Adevărurile  sunt FLĂCĂRI  atât de luminoase, încât mulţi oameni nu le  pot suporta lumina.

Unii închid ochii, ca să nu le vadă, iar alţii fug, ca să nu fie arşi,alții le copiază ,ca să le împrumute lumina.”....

                                     Goethe despre ADEVĂR

compunere--Mărțișorul aduce primăvara

   

În fiecare an, în cea dintâi zi a celei de-a treia luni, două fire răsucite de alb și roșu invită primăvara în calendar și pe cer. După zile în șir ghețoase și plumburii, vremea are în sfârșit motiv întemeiat să surâdă. Și ca să o îndemne să surâdă și să se schimbe, lumea își pune dorințele de soare în figurine de agățat în piept.

Le spunem generic „mărțișoare”, le dăruim și le purtam întru noroc la fiecare început de Martie. Și facem asta de pe vremea când pământul abia renăscuse după o lungă eră glaciară. Nu întâmplător sărbătoarea este începutul primăverii.

Cele două culori ale mărțisorului au căpătat conotații simbolice precum vitalitatea -culoarea roșie și victoria, înnoirea sau purificarea -culoarea albă.

Mărțișorul se dăruiește înainte de răsăritul soarelui, rostindu-se o formula magică :

“Sfinte soare, sfinte soare,
Dăruiescu-ți mărțișoare,
În locul lor mă ferește
De pistrui ce mă-nnegrește.
Ia-mi toate regretele
Și dă-mi albetele.”

                             (Romulus Vulcănescu – „Mitologie română”)

Mărțișorul poate lua orice formă și orice semnificație. A rămas, din fericire, obișnuința ca pe 1 Martie  să ne oprim o clipă,pentru a privi cu admirație magică desfășurare de forțe a primăverii și pentru a ne aminti că, asemenea naturii, putem renaște în fiecare zi și cu fiecare anotimp.

Scuturându-mă  din hibernare, m-am mobilizat și am confecționat un rând de mărțisoare, de gătit domnișorii și domnișoare.

                                                   Să fiți senini și blânzi ca o primăvară! 

compunere--Vine primăvara mărțișorului

Nu trebuie să privesc în calendar, ca să știu că vine primăvara. O neliniște blândă, catifelată  mă face ca brusc să  devin atent și să mă pregătesc de drum.

Când simt că se apropie primăvara, abia aștept să ajung în locul meu secret, în imensitatea câmpiei și desișul unui codru,acolo se petrece poate cel mai tulburător miracol al renașterii vegetale. Cu grabă,  natura iese din hibernare – gheața unui lac își crapă oglinda cu un vaier de eră geologică, mugurii plesnesc în rafale, copacii foșgăie de frunze minuscule, iar pământul se încovoaie sub apăsarea lăuntrică a florilor de tot felul, care își întind leneș rădăcinile ca brațele zânei, abia trezită din somn.
Sub ochii mei se săvârșește ritualul miraculos al învierii în culori și parfumuri solare - un moment tainic și aproape religios, când totul se desface, se scutură de tină și, într-o zvârcolire mută, tâșnește apoi năvalnic spre lumină. Nimic nu se poate compara cu această colosală trezire. Totul se schimba și crește cu o viteză gigantică. Într-o secundă de neatenție, pot pierde  slujba divină a creației. Sub ochii mei, Dumnezeu pictează din nou lumea, în culori și forme fără egal, în nuanțe și petale smulse chiar din straiele îngerilor. Natura iese din cuibare, în timp ce mestecenii își plâng melancolia cu lacrimi de sevă dulce.
Ar trebui să-mi aduc aminte de solemnitatea mărțișorului, de actul ritualic de speranța care alătură, în afecțiunea gestului, roșul vieții și albul gândului curat.Mărțișorul este aducătorul de noroc și belșug,apără și poartă nevăzut mângâierea iubirii. E mai mult decât un gest.... e chiar începutul speranței, nădejdea că va fi mai bine.
Dacă aș putea, aș pune un mărțisor pe întreaga țară, văruind-o apoi în albul cel mai imaculat și aș avea certitudinea că a început, cu adevărat, schimbarea la față.

dorințe...pentru TINE....

Îți doresc să ai timp

    Să gândești,

        este sursa puterii,

    Să ai timp să te joci,

         este secretul tinereții.

    Să ai timp să citești,

          este izvorul cunoașterii.

   Să ai timp să-ți faci prieteni,

          este calea fericirii.

   Să ai timp să râzi,

          este muzica sufletului.

   Să ai timp să dăruiești,

          este învățătura de a nu fi egoist.

   Să ai timp să ÎNVEȚI,

          ESTE PREȚUL SUCCESULUI.

   Să ai timp să fii darnic,

          este cheia Paradisului.....

compunere-În primăvară....

                                                   

                    Vorbim despre anotimpuri!

      despre primăvara zveltă ce aduce bucurie în suflete,

      despre lumina verii ce-ncălzește,

      despre mozaicul toamnei,

      despre albul pur al iernii.....

Dar...am simțit cât sângerează ele ,atunci când se despart?

Din câte anotimpuri anul are,Primăvara e o dulce binecuvântare,este Renașterea naturii din somnul trecutului,este Cerul mângâietor cu nesațul albastrului.

Capricioasă,primăvara își croiește drum prin sufletul meu cu frunze și petale de pomi fructiferi,cu briza mării,cu stele,cu îngeri.Mai întâi nu știe cum să-și așeze cărarea,apoi câte frunze,câte petale să pună omului pe creștet,cum să-i aștearnă ploile pe obraji.Ar vrea să-și lase stelele în fiecare  privire,să-și întindă vântul ca o maramă peste jurul lumii.

Și uite-așa ne lasă an de an câte-un înger zburând pe pleoape,cu flori alunecând pe după urechi,cu stele și ploi ca un iureș.

Cu primăvara pe umeri,omul își întinde mâna spre cer,arcuiește din ape o lumină multicoloră și trece de pe o creangă pe alta,înțelegând dintr-odată toate cântările din mari depărtări,auzind cum se desface sămânța și cum semințele pocnesc în grădini.

Fiecare prinde gust de pământ și-și uită tâmpla lipită de seve,simțind șerpuiri de rădăcini.

Spre seară apar ochi de licurici cu gene de fluturi.....

compunere-- De primăvară

Este așa un lucru  mic să te bucuri de soare?Este așa un lucru mic să trăiești în lumina primăverii?

 Vânturile lui martie,firmamente înghețate ale iernii care suflă mustățile pisicilor de zăpada luatăde pe câmp!

Căldura răsare din adâncul pământului,să întâlnească razele soarelui în cer și ochește ghioceii înfloriți și albăstrelele și verdele și iarba....

                                     A iubi e primăvară!

 După toate versurile poeților ademenitoare despre primăvară,nu mai am nimic de adăugat!

Parfumul,în schimb,are prea mult de șoptit...pentru că vreau să vă dezvălui primul secret al aromelor de primăvară-ele nu strigă,nu umplu atmosfera, făcând concurență absurdă viorelelor și lăcrămioarelor...nuuu...parfumurile de primăvară glorifică liliacul și violetele,nu le concurează,cântă imnuri ploilor scurte și călduțe, se joacă printre firele de iarbă,nu le seacă de seva binefacătoare.

                                    A iubi e primăvară!

Parfumurile primăverii sunt făurite din frânturi de cer și peisaj verde crud,din seva tulburător de înmiresmată și boboci fragili,din senin aurit de soare timid și petreceri de violete,albăstrind dealurile...Acolo simți primăvara adevărată...Parfumurile primăverii șoptesc despre florile de la pârâu,despre cireși înfloriți,despre liliacul alb sau violet deschis-parfumuri care șoptesc tandru și timid despre zânele împodobite cu mărgăritar de pădure,cu zambile albe,roz sau violet imperial,cu narcise care îmbălsămează aerul poienilor.

Primăvara,  parfumul trebuie să adie în jurul oamenilor,să fie clar,simțit treptat ca aroma florilor care stau la pândă să iasă din boboci în regale înfloriri. Parfumul de acum e ca o aură în care fiecare de integrează fericit... e primăvară!!!

                   Mărțișor cu viorele,ce cânți din gură frumusețea!

                   Mărțișor cu firea caldă ieșit proaspăt din zăpadă,aduni ghiocei în palmă...zambești calm...și...trăiești,

simt că cele două culori m-au vrăjit, albul mă-nconjoară și roșul mă-nfioară....

   Primăvară,primăvară,adu fericire si speranță,prin buchete de viorele—aripi de rândunele,gânduri de                       mărgăritar,în zile senine                  

compunere--Ghioceii

Cum se topeşte neaua, ielele pădurii,fetele albe ies şi încep să cânte şi să danseze şi nu pleacă, până nu dă căldura.Stau  acolo cuminţi şi îngrijesc de ghiocei. Când ghioceii se ascund în pământ, fug prin păduri, spre a se-ntâlni cu Sânzienele verii.

 De multe ori înșiruim cuvinte, dar uităm să privim un ghiocel.

 Merg încet pe stradă, este o zi colorată frumos de soarele rece.  Redescopăr în fiecare an cât de minunat este un ghiocel. Ochii primăverii sunt acoperiți de fulgii care aleargă. Curajoși, din bulbii mici ascunși sub zăpadă, din pustiul iernii, păstrează ascunsă bine petala albă.

Oare e adevărat că zeul Hermes i-a dat lui Ulise o iarbă numita moly, care l-a protejat de otrăvurile vrăjitoarei Circe.?

Un ghiocel nu este doar un semn că vine primăvara, el este o dovadă de curaj, de putere, de speranță, de gingășie. Despre ghiocel se spune că simbolizează speranța, prietenia, inocența, puritatea, alinarea și smerenia,de aceea îl caut de fiecare dată când ajung în pădure.

Când iarna îşi strânge ultimele petice de zăpadă, învinsă de primii ghiocei, mă între­b de ce ei, atât de fragili, sunt totuşi îndrăzneţi. Cred că nu le e frig, nu tremură.

Şi totuşi, în zăpada albă abia se ghi­cesc, iar eu stau și-i urmăresc zilnic şi aştep­t să răsară,ba câteodată îmi pun palmele deasupra zăpezii,dorind să dau puțină căldură. Lungă aştep­tare....Când apare câte un colț verde,îl pri­vesc şi nu-mi vine să plec; este  verde, aşa cum nu­mai frunza lui poate fi, ca şi cum soarele, pă­mân­tul şi vântul lu­a­seră forma frunzelor. Apoi îmi apropii obrazul de floarea plăpândă și-i șoptesc:Te-am văzut, ești alb-stră­lucitor, solitar şi stăpân în îm­părăţia ta,am simțit mireasma minunată, plăcută.  Ţi-am lăsat din căldura mea, ca să-ţi ajungă, până când auriul cerului te va mângâia. Am luat şi eu ceva din curajul tău, iar acum nu mai ştiu dacă sunt eu sau tu, nu ştiu dacă tu mă chemi sau eu te caut. Atmosfera din jurul meu s-a reîmprospatat deodată, aerul vibrează și, doar respirându-l cu sinceritate, simt deodată că pășesc, măcar imaginativ, pe Tărâmul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără Moarte, cum Făt Frumos a fost atras de-un dor nețărmurit spre meleagurile copilăriei sale.

Nerespectând Consemnul Zânelor, a primit o lecție aspră de viață, care i-a demonstrat că acest vis nu este posibil.

Mi-e teamă în fiecare primă­vară că nu o să te mai găsesc, că nu o să te mai faci ver­de. Mă rog să te gă­sesc și la pri­mă­va­ră, să-mi regăsesc și eu rădă­cinile, să în­frunzesc,să simt vântul şi soa­re­le odih­nin­du-se pe chipul me­u.

             Noi,oamenii,vedem lucruri minunate, dacă reuşim să avem o privire fermecată.

                                                         Primăvară plăcută tuturor!

Brâncuși m-a învățat ce e iubirea

cu o simplă privire

dăltuită în piatră,

m-a făcut temelie Coloanei infinite,

Poarta veșnic deschisă

curgerii eterne,

Masa a tăcerilor noastre

rotindu-se-n lumină,

Pasăre măiastră cântându-și iubirea

în dimineți,

dor de Domnișoara Pogany

odihnindu-și destinul

în lava încinsă a bronzului,

țipătul Cocoșului,

invocând repetat Începutul,

iar apoi,o femeie

topindu-se în eternitatea gândului

se regăsește pentru o clipă

în Cumințenia Pământului

smerită și nemuritoare

asemenea lui,

așteptând......

compunere--despre,,Cumințenia pământului”

,, A fost încercarea mea de a da de fundul oceanului, cu degetul arătător (încercarea de a atinge vechimea, arhaicul). Căci mi-a fost prea mare spaima când i-am ridicat vălul... Femeia nu trebuie niciodată dezvăluită... Isis trebuie să rămână acoperită sub cel puţin unul din cele şapte văluri ale frumuseţii sale, cel al misterului - care îi oferă şi preţuirea şi nemurirea. Cuminţenia pământului a fost, pentru mine, ceea ce este cu mult mai adânc femeia – dincolo de psihologia dumneavoastră!”

                                                                                   (Brâncuși)

   Cei care au scris despre această lucrare au comparat-o cu tot felul de opere dezgropate din sit-uri arheologice, reprezintă, într-un fel, legătura cu rădăcinile arhaice ale plaiurilor noastre, dar ale Pământului, în general. A fost comparată cu lucrări din Egipt, din Cyclade sau alte zone depărtate. Legătura ei este multiplă, nu doar cu ,,Gânditorul din Hamangia”, dar şi cu alte zone ale pământului.   Noica.spunea că dacă un extraterestru ar veni pe Pâmânt să întrebe dacă Pământul a fost cuminte, un copil i-ar putea spune: ,,Uite, Cuminţenia Pământului!“
                Sculptată într-un bloc de calcar crinoidal găsit de Brâncuși în catacombele                      Parisului are dimensiuni:56,5cm x26,1cm

   Sculptura reprezintă o femeie concentrată asupra ei însăși, figura ei degajând un mister care o transformă într-un portret universal.
 Ea este cuminte şi chiar înţeleaptă, pentru că nu trădează nicio urmă a răului. E situată pe linia precisă dintre frumos şi urât, bun şi rău, normal şi monstruos, ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume. Ceva ar putea, atunci, să se nască din plodul acesta al pământului. Mica figură este reprezentată nud, într-o poziție așezată cu genunchii strânși și cu brațele împreunate. Postura de respect,duioșie,credință a figurii exprimă un moment de meditație și interiorizare. Chipul vag este abia schițat. Privirea, sugerată cu câteva lovituri delicate dar ferme de daltă, pare pierdută într-un spațiu atemporal al tăcerii, unde lumea neolitică si cea modernă sunt puse în legătură prin simplitatea formei. Privirea este dulce dar inexpresivă, pierdută ,îmi pare că are ceva  care nu se poate reda în cuvinte. Chipul nu are nimic complicat,pretențios: o frunte înaltă și o gură schițată parcă în grabă, făcută pentru a tăcea. Dialogul statuii cu exteriorul nu explică nicio dramă,nicio durere. Din atitudinea statuii se degajă parcă un sentiment de prietenie, simpatie, dragoste față de pământul- mamă. Privirea deschisă spre exterior este pusă în contrast cu poziția restrânsă, intimă a corpului. Vine dintr-o perioadă îndepărtată,când femeia ocupa o poziție de supunere în societatea tradițională, dar în același timp era și ființa care dădea viață.

    Cine este ea?

 ,,Cumințenia” poate a fost o zeitate stranie, venită din mitologia românească, care veghiază hotarele de taină dintre lumi.  

  ,,Cuminţenia pământului” aparţine lumii carpatice, fiind în strânsă comuniune cu ceea ce artistul înţelegea prin apelul la „naturalitate“- simplitate,spontaneitate.

Ca mod de viaţă şi de gândire morală, o pot defini:cumpătarea, echilibrul, dreapta măsură, calea de mijloc, bunul simţ, starea de calm, stăpânirea de sine… Toate acestea le-ar concretiza„Cuminţenia pământului“,întruchipată de o femeie, ca în vremurile matriarhalităţii –mă gândesc la antichitate,când femeia era adevărata icoană a înţelepciunii.

  Vreau să-mi imaginez de ce este atât de cuminte..... o sperie omenirea? mărimea Lumii? este copleșită de gijile lumii? sau necăjită, încât vrea să dispară sau să fie confundată cu o simplă piatră?

                     ..... mister, enigmă,secret,taină....așteptare...parte din sensibilitatea românească....

,,Cumințenia pământului”sculptură 1907--Constantin Brrâncuși

Poezia,,Perseverență”de Marin Sorescu

,,Voi privi la iarbă ,

Până voi obține titlul

De doctor în iarbă.

Voi privi la nori

Până voi ajunge Laureat

 Al norilor.

Voi trece pe lângă fum

 Până când fumul, de rușine,

Va deveni iar flacăra

 De la început.

Voi trece pe lângă toate lucrurile,

Până când ele

Vor ajunge să mă cunoască”.

         ,,Perseverență” înseamnă stăruinţă, statornicie în muncă, în convingeri, în atitudini .

Insistența omului de a cunoaște lumea:,,iarba”-semn al vieții fără de moarte,este felul omului de a se contopi cu natura,devenind o parte a ei,aceasta arată dăinuirea,amintirea vie, iarba este un simbol potrivit pentru caracterul trecător al vieţii umane .Privirea spre nori înseamnă dorința de lumină,de a înlătura teama,frica,pentru a trece prin fumul purificator ce conține potențele focului ce l-a generat,al flăcării luminoase,simbol al iluminării spirituale,este ieșirea din beznă,din necunoscut,căutarea adevărului.Cel ce poate dobândi puterea de a vedea adevărata lumină care stă în spatele tuturor manifestărilor vieții poate traduce Voința Universului în experiența  lumească obișnuită, în interiorul inimii. Calea către Cunoaștere este Calea către Divinitate și către realizarea mai marelui scop și înțeles al fiecăruia în viață. Omul trece prin viață,dar trebuie să păstreze Cunoașterea vie în univers. În măsura în care acest lucru poate fi făcut, toate ființele de pretutindeni au posibilitatea avansării către reuniune în armonie completă cu însăși viața. 

     „Perseverenţa şi răbdarea sunt rezultatul faptului că vezi imaginea de ansamblu a lucrurilor.”

compunere--Despre Coloana Infinitului de Brâncuși

     ,, Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.”

Într-o noapte cu lună plină visez așa ca-ntr-un film cum demult,demult în mijlocul Montparnassului(în Paris),într-o curte vastă, plină de verdeață, aud un sunet lung de o claritate argintie,ce își răspândea vibrațiile până a se pierde cu încetul în liniștea dimprejur,apoi ușa s-a  deschis încet și a apărut un bătrânel îmbrăcat în alb, cu barba albă, cu ochii vii și pătrunzători...o  adevărată apariție biblică. Văd un imens atelier, văruit, în care Coloana fără sfârșit se repeta în diferite mărimi de lemn și gips: era prima imagine care se prezenta în fața ochilor. Încet, încet se desprind din mulțimea lucrărilor: Pasărea, Pasărea măiastră, repetată de trei, patru ori, în diferite mărimi și materiale. În goana privirilor apare, ascuns după ușă, un pat modest, în contrast cu uriașele roti de moara robuste pe care sunt așezate Leda, Foca, Noul Născut, Pestele și alte lucrări împrăștiate pretutindeni în vastitatea spațiului. Era o viziune paradisiaca ce-mi umplea sufletul de o bucurie nouă, neîntâlnită până atunci.

Dimineața,când m-am trezit m-am întrebat de ce l-am visat pe Brâncuși,nu știam nimic despre el,nici nu văzusem sculpturile de la Târgu-Jiu,nici nu eram pasionat de artă!Foarte ciudat!

Și-atunci am mers la biblioteca muzeului din orașul meu și am descoperit albumul cu creațiile lui Brâncuși,explicații,citate și mi s-a părut un prilej bun,pentru a mă informa,gândindu-mă dacă voi avea de scris o compunere,poate, despre Coloana Infinitului.

 Privesc fotografia din album și mă întreb:ce l-a inspirat pe Brâncuși să realizeze o scară la cer? Oare câte dintre secretele acestor pământuri i se revelaseră?Am citit că  inspirația este, în primul rând, una de factură spirituală, expresie a aspiraţiei lui Brâncuşi către Dumnezeu,iar cuvintele lui parcă mă lămuresc. „Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut”.... Citesc că toate căutările lui l-au dus către tradițiile românilor, către simbolurile milenare păstrate de un popor cu rădăcinile în Munții Carpați. Cred că a fost surprins de faptul că sunt locuri unde există morminte fără cruci, doar cu stâlpi funerari, și așa a aflat că unele familii au păstrat tradiția de înmormântare, înălțând spre cer, ca o scară pentru sufletul plecat din această lume, stâlpul funerar, transformat de Brâncuși în Coloană a Infinitului.

Și oare așa ne vorbește despre veșnicia sufletului, cea în care au crezut și geto-dacii?

Coloana Infinită este singura sculptură a timpurilor moderne care poate fi comparată cu marile monumente ale Egiptului, ale Greciei sau ale Renaşterii!!!!

   Iată o altă revistă unde citesc ceva demn de filmele fantastice: s- a calculat că monumentul înglobează 512 Triunghiuri de Aur (Sacre, la egipteni), adică 8 x 8 x 8. Însuşi Brâncuşi spunea :„eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi“.S- a constatat că această Coloană emite radiaţii de energie pe patru direcţii. Fascinant! Se mai crede că sub Coloana Infinitului există o anomalie magnetică, care se poate măsura, că ar fi un fel de piramidă egipteană care emite energii misterioase, resimţite pînă la 300 de metri, un fel de efect de piramidă.Aflu că nici amplasarea Coloanei nu e întâmplătoare, ea stă chiar pe axul paralelei 450 latitudine nordică. Radiaţiile emise de sculptură au fost confirmate şi cu măsurători radiestezice(pretinsa facultate a corpului uman de a percepe radiațiile). Energia benefică ar fi cea emisă noaptea, pe Lună Nouă sau Plină, iar cea mai puţin benefică se manifestă în timpul zilelor însorite. Mai mult!!!!!! amatorii de teorii controversate au lansat ipoteza că energiile Coloanei sunt tămăduitoare. Ipoteza comunicării cu stelele se bazează pe ceea ce spunea însuşi Brâncuşi: „o coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească“... „Într-o zi şi Stâlpul meu va prinde în jurul lui hora lumilor din cosmos“ şi „Oare ritmul său lăuntric, din clepsidră în clepsidră, nu înfăţişează şi nenumăratele pulsaţii ale universurilor, care necontenit explodează şi se contractă?“.

Că sculptura ar adăposti chiar o tehnologie avansată se deduce din spusele autorului: „Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă. Să arzi ca o flacără. Să te prefaci în fulger legând cerul cu pământul“.

Cert e că Brâncuşi ne-a lăsat o operă care oglindeşte miturile, spiritualitatea, tradiţia din România, combinate cu rafinamentul avangardei pariziene.

Astfel, Brâncuși a construit figura iconografică a realității absolute, care se confundă cu mitul arborelui cosmic, susținător al cerului și Ax al lumii. Coloana fără sfârșit este un adevărat- axis mundi- menit să facă legătura între cer și pământ, sacru-profan, celest-teluric.

 În sculptura sa, Brâncuşi ne-a lăsat materializată următoarea revelaţie: actul eroic – ce are la bază un sacrificiu şi mai ales sacrificiul de sine însuşi – face posibilă întâlnirea omului cu Divinitatea. Pentru un bun creştin, ce aparţinea mai ales mediului sătesc din România tradiţională, acest fapt avea loc prin actul „mântuirii” sau prin intrarea în Rai.

Mesajul spiritual pe care Monumentul lui Brâncuși îl transmite reiese chiar din cuvintele sculptorului: „Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele – o întrupează este avântul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu nesfârşitul univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre absolut.”

Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălțime de 29, 35 metri și este compusă din 16 moduli octaedrici(opt triunghiuri) suprapuși, respectiv având la extremitățile inferioară și superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiți „mărgele” de  Brâncuși. Numărul de 16 module ales de Brâncuşi pentru capodopera sa poate sugera şi el ideea de absolut, deoarece se ştie că în diversele tradiţii el simbolizează perfecţiunea.....

 Denumirea originală era „Coloana recunoștinței fără sfârșit” și a fost dedicată soldaților români din Primul Război Mondial căzuți în 1916 în luptele de pe malul Jiului.  Coloana „fără Sfârşit” are aproape aceeaşi înălţime ca şi Columna lui Traian din Roma.

Pe caietul ce-l aveam cu mine am notat cuvintele acestea:,,Eu am vrut să înalț totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar și pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată.”

 În cugetările sale, artistul scria: ,,Dumnezeu este pretutindeni și simți asta când uiți cu desăvârșire de tine însuți, când te simți umil și când te dăruiești. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esențiale. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.” 

  Seara,târziu am privit cerul și l-am rugat să-i aștearnă lui,creatorului de lumină,poteci de stele....

                iar eu cu palmele pe cer,voi culege stele ce cad....

ghiocei......

,,Romanță fără ecou” de Ion Minulescu

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...

Îţi mulţumesc!...
Dar cum?... Ce s-a-ntâmplat?...
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?...
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?...

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti...
Să nu te mişti...
Şi dacă ne iubeşti -
O!... dacă ne iubeşti cu-adevărat -
Aşteaptă-ne la fel încă un an...
Un an măcar...
Atât...
Un singur an...

Iubire, bibelou de porţelan!...

Bansky a pictat de Valentine day

Artistul stradal Banksy a confirmat că o lucrare realizată pe un perete al unei case din Bristol este creaţia sa. Inspirată de sărbătoarea Valentine's Day, desenul înfăţişează o fetiţă care este "înarmată" cu o praştie şi o explozie de flori roşii din iederă

gen epic--,,Până când o să apară graurii” (fragment) de Ladislau Daradici

,,Mâine Maia împlinește zece ani [...]. Părinții îi sunt plecați prin străinătățuri, cum se exprimă buna, și Maia locuiește cu mătușa Sofia la oraș, la Deva. Dar vacanțele și le petrece aici, la Tisa, în sătucul dintre Mureș și niște dealuri împădurite și înalte, semănând de departe cu spinarea unor balauri. [...]  De când o știu, cred, mi-a pus o mie de întrebări:

-Câte frunze ai? Te doare când ți se rupe o creangă? De ce e albastru cerul? De ce curge Mureșul? De ce nu sunt buni toți oamenii? Agudule, dar tu ai suflet? Și ani, oare câți ani ai? Știi tu că dudele tale sunt cele mai grozave din lume? Ce limbă vorbesc îngerii? De ce e lumea asta atât de mare?... [...]    Aceasta este Maia, puștoaica, așadar... Bondoacă, șatenă, cu ochii verzi ca niște cărăbuși de smarald. Iar mâine împlinește zece ani. Și moșul, deși a fost externat doar de o săptămână de la cardiologie, buna Mioara decretând că nu mai are voie să bea pălincă, să mănânce omletă cu ceapă și cârnați, să plece noaptea la pescuit, să hoinărească prin pădure după diamantele pământului și după căluți albaștri – adică să nu facă nimic din ce îi place atât de mult .

O cheamă la el și-i șoptește în taină că într-o jumătate de ceas pornesc amândoi spre luncă, pe drumeagul sălbăticit și neumblat pe care găsești la tot pasul trifoi cu patru foi, spre cracul mort al râului, să vadă ruinele negre și vechi ale morii, construite acum o sută de ani de un strămoș de-al lor, pogorât din munți, și care a fost părăsită doar după marile inundații, când Mureșul și-a schimbat pentru totdeauna cursul...

-E moștenirea ta, copilă, îi spune moșul, căci fiul morarului aceluia a fost tatăl meu...

-Am bănuit eu ceva, bâiguie Maia uluită, sărutându-i obrazul țepos. Dar, până plecăm, e rost, moșule, să mai gust niște dude [...]...

 Maia vine, mă îmbrățișează și, descălțându-se de sandale, se cațără pe trunchiu-mi gârbovit și se așează pe creanga ei preferată, legănându-și ritmic picioarele și, molfăind la dude, îmi șoptește:

- Vezi, agudule, până la urmă dorințele se împlinesc una câte una dacă nu încetezi să crezi în ele...

  Iar când graurii o împresoară, începe să fredoneze încetinel [...].

 Dar Maia nu știe că graurii n-ar putea să mă adoarmă pentru nimic în lume: eu dorm foarte rar și niciodată vara... Și în niciun caz când mi se furișează ea printre crengi: ramurile mele, precum o mie de brațe vizibile și invizibile, sunt gata s-o apere, veghind necontenit ca nu cumva să i se întâmple, Doamne ferește, ceva”...

                                                                     (Ladislau Daradici, ,,Până când o să apară graurii”...)

                                       

* agud – dud; pom cu fructe mici, cărnoase, dude

  Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

  În primul rând, există acţiune.Fragmentul începe cu numele unei fetițe ,care va împlini zece ani.Apoi câteva amănunte:părinții fetei,plecați prin lume,au lăsat-o în grija unei mătuși.Vacanța și-o petrece într-un peisaj de poveste-la Lisa,alături de bunici.Amănuntele sunt povestite de un pom vorbitor,un,,agud”(dud),povestitor,care trebuie să știe răspunsuri la întrebările Maiei.Fetița îl crede copacul înțelepciunii, un prieten,confidentul,cunoscătorul tainelor lumii.Întrebările naive,copilărești vor să descopere sensul vieții.Este o fetiță obișnuită: nu pre înaltă,cu părul castaniu,doar ochii verzi îi trădează dorința de a se bucura pentru fiecare clipă a vieții.Gândul,,povestitorului”se oprește la bunicul certat de,,buna”,care îi amintește restricțiile puse de medici la ieșirea din spital.Astfel,bunicul apare ca un om ce știe să se bucure de viață,dar și ca un visător,un căutător al trufelor,,diamantele pământului”.Între bunic și fetiță există o magie numai de ei înțeleasă.Bunicul îi dezvăluie fetei locurile vechi ale norocului, dar și ale necazului,uitate de timp,,ruine”,locuri de basm,acolo este originea neamului ei,unde cândva o moară măsura timpul.Maia se întoarce spre dud,poate,pentru că seamănă cu bunicul ei, așa cum copacul își întinde ramurile, asa și omul își întinde brațele, pentru a o  îmbrățișa și a o apăra.Apar graurii,păsări care caută lumina,aducându-i fete un cântec.

  În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: Maia este personajul-copil al cărei nume  înseamnă izvorul înnoirii,al primăverii,în viața ei va avea loc un eveniment:va împlini zece ani,este vârsta la care va începe să-și dezvolte simțul propriei personalități cu  episoade de exuberanță și fericire, dar și capricii, pune întrebări despre tot ce o înconjoară.Deși părinții sunt departe,trăiește alături de bunici într-un sat de poveste,iar confident îi este,,agudul”,copacul ce-i oferă fructele dulci,este pomul răbdării,al înțelepciunii,creând un peisaj splendid,îi oferă umbră și răcoare,își întinde ramurile precum brațele omului,pentru a o îmbrățișa și ocroti.Este descrisă așa cum o vede pomul,,bondoacă”micuță,,cu părul castaniu,iar ochii verzi sunt curioși,zglobii,,cărăbuși”. Este apropiată de bunicul care îi vorbește despre strămoșul coborât din munte,arătându-i rădăcinile neamului său.Interesantă este apariția păsărilor,graurii care o înconjoară ca un joc al luminii cu întunericul. Plăcerea fetei de a mânca fructele,,dude” pare să o înzestreze cu puteri deosebite, cu puteri magice,iar dialogul cu agudul este  viu și prietenos la fel ca acela cu bunicul.

Agudul(personificat),pomul povestitor, este asemenea pomului vieții,simbol al relației fetei cu viața,cu lumea,  totul este văzut din perspectiva lui, este un copac-om, îi oferă fetei o lume, care îi e aproape suficientă. Maia și agudul comunică prin semnele mâinilor și ale ramurilor.Pentru pom,Maia este ca un lăstar dornic să iasă din îngrădire, să se identifice cu sine.

 Buna este severă față de Bunicul cu probleme cardiace,oprindu-l de la isprăvile de a hoinări,de a  visa,de a duce o viață dezordonată.Bunicul este apropiat sufletește de Maia,o duce să cunoască locuri vechi ale neamului său,este lecția de viață prin care Maia află răspunsuri la multele întrebări.

   În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa,,agudului”care este și narator, povesteşte la persoana întâi, prezintă faptele din punctul său de vedere, ceea ce da narațiunii subiectivitate,sunt prezente formele pronumelor,,mi,mă”,adjectivul,,mele”.

  Ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul dintre Maia și bunic Descrierea apare doar în a o prezenta sumar pe Maia.

Oralitatea stilului este dată de impresia de spunere a întâmplărilor , exclamaţia din final:,,Doamne ferește”exprimă grija pentru o fetiță ce va împlini zece ani.

  În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul comunică prin intermediul vorbelor pomului un aspect din viața unui copil dornic de cunoaștere.

COPILULE, TU EȘTI RAZĂ DE SOARE, TU EȘTI…UN COPIL DE 10 ANI LA CARE LUMEA  SE UITĂ FASCINATĂ ZI DE ZI…ȘI ȘTIU CĂ E TIMPUL ÎN CARE ÎNCEPI SĂ TE DESPRINZI!

Te văd mai mare în fiecare zi.
Te simt mai curioasă.
Te văd cum te transformi dintr-un copil jucăuș într-unul responsabil.
Te văd cum te frămânți și cauți răspunsuri,
Văd cum ai micile tale secrete...
Te văd cum vorbești cu cerul,soarele,luna și stelele…
Cum îngâni cântecul păsărilor și-ți spui secretele pomului bătrân....
Te văd copilule, te simt aproape,
Și totuși…mai departe, în fiecare zi.

DAR ORICE-AR FI, COPILULE, TU N-AI CUM SĂ-ȚI PIERZI FERICIREA!
                            PENTRU CĂ TU EȘTI FERICIREA!

Adevărata iubire

Adulți,copii sunt în fața unei vitrine cu animăluțe Pet Shop.O mulțime de cățeluși agitați scâncesc,negăsindu-și locul.Mi-am dat seama că nu eu eram acela care se uita la ei,ci cățelușii se uitau la mine și fiecare cu aceeași privire în ochi și cu aceeași speranță:

-Pot să vin cu tine?

-Mă iei cu tine?

-N-ai vrea să fiu eu câinele-prieten al tău?

Cățelușii au un singur țel în viață:să se dăruiască din adâncul sufletului,pentru că pot fi un partener și un prieten credincios,supunându-se cu mult devotament.Noi,oamenii,ar trebui să înțelegem această calitate a lor,răsplătindu-i cu dragoste pe măsură și să înțelegem că uneori suntem asemănători-:ne dorim să fim iubiți.Avem multe de învățat de la aceste animăluțe:loialitate,lipsa egoismului.Cum pot avea recunoștință fără de margini și dăruire totală de sine?Ei trăiesc,ca să aducă fericire,nu întreabă niciodată nimic și nu critică niciodată pe nimeni.

Iată o zi posomorâtă,tristă...dar totul se luminează la apariția unui ghem de blană,care mi se aruncă în brațe și îmi spune:

-Ce bine-mi pare că ai sosit!Unde ai fost?Ai lipsit atât de mult!Mi-ai adus ceva bun?Las-mă să mă gudur!A! să nu uit,te iubesc și astăzi la fel de mult!

Și-apoi îmi trage mănușa,gelos că a fost pe mâna mea,îmi roade gheata,că poate nu mai am alta,pentru a mai pleca,face zdrențe un sul de hârtie,ca să-l cert.Iar eu mă prefac supărat și-l trimit în colțul lui.Pleacă supărat cu coada între picioare,târându-se pe burtă,cu urechile lăsate,se-nvârte de câteva ori ,apoi sare zâmbind cu gura până la urechi și dă năvală pentru o mângâiere.Ce zâmbet îndatoritor,câtă nevinovăție,,recunoștință și mai ales iubire.Îmi șoptește,dând din coadă că mă iubește necondiționat.Aceasta este singura IUBIRE care nu se declară cu vorbe......

Gen epic--,,În casa bunicilor”de Ionel Teodoreanu--(cap.,,Nasul bunicei și păcatele nepoților”)-fragment-

,,Nepoţii au crescut şi cresc „văzând cu ochii", spune mama care trebuie să cumpere din ce în ce mai mulţi metri de stofă pentru uniformele lor. Ghinionul tatei tot nu s-a spart, cu toate că în fiecare zi, după ce tata-şi bea cafeaua neagră, faţa de masă are pete de noroc.

Părinţii nu mai sînt atât de tineri: au băieţi mari, care le scot peri albi.

Dar bunicii au rămas aceiaşi. Numai că nasul bunicei s-a as­cuţit şi mai tare şi parcă are lucirea unui acuşor la pândă, drept în vârf. Bunica e neam de grec. Nepoţii au aflat din Eminescu despre „grecotei cu nas subţire". În schimb, nasurile nepoţilor se îngroaşă patriotic.

Când vin copiii în vizită, — tot cu părinţii —bunica, după ce le spune nepricopsiţilor să nu-şi ia nasul la purtare şi să-i sărute mâna cum trebuie, — îi iscodeşte pe rând cu nasul ei subţire, aflând se vede toate miroznele(mirosurile) păcatului, căci se uită crâncen la ei, îmbinându-şi cu afurisenie sprâncenele stufoase.

Nepoţii sînt într-adevăr plini de păcate.(defecte) Când se uită la ei, din fundul pământului, Scaraoţchi îşi linge buzele, şi trei fire din coadă i se zburlesc, cu număr.

Cel mic, pare are păr de aur creţ şi graseiază râzând cu toată faţa — ca şi cum mereu l-ar bate soarele în ochi — e bătăuş, trage cu puşca în ciorile de pe crucea bisericii sfântului Ion Gură de Aur, dă cu praştia nu numai în vrăbii şi în gutuile Nănoaiei — care suferă de ficat — dar şi-n ferestrele oamenilor răi, cum ar fi popa Tuchi şi dascălul Ghiţă-Sughiţă, şi merge cu bicicleta — fără număr, ca şi uniforma — cu mâinile la spate, printre tramvaie şi trăsuri, scoţând limba şi făcând schime necuviincioase birjarilor, sergenţilor şi oamenilor serioşi.

Cel mijlociu, cu păr buclat de culoarea castanelor sălbatice şi obraji de măicuţă, fură ţigări din biroul tatei, întârzie dimineaţa la şcoală, are note proaste la matematică, ştiinţe naturale, chimie, germană şi religie, e îngândurat ca o salcie ninsă, tăcut ca o oglindă din pod, şi nu face nimic: nici la şcoală, nici acasă. Când era mic, visa şi când era treaz; acum doarme şi când nu doarme. Nuferi cresc, sau broaşte, în apele somnului lui? Mai ales el nu ştie. Se simte ca un fum care se încolăceşte în semn de întrebare, înainte de-a se destrăma.

Cât despre cel mare, să afumi cu tămâie şi să stropeşti cu aghiazmă înaintea şi pe urma lui. Trebuie dat la Şcoala Militară. Altfel nu mai merge. ”

  Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

  Volumul ,,În casa bunicilor” de Ionel Teodoreanu este o scriere cu caracter memorialistic ce a apărut inițial în anul 1938. Volumul este cât se poate de cald, emoționant și original, mai ales datorită faptului că reprezintă pagini de literatură inspirate din însăși viața scriitorului.

  Titlul,,În casa bunicilor”,plin de duioșie,  este menit să arate templul,centrul unei familii,un colț de lume,loc al destinelor unor personaje legate prin fire statornice... totuși în această casă totul începe și se sfârșește cu bunica.

  În primul rând,textul fragmentului este epic, acţiunea este de mică întindere,dorința scriitorului a fost de a o descrie pe bunică și pe cei trei băieți. Sunt prezentate anumite transformări în familie-băieții,crescând,aduc noi măsurători în ținute,în comportament,părinții au trecut de tinerețe,au,,peri albi”,necazuri,supărări.Dimpotrivă,în înfățișarea bunicilor,se pare,că nu s-a schimbat nimic,dar copiii remarcă nasul bunicii,,s-a ascuțit și mai tare”-nas grecesc ,observat și de Eminescu.Știindu-i neastâmpărați,cu,,păcate”,nebunii copilărești,bunica se preface că-i supune unor cercetări amănunțite.Scriitorul glumește,amplificând,exagerând defectele copiilor de care se bucură chiar,,Scaraoțchi”,tartorul nebuniilor.

Numele copiilor nu sunt prezentate,apar doar ordonați după vârstă:,,cel mic,cel mijlociu,cel mare”,iar năzbâtiile lor sunt pline de haz.

  În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje.Bunica este aparent severă,le cere copiilor respect,știindu-i ștrengari.Nasul bunicii atrage atenția copiilor,un nas grec,subțire,iscoditor,curios de a descifra secretele nepoților.Privirea bunicii exprimă energie,curiozitate,insistență,iar sprâncenele arată încrederea pe care o are în a descoperi poznele nepoților.Deși apare exigentă,serioasă,prin  toate manifestările ei dorește cu adevărat binele băieților.S-ar asemăna cu un personaj feminin din basme :o vrăjitoare sau o ființă de ajutor.

Cei trei frați șugubăți,numiți după vârstă (în realitate:Ionel,Păstorel și Puiu)sunt rebeli,iar scriitorul se amuză descriindu-i pe rând: ,,cel mic”crede că râsul este bun,crede în jocuri aparent nevinovate când se joacă cu pușca sau merge cu bicicleta,cu strâmbături alintate și fericite,este felul lui copilăresc de a se comporta,chiar dacă răscolește liniștea unor oameni serioși.

Băiatul cel mijlociu apare ca o ființă nevinovată,visător,tăcut,degajă liniște sufletească,neinteresat de școală are note proaste,este comparat cu fum ascunde îndoiala,nedumerirea,uimirea,emoția,căutarea,fără a-i descoperi adevărul vieții.

Băiatul cel mare nu poate fi îndreptat, persistă în greșeli,chiar dacă ar fi supus unor ritualuri creștine,bisericești... și-atunci singura cale de îndreptare este,,Școala militară”care l-ar disciplina.

  În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului; copilăria se transformă ea însăşi într-o lume fluidă, schimbătoare, o lume a metaforelor, surprinzătoare şi tulburătoare. Pentru a descrie o astfel de lume este necesară o sensibilitate artistică aparte.

  Prozatorul foloseşte persoana a III-a,  eroii sunt „vii”, iar gesturile lor –adevărate;autorul descrie o lume fascinante şi stranie, învăluită în abur, într-un etern suspans.

   Ca în orice text epic, sunt folosite modurile de expunere: naraţiunea este folosită, pentru a prezenta frământările părinților,vizita nepoților la bunici. Firul narațiunii se pierde în limbajul descriptiv.Observ tonul idilic evocând cele mai frumoase momente din viață, în care bunicii, părinții sunt în armonie.    Descrierea apare pentru a prezenta personajele pline căldură și de o sensibilitate aparte.Domină o ușoară ironie în descrierea bunicii și a celor trei băieți.

Stilul evocativ în sine, peste care amintirea se cerne ca o primă zăpadă a copilăriei și adolescenței urmărește  neîntrerupt vibrațiile nuanțate ale sufletului copilăresc,limbajul hiperbolic, exagerat, dovedindu-se un fin cunoscător al sufletului pueril.

 În concluzie, fragmentul este un text epic, în care autorul comunică indirect o atmosferă a familiei în care cei trei băieți sunt personaje dintr-o poveste a copilăriei.

Scriitorul Ionel Teodoreanu reia firul memoriei reconstruind melancolic vârsta copilăriei lui. Cu un ton idilic evocă cele mai frumoase momente din viață, în care bunicii, părinții sunt ființe nemuritoare.

tabloul,,Doamna cu hermină”de Leonardo da Vinci

poezia--,,Puritate” de Virgil Carianopol

,,Hermina-i doar un pic de viață,
Giuvaer ce dă scântei,
Trăiește-n nordul cel de gheață
Și-i prinsă pentru-argintul ei.

Ca s-o vâneze, vânătorii
Găsesc un golf de gheata-n jur
Și-i dau cu chinoroz pereții,
Știind cât tine ea la pur.

Hăitași cu glasul ca de fiară,
În aerul vibrând sonor,
O-mping apoi, strălucitoare,
Până ce intra-n golful lor.

Cu mușchi puternici, temerară,
Cu gheare tari, în teci adânci,
Hermina ar putea să sară,
Să fugă dincolo de stânci.

Decât să-și murdărească însă,
Cu negru, albul ei de har,
S-așează pe zăpada strânsă
Și-așteaptă moartea ca pe-un dar.

E datul ei, îi scrie-n soartă,
Să dea cuvânt la veșnicii:
Mai bine să lucească moartă
Decât murdară printre vii.”

puritate=curăţenie sufletească; nevinovăţie; neprihănire; inocenţă; candoare;

chinoróz – negru de fum,funingine;

Poetul (Virgil Carianopol) a crescut în atmosfera satului oltenesc, într-o casă cu ştergare pe pereţi, cu scoarţe, covoare şi carpete lucrate de mama sa la război. În copilărie a umblat în cămaşă oltenească cu flori, încins cu bete tricolore. Perna pe care se culca era o pajişte cu flori, iar cearceaful cu care se acoperea mirosea a Dunăre, Jiu şi Olt, trăiri care i s-au întipărit în suflet, iar mai târziu au devenit poezie. Satul românesc şi folclorul dau o aură de basm poeziilor sale, pentru frumuseţea şi unicitatea imaginilor, dar şi pentru muzicalitatea versurilor. 

În poezie este relatată povestea herminei, animal agil și frumos, care nu poate fi prinsă decât într-un singur fel: vânatorii o pândesc să ajungă pe un ,,golf de gheață" și murdăresc cu chinoroz zăpada, în zona pe unde ea ar putea fugi.  Hermina e un fel de animal cu talie mică, foarte preţuit pentru blana lui albă-argintie, iar chinorozul e un fel de funingine foarte fină.

Simbol al nobleței și eleganței, hermina era simbolul virtuții și purității ,este prinsă pentru argintul ei-ceea ce înseamnă cunoaşterea interioară, corelat frecvent cu o spiritualitate înaltă, datorită legăturii cu apa,argintul este văzut ca un factor purificator. Curajul herminei este înaintarea către ceva sau promovarea a ceva în pofida fricii.  Curaj ei este unul rațional,este felul ei de a nu se teme de moarte,de a muri păstrându-și curățenia cu DEMNITATE și ELEGANȚĂ.

Vânătorii,distrugătorii,prinzătorii herminei,reprezintă amenințarea,pericolul,moartea,cei ce vor distrugerea inocenței,a curățeniei sufletești,a curajului,a demnității,a virtuților.Vânătoarea herminei nu este un ritual,este DISTRUGERE.

Nu știu dacă cineva a definit puritatea vreodată. Probabil nu o poți defini. Puritate înseamnă să trăiești după modelul Originar. Puritatea este ca o aripă pe care o folosește omul, pentru a plana deasupra Pământului și naturii trecătoare.

 Demnitatea herminei este și a omului-arată valoarea, moralitatea, gradul de prețuire pe care-l are o persoană în cadrul societății; o urcă pe o treaptă superioară.  Ea este legată de sentimentul onoarei, a fi demn însemnând să-ți respecți propria persoană și să respecți pe cei din jurul tău; înseamnă să crezi și să fii consecvent în principii și atitudine. 

   În concluzie,să învățăm din curajul herminei, dacă dorim să ne numim oameni integri avem nevoie de demnitate și curaj,să mergem cu mintea învingând.

(Vânatul herminei, sau hermelinei cum se mai cheamă, este mult râvnit din pricina prețioasei sale blăni, care este foarte albă și lucioasă în timpul iernii, iar vara cafenie. Din blana herminei se făceau în trecut mantiile domnitorilor și alte îmbrăcăminți la curțile regale. Caracteristic la hermină este faptul că e un animal foarte curat și ține cu orice preț ca haina ei să fie tot timpul nepătată. Când vânătorii vor s-o prindă de vie, ca să-i jupoaie blana, fac un șanț în jurul vizuinii și tulbura apa din șanț. În această sițuație bietul animal preferă cu demnitate să-și dea viața, decât să-și păteze blana scumpă în apa murdară.)