din latinescul ,,cor”care înseamnă inimă.) 

(Legenda este o povestire care explică apariția unui lucru, a unei ființe sau se poate referi la un erou ori un eveniment istoric. Ea relatează un fapt real în mod imaginar, cu ajutorul unor elemente fantastice, miraculoase.)

  Iarna este bătrână,dominatoare,mânioasă,îmbrăcând pământul cu zăpada rece, cu tot alaiul ei: gerul, zăpada şi gheaţa.Arogantă,supărată,dominatoare,agitându-și haina de nea cu franjurii înghețați se crede neînfricată, descoperind fragilul ghiocel îl amenință că-l va preface în gheață.Este curajul celei ce poate încremeni refacerea vieții.Baba Iarnă și moș Omăt se împotrivesc schimbării,stăpânind lumea prin frig,durere,neclintire.Ghiocelul primește darurile soarelui: lumină,căldură,înviere,ocrotit de forța blândă a pământului.Prin puterea miraculoasă a soarelui,a razelor lui luminoase, iarna și-a lăsat doar un semn,o pecete de nea în jurul căreia au apărut mulți ghiocei, zvonind un început,o revigorare a timpului.

  Ghiocelul nu este doar un semn că vine primăvara, este o dovadă de curaj, de putere, de speranță, de gingășie. Omul este asemenea unui ghiocel. După fiecare iarnă a inimii lui, el renaște mândru și înfruntă din nou lumea rece,tristă.. A împrumutat de la ghiocel  speranța,bucuria unui nou început; este rodul pământului care vrea să simtă viața, să dea naștere frumuseții.

A avut tăria de a înfrunta greul unui timp,îndurând gerul aprig,așteptând ajutorul și grija soarelui care îi va da curajul și încrederea necesară, pentru a se arăta lumii. Sub zăpada rece, o sămânţă pulsează de viaţă, visează şi speră. Hrănită de pământul cald şi primitor îşi adună puterile şi curajul, se pregăteşte. Aude chemarea tainică a vieţii şi simte fiorul începutului şi intră prin curaj în lumea largă cu inima deschisă, plină de iubire şi de vise de împlinit. Pământul cald a ocrotit-o, a ajutat-o să îşi adune forţele şi acum o susţine şi o hrăneşte, să împlinească în lumea mare, sămânţa a fost o comoară ascunsă, un potenţial.

  Delicat, de sub zăpadă, cu un curaj nemăsurat, înfruntă zăpada rece, vibrează de bucurie la atingerea iubitoare a soarelui, se deschide şi oferă lumii tot ce are mai frumos, mai pur, mai tainic… Se dăruieşte cu bucurie şi existenţa lui devine iubire, viaţa lui străluceşte ca o lumină şi astfel miracolul se petrece: cei care îl văd, trăiesc un moment magic şi îşi amintesc! În acel moment, în care timpul stă în loc şi spaţiul nu mai există, îşi aduc aminte de esenţa existenţei; inima se deschide şi primeşte cu emoţie darul viu şi delicat al ghiocelului – viaţa care se împlineşte!  Mesajul ghiocelului este unul pozitiv, de puritate, speranţă, renaştere.

   Eu cred că în lumea noastră se impune a vorbi despre curaj; curajul fiind, dintotdeauna şi întotdeauna, o calitate şi o virtute incontestabilă. Da, despre curajul oamenilor care au tăria sufletească şi capacitatea morală de a spune binelui bine şi răului rău, de a spune da! acolo unde este da şi de a spune nu! acolo unde este nu, adică de a accepta şi admite numai ce trebuie primit şi de a refuza sau respinge ceea ce trebuie îndepărtat şi înlăturat!… să procedăm asemenea ghiocelului cu tărie, cu fermitate,cu încredere în puterea luminii adevărului.  Am împrumutat de la ghiocel  speranța,bucuria unui nou început- acesta  este rodul pământului care vrea să-i simtă viața, sa dea naștere frumuseții.

  Consider  curajul o atitudine specifică unor oameni, care înfruntă cu îndrăzneală sau temeritate pericolele. Curajul orientat spre scopuri nobile:adevărul,cinstea,iubirea- este considerat virtute. Mi-ar place să fiu  curajos, un exemplu sau chiar un model pe care ceilalţi îl adoptă, uneori să lupt cu primejdiile, nu voi fi un om neînfricat, ci un om care îşi asumă riscul de a înfrunta pericolele sau primejdiile.

  Curajul ghiocelului este aproape întotdeauna asociat cu riscul sau cu primejdia, deoarece a preferat să înfrunte pericolele.Cauza principală a curajului este dorinţa, pasiunea sau sentimentul trăite de cel care înfruntă frica.A avea încredere în lumina soarelui a fost pentru ghiocel și pentru mine,om,un semn al curajului,pentru că soarele înseamnă viața în lumină, căldura sufletească alături de oameni adevărați.

  Să fim curajoşi, curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi!…

Uneori e bine să ne îndurăm propriile ierni,pentru că întotdeauna va exista speranța unei primăveri după fiecare iarnă grea. Soarele ne va topi fiecare lacrimă care ne-a înghețat.

  Vom deveni în fiecare primăvară ghioceii care vor vesti trezirea la viață, la speranță, la iubire, la gingășie, la tandrețe!

 

    Nelson Mandela: „Curajos nu este cel care nu are frică, ci acela care reuşeşte să şi-o învingă”.

    Mark Twain: „Curajul înseamnă rezistenţa la frică, stăpânirea fricii, nicidecum absenţa fricii”.

JURNALUL UNUI PUȘTI”(fragment)--compunere—activitățile copiilor în timpul liber(fragmentul+cunoștințele și experiențele personale)

  ,,Joi.

Eu și Rowley ne-am hotărât să facem împreună o bandă desenată.Așa că după ore el a venit la mine și ne-am apucat de lucru.

  Am făcut imediat niște personaje,însă asta s-a dovedit partea ușoară.Când am încercat să coacem niște poante,am cam dat-o în bară.Într-un final,am găsit o soluție bună.Am inventat o bandă desenată în care replica de bază în fiecare casetă este,,Ai-iaia,mamăăăă!”

  Așa nu trebuia să ne mai batem capul cu glume pe bune,ne puteam concentra mai bine la imagini.

  Pentru primele câteva casete desenate,eu am scris textul și am desenat personajele,iar Rowley a desenat cadranul din jurul imaginilor.Rowley a început să se plângă că nu avea destule de făcut,așa că l-am lăsat pe el să scrie textul câtorva casete.Dar,ca să fiu sincer,calitatea a scăzut simțitor imediat ce s-a apucat Rowley de scris.

  Până la urmă,m-am cam săturat de scris și l-am cam lăsat pe el să preia întreaga operațiune.Și fie că mă credeți sau nu,Rowley e mai varză la desen decât e la scris.

  I-am spus că poate ar trebui să venim cu niște idei mai bune,dar el nu voia decât să scrie peste tot,,Ai-iaia,mamăăăă!”După care și-a strâns desenele și a plecat acasă,ceea ce mie mi-a convenit de minune.Oricum,nu vreau să fac echipă cu cineva care nu desenează nasuri.”

                                                                    (Jeff Kinney,Jurnalul unui puști)

 

  Naratorul este un,,puști”,un copil ștrengar care se adresează direct cititorului,dând impresia unei convorbiri,destăinuiri.Textul este extras dintr-un jurnal,deoarece este notată ziua unor întâmplări personale cu sinceritate ,într-un limbaj simplu(totul scris la persoana întâi).

 Naratorul și prietenul său, Rowley se hătărăsc să realizeze o bandă desenată despre,,niște personaje”,este o bătălie scrierea unor glume,dar se dovedesc neinspirați și replica va fi doar un strigăt extrem de amuzant:,,ai-iaia,mamă”,ce va însemna uimire,surpriză,bucurie...

  Fiecare își îndeplinește îndatorirea: unul scrie textul și desenează personajele,iar celălalt,Rowley,cadranul în jurul imaginilor.Nemulțumit că participarea lui este neînsemnată,Rowley va scrie textul,dar și această misiune devine neinteresantă,semnificația desenelor este neatrăgătoare.Naratorul renunță la orice implicare a sa și Rowley devine principalul realizator al acțiunii,dovedindu-se dezordonat,haotic,fără inspirație și de aceea pleacă spre mulțumirea naratorului,care este dezamăgit că partenerul său s-a dovedit neinspirat.,mai ales că  neștiind să deseneze,,nasuri”nu putea reda personalitatea, ceea ce este propriu, caracteristic unui personaj desenat.

   Cred că prin stilul original cu vioiciunea de limbaj, de situație,cu întâmplările în care ne regăsim în ele sau măcar empatizăm cu puștiul ce are o activitate în afara celei de la școală este un exemplu pentru oricare  dintre noi.  Naratorul este un puștan în care nu ai cum să nu-ți regăsești anumite trăiri și experiențe de a petrece timpul liber,acela rămas după temele fooooarte multe date la orele de curs.

  Pentru  mine timpul liber înseamnă foarte multă mișcare, aer, natură, jocuri, distracție, dobândire de abilități, descoperire, experimentare, mulți prieteni. Plăcerea pentru baschet am simțit-o atunci când l-am văzut jucând pe Michael Jordan,când am citit,ei,bine  da! mi-am făcut în fiecare zi timp, pentru a-i cunoaște viața și a-l lua de model.Am  citit că a fost numit „Rookie of the year” (descoperirea anului), a fost selectat de Chicago Bulls, membru al echipei olimpice de baschet a Statelor Unite ale Americii.Mi-a plăcut să citesc despre felul în care Jordan sărea, pentru a arunca mingea la coș, a umplut rapid tribunele de fani în timpul meciurilor din ligă ,apoi a jucat în „Echipa de vis” care a participat la Jocurile Olimpice de vară de la Barcelona.

  Și-atunci m-am hotărât să practic baschetul într-o echipă aleasă de profesorul meu de sport.Tot timpul meu liber îl dedic antrenamentelor,ascult sfaturile antrenorului,merg cu echipa la meciuri,cantonamentele la mare,la munte,dar mai ales sunt alături de colegii mei,mă străduiesc să fiu un bun coechipier.Am un alt timp, pentru a fi împreună cu cei din familia mea,pentru că înțeleg că e important să comunicăm,să ne spunem de toate,să fim împreună și aceasta este o echipă.Câteodată aș vrea mai mult timp pentru prietenul meu patruped,dar el mă înțelege și mă urmează oriunde,se bucură de reușita unui meci,mă asigură clipind când am succese la școală și-mi aduce mingea să ne mai jucăm puțin înainte de somn.

   Cred așa că ceea ce fac în orele de timp liber determină cine sunt și mai ales mă bucur cu adevărat de timpul meu, dacă îl folosesc, pentru a-mi îmbunătăți starea sufletului.

 

Conviețuiri--despre TĂTARI

 

Am ajuns într-o comunitate tătară din apropierea Constanței în drum spre mare.Și iată-mă în fața unei case cu pereții albi,iar în fața mea un om îmbrăcat altfel: un fel de cămaşă, care se-ncheie pe umărul stâng ,ilic brodat cu multe flori,pe cap un fes peste care leagă o  făşie lungă lată de diferite culori, turbanul,  căruia ei îi zic „sarâc", sau „palila"-explicațiile acestea le-am primit în timpul vizitei.

Tătarul-gazdă a considerat o cinste faptul îi vizitez casa și când mi s-a adus apa de băut,a venit cu cana în faţă, s-a înclinat puţin, a dus mâna dreaptă la inimă cu palma lipita de piept...m-a impresionat deosebit.În camera curată,împodobită cu covoare colorate,cu vase de ceramică a intrat o femeie îmbrăcată ca-n filme și mi-a explicat costumul: cămaşa „colec", care cade până la genunchi şi se-ncheie la gât cu un nasture. Pe cap se leagă cu o basma ,,câicşa”,peste "colec'' avea o haină subţire ,,giachet" ,apoi un capot lung până la pământ „paşalî",.Un  văl de culoare neagră, numit ,,iuspeşe"îi acoperă în întregime obrazul, ca să nu fie văzut de străini. 

  Nu-mi venea să cred că tot ce văd este real,eram obișnuit cu costumele populare ale noastre pe care le vedeam la serbările școlare.

 Casa lor era aşezată cu faţa spre miazăzi şi faptul acesta are şi un temei religios, deoarece mormântul profetului Mohamed se află spre sud, dar şi un temei geografic, fiindcă punând casa cu spatele spre nord, se apără mai bine de frig.Casele noastre sunt așezate după terenul pe care fiecare îl are.

 Mi-au povestit că atunci când. se iveşte o  ceartă între tătari, ei nu aleargă numai decât la judecătorie, ci cheamă câţiva bătrâni, sau oameni de vază ai satului, cărora li se povesteşte cum stă pricina , iar aceştia fac dreptate şi-i împacă. Le plac vitele foarte mult şi le îngrijesc cu drag,predilecţia lor merge mai ales spre cai,pe care îi numesc după culoarea părului sau alte semne particulare: sarâ-baş = cap galben; arap=negrul: mali = murgul ;aigâr: = armăsarul ; cheri-mali = murg-închis; tarî-mali = cal murg.

 Ei,bine! am mâncat aluaturi: „tabac-borec,cobete,șer-borec, salma",pilaf,,,pener-brânză,,,sarî-mai”-unt,am băut lapte acru sărat (,,tuslu-câtâc”.Mi-au cântat o melodie molcomă, trăgănată, plângătoare. Ascultând-o, parcă mi se strecura în suflet o pace, ceva  nelămurit. În cântecul lor parcă se revărsase toată durerea, toată speranţa, toată iubirea unor suflete zbuciumate. Era altfel de cântec,ale noastre sunt mai vesele.

  Tătarii –grupul nogaic și grupul crimeean s-au așezat pe litoralul Mării Negre și în inima Dobrogei până de-a lungul Dunării.Religia lor este islamică,bărbații merg în geamii și se roagă.

 Limba maternă a tătarilor din România este crimeeană; în Dobrogea s-a generalizat dialectul ,,de stepă” -șol șivesi- al limbii tătare crimeene.

  La despărțire mi-au arătat o poză cu Regina Maria care-i vizitase pe bunicii lor cândva și m-au invitat să vin de sărbătoarea lor de kurban bayram-sacrificiul sau ramazam bayram-sărbătoarea dulciurilor...cred că mă voi duce la cea din urmă.

 

 

 

Am scris așa în 2016

miercuri, 13 ianuarie 2016

In  memoriam…

  Deschideți un volum de poezii al poetului Mihai Eminescu,citiți doar titlurile,studiați apoi mărturiile vremii  trăite de poet,vedeți-l obosit,nefericit și-i veți înțelege dorința de a se stinge,,la marginea mării’’ca pe o izbăvire,ca pe o reîntoarcere mioritică în natura ce-i dăruia de-atâtea ori balsamul,vraja și statornicia ei; intrebați marea: de ce nu i-a îndulcit cântul,de ce valurile nu i-au mângaiat fața,de ce nu i-a șters dorul de moarte,de ce nu i-a dat din puterea ei?

  A fost,,băiet’’,a cutreierat păduri,s-a culcat lângă izvoare,a trecut codri de aramă,a ajuns în pădurea de argint,acolo unde numai gândul călător vedea,,un cuibar rotind de ape peste care luna zace’’,a stat la o masă mare-ntinsă  alături de Călin-mirele-zburător și a admirat-o pe gingașa mireasă—el a fost la Facerea Lumii. A stat singur la masa de brad cu stolurile de gânduri,,dulci iluzii’’,a zâmbit la chemarea copilăriei,a fost sub un salcâm,,sara pe deal’’,așteptând iubirea,s-a urcat în înalturi și- a devenit Luceafăr cerând nemurirea, ispitit de chemarea glasului pământean,i-a venerat pe epigoni,a fost,,la Rovine’’cu Mircea cel Bătrân,a fost  Făt-Frumos din lacrima cerului,a neantului.

  Citiți o poezie  de Eminescu și vă va fi dor de el; așa cum florile caută pământul,cautați-l sub teiul ce-și scutură parfumul,și…de-atâtea frunze care mor cazând… cuvintelor li se va face  urât…acum, în nopțile de iarnă cu Luceafăr blând… tuturor ne e dor de Eminescu …și atât!!!

 

,,Fiind băiet păduri cutreieram”de Mihai Eminescu

 

,,Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin”.

Poezia,, Fiind băiet păduri cutreieram ”(1878) are ca ternă perioada minunată a copilăriei faţă de care eul liric îşi exprimă direct sentimentele de nostalgie.

 Mihai Eminescu şi-a petrecut primii ani de viaţă într-o desăvârşită libertate, cutreierând împrejurimile şi desfătându-se în mijlocul unei naturi încântătoare.

La Eminescu, codrul, marea, râul, luna, izvoarele nu sunt simple elemente ale naturii, ci ,,idei".   Gerunziul ,,fiind”din titlul poeziei exprimă o nuanţă a timpului  amintirii, al momentului copilăriei ce a trecut,când își spunea,,băiet”;cuvânt cu nuanță afectivă;imperfectul,,cutreieram”-colindam- recreează locurile care par că se desfăşoară sub ochii băiatului de altădată.Titlul exprimă nostalgia străbaterii codrilor pe când era ,,băiet”, în locul de refugiu, magic care transformă visul în realitate şi realitatea în vis, un spațiu atemporal plin de mister, de vrajă și semnifică totodată nostalgia copilăriei umană,ocrotitoare,caldă.

Eminescu nu descrie un peisaj, ci evocă un complex de sentimente și senzații ale copilăriei, al cărui spațiu este cel al pădurii. 

    Strofa întâi reia titlul în primul vers şi exprimă contopirea eului liric în natura înconjurătoare într-o armonie desăvârşită,într-o acțiune continuă,repetabilă,când timpul real își pierde tăria, dimensiunile făcând loc fantasticului.

Verbele la timpul imperfect al amintirii:,,cutre­ieram,mă culcam,puneam,trecea,venea"dau

impresia de relaxare,de cufundare în spațiul pădurii.Senzațiile sunt diverse, dar predomină cele auditive:,,apa sună-ncetișor...un freamăt lin...al valurilor glas”-acestora li se alătură  epitete ce arată

atitudinea de relaxare a eului poetic şi se îmbină armonios cu cea olfactivă, mireasma adormitoare învăluind întreaga fire.

Starea de extaz a eului liric, exprimată prin pronumele la persoana I sing„eu”, este amplificată de vraja nopţii şi de natura umanizată prin epitetul personificator „blând” şi prin personificarea metaforică „al valurilor glas”. Pădurea apare ca protectoare (ocrotitoare) și în deplină armonie cu hoinarul ,,băiet".

   Singuratatea nu devine nicio clipă apăsătoare. Sunetul blând al valurilor, freamătul vântului, asociate mirosului adormitor de tei,fac posibilă starea de visare, de reverie, ca și cum natura exterioară ar pătrunde în tru­pul și în sufletul omului.   

Luna deschide porțile visului,aduce o vrajă încântătoare prin atingerea miraculoasă a razelor ei,transformă imaginea într-o feerie luminoasă,o strălucire miraculoasă de basm,împrăștiind ,,un văl de argintie ceață”,uimit de imaginea necunoscută văzută,,printre pleoape”. Observăm că se schimbă timpul verbal: ,,răsare,văd,cântă”  sunt la prezentul irealului,al închipuirii,al nălucirii.

Cântecul buciumului se apropie intensificând nostalgia fericirii trecute, a unei lumi pierdute dusă în lumea visului de cetele cerbilor.

 Foșnetul frun­zelor uscate și al ierbii, murmurul apei și al vântului, lumina lunii cufundă ființa într-o altă realitate - în ,,raiul" închipuirii. Poetul evocă basmele fără sfirșit ale visării sale în cadrul nocturn, timpul favorabil închipuirilor minunate.

  Cufundarea deplină a eului liric în lumea de basm a copilăriei este ilustrată de ultimele două strofe ale poeziei de frumoasa crăiasă imaginată la această vârstă plină de încântare.

Înzestrat cu puteri miraculoase trunchiul teiului,palatul, se deschide, iar din el iese „o tânără crăiasă” graţioasă şi gingaşă, călcând „pe vârful micului picior”, cu ochii mari, visători şi plini de lacrimi. Superlativul „atâta de frumoasă”, precum şi unicitatea este exprimată de metafora îngerului, ce se poate arăta o sigură dată în viaţă şi numai în vis,o făptură desprinsă dintr-un basm.

Epitetele stârnesc admiraţia şi fascinaţia eului liric : „înger blând ,faţa radioasă” accentuează căldura sufletească şi puritatea fetei.Interjecția,,ah”exprimă regretul dispariției unei astfel de lume,vârsta copilăriei fascinantă.

 Versurile au măsura de 10-11 silabe, ritmul iambic, rima este surprinzătoare prin complexitate: în fiecare strofă, primele şase versuri au rimă încrucişată, iar ultimele două, rimă împerecheată.

  Poezia ,,Fiind băiet păduri cutreieram” este o creaţie lirică, fiindcă Eminescu îşi exprimă în mod direct sentimentele de dragoste şi admiraţie pentru frumuseţea naturii, imagine construită prin elemente terestre şi cosmice sugestive care se îmbină într-o perfectă armonie cu eul liric.

 

 

 

 

 

 

 

 

descrierea,,Singuraticii”de Emil Gârleanu

 

,,Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un fosnet, pe lacul adormit ce pare o uriasa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada - barbatul ramas singur - trece ca o inchipuire, alb ca zapada, cu aripele ca doua scoici de argint, cu gatul lasat, intre ele, subtire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasarea pluteste lin, si in ea parca poarta, ratacit, sufletul unei fiinte duse de pe lume.
Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; in haosul albastru, luceafarul sclipeste tainic, stralucitor, purtand parca in vapaia lui viata tuturor lumilor ceresti, a lumilor vesnic calatoare in necuprinsul firii.
si cum, jos, lebada sidefeaza fata apei, sus, luceafarul lumineaza intinsul tariei. Numai ei doi sunt pâlpairile noptii acesteia in care lumea pare adancita intr-un somn de moarte. Amandoi ratacesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se in tacere, mandri, deopotriva de reci - desi unul, bulgare de gheata, celalalt, para de foc. si se cunosc, se vad in fiecare seara, merg unul catre altul, si se-ntalnesc: din inalt, luceafarul isi coboara raza jos, in adancul.apei, unde rasare ca un mugur de aur.
Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer si pluteste usor, imprejurul ei, mai intai in cercuri largi, apoi in rotiri tot mai stranse, tot mai stranse, pana ce se opreste drept deasupra rasfrangerii stelei; si-atunci, din mugurul de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra de argint. si astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului, jos, luceafarul de argint al apelor.”

 

 În această descriere natura apare ca o pictură colorată cu străluciri fantastice și întruchipări de basm, într-un spectacol al frumuseților firii, într-un univers vizual, cu rezonanțe discrete într-un sentiment al contopirii cerului cu apa,totul exprimat printr-o bogăție de epitete,metafore,personificări.

Ochiul vede apa privind bolta cerului în armonie, limpezime, claritate, seninătate. Splendoarea naturii dată de lumina lunii,  astru al nopților, evocă frumusețea, dar și lumina în imensitatea întunecimii. Cerul, luna, luceafărul, noaptea, luciul și murmurul apei, lebăda, toate se îmbină creând atmosfera plină de culori și sunete exprimând comunicarea și corespondența armonioasă dintre elemente. Privind spre pământ, se relevă un spectacol grandios,iar alăturarea  luminii nocturne cu apa, reflectată ca o tainică îmbrățișare a lor, în mistica pasiune a elementelor.Lebăda devine un semn prin excelență al universului misterios, al revelațiilor, simbol al divinității, se transfigurează într-o barcă putând un suflet plecat din lume pe luciul apei, pe unde de oglindire, adică într-un loc al întrepătrunderii cosmicului cu terestrul. Lebăda este descrisă mereu într-o pornire de sfâșiere a undelor,pare că știe să descifreze misterele universului; este pasărea imaculată care prin albul,grația sa este o descoperire a luminii,a demnității regale.

De sus luna dă o strălucire halucinantă suprafețelor acvatice, răspândește o pulbere argintie în aerul înmiresmat. Cadrul nocturn are atributele unei uverturi simfonice, în care astrul tutelar, stăpân al universului este martor, aduce liniștea,  măreția stăpânitorului unui univers, care se mișcă firesc, pentru a-și cunoaște și a-și lumina propria lume.

Frumusețea nopții este împletită cu strălucirea și farmecul lunii, astru care domnește odată cu lăsarea cortinei negre, oferind mister și magie pământului. Tabloul feeric creat și prin armonia naturii descrisă noaptea: apa este locul purificării,liniștea -cunoașterea vieții, aduce o notă de căldură și intimitate, sugerând nașterea lumii, poartă a veșniciei.

Luna săvârșește ritualul magic de anulare a timpului,deschide poarta intrării spre o altă lume,transfigurând realitatea spre ceea ce este veșnic în lumina misterioasă,nemuritoare  a nopții.

Pe cerul cu stelele fără strălucire,Luceafărul, semnul depărtării,,nemuritor și rece”,urmărește plutirea lebedei,luminându-i rătăcirea.Luceafărul și lebăda sunt singuraticii nopții și parcă la o chemare razele din înalt coboară transformându-se de dragul păsării albe într-un ,,mugure de aur”-focul solar,cald,dăruindu-se.Dansând în jurul stropului ceresc,lebăda îl preface în floarea de argint,clipă a purificării,a renașterii,descoperă misterul veșniciei  prin devenirea,preschimbarea fiecăruia în lumini purificatoare ale cunoașterii,ale veșniciei:aurul solar,înălțare,nemurire...argintul lunar purificator, diafan.  

 

 

poezia,,Toporași” de Magda Isanos

 

,,Cu sacu-i plin de banalitati s-a prezentat
si anul asta zana primavara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parca-ar fi venit intaia oara.

Contrazicându-mă cu mine insumi si-n sfarsit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să vad ce flori au răsărit
în parcul vast si gol de langa noi.

De mult nu mă-ncercase asa dor
de viata si calcam nerabdatoare;
simteam cum se-nfioara sub picior
pamantul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au parut incantatori
Parca-as fi vrut să-i strang în brate să-i sarut
(trecusem pana-atunci de-atatea ori
pe langa ei si nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spalat),
cu capul dat pe spate l-am privit
si l-am gasit de-a dreptul minunat.

Pe urma-am dat de toporasi langa-un stejar
erau asa de-albastri, delicati
ca niste firmituri lasate-n dar
de primavara, printre pomi-ntunecati.

M-am aplecat cu inima batând,
dar când era să-i rup, nici eu nu stiu
de ce si cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.

Si m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseala fericita-n pasi,
iar daca mainile-mi erau la fel de goale,

în schimb aveam în suflet toporasi.” 

 

   În anul 1934, poeta Magda Isanos  publică în revista ,,Crai nou”, nr. 3 din 31 martie, poezia ,,Toporași”(viola adorata),  floricica echinocţiului, pentru că înfloreşte în timpul echinocţiului de primăvară şi este cunoscută ca simbol al iubirii, al purităţii şi modestiei.

   Textul liric,,Toporașii”  este un text literar în care autoarea exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

  Contemplând un nou peisaj, poeta zâmbește amintindu-și de,,sacul plin”din  sărbătorile iernii,acum plin de lucruri neimportante adus de ,,zâna primăvară”a învierii, a prefacerilor și a visării,ce aduce o nouă viață într-un nou timp,bucurând oamenii.Curioasă, considerând că va fi fericită și prin,,noroi”,merge spre,,parcul” –grădina, raiul pământesc ce exprimă puterea omului asupra naturii îmblânzite.Este încercată de,,dor de viață”,de,,nerăbdare”- sentimente profunde,răvășitoare,de neliniște,emoție, neastâmpăr,înfrigurare simțind spațiul miraculos  transformat de,,soarele”, izvorul luminii,al căldurii.Observă,,copacii goi” desfrunziți,lipsiți de fericire,dar ei înseamnă viața de care se simte apropiată,fericită,iar albastrul cerului degajă calm și liniște, armonie sufletească ,intensitatea sentimentelor este  locul de neatins al aspirațiilor,al căutării.

Contemplă toporașii iviți ,,lângă un stejar”,arborele măreț,templul naturii,ei sunt darurile gingașe ale primăverii în atmosfera pomilor triști,posomorâți.Par,,firimituri” în reînnoirea adusă de primăvară , sunt însemne ale incenței naturii.Înfloriți în umbra copacilor, aduc dragostea de adevăr.Gestul de a-i rupe i se pare necugetat,iar paharul unde i-ar fi pus ar fi ,,sicriul”, loc al morții.Încercarea de a descoperi florile primăverii i-a adus bucuria în sufletul plin de modestie,iubire,puritate.

  Eul liric își face simțită prezența prin pronumele: ,,noi,ne,eu,mă,mine,mi; verbele la persoana I:,,să stric,m-am dus,simțeam,aș fi vrut,m-am aplecat”;în exclamația:,, erau așa de-albaștri, delicați”.

  Limbajul artistic creează imagini, prin intermediul cărora poeta îşi exprimă emoţiile trăite la începutul primăverii: imaginea vizuală a parcului cu copacii goi,cerul albastru,toporașii albaștri.Epitetele,,vast și gol;pământul umed,fecundat;copacii goi” transmit un sentiment de nelinişte

în atmosfera începutului de primăvară;iar epitetele:,,ceru-albastru;toporași albaștri delicați creează imaginea începutului de viață,a primăverii.

    Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură de 10 – 13 silabe, rimă încrucișată şi ritm iambic.

     Impresionează bucuriile mărunte ale vieții,gingășia și candoarea versurilor care descoperă toporașii-flori ale primăverii-un univers aparte plin de puritate și vis trimis pe o rază a luminii.

  

Compunere despre PRIETENIE,valorificând fragmentul,dar și cunoștințele și experiențele tale.

 

,,De undeva de deasupra sa,a auzit glasul fetei:

-N-are rost să te ascunzi.Nu vreau să-ți fac niciun rău.

Iar glasul ei i s-a părut aproape prietenos și atunci,fără să-și dea seama,a făcut o mișcare greșită.În loc să stea unde era și să aștepte să plece fata,s-a împins într-un fotoliu mare aflat chiar la baza stivei iar întreaga grămadă s-a surpat.Fata a țipat,apoi s-a rostogolit de-a valma....

  Pricoliciul ieșise la timp de sub grămadă și acum o privea pe fată zăcând palidă,întinsă pe spate,cu ochii închiși...

-Trezește-te!Trezește-te!a strigat el,cu glasul lui răgușit.

  A încercat să o ridice,ea s-a prăbușit înapoi inertă.A aruncat priviri disperate în jur,dar în curtea interioară nu era nimeni care ar fi putut să le vină în ajutor....

  Fata a clipit aproape insesizabil din pleoape.A deschis ochii și s-a uitat lung la Pricolici.Acesta s-a retras cu sfială,pe undeva era bucuros că fata își revenise,dar tot simțea nevoia să se ascundă.

-Nu mi-e frică de tine,a repetat ea,deși nu părea să-și amintească ce se petrecuse mai devreme.Curând o să fiu o zână puternică care o să fie în stare...o să fie în stare...

  Todosia s-a ridicat de jos,și-a scuturat rochia plină de praf,a verificat dacă formularul de înscriere la școala de zâne era la locul lui,în gentuța pe care o purta peste piept.Apoi și-a recuperat chiar și sacoșa cu morcovi pe care o lăsase undeva în curte,înainte să apuce să se cațere pe stiva de scaune.

  Abia după aceea s-a uitat la Pricolici de parcă l-ar fi văzut prima oară.Era slab,plin de zgârieturi și foarte murdar.S-a dat câțiva pași în spate și s-a lipit de un perete zgromțuros și umed,nu mai avea de gând să fugă nicăieri.

-Ai unde să te duci?a întrebat fata.

-Să mă duc?s-a întrebat pe sine Pricoliciul.

-Unde să stai,să mănânci,să dormi...a insistat Teodosia.

Pricoliciul se muta de pa un picior pe altul.

-Nu, a răspuns într-un târziu.

-Atunci hai cu mine acasă!a mai zis veselă fata.

El o privea descumpănit.

-Tu ești o zână puternică?a întrebat-o într-un târziu.

-A,nu!A râs fata.Mama mea e o zână...sau habar n-am...n-are importanță.Eu îți pot oferi doar un adăpost,pentru o vreme”...

                                               (Adina Popescu,O istorie secretă a Țării Vampirilor.Cartea fetiței-vampir)

 

 Am citit fragmentul și m-au impresionat întrebările fetei,grija cu care l-a privit pe Pricoliciul cel slab,murdar,cel care se îngrijorase de starea ei,rugând-o să revină la viață,când căzuse.Ghicise că acesta este într-o stare jalnică și,fără a avea vreun resentiment,îl iscodește despre viața lui,îi oferă un adăpost pentru o vreme.Pare gestul ei a fi un îndemn de moment,poate negândit,dar e o manifestare,de recunoștință,de prietenie,de ajutor.Sinceritatea fetei este limbajul prieteniei care nu constă în vorbe multe,ci în înțelesuri.

  Eu cred că o relație de prietenie este legată de sentimente puternice și legături speciale între două sau mai multe persoane. Relația afectivă de prietenie este greu de explicat în cuvinte. Prietenia este egalitate armonioasă, înseamnă să fii alături de cineva,când e la grea încercare,chiar dacă Pricolici nu a cerut ajutor,starea lui a influențat hotărârea fetei de a-l ajuta. Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără un motiv anume,cred și eu și poate așa a crezut și fata.

  Și astfel am înțeles că e bine să mă înduioșez de greutățile  prietenilor mei, dar mai bine este să le vin  în ajutor.Într-o zi am fost nefericit din cauza unei note mici și-atunci prietenul meu a fost cel care mi-a întins o mână,am corectat împreună greșeala și am simțit că mi- atins inima,am devenit încrezător.Și iată cum prietenia noastră nu este accidentală... este floarea unei clipe.Nu știu cum va fi peste ani,dar prietenia dintre noi va rămâne acel minunat privilegiu al sufletului în care adevărul se poate odihni.

 Cartea Fetiței-Vampir” de Adina Popescu este al doilea volum al seriei ,,O istorie secretă a Țării Vampirilor”, o serie aventuroasă și misterioasă, care readuce la viață personaje de mult uitate.

Cartea ilustrează aventurile Todosiei, fiica Anei Bugiana, o fostă zână și autoare a unei cărți pe care nimeni nu o înțelege. Todosia, o fetiță de doisprezece ani care locuiește împreună cu mama ei, câteva stafii și un vârcolac amnezic într-o casă bântuită din Cetatea de Scaune. Todosia și-a pierdut casa, iar mama ei a fost închisă în Închisoarea Muțeniei, ea rămânând doar cu un Pricolici rătăcit de propria poveste. (Pricoli, un personaj de basm care seamănă de la depărtare cu un copil, însă de fapt este cu un strigoi, care trece pintr-o perioadă nefastă a existenței sale. Nu-și amintește din ce basm provine și începe încetul cu încetul să  dispară, încercând din răsputeri să  rămână în viață.)

 În timp ce fata visează să ajungă zână la Mănăstirea Calu Gastru, iar corectorii (un fel de poliție) se află pe urmele Pricoliciului, o epidemie de Ciumă pune stăpânire peste capitala Țării Vampirilor, Cetatea de Scaune. Mai târziu, Todosia află că s-a înșelat în privința zânelor și că închisoarea în care se afla mama ei era pe Celălalt Tărâm. Astfel, Todosia pornește împreună cu Pricoliciul spre Tărâmul Celălalt, străbătând Ostroavele Albe, insulele de pe Apa Sâmbetei ale Blajinilor pe care zmeul Tase, cel care i-a răpit pe Ileana Cosânzeana și pe Pricolici, le-a distrus. Todosia ajunge de una singură la Muma Pădurii, pe care o păcălește, ca să scape nevătămată din cazanul acesteia și îl întâlnește pe conducătorul vampirilor, Sânge-Albastru, pe care îl ajută, iar acesta îi jură loialitate. Mai târziu, cei doi ajung la Iele, unde îi întâlnesc pe domnul Ar și pe Făt-Frumos, plecați în căutarea Ilenii. Cei cinci (Cu tot cu Cal-Năzdrăvan) pornesc prin Valea Plângerii pentru a ajunge pe Tărâmul Celălalt, care se dovedește a fi diferit de așteptările fanteziste și pline de culoare și magie ale Todosiei. Călătorii pornesc spre pustietate, sperând că vor găsi ceea ce caută fiecare. Chiar dacă aventura Todosiei nu s-a terminat, aceasta deja a descoperit o grămadă de lucruri despre familia sa, găsind un posibil tată și aflând adevărata identitate a mamei sale. Totodată, descoperă dorința de a-i ajuta pe cei în nevoie, află ce înseamnă iubirea și sacrificiile pe care aceasta le solicită, și observă viclenia ascunsă în trupuri frumoase și blândețea din trupurile neatrăgătoare.

  Citind,am descoperit un univers care era ascuns într-u n colț foarte important al inimii mele, mi-a venit în minte Alice în Țara Minunilor, influențată de Todosia, personaj fermecător, o fetiță care visează să ajungă zână. O lume plină de fantastic, de bine, de prinți și prințese, cartea asta a reușit să-mi amintească cu drag de primele lecturi. Personaje minunate cu aer magic, un stil care farmecă și taie respirația cu fiecare pagină citită, dorind să aflu mai mult. Evenimente care vor rămâne mult timp în suflet și vor deschide apetitul pentru basme și povești pentru copii,răsturnări de situație.

compunere--O călătorie la POLUL NORD

    M-am hotărât să plec în această expediţie extraordinară,o călătorie la Polul Nord este unică pentru oricine, prea frumoasă pentru a nu fi spusă . Merg la Polul Nord.!!!Ştiam că va fi una din cele mai spectaculoase experienţe pe care le-aş putea trăi. 

Am pornit din Helsinki spre Murmansk, unde m-am  îmbarcat pe nava ce mă ducea la Polul Nord. Nava ,,Victoria ”era pregătită... imensă ― 159 de metri în lungime şi 30 de metri lăţime ― chiar lăsa impresia, că sunt acolo în deplină siguranţă. După două zile de navigat pe Marea Barents, am ajuns în zona arhipelagului Franz Josef. Peisajul era spectaculos. Uimitor. Au apărut banchizele. Am văzut primele balene. Cu cât înaintam, urşii polari au început să-şi facă şi ei apariţia. Unul mai curios şi, după cum arăta, cam flămând, s-a apropiat mult de nava oprită. Altul îşi căuta în continuare hrana, fără să pară în vreun fel interesat sau deranjat de prezenţa noastră. Zgomotul a speriat o ursoaică şi puii ei. Fără îndoială, a fost pentru prima dată când au auzit un asemenea sunet.

  Mi-am petrecut dimineţi, după-amiezi, seri şi nopţi -un fel de a spune, fiindcă era în permanenţă lumină- stând pe puntea vasului şi privind ore în şir marea ce părea că n-are margini. După două zile bune de mers pe mare, a început un alt spectacol fascinant: cel din ţinutul gheţurilor. Nava îşi croia drum printre acele bucăţi imense de gheaţă, iar uneori se oprea, blocată între ele. O lua de la capăt şi, în cele din urmă, reuşea să-şi facă loc şi să meargă mai departe. Ore, zile la rând, peisajul rămânea acelaşi. Şi totuşi, era ca o vrajă. Stăteam şi priveam neîncetat, nu mă puteam plictisi, nu voiam să-mi desprind privirea de acel spectacol. Simplu, desăvârşit, grandios. Totul părea ireal: albul halucinant al gheţurilor nesfârşite, ziua ce nu ajungea niciodată la capăt, soarele ce apărea uneori şi învăluia locul într-o lumină uimitoare.Mi se părea incredibil să fiu înconjurat de atâta frumuseţe naturală. Mă bucuram de liniştea acelui loc şi resimţeam acea atmosferă tihnită din jurul meu într-o stare continuă, extraordinară de calm. În jur era doar natură pură şi totul îmi părea perfect. În acel capăt de lume, izolat, însingurat, am învăţat să privesc altfel natura. Asemenea experienţe nu ţi le poţi imagina. Cu siguranţă, trebuie să le trăieşti.

  Privind gheaţa masivă învinsă sub greutatea navei, mă gândeam uneori la primii navigatori care au ajuns în acest ţinut. M-am plimbat pe gheață, dar evident nu a fost orice fel de gheaţă. A fost gheaţa de la Polul Nord. Am privit urşii polari în mediul lor natural și mi-am amintit de Fram,de dorul lui de albul înghețat. Este un alt spectacol de care nu mă pot sătura. I-aş fi privit ore în şir, cu acea curiozitate a omului dornic să-i vadă.acolo la ei,în mediul lor . Am trecut pe lângă aisberguri uriașe şi am văzut sutele de mii de păsări. O întâlnire cu un aisberg este întotdeauna impresionantă și mi-am amintit de,,Titanic”.

   Ei!bine,da! am făcut o baie în Oceanul Arctic... a fost groaznic, pur şi simplu groaznic, dar nu puteam să ajung la Polul Nord şi să nu încerc experienţa asta.

  Călătoria la Polul Nord este cea mai minunată aventură, am descoperit natura în toată frumuseţea ei-simplă, autentică, sălbatică,m-am bucurat de tihna pe care mi-a dăruit-o, de spectacolul ei firesc, fascinant, de simplitatea ei cu albul scânteietor al zăpezii ce reflectă soarele, cu apele Oceanului Arctic străbătute de urșii albi,urmăriți de vulpile albe,iar din aer de păsările nordului: fulmarul,  snow bunting săgetau aerul înghețat. Ştiu că nu voi mai vedea curând acel loc. Dar a fost suficientă o întâlnire în care mi-a oferit zeci de momente memorabile. Unice.

la sfârșit de an...

 

Sfârșit de an.....închid ochii şi-mi amin­tesc. zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipeşte ca şi cum acolo, sub ea, ar fi un foc tainic ce ar trimite raze alburii de jos în sus.  Mă minunez de luna mare, care parcă se leagănă la fiecare pas pe care-l fac, întune­ricul pare mai îndepărtat şi mai cald, lumea se leagănă şi ea, ca şi luna, ca şi copacii de pe marginea drumului, care şi-au lăsat crengile îngreunate de zăpadă, până aproape de pă­mânt. Iarna, pădurea îşi mai domolește culorile, dar tot rămâneo simfonie extraordinară de roşuri brune, care taie albul zăpezii, păsările zboară mai puţin, peste toată firea se aşterne o linişte albă.Și-apoi privesc luna de în ziua asta și mă-ntreb de ce acum la sfârșit de fiecare an în suflet îmi pătrunde muzica stelelor. Luna,astrul magic, începutului de an este un lucru sfânt cu puteri miraculoase, ce trebuie tratată cu respect și închinăciune. Acum privind-o îmi spun că i-a trecut vremea lui,, ler", adică a colindatului-  lerul este floare albă, floarea pură, simbolul primăverii și al tinereții,deci belșug, lumină, bucurie, meri în floare. Luna știe că se afla acum nevăzuă, pitită în inima mea,că mă aude și mă face să cred că Binele există în lume. Și tot așa cred că Pluguşorul traduce dorinţa oamenilor de a-şi asigura bunăstarea, e, mai degrabă, credinţa care spune că la baza lumii e un gând, un gând de Creator. Se-aud cântări şi sorcove lovesc cu flori geamul de jos al ferestrei minţii... vor să deschid Noului An, să-l primesc în curăţie de inimă. Îmi place mult  uratul cu sorcova, pentru că joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu darul de a transmite vigoare și tinerețe. Textul urării parcă amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei. Frumusețea tainică a urărilor de Anul Nou , care îmi vrăjesc copilăria și mă bucură an de an, își are rădăcinile în sufletul adânc al strămoșilor noștri, de acum multe sute de ani.

   Ce aștept de la Anul Nou?  să mă bucur de viață, chiar și cu ușa închisă, să-mi pun toată nădejdea în Dum­nezeu,înțelepciune,lumină,încredere...

                                                                                     La răspântie de ani
                                                                                                      vă urez:  LA MULŢI ANI!