urare..............

Noapte dragă așteptată,
Cu speranțe de schimbare,
Clopoței vestesc în poartă.
Ce ne-aduce anul oare?..

       Bat clopote în zare pline de speranță
       A venit schimbarea anului lumesc
       să deschidă viața cu a ei poartă aurită,
       sa zburați spre visuri, cu drag vă doresc!

                                   Să vă fie anul plin!!!!!!!!!!!!!!

Poezia--,,Ca să faci portretul unei păsări” de Jacques Prevert(traducere Nina Casian)

,,Mai întâi pictezi o colivie
cu ușița larg deschisă,
apoi pictezi
ceva cât mai drăguț
și cât mai simplu:
ceva frumos,
ceva util
pentru pasăre;
pe urmă pui tabloul pe-un copac
într-o grădină,
într-un crâng,
într-o pădure
și te ascunzi după copac
fără o vorbă
fără să te miști...
Se-ntâmplă uneori ca pasărea să vină repede,
dar se mai poate întâmpla să treacă ani și ani
până se hotărăște.
Atunci nu te descuraja –
așteaptă, așteaptă dacă e nevoie ani întregi.
Viteza sau încetineala cu care pasărea sosește
n-au nici o legătură
cu faptul că tabloul e reușit sau nu.
Când pasărea sosește –
dacă sosește –
păstrezi cea mai adâncă liniște:
aștepți mai întâi ca pasărea să intre în colivie
și după ce a intrat
închizi ușița binișor cu pensula,
apoi
ștergi toate gratiile una câte una
cu mare grijă, nu cumva s-atingi vreo pană.
Pe urmă faci portretul arborelui, alegând
din toate crengile pe cele mai frumoase,
iar pentru pasăre pictezi după aceea
frunzișul verde și răcoarea vântului,
pulberea soarelui,
foșnetul gâzelor prin iarbă în căldura verii,
apoi aștepți ca pasărea să cânte...
Dacă nu cântă
e semn rău –
semn că tabloul nu e bun,
dar dacă vrea să cânte, e semn bun,
e semn că poți semna.
Atunci îi smulgi o pană
binișor de tot
și pe un colț al pânzei te iscălești cu ea.”

Poetul scrie o poezie a lumii moderne,un joc al cuvintelor, care-și trage seva din bucuria sau suferința cotidiană. Puţini poeţi au fost iubiţi precum Jacques Prevert.– susţine că salvarea din realitatea aceasta dură şi haină e posibilă prin universul copilăriei, păsărilor şi dragostei. De cele mai multe ori poezia sa este de o simplitate năucitoare, cu jocuri de cuvinte şi sensuri camuflate abil.

Pasărea ne cheamă în universul copilăriei, fiindcă limba păsărilor copilul o înţelege cu mult mai uşor decât cea a cifrelor, regulilor gramaticale. Prin intermediul  jocurilor de cuvinte, a ritmului lejer și limpede, în realitate Prévert își exprimă perfect concepția sa despre lume.

  Titlul poeziei (Pour faire le portrait d’un oiseau) este o subordonată circumstanțială de scop(introdusă prin conjuncția,,ca să”) construită cu modul conjunctiv care exprimă acțiuni nerealizate, dar realizabile,iar regenta este poezia ce urmează,astfel exprimă o motivare a acțiunii ce urmează. Autorul n-a respectat reguli gramaticale și atunci titlul devine mai nuanțat,cu scopul stimulării atenției și evidențierii finalului.

  Acest poem este savuros,poem cu rol de artă poetică,exprimă concepţia poetului despre forţa creației;Prévert descrie metaforic, ingenios, sensibil, modul în care poate fi capturată o pasăre vie într-un tablou, metaforă prin care este sugerat procesul închiderii realităţii de către artă, astfel încât caracterul viu al realităţii să nu se piardă.

  Poetul se adresează direct unui interlocutor-un creator,făuritor de artă- ce poate picta,crea după etapele pe care i le stabilește:: mai întâi va picta pe o pânză o colivie-loc sinistru care nu va fi niciodată un cuib,va îngrădi libertatea,dar uşiţa va fi deschisă către cunoaștere.Îndemnul de a adăuga,,ceva drăguţ, ceva simplu, ceva frumos, ceva de folos,pentru pasăre”se referă la obiecte oarecare neînsemnate,după dorința celui ce pictează. Locul tabloului poate fi undeva în natură:,,copac”-intermediar între cer și pământ;,,grădină”-Raiul pământesc;,pădure”-loc al veșniciei,al încercărilor,paradisul în care poate evada. Pentru omul creator, este important orice prilej în care poate medita în taină,,te ascunzi”asupra actului creaţiei.,,Așteptarea”înseamnă inspirația, mijlocul divin prin care Dumnezeu îl face capabil pe om de a transmite revelaţia Sa,descoperirea unor adevăruri ascunse,inspiraţia vine de undeva de departe, e poate darul îngerilor,e așteptarea,răbdarea făuritorului de frumos,de artă.

Omul este „inspirat“,este o intimitate între spiritul uman şi har.,,Pasărea”este  dar, talent, vocaţie,inspirație –poate veni sau nu-artistul încercă să caute surse de inspirație, pentru ca opera de artă să fie cu adevărat unică și excepțională și să poată transmite sentimente, emoții și trăiri.

Momentul apariției ,,păsării”este deosebit,artistul își păstrează liniștea ,se eliberează de inutilități,adăugiri,,gratiile”,zăbrelele care ar strica aspectul creației,eliberând-o astfel de urâciuni.

În actul creaţiei, creatorul a urmat  o anumită ordine, într-o înlănţuire firească şi necesară,dar va trebui să apară,,portretul arborelui” -copacul vieții, pomul cunoașterii, copacul axă a lumii, arborele revelator al misterelor vieții, reprezintă un plan al ființei umane,este o reflectare a ceea ce se întâmplă în interiorul ființei,al naturii,iar alegerea,,crengilor frumoase”înseamnă forța, înțelepciunea, cunoașterea.Opera de artă va aduce fericirea,suflul divin purificator,strălucire și căldură, galbenul induce o senzaţie de apropiere, de căldură, dinamism ,înviorare,viața fremătândă a naturii.Interesantă este dorința de a transpune în artă sunetele,senzațiile care pot aduce privitorul în lumea văzută de artist.

Artistul își exprimă propria personalitate în arta care e căutare şi cunoaştere, artistul trebuie să se exprime, să creeze, să transpună atât natura exterioară cât şi natura interioară, să descopere lumea şi să se descopere pe el însuşi....și-atunci,,pasărea va cânta”-aprecieri,aplauze,iar alte creații nu vor atrage atenția,vor fi ignorate, nu reflectă adevărul, binele şi frumosul, ea nu putea fi acceptată ca aparţinând artei veritabile,iar,,pasărea nu va cânta”.

Semnătura artistului cu,,pana”- discret-încadrată în compoziție, asigură adevărul creației, este dovada profesiunii sale de credință,a prospețimii,a bucuriei.

   În concluzie pentru ca operele de artă să imite şi să exprime natura, artistul trebuie să se reîntoarcă la origini, la  copilărie, la Dumnezeu.”

            Şi totuşi, până la urmă opera lui Prévert mai păstrează o rază de lumină, o speranţă la un timp frumos, când pasărea se va elibera din colivia nedreptăţilor sociale, a suferinţelor, a urii şi duşmăniei, a sentimentelor false şi va cânta...

                                                           

nuvela fantastică--,,Moara lui Călifar”de Gala Galaction

Tema nuvelei,,Moara lui Călifar” constituie pactul cu diavolul, act care conduce la urmări dramatice.

 Este o nuvelă fantastică de inspirație folclorică,care prezintă povestea lui Stoicea și încercările acestuia de a-și depăși condiția socială.

 Narațiunea se deschide cu descrierea morii lui Călifar- spațiul în care un tânăr ,Stoicea, va trăi o experiență neobișnuită.
Aflată în preajma unei ,,păduri străvechi", învecinată cu,,un pământ pietros, scorburos și plin de mărăcini, în care numai necuratul trăgea brazda cu coarnele", moara este pusă sub semnul maleficului,al răului, apare ca un spațiu demonizat. Spațiul credibil este Alăutesti, localitatea natală a lui Stoicea, iar spațiul aventurii fantastice este reprezentat de moară și de iaz, locuri cu prezența diavolească. Trecerea printre aceste două ,,lumi” se face prin pădurea străveche.
  Moara este un simbol malefic(nenorocire,necaz,supărare), fiind arătată printr-o metaforă personificatoare: cu o streaşină „de un stânjen”, părea de departe „un cap cu gânduri rele sub o pălărie trasă peste ochi”. Moara și iazul par așezări din alt tărâm,învăluite într-un mister aproape malefic,fiind elemente de poveste,elemente simbolice.
           Moara e un loc magic: Dacă bobul de grâu poartă pe el imaginea lui Iisus Hristos, moara    distruge bobul: striveşte sămânţa și astfel moara e un spaţiu al demoniei, al unui dincolo care poate fi perceput sub semnul înţelegerii creştine a lumii, dar şi al practicii magice.

Nimeni nu văzuse vreodată moara funcţionând, moş Călifar măcina numai pentru stăpânul său, Nichipercea, iar zăgazul (stăvilar, dig) era întărit pe dedesubt „cu oasele celor pe care îi ispitiseră comorile satanei şi veniseră la Călifar, ca să-i pricopsească”. În serile geroase de iarnă, oamenii povesteau, la șezători, că morarul,,își vânduse sufletul satanei, pentru nu știu câte veacuri de viață" într-adevăr, din vremi uitate, acesta își păstrase înfățișarea ,,sură" și privirea tăioasă pe care bătrânii de acum le cunoscuseră pe vremea când erau tineri.
 Se mai spunea că, ciudatul morar ,în alianță cu stăpânul său, diavolul, îi îmbogățea cu belșug pe cei care veneau la el sa le ceară, dar ulterior, smintiți de bucurie, aceștia își găseau sfârșitul în oglinda neclintită a iazului morii. Schema epica se apropie de basm: un virtual Făt-Frumos, orfan și al nimănui, pornește în lume în căutarea norocului.

    Un flăcău din sat, Stoicea, copil orfan, părăsit de mamă în tinda bisericii şi găsit de văduvul părinte Radu, fusese crescut în casa parohială până la şase ani, când preotul murise. Apoi băiatul crescuse din mila sătenilor şi devenise un voinic „stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrei”, care păzea vitele localnicilor, însă nimeni nu-l voia ca ginere. Pentru că nu avea nimic de pierdut, Stoicea îşi face toate socotelile( sub forma unui monolog interior), apoi se hotărăşte să se căpătuiască, apelând la moş Călifar.

Bătrânul se află sub stăpânirea totală a diavolului, pe care-l slujeşte de trei sute de ani şi din robia căruia nu se putea elibera decât dacă ar fi fost ucis. Trecând prin pădurea fără poteci, Stoicea adoarme „uns la inimă de aleanul florilor” şi în după-amiaza următoare ajunge la iazul morii lui Călifar. Portretul bătrânului este fabulos şi descris direct de către naratorul omniscient: „barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul - cioc de cucuvaie”. Voinicul îi cere moşului să-l îmbogățească prin puterea sa de vraci, iar acesta îl invită să mănânce împreună, dar îl trimite, mai întâi, să se spele în iazul „care nu face unde”.

Stoicea se spală pe mâini, apoi „îşi făcu pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece şi, scoţându-i plini de apă şi de murmur, îi azvârli pe obraji”...Imediat cade într-un somn greu, ceea ce ar putea semnifica trecerea într-o altă dimensiune spaţio-temporală, se porneşte o furtună cumplită şi aude, deodată, tropote de cal şi un ţipăt de femeie. Stoicea salvează femeia din ghearele unei ursoaice şi află că era Tecla, fiica boierului Rovin.

În această dimensiune spaţio-temporală a lumii, Stoicea devine foarte norocos, se căsătoreşte cu Tecla, toate îi merg din plin, copiii „creşteau bărbaţi şi mândri”, este iubit de nevastă, pământul dă roade excepţionale, oile lui multe albeau izlazul, iar „zilele îi treceau senine şi repezi”. Năvălirea tătarilor întrerupe brusc visul şi fericirea fermecată  a boierului Stoicea, iar un vânt puternic îl azvârle înapoi la moara lui Călifar, flăcăul revenind la statutul umil de orfan sărac.

Recunoscându-şi ciomagul sprijinit de scară, Stoicea reuşeşte să înţeleagă faptul că în clipa când se spălase pe faţă cu apa fermecată a iazului, diavolul îi oferise fericirea totală, apoi „suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!”. Stoicea simte cu toată fiinţa că nefericirea este cu atât mai profundă, cu cât fusese atât de intensă fericirea pierdută. Voinicul împlineşte blestemul, îl ucide pe Călifar, sfărâmându-i ţeasta apoi, împreună cu acesta, se scufundă în adâncimile negre ale iadului, ca simbol al credinţei că un pact cu diavolul nu poate duce niciodată la izbăvirea omului. Uciderea,,îndrăcitului morar” de către ucenicul demonizat reprezintă un ritual de alungarea diavolului,prin care acesta este salvat de povara nemuririi.Nu pentru că l-a făcut sa trăiască o iluzie,ci pentru ca i-a spulberat-o,îl omoară Stoicea pe Vrăjitor.La moartea acestuia Stoicea va căpăta conștiința că bunurile lumii sunt vis. Drumul invers nu mai e posibil, întrucât nu există o forță benefică opusă,capabilă să înfrunte forțele întunericului.

  Finalul este tragic, construit sentenţios şi moralizator, de unde se desprinde învăţătura că oricine îşi vinde sufletul diavolului nu poate avea parte decât de bucurii trecătoare şi iluzorii şi niciodată nu-şi va găsi pacea interioară.

                  Morala: bogățiile lumești sunt trecătoare,sufletul care se lasă ispitit de diavol va plăti crunt pentru aceasta greșeală,mijloacele,resursele pe care le are la îndeamnă necuratul sunt multiple și neașteptate.

  Fantasticul ține de mit și de vis: astfel, cei trei sute de ani pe care îi numără Călifar, prezența diavolului în viața lui, oasele care întăresc zăgazul morii (care aparțin celor veniți aici după bogății), visul lui Stoicea - toate reprezintă mărci ale fantasticului.

 Moara și iazul par așezări din alt tărâm,învăluite într-un mister aproape malefic,fiind ,,elemente de poveste,dar cu un sens mai larg,elemente simbolice. Apa indică un spațiu aflat în puterea duhurilor acvatice , apare ca simbol al ispitei și al Diavolului.

 Stoicea și-a închipuit că,ucigând o ursoaică,scăpase de la moarte pe domnița Tecla,iar boierul Rovin(nume sugestiv, prevenit din,,rovina"- smârc, adecvat cu Călifar, nume de pasăre acvatică)l-a făcut apoi ginere.

 Motivul este cel al visului în vis,fapt ce asociază nuvela cu basmele din,,1001 de nopți”,în care unul dintre personaje, introducând capul în apă,trăiește o existență în vis,pe parcursul a zeci de ani, iar, când  se trezește, descoperă că visul era echivalent în timp cu câteva secunde.Intrarea și ieșirea din spațiul magic sunt limitate fie prin elemente al nenorocirii,ca furtuna,potopul,fie prin năvălirea tătarilor- însemne ale unei naturi ostile și a condiției istoriei românilor,în care omul a trebuit să înfrunte natura divină sau umană.Intrarea într-o nouă ordine a lumii perturbă spațiul magic: ,,…ce vijelie!…Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci…Toate aceste lighioane fugeau ghemuindu-se și scâncind”.

  Relatarea e la persoana a III-a cu narator auctorial(se identifică cu naratorul omniscient, dar el se sprijină pe alte voci narative auxiliare :moșnegii,torcătoarele). Vocea naratorului se aseamănă cu a  personajului,cuvintele ambilor aparțin registrului popular al limbii: arhaisme,regionalisme,forme populare ale cuvintelor.
  Întâmplarea lui Stoicea este povestită,pentru a se accentua caracterul malefic al morii și al lui Călifar--Stoicea nu e decât unul dintre cei mulți care au alunecat în ispita Călifarului.

                      PERSONAJE:

   Stoicea(nume bulgar-Stojca- e considerat nume protector, cu sensul „să stea”, „să reziste”, „să rămână viu”); este caracterizat de autor în mod direct prin perspectiva aspectului fizic,,stejar în port,oțel în braț,isteț cât vrea însă copil din flori”.Portretul său face trimitere la Făt-Frumos din basmele populare;este caracterizat indirect prin hotărârea de a merge la moara lui  Călifar,este un personaj dornic de a încerca,de a face o înțelegere cu diavolul,pentru a obține un câștig imens imediat:bogăție,faimă,tinerețe,garanția fiind chiar sufletul vândut,neavând nimic de pierdut. Stoicea luptă pentru învingerea limitelor,încercând să-și depășească destinul,condiția inferioară de copil al nimănui. Drumul către moara lui Călifar trece prin pădure,iar lipsa potecilor sugerează ideea de labirint.Simbolistica acestui motiv constă în faptul că nu permite decât accesul celor cunoscători.Orientarea drumului se realizează către miazănoapte,zona a întunericului: ,,dacă o țineai drept spre miazănoapte…”

Ca și în basme,înaintea încercărilor,eroul necesită o recuperare a forțelor realizată prin somn: ,,Stoicea își întinde ipingeaua și se culcă…”Prin somn Stoicea are posibilitatea de a atenua și ameliora asprimea și cruzimea întâmplărilor zilnice și în același timp posedă capacitatea de a activa trăirea ascunsă și comunicarea cu existențele originale. Visul lui Stoicea rezumă simbolic nu numai experiența unei vieți de om,ci și o întreagă experiență istorică,tinzând să demonstreze caracterul iluzoriu al averilor.

  Moș Călifar(Călifarul nume de pasăre acvatică,este un gen de pasăre de baltă,o creatură intermediară care combină viața subacvatică cu viața terestră, emblemă a frământărilor sufleteşti) este un personaj secundar,un pustnic,cu ,,o înfățișare sură,ochi iscoditori”,lasă o puternică impresie asupra lui Stoicea,care-i observase înfățișarea stranie.Se spunea că-și vânduse sufletul diavolului și că acesta intrase în sufletul și ființa lui. Călifar,morarul la care voinicul merge spre, ,,a se procopsi”,este în realitate un vrăjitor,o slugă a Diavolului.Îi impune lui Stoicea probe: mâncarea oferită reprezintă stadiul existenței primitive,datorită ocupației-pescuitul:,,Te poftesc să mănânci cu mine…Am ciorbă de știucă…”,iar spălarea exprimă eliberarea de condiția realului,,să mă spăl”. Dar ceea ce îi face lui Stoicea rămâne enigmatic – este vrerea lui sau este răutatea diavolului ce acţionează prin intermediul său. Finalul povestirii prezintă sfârşitul tragic al unui vrăjitor: „creierii lui se sleiră pe pod”, Călifar a scăpat de acel „dat”,de mrejele diavolești, dar a scăpat şi de... viaţă.

Nuvela este opera epică în proză, de mare întindere, cu un  singur fir narativ și cu o acțiune mai complexă decât a schiței, la care participă un număr redus de personaje, punându-se accentul pe caracterizarea complexă a personajului principal.

                    Trăsăturile nuvelei:

-număr mai mare de personaje

-reliefarea cadrului spațio-temporal(acțiunea se desfășoară într-un interval de timp mai lung și în mai                 multe locuri)

-conflict exterior/interior

-caracterizarea personajelor

-întâmplările s e petrec în ordine logică și cronologică și pot fi rezumate pe momentele subiectului.

Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă, caracterizat prin mister, suspans, incertitudine. Deşi fantasticul în sens larg este prezent nu numai în artă, ci şi în multe alte manifestări ale spiritualităţii omeneşti din cele mai vechi timpuri, literatura fantastică este recunoscută ca o specie literară aparte abia din secolul al XlX-lea.

Proza fantastică se caracterizează prin apariţia subită a unui element misterios, inexplicabil, care perturbă ordinea firească a realităţii. Această intruziune a unei „alte realităţi" enigmatice în lumea obişnuită stârneşte neliniştea sau spaima personajelor, care se străduiesc să înţeleagă ce se întâmplă de fapt, să găsească o justificare a evenimentelor insolite în care sunt angrenate. De regulă nici o explicaţie nu se dovedeşte până la urmă pe deplin satisfăcătoare. Prin echivocul şi prin incertitudinea pe care le întreţine, fantasticul modern are caracter deschis, problematizant, spre deosebire de basm, naraţiune fabuloasă tradiţională, care înfăţişează lumi închise.

                   Trăsături ale unei naraţiuni fantastice :
- existenţa celor două planuri: real-ireal; în planul lumii familiare pătrunde un eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturale;
-  dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia elementului misterios/ ireal;
- compoziţia gradată a naraţiunii întreţine tensiunea epică;
-  finalul ambiguu;
-  ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a evenimentului (o lege naturală sau una supranaturală);
- prin relatarea întâmplărilor la persoana I de către cel care le-a trăit sau de către un martor, scrierea capătă mai multă credibilitate şi facilitează identificarea cititorului cu întâmplările şi cu neliniştea personajului;
-  pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii fantastice propune sau sugerează diverse explicaţii pentru evenimentele relatate, explicaţii ce se dovedesc în general incomplete şi nesatisfăcătoare.

Naratorul este persoana care povestește o anumită întâmplare, fiind inventat odată cu textul de către autor. El este o "voce" căreia autorul îi încredințează misiunea de a povesti faptele, de a descrie locurile și personajele.
Naratorul OMNISCIENT este acela care relatează evenimentele se face la persoana a III-a, iar ,,vocea" pare să cunoască tot ce li se întâmplă personajelor.
Naratorul OMNIPREZENT este acela care relatează la persoana întâi, naratorul devenind personaj în text, exprimându-și părerea cu privire la fapte, locuri sau personaje. Acest fapt poate interveni în veridicitatea faptelor relatate, narațiunea devenind subiectivă.

                         (Ominiscient : Care știe tot; cunoscător de tot; atotștiutor.
                          Omniprezent : Care este prezent, activ pretutindeni.)

de CRĂCIUN....

                        Visul unei nopți de iarnă…

  Orice om visează altfel în nopțile lungi de iarnă…și-n vis se făcea că din ceruri mâini uriașe cern norii albi adunați din glaciar spre pământ și atunci…spre pământ începe baletul: la început, vijelios mânat de viscolul venit tocmai din nordul arctic.Apoi pământul dezgolit de verdele și de arămiul toamnei,cu vietățile și zburătoarele ascunse sau plecate,cu oamenii înfrigurați și grăbiți este luat într-un dans lent,amăgitor,viclean… de fulgii grațioși,fără a vedea că sunt transformați în statui albe,în moși Crăciuni.Totul e alb,drumurile devin alunecoase,copacii par,în nopțile întunecoase, fantome,căutând secrete ale pământului ce doarme,urmărind secunda înghețată a timpului.

  Și-ntr-o astfel de noapte, o stea  a vestit un miracol și de-atunci Iarna cu albul ei ,cu cenușiul cerului lipsit de soare, cu brazii împodobiți de colinde,cu obrajii înghețați și cărări strâmte printre nămeți este așteptată de toți oamenii dornici de viață,de visul spre nemurire…

       Urare:     

                          Colindele  pentru Moș  Crăciun  încep sub zăpezi pe o cărare

         a magilor,cu sania zburând prin ninsoare,cu mama împletind colăcei,

         cu mireasma dulce de Iisus născându-se în iesle…și bradul scuturând

         arginturi.Veniți să fiți cuprinși de colindele mărturisite-n roua datinilor!

              În ziua luminării,când steaua a vestit nașterea sufletului curat,

         învelit în trupul rănit de drumul pătimirii,ne înălțăm sufletul-clepsidră în dorința veșniciei…și…colindăm iubirile cu bucurii,tristețile cu lacrimi…        

          Ne urăm și vă urăm s-avem și s-aveți suflet de stea și soare,de iubiri de viață,de ani fără sfârșit.

[e acesta un colind de-mbrățișare pentru momentul

                            când gândurile noastre se strâng și parfumul bradului vă învăluie întru mulți ani fericiți și verzi].

                                                     CRĂCIUN cu bucurii!!!!!!!!!

e vremea colindelor.....

E vremea colindelor, e vremea focului care împlinește pâinea, a ninsorilor care cheamă la povești, a zăpezilor care învăluie pământul la ceas de seară, e vremea amintirilor depănate în clinchet de clopoței.Și-atunci mi-e dor de zăpadă și de liniștea serilor de iarnă.... mi-e dor de liniștea care mă bucură, care mi-aduce zâmbete. 

E vremea colindelor, vremea bucuriei, când minunea nașterii Mântuitorului cuprinde sufletele și le înnobilează. O frumusețe fără seamăn, o liniște și bucurie mă cuprind când le cânt, când le ascult.

Colindele sunt o Biblie deschisă, redând adevărul de credinţă al Naşterii Domnului.

                                                           E vremea colindelor! 

compunere---E sărbătoarea Crăciunului!!!!!!!!!!!!!!!!!

Iarnă.... Este sărbătoare care începe cam pe la sfârșitul lui noiembrie, când se pornește ninsoarea. Căzută peste pământul înghețat, zăpada nu se topește și nici nu apucă să se murdărească, pentru că stolurile de fulgi - uneori mari cât o nucă, alteori cât bobul de sare - se așează rânduri-rânduri, până pe la Sfântul Nicolae....  zăpada este trimisă anume de Dumnezeu, ca să apere Pământul de frig, ca să-i astupe rănile și să-i ajute pe urșii din păduri să doarmă cât mai bine. Ba chiar să și sforăie.

Știu când vine iarna, după cum se opresc norii peste lume. Cam cu două-trei zile înainte să cadă primele zăpezi, se lăsau grei, vineții, jos de tot peste copaci. Erau așa de grei, că se auzea până în cameră trosnetul crengilor apăsate. Iar când se făcea liniște-liniște, când nu se mai auzea nimic, atunci știam că nu mai am mult de așteptat.
Și, într-adevăr, dintr-odată aerul parcă se înmuia și apoi apăreau și primii fulgi speriați, timizi, ușor mânați de vânt dinspre poala pădurii. Așa începe iarna, ninge liniștit ca-ntr-o poveste. Fulgi delicați se leagănă în ritmul unei muzici numai de ei auzite. Privesc cum lumea se îmbracă în alb, dintr-odată parcă aud undeva, departe, melodia după care dansează în aer steluțele diafane ce se pogoară pe pământ. O percep din ce în ce mai clar, ca fiind o colindă cântată de niște copii. Sau poate de îngeri? Glasurile suave se află pe cer, la nord. Acuma se aud la apus, apoi ajung la sud. Pe la răsărit se preling repede și iarăși sunt la nord, ca și cum ar descrie un cerc imens....așa cad fulgii de zăpadă. E un sunet cât se poate de real, care nu poate fi comparat cu nimic altceva, nici cu zgomotul vântului, nici cu foșnetul frunzelor și nici cu tropotul mărunt al ploii. Este mai degrabă un sunet al liniștii, o liniște profundă, desăvârșită de încremenirea brazilor printre perdelele de zăpadă.
În fiecare iarnă mă întreb: oare cine colinda în cer?Apoi privesc podoabele Pomului de Crăciun și-mi spun zâmbind că sunt podoabele cerului, stelelor, planetelor, galaxiilor,așa le văd eu...

Crăciunul e celebrarea faptului miraculos ,când pământul devine, brusc, cer...   înseamnă naștere, un început, un miracol ce are nevoie de semne vii. Și cât de viu este bradul meu cu ramurile încărcate de stele! E noapte sfântă! Moș Crăciun... cred că îmi aduce o bucurie!...

În camera cu bradul strălucitor se va stinge lumina... Moș Crăciun va intra nevăzut, va deschide ușa camerei în care aștept...  aproape adormit...

Îmi spun de cum a venit luna decembrie că Moșul știe tot ce făcusem bine...rău peste an...

                     Moșul cel așteptat cu înfrigurare, cu nerăbdare, dar și cu dragoste....

             Urez multă sănătate tuturor celor care se bucură cu adevărat, din inimă și din convingere de                   venirea Moșului.

             Urez  sănătate celor care cred că Moșul există!!!!!

                                           În noaptea Sfântă, viu luminează
                                           steaua ce vestește nașterea pruncului
                                                         Iisus.....

                                Sărbătoarea CRĂCIUNULUI să vă umple inimile de bucuriiiiiiiiiii                                                                                                                     

compunere--Concurs de înot

   În vacanța de vară,am mers împreună cu părinții și fratele meu mai mare-premiant la tot și toate:,,uite-te la el,așa să fi și tu”-refrenul auzit continuuuu-să vizităm un centru sportiv. Când am ajuns seara acasă, ne-au întrebat dacă ne-a plăcut ceva din ce am văzut, ce sport ne-ar plăcea să facem şi noi?Amândoi am răspuns că am vrea să mergem la bazin,iar fratele ce mare a început să explice nouă și,, lumii întregi” despre stilurile de înot: stilul craul sau liber,bras utilizat de către înotători de foarte multă vreme,explicându-ne că un papirus egiptean are un desen al procedeului bras; delfin sau fluture datorită mișcărilor fluturate, ondulatorii, ale întregului corp, mișcări asemănătoare loviturilor de coadă ale delfinului și alte stiluri despre care n-am mai auzit,pentru că mi-a sunat telefonul-un coleg mă invita să mergem cu bicicleta în parc.

    Aşadar, am început să merg la înot, la cursul de iniţiere.Dar ce mi-a plăcut a fost imaginea bazinului,nu știu de ce dar parcă eram în filmul,,Mica sirenă.” Clădirea bazinului este o loc modern, prietenos, bine dotat, unde noi,începătorii,ne vom putea consuma energia învățând să înotăm, iar cei mari se vor putea relaxa, menținându-se sănătoși prin mișcare.Bazinul este destinat  săriturilor adânc de 4,5 metri și dotat cu patru platforme situate la niveluri diferite,cu mai multe culoare late,cu blockstarturi.Părinții sau bunicii,colegii care vor dori să mă urmărească vor sta în tribunele care sunt amplasate pe două laturi. Cel mai important scop al primelor cursuri de înot este acomodarea mea cu apa și să-mi  înving frica, sincer nu-mi prea este...dacă aceasta ar exista. O dată cu depășirea celor mai importante scopuri, restul teoriei poate fi ușor de parcurs, iar posibilele ,,piedici” le voi depăși,  cu siguranță, mai repede sau mai ușor.

   După ce mă voi acomoda, voi vizita și anexele,așa se numesc.

   La primele lecții mi-a plăcut cum antrenorul venit,cred eu, din filmul,, Baywatch”ne culegea cu laba piciorului din bazin. Apa este superputerea mea, zona mea de maximă identificare. Contactul cu apa mă aduce cel mai aproape de mine. Când înot, sunt relaxat şi concentrat în acelaşi timp, liber, fluid şi puternic.Iată ce simt eu: apa este elementul primordial al vieţii, este viaţă şi mă face să mă simt bine,fiecare oră de înot, fiecare antrenament e ca o regăsire a mea cu mine.

   Iar eu am perseverat, am avansat de la o etapă la alta, până când am fost ales pentru competiții,iar prima oară când am ascultat pe podiumul de premiere imnul național mi s-a strâns inima ,iar starea de emoţie care m-a cu­prin­s a fost să-mi doresc cu ardoare,întotdeauna,victoria.Dar o competiție este și în tribune,spectatorii sunt implicați la maxim în susținerea colegilor din bazin....de acolo mă aplauda fratele cel mare și le spunea tuturor:,,uitați-vă la el e fratele meu,campionul”!Ei!așa da!

compunere--Povestea unui brad

Povestea lui a început în pădurea în care s-a născut. A crescut fără nicio grijă între frații lui bucurându-se de darul minunat de a rămâne verde pe tot parcursul anului ,chiar și atunci când o pulbere albă și rece acoperea totul în jur, făcându-i pe copacii, care nu erau conifere, să se zgribulească goi, lipsiți de frunze. Era mereu verde și optimist, iar mirosul lui proaspăt atrăgea uneori omuleți care îi rupeau câte o crenguță, pentru a păstra o amintire de la el. Dar el nu se supăra,fiindcă  știa că oamenii nu voaiu decât o parte din viața lui minunată…poate că voiau să fie și ei brazi, cine știe?

Într-o zi s-a întâmplat să vină un anumit om și să-i schimbe complet viata. L-a tăiat și l-a luat din pădure. Totuși, el a rămas optimist, chiar dacă și-a lăsat frații în urmă, undeva în pădurea în care învățase să fie verde. Se gândea că îl așteaptă o viață nouă. Și așa a fost. S-a trezit alături de alți brazi undeva într-un fel de târg. Nu a trecut mult și cineva l-a ridicat din grămada unde zăcea, iar un om micuț, probabil un copil –așa se numesc oamenii cei mici și aproape mereu veseli- i-a zâmbit. Iar el, bradul s-a simțit mai fericit ca niciodată... și-a dat seama că își găsise o nouă familie.

Visul frumos nu s-a oprit aici. A fost dus într-o casa călduroasă, pus în mijloc și acoperit cu sute de ornamente strălucitoare. Abia atunci și-a dat seama că probabil semăna cu o stea. Da! stelele le privea uneori în nopțile senine. Mulți din frații lui spuneau că sunt reci și triste, dar el nu a crezut niciodată asta. Pur și simplu le vedea frumoase, fericite. Da…era o stea, iar oamenii îl venerau,se adunau în jurul lui și cântau, râdeau sau se cuibăreau lângă tulpina lui ,ca să îi absoarbă parfumul proaspăt.

Dar în pofida minunii în care se transformase viața sa, a realizat că se simte din ce în ce mai slăbit. Cu timpul a început să-și plece crengile mult prea împovărate de podoabe strălucitoare. Acele sale au început să cadă, iar mirosul proaspăt de odinioară parcă se usca în el pe zi ce trecea….Până într-o zi! O zi când omul cel mic nu i-a mai zâmbit, iar când cei mari au început să se uite urât la el din cauza frunzelor căzute.

Nu a mai fost nimic la fel de atunci. El se simțea din ce în ce mai slăbit. Știa ce i se întâmpla: murea. Nu după mult timp, podoabele au fost înlăturate, iar el a fost aruncat undeva în spatele casei. Acum, e încă acolo. L-am văzut ieri. Dar nu mai e bradul de odinioară.Acum e un bătrân muribund, aproape lipsit de ace, care nu mai așteaptă decât toporul care să îi taie crengile, să-i taie tulpina și să-l lase să plece. Unde? Cine știe, poate printre stele!

compunere--A venit iarna!!!!!!!!!!!

Pe o fereastră mică se strecoară înăuntrul camerei lumina apusului. Ninge foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori albi ameninţători de­vin fantome trimise de duhurile rele... Ninge tăcut, cu fulgi rotunzi printre pomii dezgoliți ce par bă­trânei aplecați de ani...departe  desluşesc o siluetă,o umbră ce caută un adăpost...sigur este un câine rătăcit în iarnă.. Ninge și-n suflet... și simt mirosul ultimului trandafir de sub geamul meu,singurul rămas printre ierburile veștejite.Ce miros au ier­burile acoperite de primii fulgi! Ce foşnet au frunzele ruginii rătăcite din pomii golași, aduse de câte un vânt rece venit de la pă­dure, risipindu-le peste tot.Chiar dacă ninge, parfumul zilelor este altul decât înainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau înțepător de rece. Am senzaţia, uneori, că aici, acasă culorile începutului de iarnă încep să aş­tear­nă melancolii prin lumea înconjurătoare. Pâlcuri de cețuri albe printre crengile ridicate semeț către nori, pământul brumat de frig în nopți sticloase, stele picurând peste lume, tăcere încremenită care se scurge de pe trunchiuri albe...iarnă!

  Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul fi­rişoarelor de ghea­ţă ce-au înflorit pe sticla abu­­rită și iar privesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi! Iar noaptea ce dă să în­ceapă e deja îne­cată în alb! Ochii îmi sunt încântați de lumina strălu­ci­toa­re a zăpezii şi mă cla­tin uşor în cul­cu­şul meu cald, gata să aţipesc.Lumina unei stele se strecoară prin geam și mângâie clopoțeii veiozei,iar eu adorm însunetul lor.  Linişte, de parcă orice sunet în­gheaţă în aer şi cade, fără urmă, în zăpadă. În mijlocul cerului scân­teiază luna, şi omătul îi înmul­ţeşte lumina argintie. Văzdu­hul luceşte ca sticla şi stelele se fac tot mai mari. Noapte magică de iarnă! Departe,departe... umbrele nopții strălu­cesc, îmbrăcate în aceas­tă zăpadă de lu­mină, cu sclipiri de o frumuseţe stra­nie.

  Dimineața am văzut cum un brad s-a mutat din pădure la mine în grădină,mi-a adus în ramuri stelele cu lumină pură,iar un înger rătăcitor s- a așezat în vârf,ca să fie mai aproare de cerul său.Alerg și-i cuprind crengile țepoase și parfumate,chiar dacă fri­gul şi fulgii ce cad cu ne­miluita mă ciu­pesc de obraji,prind câţiva din zbor şi zâmbesc în timp ce se to­pesc şi se fac una cu mi­ne.Îngerul este cel care-mi vestește bucuria naş­te­rii Pruncului sfânt şi tot el va împodobi bradul,lăsându-mi sub el darurile în­delung aştep­tate. Moş Crăciun există!!!!!!!!

 Crăciunul păstrează vie amintirea copilăriei,a acelei perioade în care privesc totul cu inocență...este sărbătoare în care aștept cu speranță un început...aducând-mi o veste minunată.....

tabloul,,Autoportret cu frunză”de Ion Țuculescu

    Prin artã, omul se așeazã si se autodefinește ca ființã gânditoare și sensibilã în raport cu Universul.

Tabloul,,Autoportretul cu frunză”(Ion Țuculescu) este una din cele mai tulburătoare lucrări cu această tema din arta românească.

Artistul însuși se pictează în aceasta pânză ca o esență a elementelor decorative  populare.Impresionat de frumusețea și coloritul covorului(scoarța) oltenesc,a împrumutat motivul vegetal ce include frunze și flori. Coloritul covorului este nuanțat și rafinat.,culorile privesc insistent,vorbesc despre magia naturii. Culoarea fundalului este roșul ce captează repede atenţia,simbolizează căldura, focul, pasiunea, entuziasmul de care se-nconjoară pictorul.

Este încadrat de flori roșii,albastre,galben-portocaliu,iar frunze răsărite din covor, ușor conturate sunt împrăștiate,risipite,poate pentru a-și ascunde adevărata natură în spatele unei  înfățișări nereale. Părul este înlocuit cu frunze care  simbolizează puteri spirituale şi poate fi corelat cu coroana  antică ca un semn de onoare.O frunză îi înlocuiește un ochi. Des întâlnită în creaţia lui Ion Ţuculescu este „privirea-frunză"  trezeşte un dureros sentiment de însingurare, de trăire unică,ca o întrebare: de ce?, cum?, aşa să fie?, cine sunt?, pentru ce?, până unde?, încotro? Aceste „semne" ale privirii sunt adevărate semne, care permit citirea în gândurile  artistului şi care farmecă prin aspectul culorii galben-portocaliu- nuanțe ale perfecțiunii spirituale.Privirea devine astfel, în pictura lui Ion Ţuculescu, o cugetare asupra propriului destin, o expresie a energiilor interioare, o oglindă a conştiinţei, a izvoarelor de la care s-a inspirat el- folclorul și exprimarea în arta noastre populară. 

Starea de gândire, de încordare a atenției, sugerează faptul că lumina din afară intră doar printr-un singur ochi,.așa, cu un ochi închis  chipul artistului exprimă imaginea frământărilor din interiorul ființei sale. Coborâtă dintre crengile vibrânde ale  „pomului vieţii” o frunză devine lacrimă,iar alta este așezată pe bărbie, dându-i încredere, farmec-ambele au efectul neliniștii.Fața exprimă seriozitate, un spirit limpede,se poate vedea  o expresie senină ce reflectă claritatea minții de care este mare nevoie, pentru a lua decizii bune. Sprâncenele arcuite sunt ale unei persoane sensibile, sensuri neliniștitoare se desprind din privirile ochilor negri,nasul drept reflectă gândirea profundă,gura frumos desenată descoperă un bărbat interesant.Și-a împodobit haina-croială tip tunică- cu motivele covorului vechi oltenesc pe fond negru(nuanță prețuită de pictor,pentru a potența culorile calde) cu florile stilizate:narcise,albăstrele,maci, exprimă apartenența la o comunitate, la o regiune, arată o sare sufletească. Aceste simboluri ale reînvierii și înțelepciunii îl învăluie protector, ținând răul departe.

Bordat  de minuscule frunze galbene ca niște raze,chipul pictorului pare icoana unui om în care sălășluiește Dumnezeu, iar datorită efortului de curățire și de statornicire  devine sfânt. 

        Privind tabloul pictorului,pot spune așa:

              Dacă cineva m-ar întreba  ce te poate face fericit  cu adevărat? - aş răspunde fără nicio               ezitare: o privire.... o singură privire care să cuprindă un întreg Univers de gânduri şi sentimente.... nimic altceva.... tăcere...  și prin aerul dens al tăcerii să răzbată către mine acea privire care să-mi pătrundă în adâncul sufletului şi să-l inunde cu fericire!!!!!!!!

„Mă dumiresc acum, privind ce am făcut, că am vrut să pictez scoarțe românești, dar a ieșit o lume ciudată de existențe umane simplificate – păsări și fluturi, tot așa de stranii. Sensuri neliniștitoare se desprind din privirile ochilor negri, scufundați într-un ocean oranj, ori din capetele suprapuse. Rațiunea a dirijat o pictură senină – senină ca scoarțele românești. Pictorul secret din mine a visat la altceva – la misterul cosmic”. (Ion Țuculescu)

          

gen liric--poezia,,Dimineața”de Magda Isanos

Opera lirică este opera literară în care autorul  își exprimă gândurile și sentimentele în mod direct, utilizând numeroase procedee artistice -imagini artistice și figuri de stil.

-modurile de expunere tipice sunt descrierea și monologul liric;

-în text sunt prezente mărcile lexico-gramaticale ale eului liric -pronume și verbe la persoana I sau a II-a, singular sau plural, interjecții, verbe la mod imperativ;

-utilizarea numeroaselor procedee artistice: imagini artistice :vizuale, auditive, dinamice, olfactive și figuri de stil: epitete, metafore, comparații,personificări.....

-părțile de vorbire predominante sunt substantivele și adjectivele --specifice descrierii.

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

Titlul poeziei este un substantiv,,dimineața” care numește momentul  zilei al purității,al făgăduinței,e ora vieții paradisiace,al încrederii în existență,momentul care exprimă bucuria vieții.

    În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale poetei în mod direct.Își dorește să pătrundă  taina, misterul lumii,,frumoase”,pentru că n-a fost încredințată de existența admirației declarată de poeți-cei înzestrați cu imaginaţie şi sensibilitate.Dorința este uitată,fiindcă,,Dimineața”îi apare ca o ființă curată,pură-moment al luminii strălucitoare,al speranței. Jocul misterios și feeric al luminii crează un cadru de o mare frumusețe. Învăluită de aburii somnului,ce-i dau pacea eternă a firii,Dimineața devine balerina,dansatoarea urmărită de chipurile din tablourile de pe pereți.Camera se preface într-un salon de bal,petrecea bucuriei,iar sunetul cristalului limpde,pur este muzica în care se roteau luminile-fete- iluzii,năluci stârnite de imaginația unui moment al purității.sincerității,timpul promisiunii ,al speranțelor.Monologul din finalul poezie arată satisfacția poetei,al omului tânăr, de a se bucura de lumina începutului de zi care-i aduce numai bine,simțindu-se ca la Facerea Lumii.Sufletul poetei izbucnește într-un strigăt de fericire adus de timpul dimineții ,dorind ca acest timp să-i devină partener ,prieten,amic,părtaș în viață.

   În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric -o confesiune emoționantă prin verbele la persoana I „vreau,să descopăr,n-am crezut,am simțit,mă gândeam”. Prezența eului liric  în pronumele :,,mi,eu,mine” și în exclamația din final:omul trebuie să realizeze că nu trebuie să trăiască pentru a căuta bucurii, ci trebuie să ajungă să fie bucuros, pentru că trăiește fiecare moment ca UN ÎNCEPUT.

   În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poeta îşi exprimă emoţia începutului de zi. Astfel, imaginea vizuală luminoasă a dansatoarei-lumină este o iluzie a timpului trezirii din somn;imaginea auditivă  a sunetelor cristaline ale oglinzii devine muzica norocului adus de timpul dimineții.

Epitetele: „frumoasă,pieptănată,arcuit,tânăr”  transmit sentimentul bucuriei pentru viața dintr-o  nouă zi, este o binecuvântare pentru care omul este recunoscător luminii.Personificarea dimineții într-o ființă luminoasă, venită și plecată în invizibil,este descrisă ca o prezență luminoasă și miraculoasă.

  Eul liric își simte existenţa în lumina dimineții care-i încarcă sufletul cu bucurie, înțelepciune, răbdare, frumusețe, pace, iertare, unire.

  Limbajul artistic apare prin forma muzicală a textului, organizat în versuri cu măsură de 9– 10 silabe, rimă încrucișată , ritm trohaic.

   În concluzie, textul „Dimineața” este liric, deoarece, prin vocea  eului liric, poeta comunică în mod direct emoţii şi gânduri legate de dansul luminilor ,simțind fericirea din cupa dimineții , folosind un limbaj expresiv.

,,Vreau sã descopãr lumea, niciodatã

n-am crezut, cum spun poeții, cã-i frumoasã.
Însã astãzi, cu luminã pieptãnatã,
dimineața mi-a intrat în casã.

Fumegam de somn, când am simțit
pașii cuiva lângã perete -
ea dansa cu trupul arcuit
sub priviri mirate de portrete.

Cu picioarele goale ea pãșea,
în oglindã rãsuna cristalul,
dimineața strãmutase balul
fetelor-lumini în casa mea.

Si privind, eu mã gândeam: e bine
sã fii tânãr când afarã-i soare.
Zi frumoasã, îti voi pune legãtoare
dupã gât si-o sã te iau cu mine!”

                                                      

compunere--În pădure

 Lumina se desface în culori și mi se așază în pal­me. Albastru din văzduh, verde din pajiști, cără­mi­ziu de fag, alb și galben de mesteacăn. Îmi limpezesc ochii cu lumina asta: mă simt mângâiat, , li­niș­tit.

Îmi spun ca dintr-o poveste că fie­care arbore uriaş,bradul pe care-l căutam, s-a născut dintr-o să­mânţă aruncată de o zână şi fiecare palmă de pământ freamătă de viaţă,fiindcă  pe acolo a trecut calul năzdrăvan. Am ştiut că sunt pe drumul cel bun, când am zărit două ciute enorme, sărind prin iarba înaltă, trecând în salturi graţioase peste gardurile verzi.... un zvâcnet....o plutire lină în aer.... un zbor fan­tastic, în acea încordare sublimă. S-au oprit câteva secunde şi m-au privit fără frică, spunându-mi, parcă, că am intrat pe tărâmul lor, pe tărâmul lor al tinereții veșnice. Apoi iarăşi un zvâcnet şi iarba a unduit sub zborul lor. Deodată, am avut senzaţia stranie că toţi arborii mă pri­vesc., nu le vedeam ochii, dar cu siguranţă mă priveau. Şi parcă milioanele de frunze care foş­neau erau tot atâtea pleoape clipind.

M-am apro­piat de brazii aceia seculari să le-am mângâiat scoarţa. Mi s-au părut nişte bătrâni strânși într-un cerc,așteptând semnul unui zeu. La tot pasul, arbori scorburoşi, ca nişte case deschise, în care duhuri vin să locuiască un timp, pentru a se muta apoi în alt loc. Cu cât înaintam, pădurea devenea mai întunecoasă şi mai misterioasă, şi păsările cântau cu glasuri încântătoare. Ceva sălbatic se amesteca  cu frumuseţea şi delica­teţea locului,iar eu așteptam ca de oriunde să răsară o făptură,oricine. La picioarele mele furnicile aleargau în neştire şi câte o ciocănitoare, în culori fantastice, scobea fericită în putregai. Şi oriunde mi-aş fi îndreptat privirea, vedeam acest amestec de viaţă în îmbinări distincte şi clare. Încetul cu încetul, drumul s-a transformat într-o potecă de noroi, alunecos pe alocuri, acoperită cu frunze. Mai e de mers până la acel brad căutat cu înălţime  ameţitoare,voiam să-i ascult povestea într-un fel de vuiet neîncetat al pădurii.

Şi, deodată, văd pe poteca aceea îngustă… ceva. Ar putea să fie doar o pă­rere, dar după câţiva paşi, disting mai bine forma aceea.... şi nu, nu mi s-a părut: e chiar urma unei lăbuţe de urs. Şi e proaspătă! Şi unde este un ursuleţ, este de obicei şi mama lui. Iată-i lângă bradul căutat şi-atunci mi s-a părut că alţi şi alţi ochi mă privesc.Erau din poveste:ciutele,cerbul cu pietre scumpe,ursul păcălit,,cocoșul căutat,căprioara cu iedul,lupul singuratic.

 Vuietul pădurii a­vea un şuierat trist şi trosnete ciudate se auzeau din desi­şuri. Brusc, am în­ceput să percep fie­care detaliu, am început să fiu atent la fiecare pasăre ce îşi lua zborul, fie­care foşnet de frun­ze şi fiecare urmă din pământul moale.Cred că locul meu este mai departe,ele, vietățile ,au viața lor,eu doar le privesc și le respect existența acolo în verdele veșniciei....

tabloul,,Portret de fată”de Camil Ressu

Copilăria, inima tuturor vârstelor, cum o numea Lucian Blaga, este cu măiestrie iscodită şi prinsă în mrejele culorii, luminii şi umbrei de pictorii români, de-a lungul timpului.

În tabloul,,Portret de fată”,Camil Ressu a pictat  un interior cu pereții ușor colorați în nuanțele cărților de povești,unde lumina desenează un peisaj delicat de primăvară.

Așezată pe marginea unui pat,o fată își sprijină mâna dreaptă,pentru a se detașa de tot ce este în jurul său.Stă liniștită în fața unei ferestre ce pare un tablou viu colorat,dar a preferat să-și întoarcă privirea spre ceva sau cineva care îi deranja liniștea și de aceea este nedumerită, că este tulburată din starea de visare,de detașare. Este îmbrăcată într-o rochie largă cu mâneci lungi ce-i ascunde ființa firavă,iar culoarea albastru-cobalt este intensă cu reflexe violet, bulinele albe îi dau rochiei o oarecare nostalgie-bulinele sunt atrăgătoare pentru aspectul rochiei.  Aspectul ei este natural, părul  lung,castaniu și l-a strâns,dorindu-și o atitudine serioasă,imitând persoanele  mai în vârstă,dar și l-a legat,copilărește, cu o panglică,o fundă. Ochii mari,întrebători cu sprâncenele ridicate,făcând-o misterioasă, neștiind cel care o privește ce se ascunde în privirea ușor nedumerită. Gura delicată de copil nu va rosti niciun cuvânt,iar pielea feței luminoasă,îmbujorată este a unei fete timide.Firele de păr ce-i cad pe frunte sunt un fel de „antene” naturale prin care circulă energii vitale atât înspre corp, cât și dinspre el. 

Pictorul a desenat o fată ce-și întoarce capul spre cel ce o privește. Privirea ce o aruncă peste umăr stârnește semne de întrebare al  unui chip feciorelnic,expresiv,familiar.
         E supărată? … e uimită? … a fost neplăcut surprinsă de ceva? … ar fi avut ceva de zis, dar s-a răzgândit în ultima clipa?  … se află în impas? …de ce stă singură? nu pare să ia în seamă tot ce în jur se-întâmplă... privirea-i desprinsă de cele pământeşti...

 Datorită magnetismului tabloului, zonele luminoase și cele întunecate sunt delimitate și bine conturate, paleta de culori este redusă la doar câteva tonalităţi,  Finețea armoniilor cromatice sporeşte caracterul înclinat spre decorativ,tonurile sunt subtile,exprimând candoare şi inocenţă.

  Gama predominant rece- albastru-cobalt,gri,verde- este aşezată în pete neuniforme. 

Tăcerea fetei este un moment al misterului,este  ascultare,ea vorbește şi cu ajutorul tăcerii .....

sculptura,,SĂRUTUL”de Constantin BRÂNCUȘI

 Una dintre cele mai importante creații ale lui Constantin Brâncuși, ,,Sărutul( Le Baiser"), amplasată în cimitirul Montparnasse din Paris, este de foarte mulți ani obiectul unei dispute între statul francez și moștenitorii rusoaicei pe mormântul căreia se află sculptura,( În 1910, Tatiana Rașevskaia, o rusoaică exilată la Paris, s-a sinucis la vârsta de 23 de ani. În memoria ei, familia tinerei a cumpărat sculptura reprezentând un cuplu îmbrățișându-se, de la un artist român necunoscut în epocă. Era vorba despre ,,Sărutul( Le Baiser"), în prezent una dintre cele mai importante sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, care a fost amplasată pe mormântul rusoaicei, ca monument funerar.)

   Artistul spunea:,,.Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit. Pentru că fiecare lucrare a mea este generată de un asemenea simțământ lăuntric”...

,,Sărutul ”a reprezentat,, drumul spre Damasc”, izbutind pentru întâia oară să exprime esențialul.

,,Sărutul ”are rădăcini și în legenda indo-europeană a arborilor îmbrățișați, în simbolul zodiacal al gemenilor. Opera aduce o nouă dimensiune conceptului de sculptură(au fost create șase variante).

   Aceasta operă sculptată (în piatră de Marna)într-o manieră aparent primitivă, este a doua lucrare la care Brâncuși folosește tehnica tăierii directe,părăsind astfel modelajul. Lucrarea este executată în „tăiere directă”, cu urmele ciopliturilor accentuate, restul suprafețelor sunt cizelate. Cioplirea (tăietura directă) este adevăratul drum al sculpturii. Duritatea şi rugozitatea pietrei în care este tăiat cuplul din sculptura,,Sărutul” sugerează eternitatea sentimentului, dragostea care învinge moartea.

Îndrăgostiții sunt stânca însăși; ei nu mai există în alt spațiu sau în alt timp decât cel al iubirii lor.

 Este  îmbrățișarea celor doi îndrăgostiți, uniți într-un unic corp, formează un volum strâns, cu linii simetrice. Sculptura transmite ideea unei înlănțuiri și după moarte, ideea că dragostea învinge moartea.Cei doi devin o singură entitate :capetele se contopesc într-o singură formă,ochii li se apropie,încât privirile se îmbină ca-ntr-o oglindă în care se zăresc altfel decât se știau,brațele încolăcite redă modul ideal de a exprima afecțiunea, dorințele de bine, reflectă căldura sufletească,este acea îmbrățișare de la inimă la inimă. Brațele sunt asemenea simbolului infinitului,nodul eternității dragostei care generează un flux energetic benefic.

,,Sărutul” rupe tradiția, în sensul anulării senzației și analizei figurativului cunoscut; era noutatea esențialuiui, sinteza și concept, întrunite în forma sculptural, concretizată prin volum.

    Drumul spre Damasc: Saul(apostolul Pavel) se duce în alte orașe să-i caute pe continuatorii lui Isus. Acum el se află în drum spre Damasc. Dar, iată ce lucru uluitor se petrece pe drum: o lumină din cer strălucește dintr-o dată în jurul lui Saul, cade la pământ, apoi o voce îi spune:

-Saule, Saule! De ce mă prigonești? Bărbații care sunt cu Saul văd lumina și aud vocea, însă nu pot înțelege ce spune:

-Cine ești, Doamne? întreabă Saul. Ce trebuie să fac, Doamne?

-Eu sunt Iisus....

-Ridică-te și du-te în Damasc, spune Iisus. Acolo ți se va spune ce trebuie să faci.

Când Saul se ridică și deschide ochii, nu poate vedea nimic. A orbit! De aceea, oamenii care sunt cu el îl iau de mână și-l duc în Damasc...drumul spre Damasc înseamnă o altă perspectivă a vieții.

,,Dumnezeu este pretutindeni şi simţi asta când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, când te simţi umil şi când te dăruieşti. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esenţiale. Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.” (Brâncuși)

Când și-a simțit sfârşitul aproape, l-a chemat pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris, căruia, după ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, i-a mărturisit:

                              „Mor cu inima întristată, pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”. 

pictura--Autoportret de Vincent van Gogh

  (Autoportret   - o imagine pictorială, grafică sau sculpturală a unui artist, realizată de el cu ajutorul unei singure oglinzi sau a unui sistem de oglinzi sau se pictează așa cum se vede. Conține o evaluare a personalității sale, rolul său în viața publică și artă, declararea principiilor sale creative. Artistul poate fi prezentat în diferite variante, în diferite haine.

Autoportretul necesită arta artistului de autocunoaștere.

Autoportretul poate fi găsit în toate tipurile de artă: literatură, muzică, artă.
Se crede că genul de autoportret a fost dezvoltat în Renaștere. Înainte de apariția abstractizării, un autoportret a fost creat cu ajutorul oglinzilor - este un fel de narcisism.

Autoportretul este înțelegerea caracterului, atașamentele și înclinațiile, punctele forte și punctele slabe ale omului, opiniile asupra lumii, omului, naturii.)

    Autoportretele lui Vincent van Gogh sunt faimoase. Cele peste 30 de autoportrete( Între anii 1886 – 1889) au făcut ca pictorul să fie recunoscut drept un adevarat maestru al autoportretului.

 Motivele pentru care van Gogh a ales acest mijloc de exprimare artistică sunt numeroase: artistul  a folosit autoportretul atât pentru a se cunoaște mai bine, după cum însuși a exprimat, pentru a-și testa abilitățile artistice, cât și din punct de vedere material ( având în vedere că artistul nu dispunea de suficiente resurse, pentru a plăti modelele). Spera în egală măsură ca cineva, fie și un colecționar mărunt, să fie tentat de unul din aceste autoportrete de o sfâșietoare intensitate. 

În toate autoportretele, van Gogh are privirea ațintită către public,încruntată,tristă, însă ipostazele și culorile sunt cele care fac cel mai bine diferența.

 Pentru Vincent van Gogh, autoportretul era înainte de orice o formă de introspecție și o metodă de perfecționare a stilului, de care nu era niciodată mulțumit.

Chiar dacă se pare că este al fratelui  său,pentru că portretul corespunde fotografiilor lui Theo,pictorul l-a intitulat,,Autoportret”. Pictorul se reprezintă bust , în profil trei sferturi , pe un fundal albastru-turcoaz,nuanță ce exprimă o senzație de spațialitate,activat cu spirale dispuse ritmic , tratat în verde-veronez –privindu-l trimite la idei spirituale înaripate… și cobalt deschis,arătând  nostalgie spirituală, detașare, meditație spontană.

  În acest autoportret, ochii albaştri nu ascund durerea, părul castaniu reflectă blândețea,farmecul,seninătatea,iar barba roşcată este semnul personalității ,urechea are  conturul rotund.Este îmbrăcat într-o haină de culoare albastru-închis, proiectat pe un fond albastru. Albastrul care-l înconjoară are  forma unor linii învârtejite sau ondulate ca o flacără, ceea ce sporeşte impresia de vertigiu psihic- paletele cromatice folosite încearcă să surprindă printr-o tristețe copleșitoare. . Albastrul inundă tabloul aducând liniște,e albastrul mării de după furtună, al valurile ce nu s-au potolit cu totul…

 Haina, din care apare cămașa albă ,e aproape de aceeași culoare ca fundalul,dând o ambianță

 predominant albastră, conferă seriozitate, reverie sublimă ....ar putea fi o imagine senină.

 Pictorul are gura strânsă şi privirea fixă, sticloasă, privește în gol, cu gânduri știute numai de el, ochii au un cristalin de un albastru mai închis, aproape negru.

E un tablou al resemnării.

Impresionează contrastele dintre barba roșcată și nuantele înconjurătoare de albastru și verde.Înfățișarea vie a trăsăturilor încordate ale feței , jocul atât de bine ordonat al al întreruperilor legăturilor, raportul atât de echilibrat al diverselor planuri , toate indică un simț artistic suveran , oricât de tulburată și timorată ar fi fost rațiunea pictorului.

Van Gogh s-a portretizat în ipostaze şi stări de spirit deosebite. Totuşi, toate autoportretele prezintă unele asemănări: ochii exprimă o anumită tristeţe sau o anumită îngândurare;barba şi mustaţa, chiar dacă sunt îngrijite, sunt redate prin urme ale pensulei ascuţite de culoare, ceea ce sugerează o anumită frământare intimă;îmbrăcămitea şi fundalul autoportretelor, prin culorile lor similare sau contrastante, sunt menite să îndrepte şi ele atenţia asupra stării de spirit a pictorului.

  Acest tablou îmi dă certitudinea că, pentru van Gogh, moartea a fost o eliberare.

Seninul culorilor din ultimele tablouri, în care predomină albastrul, reflectă, de fapt ,seninătatea celui care, cândva, asociase floarea soarelui cu moartea în sine.

caracterizarea Piticului din ceas(Povestea ceasului cu inimă de Vladimir Colin)

De ce timpul nu mai are răbdare cu oamenii? Ei bine, iată adevărul…

,,....  Cum a ajuns acasă, ceasornicarul s-a pus pe treabă, a desfăcut cutia ceasului și a văzut că ceasul nu făcea tic-tac numai pentru că nu avea pitic. Nu știați? Păi sigur, pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia câte un pitic. El era cel care mișca roțile dințate și bătea cu un ciocănel, făcând tic-tac, tic-tic-tac... ehei, nu oricine era în stare să-l vadă! Nu-l puteau vedea decât cei care făcuseră nouăzeci și nouă de fapte bune – și încă și aceia îl vedeau cu mare, cu nespus de mare greutate. Dacă era atât de mic!... [...]Meșterul văzu, așadar, că ceasul cel minunat nu merge pentru că n-are pitic. [...] Dar ceasornicarul nu se sperie și nici nu se amărî. Se potrivea numai bine căci, iată, doar cu o zi în urmă cineva călcase din greșeală pe un ceas și – cum cel ce făcuse boroboața era un om mare și gras – ceasul se făcuse praf. Meșterul îl scosese mai mult mort decât viu pe bietul pitic al ceasului, care plângea cu lacrimi uriașe cât o gămălie de ac. Și-l vârâse deocamdată într-un sertar. [...]

— Piticuțule – spuse ceasornicarul, deschizând sertarul – ia te uită ce ceas a găsit tata pentru tine...

— Ura-a-a! strigă piticul și, de bucurie,își azvârli căciulița cât colo.

Apoi se grăbi să intre în noua locuință, unde se puse pe treabă de îndată, ciocănind cu multă tragere de inimă și făcând tic-tac, tic-tic-tac, așa cum numai un pitic vrednic poate să facă. [...]

Și măcar că meșterul așezase ceasornicul la vedere în vitrină și dăduse răvaș prin oraș, zilele treceau, fără să se ivească păgubașul. Dar, într-o zi, împăratul ieși la plimbare și trecând prin fața dughenei văzu în vitrină ceasul cu limbi de aur și cifre de pietre prețioase. ......n-a mai avut ce face meșterul și i l-a vândut. Iar împăratul a luat ceasul și l-a așezat binișor în sala tronului [...].

Din ziua aceea se petrecu însă un lucru tare ciudat. Primea, de pildă, împăratul pe câte un boier care venea să se plângă că-l necăjesc țăranii. Abia îi spunea împăratul: „Vorbește! Îți dau voie să vorbești o oră...“, că ceasul cu limbi de aur și arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă măcar gura.

Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe bo­ier că-i fură și ultima bucățică de pâine, împăratul îi spunea:

— Ei, vorbește și tu! Îți dau voie să vorbești o clipă...

Și iată că după ceasul cu limbi de aur clipa ținea, ținea și nu se mai sfârșea... Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă!

Dacă au văzut așa, s-au strâns boierii într-o zi și s-au dus la împărat.

— Măria Ta, nu se mai poate... Ceasul Măriei Tale ne face viața amară. [...] Nu mai putem trăi 

de răul lui.

Întâia oară nici n-a vrut să-i asculte împăratul. A doua oară tot așa. A treia oară, l-a chemat pe meșterul ceasornicar,pentru a repara ceasul.

 [...] (Meșterul luă așadar ceasul, îl duse acasă și-l desfăcu. Piticul ceasului stătea la datorie; nu dormea, nu căsca și ciocănea harnic tic-tac, tic-tic-tac.

— Ce-i, piticuțule? întrebă meșterul. De ce se plânge Măria Sa?

— Meștere, meștere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ține cu oamenii nevoiași și nu-i iubește pe boierii hrăpăreți... Atunci pun ceasul să meargă mai încet sau mai repede, după cum cred eu că-i bine.

Meșterul dădu din cap. Doar avea și el o inimă și-l înțelegea tare bine pe piticul cel inimos! [...] Și, cum se frământa el așa, deodată își aduse aminte că în orașul acela venise cu o zi în urmă un ceasornicar, despre care se zvonea că-i tare priceput. Se duse la el,pentru a-i cere sfat. 

— Las' pe mine! spuse acesta. [...]

Și, cum era un om rău, care ținea să-l bucure pe împărat, născoci un pitic de fier, atât de iscusit lucrat, încât putea face tot ce făceau și piticii adevărați. La fel ciocănea tic-tac, tic-tic-tac, la fel punea ceasul în mișcare, dar... n-avea inimă.

Tare s-au bucurat boierii și împăratul când li s-a înfățișat ceasul cu limbi de aur și pitic de fier. L-au așezat în sala tronului și de atunci din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiașii câte o clipă...

Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară rând pe rând în țara poveștilor și în locul lor fură așezați pitici de fier sau arcuri, lanțuri, pendule și cuci.”

   Fragmentul face parte din,,Povestea ceasului cu inimă”de Vladimir Colin, care are darul de a trece prin aventura lecturii,de a deosebi binele de rău.

   Pentru a caracteriza Piticul din ceas, autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.

               Caracterizarea directă este făcută direct de narator, precum şi de alte personaje.

    Din spusele directe ale naratorului Piticul este un cunoscător al meșteșugului tainic al ceasului.Salvat de un meșter ceasornicar dintr-un ceas care suferise un accident,își găsise adăpost într-un sertar.Intrat într-un ceas găsit,Piticul este bucuros și harnic să măsoare ritmul timpului.Ceasul cu pitic ajunge în sala tronului, unde un împărat ascultă vorbele oamenilor bogați și ale celor  nevoiași.Piticul din ceas devine un sfetnic ascuns al împăratului:reglează ceasul în ritm rapid pentru bogații care se plâng, contrar adevărului,iar pentru sărmanii care-și duc o viață grea prelungește,milos,timpul ,astfel încât durerile lor să fie înțelese și ascultate.Piticul inteligent,isteț,binevoitor avea,,o inimă”plină de bunătate,iubire-cupa care se umple de haruri divine.Meșterul înțelege că timpul dorit de împărat este contrar celuia măsurat de Pitic și se adresează unui alt meșter.Piticul cel bun este înlocuit cu un Pitic de fier-inflexibil,dur,iar ceasul devine un instrument al răului.

                  Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special comportamentul şi vorbele personajului, dar şi chiar din numele lui care-l definește.

  Piticul din ceas este înțelegător,mărinimos  față de suferințele,mâhnirile ,întristările nevoiașilor.Mărturisește meșterelui că inima sa vibrează numai la necazurile oamenilor,că acestea trebuie ascultate. Încearcă prin inima lui  bună să prefacă necazul în bucurie,în ceva bun. 

 În acest fragment,autorul povestește întâmplările la persoana a treia, acțiunea fiind desfășurarea unui crâmpei de viață,când o ființă minusculă,neînsemnată ,cunoscătoare a tainelor lumești ajută cu inteligență și bunătate,compasiune pe cei sărmani ce-și căută dreptatea.

  Limbajul este de  poveste,preferat al copiilor: cuvinte simple, care nu-și pierd sensul de bază,astfel că prin intermediul căutărilor neobosite ale Piticului, dornic a găsi împlinirea, se găsește dorința  umană de a descoperi sensul profund al existenței:

    În jurul unui om bun timpul curge altfel, lumina poposește mai mult, spațiul însuși se ondulează.

Antiteza în care sunt prezentați cei doi pitici este asemenea dintre bine și rău:cel bun privește cu duioșie, vorbește cu iubire și dăruiește cu drag; cel rău are gândurile și faptele  care conduc la distrugere, furie, ură,nedreptate

  Modurile de expunere:narațiunea și dialogul,iar finalul prezintă dispariția piticilor înlocuiți cu,,cuci”nepăsători,singuratici;cu lanțurile robiei-este  graba de a măsura altfel timpul.

poezia,,Drum în iarnă”de Tudor Arghezi

  

,, Decembre, ca un paradis

De marmuri și scântei,

Hlamida și-a deschis,

Și dintre tei,

Un vaiet lin de clopoței

Suspină-abia, ca-n vis.

Deasupra nopților s-a-ntins

Legendă ideală,

Și nu e suflet neatins,

Oricât de stins,

De diafana ei petală,

În care să nu fi descins

Lumina siderală.

E feerie de argint

Cristalizat în țurțuri lungi

Și pe cît ochii ți-i alungi,

Pe cât ajungi,

E marmur alb, neprihănit,

Pustiu și nesfîrșit.

În umbra lămpilor cernite

Se varsă vis în cupe noi,

Și capetele mult iubite

Se-nvecinesc pe nesimțite,

Ca niște frunze de trifoi.

Feți dulci, o clipă-ndrăgostiți,

Pe-atîta farmec și senin,

Fiți, cel puțin,

Voi, fericiți !”

 Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul transmite în mod direct sentimente și gânduri prin intermediul imaginilor artistice si al figurilor de stil.

                            Trăsăturile genului liric:

          -prezența eului liric prin verbe, pronume personale ( eu, mie, imi, mi, mă, m, noi, nouă, ne, ni) și adjective pronominale posesive ( meu, mea, mei, mele, nostru, noastră, noștri, noastre) la persoana I, numărul singular și sau plural.

           - adresarea directă prin verbe, pronume personale ( tu, ție, îți, ți, voi, vă, v), adjective pronume personale ( tău, ta, tăi, tale, vostru, voastră, voștri, voastre) la persoana a II-a, numărul singular și sau plural.

            - prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil, care oferă expresivitate textului. Imagini artistice ( vizuale, auditive, statice, dinamice ( motrice), cromatice) realizate, transfigurate prin figuri de stil : ( metaforă, epitet, hiperbolă, personificare, enumerație, inversiune, repetiție, comparație).

             -descrierea tip tablou sau tip portret cu caracter subiectiv, ca mod de expunere predominant.

   Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

    Titlul ilustrează tema, reprezentând o încercare de fixare a unui reper temporal –iarna-

 luna decembrie-decembre-forma regională,dar și pronunția în limba franceză.Calea de intrare în lumea albului,a zăpezii,a poveștilor,a visului este o trăire de iarnă,de neliniște,de frigul din suflet.

    În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului,descriind în mod direct un peisaj de iarnă ireal,paradisiac –iarna anotimp,iarna ca trăire a sentimentelor,a zilelor trecute.

Poezia se deschide cu imaginea vizuală a paradisului hibernal imaginat  rece, de gheață cu licăriri, care-și cuprinde sub mantia regală armonia ființei și a lumii. Din magia teiului romantic ecoul,,clopoțeilor”cu sunete tânguitoare ,,suspină”ireal în armonia lumii-este sunetul de purificare.

Semn al vieții,lumina-strălucirea astrală-aduce, printr-o rază gingașă, descoperirea misterului din,,legenda ideală”-plăsmuiri fantastice ale speranței,care-n vraja nopților emoționează sufletul inocent.Peisajul de basm este imaginar,visat,culoarea dominantă a tabloului este albul-argintiu  hibernal strălucitor,într-un tărâm vrăjit,un spațiu plin de vibrații luminoase,conturat de coloanele țurțurilor.Privirea nu poate cuprinde albul nesfârșit marmorean al priveliștii.Tabloul are, pe lângă atributul nobleței și pe acela al luminiscenței.Într-o atmosferă obscură,o lumină,,cernită”tristă se risipesc dorințe nemărturisite ale căutătorilor de Credință, Speranță, Dragoste și Noroc.

Finalul poeziei este o adresare directă către,,feți”-cei curați, nepătați, imaculați asemenea anotimpului dominat de liniște,ce-și duc traiul într-un  un timp de clarificare ,iar albul atât de prezent le aduce gânduri pure și creatoare.Vocativul,,feți dulci” are valoare afectivă, putând exprima îndemnul de a trăi clipa.  Este o perioadă de introspecție, contemplare, de navigare către eul interior,iar ei se schimbă în interiorul ființei lor.În IARNA lor VIAȚA încă există, dar locuiește în locuri întunecate și tăcute,,în umbra lămpilor cernite”.

      În al doilea rând, textul este liric, fiindcă există un eu liric. Acesta îşi face simţită prin  pronumele ,,ți;voi”;prin verbele la persoana a2a: „alungi,ajungi,fiți”, descrierea conturează legătura dintre poet și un apropiat imaginat ,pentru a-l face părtaș la imaginea anotimpului din natură,dar și din viața omului. De asemenea, se simte prezenţa eului liric şi în exclamaţia din final prin care transmite îndemnul către armonie și iubire în viață.

   În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Tabloul iernii este static, alcătuit din imagini vizuale ce  se derulează lent, create de o privire parcă visătoare, contemplativă, melancolică .          Expresivitatea este realizată prin figuri de stil:epitete simple:,,lin,neatins,diafană,siderală,de argint,alb,neprihănit”arătând frumusețea și puritatea anotimpului,a unei lumi închipuite; comparațiile:,,ca un paradis,ca-n vis,ca niște frunze de trifoi”exprimă melancolia trăită în visare.          Imaginea vizuală a iernii de poveste,grandios spectacol, apare în spațiul vast al naturii exprimat prin cuvinte din câmpul semantic al iernii:,,decembre,clopoței,țurțuri,feerie de argint.” Nearticularea substantivelor indică faptul că localizarea nu este precisă, limitele vizuale ale cadrului lărgindu-se, tinzând către infinit.

 Imaginea  auditivă-personificatoare:,,vaiet lin de clopoței suspină” este discretă, prinsă în vraja decorului alb.Culoarea predominantă a peisajului din natură,dar și din viață este albul argintiu completează puritatea și transparența atmosferei. În această amplă imagine arhitecturală, cuvintele aduc sugestii de lumină – de sunet , de mister maiestos, nemărginit.

 Prezentul verbelor folosit des în poezie amplifică trăirea poetului în spațiul hibernal al naturii și al sufletului omului.

     Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură neegală,rimă încrucișată şi ritm iambic.

    În concluzie, textul este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct emoţii şi gânduri legate de iarnă, folosind un limbaj expresiv ,înțelegând că noi,oamenii trebuie  să fim asemenea copacilor ce știu să traverseze o iarnă. Ața cum trec viscolul, gerul, furtunile, fulgerele, înghețul, ninsoarea și vijeliile, așa trec și vicisitudinile vieții.( Nu uita asta niciodată și nu lăsa  să se stingă,,lampa”aprinsă cu speranța că va lumina negurile vieții).

poezia--O stradă cu sentimente de Ana Blandiana

Strada mea e ca toate străzile de pe pământ:
Casele sunt așezate una după alta în rând.
Unele mai frumoase,
Altele mai urâte
(Că te și miri)
Unele mai grase,
Altele mai subțiri;
Unele mai murdare,
Altele mai curățele.
Și împodobite cu câte și câte
Înflorituri și modele.

    Vila cu iederă și obloane închise,
    Unde și-au făcut cuib rândunelele
    Doarme adânc și visează
    Că e din nou tânără și frumoasă.
    Și că vântul îi flutură, albe, perdelele.

        Peste drum, căsuța mică, mică,
        Albă și cu mușcate în ferești
        În care locuiește o bătrână peltică,
        O pisică și o furnică,
        Spune toată ziua povești;

               Casa din colț, cu etaj și balcon
               E atât de încrezută
               Că nu vorbește nici chiar cu blocul de beton
               În care se mută
               În fiecare zi câte o familie,
               Care face gălăgie
               Mereu,
               În timp ce în fiecare geam infim
              Apare câte un bărbat în maieu
              Strigând „Liniște, vrem să dormim!”.

                    Puțin mai încolo sunt două clădiri
                     Înalte și subțiri
                    Construite deodată,
                    Din oțel și granit
                    Care toată ziua se ceartă
                    Pentru că fiecare
                    Vrea să fie fără asemănare,
                    Iar ele seamănă leit.

                          Apoi mai e casa aceea cu aleea de zgură
                          Scârțâitoare
                          Piticul de gips și cocoșul de fier,
                          Care e invidioasă și rea de gură,
                          Și cea mai mare
                          Bârfitoare
                          Din cartier.

                                Dar cine-ar fi în stare
                                Să înșire
                                Toate sentimentele caselor de pe strada mea?
                                Ar trebui o carte mult mai mare
                                Și o povestire
                                Despre cu totul și cu totul altceva.

                                                      Pe când eu abia reușesc să inventez
                                                      O poveste cu maidaneze și maidanezi.

Textul descriptiv este un text în care sunt prezentate trăsături particulare, informaţii despre personaje / persoane, obiecte, fenomene, locuri etc. Descrierea poate apărea atât în textele literare epice, lirice sau, mai rar, dramatice, cât şi în textele nonliterare. Descrierea literară este un mod de expunere care constă în prezentarea plastică, prin intermediul limbajului artistic, a unor personaje, peisaje, locuri, interioare, fenomene, a unei perioade de timp sau a unei epoci. Descrierea literară poate fi făcută din perspectiva naratorului sau personajului în textul epic, eului liric în textul liric şi a autorului sau personajului în textul dramatic.

Tipurile descrierii literare sunt:

-portretul: descrierea unui personaj, fie prin trăsăturile exterioare ale acestuia (portret fizic), fie prin caracterul lui (portret moral), fie prin îmbinarea acestora

-tabloul:descrierea unei privelişti, a unui peisaj, a unor scene din viaţa socială, a unor aspecte din anumite medii.

   Poezia este o descriere a unui mic univers în care casa este refugiu și protecție,o axă între cer și pământ.Ca-ntr-un film cu desene animate o stradă obișnuită își însuflețește casele,dându-le însușiri omenești.Dintr-odată casele devin ființe cu calități:,,frumoase,subțiri,curățele”;cu defecte:,,urâte,grase,murdare”;decorate cu ornamente,podoabe și obiecte diferite.

O casă veche cu ochii,,obloanele”închise pare că doarme asemenea unei ființe ce-și retrăiește în vis tinerețea,când dorințele,aspirațiile căutau realitatea,adevărul,iar acum rândunelele  îi aduc reînnoirea,renaşterea.

  Într-o căsuță a poveștilor, florile de mușcată vestesc locul prieteniei adevărate:cunoașterea,cumpătarea, liniștea –este un loc al istorisirilor din vremurile știute și neștiute.Apariția,,casei din colț cu balcon”-este a unei ființe îndrăznețe,ce se dorește deosebită pare nestatornică alături de,,blocul de beton”-persoană rece,neprietenoasă,de nepătruns,zgomotoasă, lângă figuri neplăcute cu tonuri răstite.Dar pe stradă sunt și,,clădiri”asemănătoare unor  persoane mândre ,dar certărețe ,dificile,deși sunt identice se doresc unice,fără pereche.

Aspectul casei,,cu aleea de zgură”este neplăcut,apare ca un chip întunecat,strident,mincinos,împreună cu piticul secretos și cocoșul vigilent.

  Finalul poeziei este neașteptat,pentru că poeta mărturisește că nu poate descoperi toate sentimentele ascunse în sufletul caselor-ființe.Glumește recunoscând că a născocit,a imaginat doar ,,o poveste”despre cei hoinari,nestatornici ce nu au o,,casă”,trăind sentimentul instabilității al neadevărului.

Sentimentele ascunse în sufletul ființelor din casele unei străzi sunt diferite: prietenie,inimă deschisă,sensibilitate,căldură,optimism,fericire,încredere,încântare,dar și:neîncredere,dezamăgire,neliniște,invidie.

               Exprimarea sentimentelor produce schimbări miraculoase în viețile oamenilor. Vor exista mereu sentimente pe care niciun om nu le poate descrie în cuvinte.