de ANUL NOU

 Noapte dragă așteptată,

Cu speranțe de schimbare,
Clopoței vestesc în poartă.
Ce ne-aduce anul oare?..

       Bat clopote în zare pline de speranță
       A venit schimbarea anului lumesc
       să deschidă viața cu a ei poartă aurită,
       sa zburați spre visuri, cu drag vă doresc!

                                   Să vă fie anul plin!!!!!!!!!!!!!!

Vechiul an s-a sfârșit! Prima zi a Noului An este ziua de naştere a fiecărui om,care-și dorește să lase trecutul să se risipească singur. Anul Nou a pus stăpânire pe orologiul Timpului.Jurnalul fiecărui om  simte că  i se va scrie o pagină nouă.  Vorbele noului an au sensuri noi, optimiste. Se va  deschide o carte nouă a unui început plin de speranță.

                                          Bine-ai venit, An nou!...

                                                                    Bine-ai venit...

,,Geamandura”--piesă de teatru de Tudor Mușatescu(fragment)--gen dramatic

 

 

                                  Actul I,tabloul 1

  Personajele:

            REMBRAND,tânăr,pictor robust și talentat

            ALAGREC,un băiețandru de 15-16 ani

            ZEISS,fotograf

             (Un petec de faleză. în apropierea Mangaliei. La ridicarea cortinei, Rembrand, în faţa şevaletului, termină de pictat drumul către Mangalia. Alagrec, aşezat pe un bolovan alături, priveşte pe Rem­brand lucrând şi cântă la muzicuţă, un vals marinăresc.)

REMBRAND :  Ce făceai acolo ? 

 ALAGREC : Mă uitam...

REMBRAND : La ce? 

 ALAGREC : La tabloul dv. 

 REMBRAND : Dar nu te­-ai uitat toată  ziua la tablou ? Nu te­-ai mișcat nicio clipă de lângă mine tot timpul cât am lucrat.

ALAGREC : Da, dar acuma mă uitam  cum vine seara pe el. (Cu un gest onest şi neforţat.)

 Pe dumnealui!...  Parcă e de adevărat,zău!... Şi parcă  noaptea iese din culorile lui, tot aşa  cum iese, aici, din culorile pământului.  (Arată cu un gest larg împrejurul lui.)

ZEISS (apare în uşa cortului): Cine zici,  mă, că iese din culorile pământului ?

ALAGREC : Ea ! Dumneata râzi de mine,  dacă spun ! Ştiu eu !...

REMBRAND (reflexiv) : Puştiul a spus  un lucru foarte important... (Un timp  mic.) Foarte important !

ZEISS : Care ? 

REMBRAND : E inutil să-ţi­ repet, fiindcă tu tot nu pricepi... E în legătură  cu arta... Cu arta adevărată..

ZEISS : Ce ? Chestia cu întunericul care  iese din culoare ?

REMBRAND (crezând că vrea să-­l ironizeze) : Da, da !

ZEISS : Sunt absolut de aceeaşi părere...  Pictura ta are viaţă, măăă! Are lumina  vieţii în ea ! Şi pictura, înainte de toate  şi dincolo de orice, este o artă a luminii... 

REMBRAND : Unde ai citit tu ce spui ? 

ZEISS : Nicăieri ! Ţi-­am tradus numai  ce-­a spus confratele tău, maestrul Alagrec.(face un gest către băiețandru)

REMBRAND : Sunt convins că are talent  la pictură...

                                                                                   (Tudor Mușatescu,,Geamandura”)                                                  

Genul dramatic cuprinde operele literare scrise pentru a fi reprezentate pe scenă, dialogul fiind modul de expunere predominant; acţiunea se dezvoltă în jurul unui conflict dramatic; textul dramatic se organizează în acte, scene sau tablouri, având o aşezare specifică în pagină; de asemenea, sunt prezente indicaţiile scenice(didascaliile) care au rolul de a fixa decorul şi de a marca atitudinea, comportamentul personajelor.

În acest fragment dialogul este modul de expunere predominant, este o înlănţuire de replici ale celor trei personaje: pictorul Rembrand, fotograful Zeiss şi băiețandrul Alagrec;numele lor sunt doar porecle.

Rolul indicațiilor scenicelor este de a prezenta personajele: cine sunt, cu ce se ocupă, care este vârsta, aspectul lor fizic,astfel Rembrand este prezentat cu un detaliu fizic şi unul moral:este tânăr,robust pictor talentat. Indicaţiile scenice fixează cadrul întâmplărilor:acţiunea se petrece pe plajă, aproape de Mangalia.Apoi se oferă date despre atitudinea şi comportamentul personajelor,gesturile lor, dovedindu-se a fi mijloace importante de caracterizare a personajelor.
Pe plajă este instalat şevaletul lui Rembrand. În timp ce acesta lucrează, alături de el, pe un bolovan, stă Alagrec, un băiat de 15-16 ani, cântând la muzicuţă.
Pictorul se arată nedumerit în privinţa insistenţei cu care băiatul se uită la tabloul pe care tocmai îl terminase,nu-nțelege care ar fi motivul acestei insistenţe, din moment ce Alagrec nu se mişcase de lângă el toată ziua și-i urmărise în permanenţă gesturile.
Băiatul îşi motivează comportamentul, comentează cu pricepere imaginea nopţii reflectată în tablou, naturaleţea picturii, surprinzându-i pe Rembrand şi pe fotograful Zeiss. La insistenţele celor doi, Alagrec ezită să-şi continuie spusele, gândindu-se că Zeiss, ironic de felul lui,va râde de el. Rembrand accentuează ideea enunţată de băiat despre la impresia de viaţă adevărată desprinsă din pictură.
Spre nedumerirea pictorului, şi Zeiss face un comentariu interesant în privinţa relaţiei dintre arta adevărată şi viaţă. Apoi, în acelaşi stil ironic, Zeiss spune că afirmaţia lui nu face altceva decât să clarifice comentariul băiatului. Din toate acestea, Rembrand trage concluzia că Alagrec are talent la pictură.
Dintre cele trei personaje, Rembrand este deosebit prin numele său care poate fi asociat cu cel al renumitului pictor olandez. Portretul moral al pictorului se completează cu câteva trăsături, desprinse în mod indirect, din fapte, vorbe, gesturi, relaţia cu celelalte personaje şi nume. Faptele sale şi atitudinea demonstrează că este preocupat de ceea ce face, că nu renunță până nu-şi duce munca la bun sfârşit. La ridicarea cortinei, Rembrand se află în picioare în faţa şevaletului şi termină de pictat un tablou ce reprezintă drumul către Mangalia. Este echilibrat şi cumpătat. Atitudinea lui Alagrec de a privi cu insistenţă tabloul îl miră, dar nu reacţionează impulsiv; îi ascultă răspunsul şi meditează asupra a ceea ce spune acesta. Firea sa echilibrată se evidenţiază şi din vorbe: Puştiul a spus un lucru foarte important... Foarte important!
În relaţia cu prietenul său, fotograful Zeiss, demonstrează că şi el ştie să fie ironic. Neîncrezător, atunci când Zeiss se exprimă asemenea unui critic de artă, îi răspunde cu ironie: ,,Unde ai citit tu ce spui?”Cei doi se tachinează, dialogul punând foarte bine în valoare prietenia lor solidă.
Comportamentul faţă de Alagrec arată şi alte trăsături morale ale lui Rembrand. Pictorul îi ascultă cu atenţie comentariile, ceea ce demonstrează că nu este deloc îngâmfat, dimpotrivă, este modest şi preocupat de spusele băieţandrului. Îi apreciază ideile şi trăieşte cu bucurie revelaţia faptului că Alagrec are talent. Aşadar, el nu are doar calităţile unui pictor valoros, care permit asocierea cu pictorul olandez, ci şi pe cele ale unui om modest, prietenos, sensibil şi plin de viaţă.

     Ceva interesant:

   “O geamandură are un rost precis în viața mărilor și a oamenilor de pe ape. Ea trebuie să arate vapoarelor care călătoresc pe potecile lichide ale vietii, prin strigătul ei proiectat în beznă, cum și pe unde trebuie să intre în porturile lor firești…”Tudor Mușatescu

   Deși piesa se termină foarte trist,eu,spectator, voi ține minte cuvintele lui A-la-grec care subliniază importanța artiștilor care ne fac nouă viața mai frumoasă:

                    “Viața nu poate trăi fără greierii ei”.

Piesa ,,Geamandura”este un omagiu adus ,,greierilor”, adică artiștilor care, prin cântecul lor, aduc fericire omenirii. Sacrificiul pentru oameni și pentru fericirea lor este o valoare atât de nobilă, încât poate să încapă doar în inimi foarte mari. Aceste geamanduri care îți călăuzesc drumul prin întunericul vieții sunt persoanele a căror pasiune este omenirea și fericirea ei. Dacă le ai lângă tine, apreciază-le. Dacă ești chiar tu o astfel de geamandură, îți mulțumesc că exiști. 

=Carl Zeiss a fost unul dintre liderii industriei fotografice din Europa la mijlocul secolului al XIX-lea, a realiza microscoape şi alte instrumente medicale.

=Rembrandt, supranumit maestrul luminii, este unul dintre cei mai mari artişti baroci ai picturii şi gravurii secolului al XVII-lea, un geniu universal. A trăit în perioada denumită adesea „epoca de aur olandeză”, în care cultura, ştiinţa, comerţul şi puterea politică au atins apogeul. Viaţa sa a fost însă marcată de un parcurs descendent - de la fericire şi succes în tinereţe, ca prestigios pictor de portrete, la tragedie şi ruină în ultimii săi ani.

de CRĂCIUN cu bucurii pentru voi!!!!!!!!!!!

 

Visul unei nopți de iarnă…

  Orice om visează altfel în nopțile lungi de iarnă…și-n vis se făcea că din ceruri mâini uriașe cern norii albi adunați din glaciar spre pământ și atunci…spre pământ începe baletul: la început, vijelios mânat de viscolul venit tocmai din nordul arctic.Apoi pământul dezgolit de verdele și de arămiul toamnei,cu vietățile și zburătoarele ascunse sau plecate,cu oamenii înfrigurați și grăbiți este luat într-un dans lent,amăgitor,viclean… de fulgii grațioși,fără a vedea că sunt transformați în statui albe,în moși Crăciuni.Totul e alb,drumurile devin alunecoase,copacii par,în nopțile întunecoase, fantome,căutând secrete ale pământului ce doarme,urmărind secunda înghețată a timpului.

  Și-ntr-o astfel de noapte, o stea  a vestit un miracol și de-atunci Iarna cu albul ei ,cu cenușiul cerului lipsit de soare, cu brazii împodobiți de colinde,cu obrajii înghețați și cărări strâmte printre nămeți este așteptată de toți oamenii dornici de viață,de visul spre nemurire…

       Urare:     

                          Colindele  pentru Moș  Crăciun  încep sub zăpezi pe o cărare

         a magilor,cu sania zburând prin ninsoare,cu mama împletind colăcei,

         cu mireasma dulce de Iisus născându-se în iesle…și bradul scuturând

         arginturi.Veniți să fiți cuprinși de colindele mărturisite-n roua datinilor!

              În ziua luminării,când steaua a vestit nașterea sufletului curat,

         învelit în trupul rănit de drumul pătimirii,ne înălțăm sufletul-clepsidră în dorința veșniciei…și…colindăm iubirile cu bucurii,tristețile cu lacrimi…        

          Ne urăm și vă urăm s-avem și s-aveți suflet de stea și soare,de iubiri de viață,de ani fără sfârșit.

[e acesta un colind de-mbrățișare pentru momentul

                            când gândurile noastre se strâng și parfumul bradului vă învăluie întru mulți ani fericiți și verzi].

    

                                               CRĂCIUN cu bucurii!!!!!!!!!sărbători frumoase!!!!!

(pe blogul meu găsiți multe scrieri de Crăciun....citiți-le!!!!!!!!!)

un test interesant (de citit în vacanță!!!!!)

 

Textul 1

,, Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea... Hora e în toi ... Locul geme de oameni ... Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie. Zăduful ațâță sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la asfințit.

Cei trei lăutari cântă lângă șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat... Sub tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someșana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite ... Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i îmbrățișează pe toți ... Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după două-trei versuri o sfârșește într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor ... Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare... La câțiva pași de pâlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind, șoptindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în râsete silite. La urechi și în cosițe au și ele buchețele de vâzdoage pestrițe și în mână câte un mănunchi mai mărișor pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie. Printre fete se mai rătăcește și câte o nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap, gata să intre în horă dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace. Mai la o parte mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. Copii neastâmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă, fură florile fetelor și fac haz când victimele îi ocărăsc sau se înfurie.”

                                                                                                              (Liviu Rebreanu,,Ion”) 

Textul 2

,, Ziua iei Româneşti, sărbătorită pe 24 iunie, de Sânziene, este o ocazie să ne amintim de tradiţiile noastre şi să înţelegem de ce nu avem voie să le abandonăm. A-ţi uita tradiţiile e mai grav decât a-ţi uita istoria, pentru că istoria nu are nici vechimea, nici profunzimea care izvorăşte din tradiţie. Istoria ţine de lumesc şi de raportul cu ceilalţi.

  Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sine şi cu absolutul întruchipat în sufletul unui neam.

Aşadar, de ce avem nevoie de tradiţii? Pentru ca să ne amintim de noi înşine, pentru că să nu ne pierdem într-un no man`s land în care suntem cu toţii la fel, pentru că nu mai suntem în niciun fel.

  Dincolo însă de rolul ei de prezervare a indentităţii, tradiţia dă seama de bine, adevăr şi frumos, virtuţile clasice fără de care existenţa noastră nu mai denotă umanitate. Binele conservat prin tradiţie este cel al moralităţii, al distincţiei dintre bine şi rău, mai clare şi mai percutante decât ar putea-o face orice altă învăţătură. Adevărul tradiţiei este, în mod similar, cel descoperit şi dezvoltat prin experienţa neamului şi poate fi regăsit uşor în proverbele populare vechi. Este un adevăr moral, după cum binele descris de tradiţie este unul al adevărului care luptă împotriva minciunii şi a falsităţii. În cele din urmă, tradiţia este cea care păstrează frumosul autentic, aşa cum îl găsim în ia românească.

Spre deosebire de modă, portul românesc nu îmbrăca doar trupul, ci şi sufletul. Ce haină modernă se compară cu firul cusut de mână şi ornat cu drag şi suflet în portul tradiţional? De aceea se purtau haine noi de Paşti şi de Crăciun, pentru a sărbători înnoirea lăuntrică. Dar toate aceste înţelesuri se pierd dacă nu avem grijă de tradiţie, iar sufletul nostru devine mai sărac şi viaţa mai urâtă.

 Până la urmă, tradiţia ne duce înapoi şi ne reface legătura cu moştenirea lăsată de adevăraţii întemeietori. Niciunde nu regăsim, de exemplu, urma dacilor precum în căluş, în care putem citi demnitatea şi vigoarea neamului. Tradiţia este aşadar chiar mai mult decât o seamă de virtuţi, este calea prin care să ne redescoperim demnitatea, prin care să ne afirmăm valoarea şi prin care să stăm cu capul sus. Un neam ca al nostru, care deţine o asemenea comoară, nu are voie să fie umil şi aplecat, indiferent cum ne-ar dori unii şi alţii. Tocmai de aceea avem nevoie de tradiţii, ca să ne aşezăm la locul care ni se cuvine şi care nu este mai prejos decât cel al altor neamuri. Ba chiar dimpotrivă”...

                                               (Bogdan Diaconu, ,,De ce avem nevoie de tradiţii”)

        Cerințe:

==Consideri că referirea la ,,ie..istorie...tradiție”este importantă pentru definirea neamului românesc(text 2)?

  Tradițiile sunt un element esențial al culturii noastre, ne reamintesc că suntem parte a unei istorii care ne definește trecutul, ne transformă în oamenii care suntem astăzi și în cei care vom deveni mâine.Avem nevoie de tradiții,pentru a ști din ce neam venim,pentru a înțelege binele,adevărul.Tradiția înseamnă frumosul adevărat în ia românească,în portul popular, care nu îmbracă doar trupul,ci și sufletul,iar firul cusut de mână şi ornat cu drag şi suflet ajută la o înnoire interioară a omului.Tradiția ne duce spre trecut, ne reface legătura cu istoria,cu moştenirea lăsată de înaintași.

Consider că respectând tradițiile,învățăm ce este demnitatea,măreția,ne știm ca popor locul ce ni se cuvine între neamurile din jur. Ia românească,dansul călușarilor,obiceiurile aduse prin tradiție și istorie,unele chir din vechime, de la daci  sunt şi trebuie să rămână simboluri naționale, elemente care să ne evidențiază trăinicia și continuitatea noastră ca popor.

==Asociază fragmentul din romanul ,,Ion”cu un alt text literar,prezentând o asemănare și o deosebire între ele.

Hora exprimă ideea de coeziune armonioasă ce cuprinde oameni, mişcări, cer, pământ, cântec în acelaşi timp.

   În romanul,,Ion”descrierea horei este o pagina memorabilă,, toată lumea satului este prezentă, duminica, in curtea Todosiei.Jocul traditional,,Someșana” prin vigoarea flăcăilor și candoarea fetelor, prin pitorescul lăutarilor, reprezintă un act al descătușării energiilor. Elementele naturale amplifica semnificatia si importanta evenimentului,nucii batrani fac umbră și răcoare. Soarele trimite căldură și culoare ciudată,ca fiind,,ingalbenit de necaz",iar printre frunze răzbesc cateva pete albe. Cercul horei reprezintă centrul lumii satului, unde toată lumea se distrează și se destine cântând și dansând.

   Tot Liviu Rebreanu descrie asemănător o altă horă ,,Ciuleandra”în romanul cu același nume.Spre deosebire de hora din,,Ion”care începe în ritm viu, hora de aici pornește lent,cumpătat. Jucătorii se adună în ritmul ușor al lăutarilor,iar,când oamenii s-au încins puțin, muzica începe a se înteți, ritmul jocului se accelerează. La ,,Someșana” se joacă în horă dar și în perechi,aici,jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc lăutarii.Când muzica se întețește, devine zvăpăiată, sălbatecă,picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri,tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. În ambele hore pașii sunt săltați și iuți, pornesc într-un vârtej.În hore se aud chiote la care încearcă să răspundă alte strigăte.La,,Ciuleandra” zidul viu al jucătorilor se avântă,încovoindu-se,strângându-se ca un șarpe fantastic,până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte, care se zvârcolește pe loc un răstimp, ca apoi, pe neașteptate, să se destindă ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor.La,,Someșana” cu cât ritmul crește,cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, sar pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi pleznesc zgomotos cizmele cu palmele.În,,Ciuleandra”,șiragul de jucători,flăcăi și fete,se repede mai furtunos ca un vârtej strâns ce se încolăcește,se desface,se strânge într-un vălmășag de trupuri zdrobite,apoi brusc cântecul se frânge și îngrămădirea de tineri se risipește într-un hohot de râs sălbatec.Natura toată pare a fi străbătută de un cutremur al pământului. Aici,natura nu e liniștită,văile se umplu ca de un cutremur, parcă furia patimii omenești ar fi deșteptat până și instinctele de amor de mult înțelenite ale pământului.

     Alte fragmente în care apare hora pot fi:

la Ion Creangã în,,Amintiri din copilărie”

la  George Coșbuc în ,,Nunta Zamfirei”

==Ești jurnalist la revista școlii și iei un interviu unui meșter popular întâlnit la Muzeul Satului,pentru a afla ce reprezintă arta populară pentru el=secvență descriptivă,narativă,explicativă. 

Despre ceramica tradițională, despre cum recunoaștem obiectele autentice și care sunt etapele pe care le parcurge lutul, pentru a se transforma într-un veritabil obiect de artă tradițională am vorbit cu un meșter popular întâlnit într-o vizită la Muzeul Satului.M-am apropiat,l-am salutat pe omul ce-mi părea un magician în fața ,,roții olarului”,a lutului frământat de mâinile lui și l-am rugat să-mi povestească despre minunile ce erau alături,amabil,mi-a răspuns la următoarele întrebări:

    Cum recunoaștem un vas de autentic, produs de un meșter autentic?

Sunt câteva modalități prin care se recunoaște autenticitatea ceramicii:

-toate vasele au pe spate semnătura meșterului sau o ștampilă tipărită în lut cu numele meșterului și locația.Apoi ceramica mea nu este niciodată decorată pe exterior, ea trebuie să conțină simboluri specifice precum: cocoșul, pupăza, peștii, șarpele casei, copacul vieții, spicele de grâu, spirala, boboceii de trandafir, frunza, coada de păun, flori, struguri, casa tradițională, Soarele și unele motive religioase, precum crucea sau troița. Toate simbolurile sunt pictate doar prin culorile pe care le socotesc tradiționale: alb, cărămiziu, maro, galben, verde și albastru.

   Povestiți-mi despre etapele pe care le parcurge lutul, pentru a se transforma într-un veritabil obiect de artă tradițională.

Printre primele etape se enumeră procurarea pământului de oale... nu orice lut e potrivit.Cel mai potrivit lut pentru această ceramică se află într-un deal știut numai de meșteri. Acesta nu se găsește la suprafată, ci la o anumită adâncime de 2-3m. Prelucrarea acestuia se poate face în mai multe feluri, fie bătut cu maiul până se formează o turtă, apoi este mărunțit,călcat în picioare și frământat cu mâna..să știi -este o muncă foarte grea. Unii apelează la un malaxor electric, ceea ce a ușurat munca meșterilor, iar plusul de energie îl aplică în artă. Urmează formarea ,,gogoloțului’’!!!adică  un bulgăre de pământ frământat ce este pregătit și apoi poziționat pe roata olarului, pentru a i se da formă și a se crea un obiect. Totul constă în centrarea bine pe taier,discul acestuia,astfel se evită  strâmbarea sau deteriorarea formei....mâinile mi le umezesc în permanență. După ce obiectul a fost finisat, este tăiat de pe taier cu ajutorul unei sârme și este pregătit pentru uscare și decorare.

Uite așa-- și îmi arată un obiect poziționat cu fața în jos pe taierul care de data aceasta este acoperit cu o pânză, pentru a preveni stricarea marginilor,îl voi centra și îl voi finisa cu ajutorul pieptănului de răzuit--o bucată de metal, ce este folosită de la centrul piesei către exterior.

În această etapă meșterul își pune ștampila și se fac găuri pentru prinderea vaselor pe perete, iar apoi este lăsat cel puțin 2 săptămâni la uscat.

Următoarea etapă,poate voi veni să mai văd, este prima ardere a obiectului de lut la temperatura de aprox. 800 °C, care durează 10 ore. După 2 zile când obiectele s-au răcit, se iau din cuptor, se smălțuiește fiecare piesă și se așază din nou în cuptor, pentru arderea finală, până când temperatura atinge 1000 °C. După alte 2 zile obiectele pot fi scoase din cuptor și vor fi gata de utilizare.

   Cred că-l voi vedea la următoarea expoziție!Povestiți-mi despre tehnica decorării obiectelor. Ce instrumente folosiți?

Eu pun culorile în coarne de vită, care au în partea cea mai îngustă fixată o pană de gâscă, prin care curge lin culoarea. Pentru decorare am,,ajutoare”,care aleg un obiect ce a fost pus la uscare naturală 2-3 zile, pe care eu împreună cu,,ajutoarele”: tineri pictori,elevi realizăm un fundal de o singură culoare. În acest moment, fondul acoperă tot interiorul farfuriei și următorul pas este adăugarea spiralei,simbol al cunoașterii lumii, ce stă la baza multor decoruri tradiționale; pictarea modelului se va începe repede, pentru a evita usucarea fundalului. Spirala este realizată, după ce obiectul a fost situat și centrat pe taier, se începe de la mijlocul obiectului și se va termina pe marginea sa. După ce spirala a fost realizată,fiecare dă frâu liber imaginației.

   Spuneți-mi cum decurge procesul arderii lutului?

Arderea ceramicii se realizează în cuptorul cu lemne(sau cuptorul electric). Cuptoarele pe lemne au o înălțime de aproximativ 1.5 metri. Focul necesar arderii poate ajunge în jur de 1000 °C, pentru a menține cărămizile la o temperatură așa mare. Vasele trebuie așezate, pentru a ocupa cât mai puțin loc, greutatea să fie distribuită uniform, iar suprafața de contact să fie redusă cat mai mult posibil. Mijlocul cuptorului trebuie lăsat cât mai liber pentru a facilita trecerea focului, însă nu prea mult, astfel obiectele din margine nu se vor arde complet. Pentru a se evita asta, după ce vasele au fost aranjate tip ,,solzi de pește’’ în cuptor, pe deasupra se va realiza un fel de capac din cioburi, acest lucru va ajuta focul să rămână suficient de mult încât arderea să fie în parametri

   Cum ați descrie arta pe care o practicați? Care este crezul dumneavoastră ca artiști?

Olăritul,moștenit din vechime,de la daci, este arta prin care transformăm un simplu pământ într-un obiect unic,iar decorarea îi oferă o poveste. Practic în fiecare vas de ceramică,pe care-l vezi aici, se află o părticică din sufletul, iscusința și imaginația mea de artist.

     Vă mulțumesc pentru că mi-ați răspuns și vă rog să mă primiți pe mine și prietenii mei ca,,ajutoare”în vacanța de vară.Până atunci vă las să creați minunății ale artei noastre populare românești.

 

citiți un text interesant

 

,,De ce un dosar despre „cei şapte ani de acasă“? Pentru că în urmă cu 20-30 de ani, sintagma se referea strict la bunele maniere, la a-ţi învăţa copilul să salute, să spună „te rog“ şi „mulţumesc“. În plus, un copil bine-crescut nu răspundea obraznic, nu ieşea din vorba părinţilor, de multe ori trebuia să fie un soi de păpuşă vie care să se încadreze bine în decorul familial. Deseori, copilul era plimbat, ca un exponat de muzeu, pe la rude sau pe la alte familii cu copii, pentru ca părinţii să se afişeze cu el, să se mîndrească şi să lase loc de comparaţii cu alte progenituri, mai puţin reuşite. Totuşi, acest copil interacţiona foarte puţin cu „lumea exterioară“, cea din afara căminului unde părinţii erau de regulă o prezenţă constantă, nu ca acum. Pînă să meargă la şcoală – de fapt, prima sa ieşire adevărată „în lume“ unde trebuia să-şi demonstreze „cei şapte ani...“ –, el comunica cu foarte puţini oameni din afara mediului familial, în general vecinii, copiii de pe stradă sau din spatele blocului, în cel mai bun caz copiii de la grădiniţă (părinţii îşi dădeau copilul la grădiniţă doar în cazuri extreme în care chiar n-aveau cu cine să-l „lase“, însă de regulă era crescut acasă sau „la ţară“ de bunici).
Aşa că pe atunci exista o delimitare foarte clară între primii şapte ani din viaţa copilului pe care şi-i petrecea „acasă“ şi următorii ani în care era încredinţat în mod obligatoriu unei instituţii, respectiv şcoala. După şapte ani, părinţii pasau de fapt responsabilitatea – eu am contribuit pînă aici, copilul meu e plin de virtuţi, şcoala va educa mai departe. De aceea, „cei şapte ani de acasă“ aveau o altă semnificaţie şi implicau lucruri mult mai restrictive decît astăzi. Altele sînt, însă, cerinţele pentru copilul actual. De obicei, pînă la vîrsta de 7 ani, el trebuie să ştie deja să citească şi să facă operaţii de aritmetică simple (pentru a nu se face de rîs la şcoală, unde toţi copiii ştiu deja), să o rupă un pic pe engleză (franceză sau germană), să fi luat deja cîteva lecţii de pian, actorie, pictură etc., să fi mers deja la dansuri şi înot (sau un alt sport) ş.a.m.d. Astfel, el iese frecvent din mediul familial şi ia contact cu diferiţi profesori, cu o grămadă de alţi copii şi implicit cu părinţii lor. Ca să nu mai punem la socoteală contactul cu bonele, pe care mulţi părinţi le schimbă ca pe şosete pentru că „nu corespund“. Aşadar, copilul e forţat să comunice în diferite moduri, iar comunicarea în sine a căpătat alte valenţe şi totul se întîmplă într-o mare viteză. Doar un exemplu: copilul modern atinge pentru prima dată un computer la 2-3 ani, iar la 4-5 ani joacă deja joculeţe interactive. Un copil de 5 ani din mediul urban ştie deja ce e acela un iPhone, o tabletă, un laptop. Copilul nu mai este de multă vreme acea păpuşă vie care se potriveşte în decor, e un copil „conectat“ la multe medii şi lumi (unele virtuale), încurajat să se exprime (uneori poate prea mult), să fie creativ şi să iasă învingător în competiţia permanentă cu alţi copii de vîrsta lui (uneori chiar şi hainele pot face diferenţa!). Astfel, s-a ajuns de la copilul pet – animăluţ simpatic de casă, la copilul superhero. În această nouă ecuaţie, mai contează „cei şapte ani de acasă?”

                                              (Adina Popescu, Copilul superhero,text preluat din Dilema veche.ro)

 

 

test: ,,Scatiul și stăpânul său”

 

,, Aș vrea să prind aici silueta unui scatiu și să-mi liniștesc părerile de rău de a mă fi despărțit de el. Îl botezasem în glumă Boris, dar aspectul lui n-avea nimic comic, cu penele moi și mărunte, colorate așa de delicat, și, mai ales, cu căldura mereu vibrantă ce se degaja din trupul mic...

Îl făceam să ia parte la frământările mele, și nu o dată am vorbit cu el, i-am spus necazurile sau speranțele. De Anul Nou am adus în cameră un mic brad, de care am legat lumânărele, câteva bomboane învelite în hârde poleită și un Moș Crăciun. La colivia lui Boris am agățat niște flori și i-am pus smochine. I-am cumpărat, ca dar deosebit, și o piuliță în care se sparg ușor semințele. Numai noi amândoi am ascultat cele douăsprezece bătăi ale ceasului care vesteau un alt an. Și nu mă simțeam complet singur.

Când a venit primăvara și am văzut afară frunzele și păsările așa de vesele, m-am hotărât, cu infinită părere de rău, să-i dau drumul lui Boris. Să se bucure și el ca ceilalți toți, să-și croiască o casă, să-și facă familie. Despărțirea a fost tragică. L-am obligat la mai multe încercări de zbor prin cameră și apoi l-am luat cu mine la Cernica, în păduricea de lângă mânăstire, unde nu mai sunt pisici aprige. (O! Uitătura pe care i-o îndrepta uneori motanul Emil și care mă îngheța și pe mine!) În fața unui copac cu frunze bogate am început să-l desfac pe Boris din cutioara unde fusese pitit și unde tremura de groază. Pe lângă mine, împrejurul pomului, se adunaseră o mulțime de călugări, apariție stranie, în hainele lor lungi, cu bărbile de toate formele și culorile, și cu toții păream că oficiem cine știe ce slujbă bizară.

Adio, Boris, frate!… Am simțit în mână pentru ultima oară căldura lui, și s-a dus pe prima cracă. Apoi, în timp ce noi îl priveam ținându-ne răsuflarea, a început să sară printre crengi, pe frunze, tot mai sus, cu sărituri mici, crezându-se poate încă închis în colivia mică. Și deodată a pornit-o într-un zbor falnic spre mândria și tristețea mea, peste pădure, departe, dispărând în zare.

Adio, Boris, frate!… Ce se va mai întâmpla cu tine? Poate că vei începe o dragoste aprinsă cu o păsărică tot așa de dulce… Sau, nedeprins cu spațiul, vei căuta zadarnic colivia; nu vei ști să-ți găsești mâncare și vei muri de foame; nu vei ști să te aperi de păsările rele și te va strivi una din ele… Sau vei pleca odată cu tovarășii tăi, când frunzele vor începe să îngălbenească, spre soare, spre țările fermecate”…

                                                                           (fragment,,Scatiul și stăpânul său” de Anton Holban)

 

 

==rolul repelelor temporale din primul text,ilustrând cu o secvență;

(Indicii temporali(de timp) arată momentele în care se desfăşoară acţiunea. 

 Se pot referi la:

    -momentul în care se petrece un eveniment;

    -durata momentului;

    -ordinea (cronologia)petrecerii evenimentelor;

  Acești indici de timp pot fi evidențiați prin:

   -timpul la care sunt utilizate verbele;

   -prezența complementelor circumstanțiale de timp;

   -prezența unor termeni aparținând câmpului lexical al timpului;)

Timpul Anului Nou este momentul când omul și pasărea sunt împreună,se simt prieteni într-o atmosferă de sărbătoare cu podoabe și daruri.Următorul moment este primăvară,momentul naturii vesele,dar emoționant al despărțirii celor doi:pasărea este eliberată,își va croi așa cum este firesc drumul în natură:,, m-am hotărât, cu infinită părere de rău, să-i dau drumul lui Boris... după mai multe încercări de zbor prin cameră.”

Timpul perfect compus creează impresia unei afectivităţi mai puternice, mai pronunţate, creează impresia unui joc al destinului.

==Consideri că stăpânul a procedat corect eliberându-l pe Boris?

Sigur că a procedat corect,omul știe că o pasăre se naşte liberă,singura ei dorință este să zboare.Chiar dacă se simțea iubit,Boris tânjea după libertate.Chiar dacă îl simțea prieten, a înțeles nevoia de libertate a scatiului, viața în colivie înseamna o lume mică, departe de înălțimile cerului,de sălbăticia naturii unde  văzuse lumina zilei și simțise tentația absolutului.S-a despărțit cu greu de scatiul-prieten,confident,a fost o adevărată ceremonie,dar a înțeles că locul păsării este în natură.L-a văzut nehotărât,timid,fără sprijin,apoi cum s-a înălțat falnic dispărând în zare. Departe de om,de colivi,de singurătate va găsi zborul liber, independența.

==Asociază fragmentul din,,Scatiul și stăpânul său” său cu un alt text literar

Aș putea asocia fragmentul cu lectura,,Cum e lumea” de Veronica Niculescu,dar mi-am amintit că aceeași autoare a scris,,O vară cu Isidor”, de Veronica D. Niculescu.

În cele două cărți este vorba despre libertate și prietenie: între un narator,o fetiță şi două păsări diferite: un scatiu,un condor, se dezvoltă legături greu de explicat, păsările dezvoltând un comportament aproape omenesc: naratorul i se destăinuie scatiului,amăndoi petrec Anul Nou;fetița aduce condorul nefericit acasă,descoperă lucruri fascinante despe el,fug amândoi la munte,pentru a-i reaminti păsării locul de unde a plecat.Cei doi oameni eliberează păsările,cu regrete și lacrimi,după ce le reînvață zborul: scatiul este eliberat în păduricea de lângă mânăstirea Cernica;condorul, la Sinaia.Zborul spre libertate al lui Isidor este emoționant:,, privind înainte, privind în sus și în jos. A întors capul spre mine, l-a scuturat ușurel de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, apoi a deschis larg aripile.”; Boris,scatiul,, a pornit-o într-un zbor falnic spre mândria și tristețea mea, peste pădure, departe, dispărând în zare.”Cei doi autorul și fetița au înțeles nevoia de libertate a păsărilor,  viața în colivie înseamnă o lume mică, departe de înălțimile cerului,de sălbăticia naturii unde  văzuse lumina zilei și simțise tentația absolutului.Cei doi oameni urmăresc păsările cu bucuria că ele vor fi din nou libere, dar și teama pentru ceea ce va urma și, în special, regretul că a pierdut un prieten.

 

                     O învățătură pentru mari și mici:

Există în lucrarea Cercul mincinoșilor a lui Jean-Claude Carrière o poveste persană de origine sufi, a cărei acțiune se petrece în vremea înțeleptului rege Solomon. Un om a cumpărat o privighetoare cu un glas minunat și a pus-o într-o colivie. Avea grijă ca pasărea să nu ducă lipsă de nimic, iar privighetoarea îl răsplătea cîntîndu-i ore în șir. Apoi s-a întîmplat într-o zi că omul a dus colivia pe balcon, și o altă pasăre s-a apropiat de colivie și i-a șoptit ceva privighetorii, care, din acea clipă, a amuțit. Omul, care iubea atît de mult cîntul păsării, a fost cuprins de amărăciune. Nu se putea împăca nicicum cu tăcerea păsării. Deznădăjduit, omul a luat pasărea și s-a dus la regele Solomon, care știa limba necuvîntătoarelor. L-a rugat pe rege să o întrebe pe pasăre de ce nu mai cîntă, iar păsărea i-a spus lui Solomon povestea ei, cum i se întinsese o capcană în care căzuse numai din cauza propriei lăcomii, cum păsărarul care o prinsese a vîndut-o la tîrg, trezindu-se apoi în colivia acestui om, de care se rugase zi și noapte să îi dea drumul. Însă ea nu avea de unde ști că omul îi lua tînguirile drept cîntece de bucurie și de mulțumire. A aflat asta abia în ziua cînd a venit la ea, pe balcon, o altă pasăre și i-a spus să nu mai plîngă pentru că tocmai plînsul este cel care o ține captivă în colivie. Și așa a ajuns, dintr-odată, să tacă. Solomon i-a tălmăcit omului vorbele păsării, iar acesta s-a gîndit că la ce bun să mai țină în colivie o pasăre care nu mai cîntă. Și i-a dat drumul.

 Cam asta li se întîmplă uneori și oamenilor: cuvintele îi țin captivi, tăcerea,discreția,considerașia pentru sine,sinceritatea îi eliberează.

 

 

 

 

 

 

un alt test și mai ușor și mai interesant

Textul 1

,, Se leagănă şi astăzi, când vântul suflă-n frunză,
Sus pe stejar-nălţată, căsuţa din copac.
Cu gazda mea bătrână ce bine mă împac!
îi duc bolnavu-mi suflet, de oameni să-l ascunză,
Un suflet ce să uite trecutul nu putu
Și care jalnic bate mereu la altă poartă,
Un suflet ce iubirea nehotărât îşi poartă
Din loc în loc, zadarnic: O, vindecă-mi-l tu!

Tu, sora cea mai bună cu aripa şi ramul,
Primeşte-l la fereastra de cer cu ciocârlii.
Tu, nelegată încă prin grele temelii
De ţărînă prăfoasă, dă-i să-şi serbeze hramul
Pădurea, şi văzduhul, şi vântul, la un loc -
Și ruptă din pârjolul apusului de soare,
Făcând din creangă-n creangă, viu, flacăra-i să zboare:
O veveriţă roşie cu coada ei de foc.”

                                 (,,Căsuța din copac”de Ion Pillat)                                       

Textul 2

,,Fără îndoială,există în lumea ertiștilorcase care au propria legendă,împrumutată de la oamenii excepțională care au trăit,fie și pentru scurt timp,acolo...Uneori,urmele locatarilor,celebri sau nu,se mai pierd,din pricina deselor mutări.Se spune că,dacă schimbi locul,schimbi și norocul.Dar motivele pentru care artiștii ăși schimbă locuința sunt cele mai diverse.Un artist japonez,pictorul Hosukai,a avut 93 de locuințe de-a lungul vieții,pentru că,spun biografii săi,avea alte griji decât curățenia.Pe la 1900,și bucureștenii aveau grija mutatului cu chirie,așa cum se vede din schițele lui Caragiale,el însuși un chiriaș cu bagajele pregătite de mutare.De la Sfântul Gheorghe,oamenii își căutau locuințe răcoroase pentru vară,iar toamna,de pe la Sfântu Dumitru,începeau căutarea unor imobile mai călduroase.

  Scriitorul Ion Creangă a locuit în mai multe case.Foarte cunoscută este casa din Humulești,astăzi o suburbie a orașului Târgu Neamț,locul nașterii sale.Creangă a locuit aici de la naștere,din 1837,până în 1846,apoi cu întreruperi,până în 1855.Construcția din bârne de lemn,cu acoperiș de șindrilă,are două încăperi micuțe și o tindă.Prin grija lui Nicolae Iorga,casa din Humulești,în care au locuit membrii familiei până în 1859,a fost restaurată pentru prima dată în 1937,însă a trecut și prin alte restaurări în 1960,1975,1988.Astăzi,acest loc adăpostește o valoroasă expoziție permanentă,care cuprinde mărturii din viața scriitorului:fotocopii ale manuscriselor lui I.Creangă,cărți poștale cu autograf și fotografii,diverse ediții ale operei sale.

  Bojdeuca ieșeană este asociată firesc cu personalitatea lui I,Creangă.În Iași,aproape de strada Sărăriei,la Bojdeucă,în Țăcău/Țicău,a locuit I.Creangă între anii 1872 și 1889,când a scris mare parte a operei sale,,,Amintirile din copilărie” și,,Poveștile.”Bojeuca în care și Mihai Eminescu a fost găzduit adeseori are două camere dispuse de o parte și de alta a unui hol.Multe dintre obiectele care au aparținut scriitorului sunt expuse,pentru a fi admirate de vizitatori:masa de lucru,cu pagini scrise de Creangă,lampa,călimara,nisipernița,folosită pentru a absorbi exesul de cerneală,etc.Din cerdacul plasat în spatele casei,se văd Ciricul și dealul Șorogari.Legenda spune că Mihai Eminescu ar fi scris aici primele versuri din poezia,,Sara pe deal”,inspirat de nopțile înstelate.Bojdeuca lui Creangăeste prima casă memorială din România.Casa a devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918 și a fost restaurată în 1942 și în 1985.O curiozitate este faptul că primul muzeograf a avut dreptul să lșocuiască într-o anexă a casei,în stânga intrării,împreună cu familia sa.Casa este înscrisă astăzi în lista monumentelor istorice,având codul IS-IV-m-B-04328 și este cel mai vizitat muzeu din Iași.

   Se poate spune că orice casă păstrează o parte din sufletul celui care a trecut pe acolo.Nu este de mirare că,vizitând aceste case memoriale,vizitatorii își pot da seama în ce măsură opera unui artist păstrează ceva din atmosfera locului în care a apărut inspirația.”

                  (,,Casele vieților noastre”,volum colectiv de:              A.Blandiana,A.Bittel,D.Mihăilescu,M.Pillat,R.Paraschivescu;prefața:Ioana Pârvulescu)

=care este emoția transmisă de poezie?

 Casa este un loc al sufletului,un locaș magic între cer și pământ,spațiu al statorniciei,,sus pe stejar”,un refugiu al omului.Dar ,,căsuța din copac” este locul mic,nelegat de pământ,nestatornic,clătinat de dureri,de speranțe zadarnice,de ,,vântul”,destinul instabil,schimbător ca și sufletul omului.,,Căsuța din copac”devine  adăpostul,refugiul unde își ascunde sufletul îndurerat,,bolnav”,căutător de iubire.Se întoarce din drumurile vieții,din căutări cu regretul trecutului,cu sentimentul dezrădăcinării,al desprinderii de viața adevărată și atunci ,,căsuța” devine un altar unde se roagă de vindecarea sufletului.Adresarea directă, către locul intim de sprijin,de avânt sufletesc: ,,Tu, sora cea mai bună cu aripa şi ramul”este rugămintea de a fi primit sufletul îndurerat de iubiri neîmplinite.Rugăciunea din,,căsuța”,,nelegată prin grele temelii”,loc nestatornic,va cuprinde întreaga natură,va deveni,,o flacără”,un foc distrugător și purificator,ca,o veveriţă roşie cu coada ei de foc”,simbol al supraviețuirii,al norocului,fericirii.

   Poezia exprimă melancolia,nostalgia omului rătăcitor prin lume,dezamăgit de încercările vieții și care își găsește refugiul în locul supraviețuirii,unde speră să găsească echilibrul dintre gândire,acțiune,noroc.

=asociază poezia lui Ion Pillat cu un alt text literar,prezentând o valoare culturală comună,prin referire la câte o secvență relevantă din text. 

Întâmplător m-am gândit la poezia lui Eminescu,,Peste vârfuri.” Ambele poezii sunt o confesiune lirică,poeții mărturisesc direct propriile sentimente și stări sufletești, de la nostalgie la nefericire, (fapt demonstrat de folosirea pronumelui la persoana I singular).

În ambele poezii există o reîntoarcere:,,căsuța” și,,codrul” sunt o poartă, ca o trecere pe alt tărâm prin intermediul vântului și al cornului. ,,Peste vârfuri”exprimă un loc nedefinit, care sugerează starea de tristețe și de nesiguranță a poetului, poetului fiind sfâșiat de doruri și de regretul pentru timpul ce s-a scurs,marcând trecerea tinereții,neîmplinirea uibirii și a fericirii; căsuța din copac”este un loc magic între cer și pământ, un refugiu al omului, nelegat de pământ,nestatornic,clătinat de dureri,de speranțe zadarnice,de  ,,vântul”,destinul instabil,schimbător ca și sufletul omului.Călătoria în timp și spațiu adâncește starea de înălțare a eului liric,de desprindere de zbuciumul terestru și de pătrundere într-un spațiu al înaltului.

=Scrie un text narativ în care să prezinți o întâmplare petrecută în timpul vizitei alături de colegii de clasă la bojdeuca lui Creangă-un dialog de patru replici,o descriere.

Am ajuns în Ţicău,un vechi cartier al Iaşului, la distanţă doar de 1 kilometru de Piaţa Unirii (inima oraşului),într-o zi cu soare,care probabil a răsărit dimineața ,fiindcă am râs spre cer ca Nică. Ca să ajungem la bojdeucă,eu împreună cu colegii mei-excursioniști,am coborât mai multe scări străjuite de copaci verzi și umbroși și am ajuns.  

Ne-am oprit și am privit bojdeuca,iar unul dintre colegi,nedumerit a exclamat:

-Bojdeucă!!!adică cum bojdeucă?

-Adică o casă mică,un cuib,sărăcăcioasă!i-a răspuns ghidul,ivit ca din pământ lângă noi.

Și așa era bojdeuca,o căsuță cu patru ferestre,ochiuri sub formă de cruce: două aflându-se de o parte şi de alta a uşii de la intrare şi celelalte două pe partea opusă a casei. Acoperişul din draniţă (în solzi de peşte - scânduri mici de brad) este însufleţit de două elemente simbolice: hornul pe care iese fumul şi cahleaţa (sau lucarna), un fel de ochi fermecat prin care respiră această vietate ciudată.

Căsuța are doua odăi, una este bucătaria, în care Tinca,soția scriitorului, prepara pentru Creangă tot felul de bunătăți înecate în smântână. Aici ne simțim ca în paginile ,,amintirilor”,la Humulești, cu cuptorul și hornul de care se agățau motocei de lână ,,de crăpau mîțele jucăndu-se" și cu scaunele și masa ,,ca de copii".

Cealaltă camera este locul unde Creangă și-a scris minunatele povești, povestiri și amintiri.

În cele două încăperi răcoroase, găsim expuse obiecte originale ce au aparţinut lui Ion Creangă, precum: mobilierul autentic de secol al XIX-lea, fotografii personale cu rude şi prieteni, colecţii ale revistei “Convorbiri Literare”, cărţi cu autograf, tabachera de argint, călimara cu toc, nisiperniţa, scrinul, documente originale semnate Gheorghe Eminovici, icoane din secolul al XVIII-lea (una dintre ele amintire de la mama povestitorului), Bucoavna - unul din primele abecedare şi multe alte mărturii.

Cele două camere sunt despărțite de un coridor lung și îngust care duce la cerdacul ,,de din dos". Acum cerdacul este închis, pe vremea lui Creangă însă era deschis și destul pe părăginit.

De aici se deschidea o vedere largă asupra Tătărașului și a dealurilor Ciricului și Șorogarilor. Pe aceste dealuri hoinărea împreună cu Eminescu și alți prieteni. Acum imaginea este schimbată, case noi și moderne au apărut pe dealurile cândva golașe. Ghidul ne-a spus că mai demult pe aceste dealuri erau stâne, iar seara se vedeau focurile și se auzea bucuiumul cântând, întocmai ca în poezia,,Sara pe deal."

-De ce a ales marele scriitor să locuiască aici?am întrebat uimit.

-Pentru că i se potrivea sufletește,se simțea ca acasă,își amintea de copilărie,doar Ozana,apa curgătoare îi lipsea,îmi răspunde ghidul și,întorcându-mă, mă uimește figura lui:cel de la venire era tânăr,acesta de lângă mine este un bărbat înalt,,spătos, voinic, cu faţa rotundă şi bălană, ochii mari, albaştri, cu privirea limpede şi isteaţă.Seamănă cu o fotografie din cele văzute.Aș vrea să-l întreb,dar el îmi șoptește zâmbind:,,Cine sunt? „Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut”.

Ieșim în curtea bojeucii și mă opresc în fața statuii ce îl înfăţişează pe Creangă privind spre Bojdeucă şi ţinând de umeri doi copii,parcă omul de adineauri se mutase acolo,iar din copacul de alături se aude un glas:pu-pu-pu!și toți strigăm:e pupăza din tei!!!!

 

            vă amintesc poezia,,Peste vârfuri”de Mihai Eminescu:

,,Peste vârfuri trece lună,
Codru-și bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată?”

 

un alt test ușor și mai ales interesant

 

TEXTUL 1

 ,,Ce schimbătoare e la munte
Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.

Și-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Așa-s poeții uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cerești
Și, când nici nu te-aștepți, deodată
Să-ți bat cu degetu-n ferești...

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, - ș-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”

                                   (Dimitrie Anghel,Curcubeul)

   TEXTUL 2

BOLTA CEREASCĂ

      ,, Bolta cerească cu puzderia ei de stele a aprins imaginația oamenilor din momentul în care ei și-au ridicat conștient ochii spre cer. Cunoașterea cerului, una din problemele de bază ale astronomiei de poziție, înseamnă în primul rând cunoașterea constelațiilor, grupări de stele concepute în vremuri imemoriale.

CONSTELAȚIILE

         Pentru a fi mai ușor de recunoscut, stelele vizibile cu ochiul liber au fost grupate pe zone, astfel încât desenul obținut să semene cu figuri de oameni, animale sau obiecte. Cu timpul desenele au fost înlocuite cu figuri geometrice simple, care se obțin unind cu linii drepte anumite stele ale constelației. În prezent, o constelație este asociată cel mai adesea cu o suprafață de pe bolta cerească, exprimată în grade pătrate de cer, o grupare aparentă de stele, care, unite printr-o linie imaginară, se aseamănă cu un anumit obiect, animal, zeu, etc.. Numărul constelațiilor a variat în decursul timpului de la 48 la 131.  Printr-o convenție internațională încheiată în anul 1922 la un congres al Uniunii Astronomice Internaționale, numărul constelațiilor a fost stabilit la 88 și în același timp, figurile constelațiilor au fost înlocuite cu simple suprafețe pe sfera cerească, suprafețe trasate după anumite reguli care cuprind vechile imagini cu care erau asemuite constelațiile.

DISTANȚE ȘI DIMENSIUNI UNGHIULARE

           Pentru o orientare facilă pe bolta cerească este foarte util să aproximăm distanțele dintre corpurile cerești,adică să putem măsura(în grade),distanțele aparente dintre acestea.Bolta cerească pare o sferă,observatorul aflându-se în centru acestei sfere.Dacă o stea se află în apropierea liniei orizontului,unghiul sub care este ea văzută este aproape nul,iar dacă steaua se află exact deasupra capului(la zenit),unghiul dintre direcția observator-linia orizontului și observator-stea este de 90 grade.Pentru a măsura orice alt unghi intermediar,vom folosipalma sau constelația Ursa Mare.

Pentru majoritayea oamenilor,raportul dintre lungimea brațului și diametrul mâinii este constant,adică pentru fiecare dintre noi,atunci când întindem brațul,palma sau pumnul,acestea vor ocupa același număr de grade pe cer.

Ursa Mare este,probabil,cea mai cunoscută constelație din lume.A fost menționată de Ptolemeu în cartea sa,,Almagest”,apare în literatură în operele lui Homer,Shaskespeare sau Tennyson și a fost pictată de Vincent van Gogh în celebrul său tablou,,Noapte înstelată”.Partea principală a constelației este formată din 7 stele(Carul Mare) și este vizibilă pe tot parcursul anului pe bolta cerească.În cazul în care cunoaștem distanțele unghiulare dintre principalele stele ale Ursei Major,putem aproxima suficient de bine și alte distanțe unghiulare de pe cer.

-Distanța unghiulară dintre două puncte cardinale consecutive(de ex.E-S sau s-v)este evident de 90gr)

-Înălțimea stelei polare pentru această regiune este de aproxim.47gr(înălțimea stelei polare coincide cu latitudinea locului de observare).

-Diametrul aparent al Soarelui pe bolta cerească este de 31-32 minute,adică aproxim.de o jumătate de grad.Acest lucru înseamnă că Soarele ar încăpea de două ori după degetul mic al mâinii întins spre cer.Aproape la fel se întâmplă și cu cu Luna,corp al cărui diametru aparent pe cer variază între 29 și 34 de minute.

-Diametrul aprent al planetei Jupiter,observat de pe pământ,este cuprins între 29,8 și 50,1 secunde de arc.”                           

                                         (https://planetariubm.ro/ghid-practic-de-orientare-pe bolta-cerească)

==crezi că studiul constelațiilor ar trebui să intre în programul școlar?

Cred că ar putea fi opțional pentru cei atrași de Astronomie,care ar dori să afle despre una dintre cele mai vechi științe care studiază cerul și corpurile cerești,despre astronomii antici și observațiilor lor despre mișcarea Soarelui, a Pământului și a lunii, care au împărțit anul în luni, săptămâni și zile,au

prezis apariția cometelor,datele eclipselor solare și lunare, poziția Pământului în galaxie,numele planetelor și al stelelor și alte curiozități.Elevii nu sunt încurajați altfel decât cu vreo apariție a unui fenomen deosebit și atunci merg,dacă au posibilitatea la Observatorul Astronomic,dacă nu aud de zodii,privesc pur și simplu cerul.Nu știu cât sunt interesați elevii de constelații,poate câțiva din liceu.

 ==asociază poezia cu un alt text literar prezentând o valoare culturală comună,,prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text

Voi alătura poeziei,,Curcubeul”de mai sus versurile lui Labiș din poezia cu același titlu:

        ,,Curcubeu”

                         de Nicolae Labiș

,,Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.” 

Ambele poezii au ca temă iubirea sinceră, cu un mesaj plin de pasiune,  trăiesc sub imaginea curcubeului, a descoperirii propriului suflet ,a luminii și a lumii:,,am văzut un curcubeu”//,,un curcubeu deasupra sufletului meu”-  simbol al vieții, speranței, făgăduinței, armoniei, înălțării spirituale.Curcubeul este puntea azvârlită între două lumi,între două locuri ale vieții-casa,iar îndrăgostitul devine un zburător pe arcul multicolor,urcând,,tăriile cerești”;este momentul când întreaga natură și omul îndrăgostit se transformă într-un,,cântec sfânt.”Strigătul:,, Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”;// Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.”exprimă sentimentul puternic, generat de o dorință arzătoare exprimat prin lirismul confesiv. Starea lirică a poetului este plină de încântare într-u univers intim,înconjurat de arcada colorată a luminii iubirii și a speranței.  

==scrie un text în care să prezinți mesajul/semnificațiatextului,,Curcubeul de Dimitrie Anghel

Mesajul unui text literar este constituit din totalitatea semnificațiilor ce sunt incluse in ansambul discursului artistic pe care noi,cititorii îl decodificăm prin propria perspectivă.

 Mesajul poeziei,,Curcubeul” de Dimitrie Anghel pune în lumină un sentiment de speranță în întâlnirea chiar și în vis a iubirii transmis direct prin limbajul artistic și prin intermediul eului poetic. Tema poeziei este iubirea,iar sentimentele eului liric sunt exprimate direct prin existența formelor de de presoana întâi:,,mea,îmi,mă”și de persoana a doua:,,ta,tine,te,ți.”

  ,,Curcubeul” este văzut adesea ca un simbol al cerului senin, al păcii, al iubirii și al speranței. promite liniște și armonie, promite o atmosferă senină și mai ales comuniune între cer și pământ. Adesea, minunatul arc de culori din cer înseamnă înălțarea spirituală a celui care crede în valorile lui.

   Poezia este un text liric care înfățișează natura ca pe un miraj muilticolor. În spatele realității poetul caută o lume de vis.Încântat de schimbarea,transformarea luminii în peisajul montan, exclamă uimit,este nedumerirea trăită vâzând clipa fulgerătoare,rapidă când apare curcubeul,ca o punte azvârlită între două lumi,între două locuri ale vieții-casa. Arcul de culori din cer înseamnă înălțarea spirituală a celui care crede în valorile lui,este gândul năstrușnic al îndrăgostitului de a se transforma într-un nălucă,un zburător.Călătoria este un zbor îndrăzneț,e mai presus de spațiu și timp,poetul cu fruntea luminată de o aureolă este un rătăcitor ce urcă,,tăriile cerești”, acoperișul boltit deasupra pământului,văzându-se bătând,,cu degetu-n fereștile” iubitei.Decorul descris este fantastic,luminat feeric în cosmosul în care iubitul-zburător înfruntă spațiul universului,pentru a ajunge la fereastra iubitei.Imaginea este vizuală plină de speranța împlinirii iubirii.Gestul norilor de a acoperi cerul cu o,,perdea”,o cortină transformă visul,iluzia într-o  realitatea misterioasă, greu de descris,dezamăgitoare.Entuziasmul visătorului devine ușoară amărăciune și ironic exclamă,înțelegându-și trăirile interioare:,, Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”, îndrăgostiții nu au limite,măsură. Imaginea curcubeului a fost doar dorința,iluzia,visul de a se apropia de iubire,într-o clipă de neastâmpăr a sufletului.Descrierea  peisajului este numai  vizuală cu o abundență de imagini vizuale,creând o lume ireală din lumini. 

 Structurarea textului în patru strofe, cu rima încrucișată,ritm iambic,măsura  9-8 silabe,ce conferă  muzicalitate, contrubuie la lirismul poeziei, folosind valorile expresive ale limbajului artistic:monologul liric,imagini vizuale,metafora,exclamația.

 

 

un test ușor și intersant

 

TEXTUL 1

,,--E important să-i înțeleg pe cei care au gândit lumea ca mine,adaugă orgolios sculptorul,pentru că esența făpturilor e în adâncul lor,nu la suprafață.Și tu crezi că sunt un sculptor abstract?Dar,fără să aștepte un răspuns,Brâncuși continuă:eu nu sunt deloc abstract,cei care spun asta sunt niște proști,niște încuiați și nebuni sunt ăia care consideră că sculpturile mele sunt abstracte.Ce li se pare lor este abstract e cât se poate de realist,fiindcă realul nu înseamnă forma exterioară a lucrurilor,ci ideea,esența lor.

--ȘI sunt atât de noi sculpturile dumneavoastră,adăugă tânărul.

Brâncuși se uită cu neîncredere la el.Îl irită felul în care sare de la una la alta,fără cursivitate,fără logică și cumva cu prea multă naivitate.Până la urmă,iertându-l pentru tinerețea lui,dă indiferent din mână și îi zice:

-Eu vin cu noul meu din ceva foarte vechi.Din înțelegerea lumii,din ascultarea materialului în care lucrez.Nu încerc să redau un sărut,ci sărutul,nu o pasăre,ci pasărea.Printr-o expresie redusă la esență.Dar,dacă o să spui că sunt abstract,o să mă supăr.

-Nu,n-o să spun așa ceva,întărește el.

-Strămoșii mei au știut să lucreze lemnul.Trebuie să vezi câdva cum e prelucrat lemnul în Carpați,numai africanii au știut să se apăropie de esența lemnului în felul cum au făcut-o românii.Și eu am învățat multe de la strămoșii meu,de acolo vine vechiul meu.De la popoarele astea bătrâne care au știut să respecte forma pietrei,forma lemnului.Când ai un lemn în mâini,mai întâi îl asculți,îl studiezi cu atenție,să vezi ce formă are,ce îți sugerează,și scoți din el adevărata lui formă,cea ascunsă acolo.Într-un fel se lucrează cu lemnul,în alt fel cu piatra.

-E vorba de formele simple,nu?

-Măi băiete,formele simple nu stau ca ouăle în material,că simplitatea nu e lipsa complexității,ci e rezolvarea ei.Am muncit mult până să înțeleg asta.Ani întregi am șlefuit și am căutat până să ajung la păsările mele.Păsările lui Aristofan  și ale mele trebuie să facă legătura dintre cer și pământ.Nu știu dacă grecul a fost mulțumit de rezultatul lui,dar eu simt că pot mai mult.Deși sunt foarte mulțumit de ele,încă mai pot căuta.

-Văd că vă plac mult grecii antici,spuse tânărul.

-Mie?întrebă cu uimire sculptorul.Nu știu băiete,eu sunt un ascet care l-a citit pe Milarepa,care în tinerețe îl citea pe Caragiale,unul bun de la mine de la țară.Am avut un ucenic care a venit aici să învețe.Dar,după ce i-am dat vreo două scatoalce,pentru că lucra prost și nu înțelegea nimic din sculptură,a umblat pe la prieteni comuni și pe la străini să spună că sunt un biet meșteșugar.În arta pe care o fac trebuie să fii și meșteșugar.Nu poți da un volum concret unei bucăți de marmură sau o curbură perfectă,dacă mânuiești dalta ca pe un polonic.”

                                                      (Moni Stănilă,Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare)

 

TEXTUL 2

,,Abordând tehnica cioplitorului care se așază direct dinaintea blocului inform și începe să sape în acesta,fără un model de ghips dinainte,tehnică pe atunci doar a unor artiști populari,artizani decoratori  și pe care el o practicase în lemn la școala de mesesrii,Brâncuși stabilea din capul locului un cu totul alt dialog între realitate-artist-operă.

  Aceasta era și tehnica cioplitorilor anonimi de la el de acasă,cu care duraseră toate lucrările lor în lemn,în piatră de secole.Ca și cum aceștia ar fi apărut dintr-odată lângă el,nemaiîndurând să stea în umbră și să tot aștepte să se chinuie în tot felul de ,,școli de artă.”Și aducând cu ei o întreagă înțelepciune din străvechi timpuri,spre a-i îndruma și rezolva frământarea puternic angrenată în deruta epocii.Cumințenia pământului a denumit el lucrarea care începea să-i vădească această nouă factură,într-un bloc de piatră de calcar crinoidal,adus de el din carierele Parisului,denumire atât de românească,amintind de însuși specificul înțelepciunii românești,care este înțelepciunea legilor celor nescrise din adâncul naturii,ale firii ,ale pământului cumințenie și cuviință.

Sculptorul nu,,impune”blocului de piatră imaginea pe care a modelat-o mai înainte într-un material amorf,inform,ușor de manevrat și existând într-o cantitate nesfârșită...În cioplirea directă către care se îndreaptă Brâncuși acum,sculptorul,luându-și dalta,ciocanul,fierăstrăul,venea dinaintea unui material ca blocul de piatră sau trunchiul de copac-care-și avea nu numai o structură mai dură,consistentă,dar și o formă a sa,conturată-și uneori nu dintre cele mai neînsemnate estetic.Artistul și blocul sau trunchiul se vedeau cumva față în față,întrebându-se,și apoi intră într-un dialog din care forma finală a operei se desprinde încetul cu încetul,tot mai mult și tot mai clar. În urma acestui dialog,artisul îndepărtează din forma blocului părți din el,spre a ajunge la o formă nouă a aceluiași bloc,în termenii lui,dar și a,,ideii”care-l mâna pe artist.

  Brâncuși avea să spună peste mai mulți ani sculptorului Mac Constantinescu:,,Gândește-te că stejarul din fața ta este un bunic înțelept și sfătos.Vorba dălții sale trebuie să fie respectuoasă și iubitoare,numai așa îl poți mulțumi.”

                                                             (Nina Stănculescu,Stâlpul sărutului,în vol,,Brâncuși)

==Prezintă o trăsătură a textului narativ,ilustrând-o cu o secvență din text 1.

O trăsătură a textului narativ este pezența personajelor care prind viață prin dialogul viu dintre un tânăr curios și puțin naiv și Brâncuși,sculptorul orgolios,încrezător,mândru de creația sa,care crede în ideea,esența lucrurilor,explicând că noul creat de el vine din vechiul moștenit de la strămoșii meșteșugari.

==Prezintă o temă comună celor două texte,valorificând câte un element de conținut. 

Tema comună a celor două texte este arta sculptorului,creatorul și creația artistului,dorința de a realiza opere care să înfrunte timpul,sculptând viața și bucuria.Brâncuși este creatorul cu o puternică tărie de caracter și o credință venită de la strămoși în ceea ce realizează, ar putea să jertfească atât de mult în numele creației.Sculptorul și-a luat învățătura din înțelepciunea legilor naturii,din meșteșugul cioplitorilor vechi de-acasă..

==Crezi că manifestarea originalității unui artist poate fi pusă în legătură cu școala/școlile urmate?-valorifică textul 2.

O opera de artă, indiferent de tipul acesteia, este percepută diferit de la o persoană la alta, deoarece fiecare individ interpretează într-un mod diferit ceea ce artistul a dorit să transmită. Însă, modul în care noi percepem opera de artă este influențat de mai mulți factori:vârsta,școala urmată, cât de vestit este prin operele create,prin expoziții,nume.

Opera de artă nu trebuie să fie analizată în funcție de imaginea artistului, ci în funcție de trăirile și sentimentele acestuia și de ceea ce a dorit să exprime și apoi de ceea ce a realizat.Brâncuși îi urmează pe cioplitorii anonimi de la el de-acasă,iar creația sa a înfruntat timpurile. Asemenea cioplitorilor care l-au influențat,Brâncuși a pus în creația sa specificul înțelepciunii românești,a legilor nescrise din adâncul naturii,ale firii,ale pământului. Creatorii aceia și-au lansat operele în anonimat, pentru ca imaginea lor să nu influențeze percepția asupra operei de artă, pentru că, de foarte multe ori, nu opera este analizată, ci persoana din spatele acesteia.

Privim porțile din lemn sculptate,casele cu pereții desenați,ferestrele ca niște ochi magici,sculpturile din diferite materiale de pe tarabe,cusăturile de pe costumele populere înflorate,tablourile naive ale oamenilor anonimi.Aceștia au învățat la școala bunicilor,a familiei,de la oameni dăruiți cu talente,unii poate abia au știut să-și scrie numele.Ei sunt alături de artiștii cu nume răsunătoare din marile muzee,din galeriile de artă,ce au urmat școli înalte de artă,au creat cu respect și iubire,ei sunt cei pe care cu nume mici,sunt neștiuții,dar sunt în MEMORIALUL NEAMULUI!!!!!!!!!!!

==Asociază fragmentul din textul 1 cu un alt text.

Am căutat îndelung și am găsit piesa de teatru:,,Moartea unui artist”de Horia Lovinescu și Balada populară,,Mănastirea Argeșului”; m-am oprit la cea de-a doua.

Și Brâncuși și Meșterul Manole,personajul din baladă, reprezintă Creatorul, ambii sunt neîntrecuți în meșteșugul lor,își spun meșteri,adică oameni care trăiesc vocația creației care include tărie de caracter, stăpînire de sine.

Ambele personaje aduc noul din ceva foarte vechi,din înțelegerea lumii,din ascultarea materialului de lucru: Manole zidește Biserica din pământ și din apă, din lumină și vânt, un loc de închinare,,cum n-a fost alta”este casa Domnului;Brâncuși este convins că nu a creat ,,o pasăre,ci  pasărea”,adică forma adevărului,a realului.Amândoi au simțit că pot mai mult:Manole îi spune domnulul că poate zidi,,altă monastire mult mai frumoasă și mai luminoasă”,iar Brâncuși afirmă că,,încă mai poate căuta”,încă mai poate crea nemurirea în operele sale.

==Imaginează-ți că ai vizitat atelierul unui sculptor.Redactează o notă de jurnal și precizează emoția trăită în timpul vizitei.

         Dragul meu jurnal,                                                                     data.......................................

  Mă întorc din când în când la tine,mai ales când vreau să povestesc,fără să fiu întrerupt și chiar dacă mai exagerez,tu nu mă vei privi cu ochii măriți,ironici.Bunicul m-a dus la un vechi prieten,un sculptor.Drept să-ți spun nu știam ce este un sculptor,am auzit acest cuvânt,când am despărțit cuvântul în silabe,apoi într-un film.Așa că mi-a explicat bunicul în drum spre atelierul lui.

Am intrat curios în atelierul plin de pietre mari și mici și am privit poze, portrete, machete în ipsos, basoreliefuri , piatră cioplită,capete de oameni,busturi sau oameni din piatră ce mă priveau curioși.…

Sculptorul,un om masiv,bărbos,cu mâini mari,butucănoase,dar cu ochi calzi ca ai bunicului,și-a pus un șorț din piele peste costumul lui din pânză groasă-parcă era un dac-și, trebăluind, la o masă din lemn pe care era obiecte diferite,grosolane,mi-a spus că cea mai mare bătălie a lui se dă aici,în atelier la munca de concepție și de lucru în piatră. În mijlocul atelierului era un bloc mare de piatră.Se plimba în jurul blocului de piatră și-mi spunea că el este cel care va elimina materialul în plus și va scoate la lumină ceea ce exista deja în interior,ceva văzut numai de el. Piatra este o minune a naturii, este un material greu de modelat și înțeles,iar cheia cu care poate pătrunde este răbdarea. Iar el, sculptorul,este singurul care poate înțelege că dintr-un material „tăiat din pământ” se poate obține ceva frumos. Fiecare proiect îl începe cu un desen în creion,apoi lucrează cu lut, pentru a crea o „schiță brută” a piesei sculptate.Voia să,,cioplească” un dac adevărat,pe care-l visase,plimbându-se prin ruinele unei cetăți ascunse în munți. Nu desenase nimic,știa că dalta și ciocanul vor dezveli chipul ascuns în piatră. Ciudat cum sculpta spre centrul pietrei, nu spre margini,cum netezea fiecare imperfecțiune.Lucra cu îndârjire,așchiile săreau cu scântei,iar lucrul lui părea o mângâiere ușoară.S-a ivit întâi fruntea ,apoi sprâncenele stufoase,ochii mari,ce priveau îndrăzneț,nasul drept,buzele mari ascundeau un zâmbet rece,încrezător,bărbia proeminentă arăta,îmi spune artistul, încredere în fortele proprii și,chiar dacă exprimă răceală,în interior are căldură,iubire.Cu răbdare și pricepere scotea din piatră imaginea care fusese parcă ascunsă acolo în piatra adusă din munți.Mi-a spus că a doua zi va scoate sculptura afară,pentru în aerul rece de toamnă târzie, în curtea plină de lumină,în zborul păsărilor, dacul lui să vadă cu ochii de piatră cerul oamenilor de azi.Am trăit clipe minunate,de uimire,încântare,puțin regret...eu n-am talent la desen sau îndemânare de a modela.

Mă voi duce din nou și din nou la el să văd dacă-și ține promisiunea:visează să facă o roată de îngeri!!!!!

                Te las,dragul meu prieten,păstrător al gândurilor și trăirilor mele...pe curând!!!!

👦👦👦

 

la final ceva INTERESANT:

 

Dacă cineva caută cronologic sculpturile lui Brâncuși, va găsi următoarea informație: „Țestoasa zburătoare este ultima sa opera. Broasca pare că se desprinde de pământ și se ridică spre cer“. A realizat-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un moment foarte greu în viața lui. Bătrân și bolnav, însingurat și rănit sufletește. Ajunsese să creadă că va veni și al treilea război, unul nesfârșit. În 1940 face o primă țestoasă. O simte greoaie în lupta ei pentru supra­vie­țuire. „Zburătoarea“ în schimb învață desprinderea, nu mai e lipită de hrană, nu mai e lipită de pământ, ci e orientată spre cer. Spre veșnicie!Fiind și ultima lucrare a sa, se poate vorbi de o finalitate, una care a împlinit întreaga sa operă. Dacă Pasărea în văzduh nu mai era pasăre, ci zborul însuși, cum afirma sculptorul, țes­toasa e cumva imaginea în oglindă a destinului lui Brâncuși, țestoasa își depășește limitele, natura, se orientează spre cer și zboară. Țestoasa e Brâncuși, care de-a lungul unei vieți a învățat să zboare.