doina ,,Foaie verde mărăcine”....

,,Foaie verde mărăcine
Aoileu, frate peline,
Amărâtă-i frunza-n tine,
Ca și inimioara-n mine;
inimioară ca la mine
Nu mai da, doamne, pe lume.
Căci destul mi-ai dat-o mie
Din mica copilărie;
Umblu ziua de dor beat
Seara când mă culc în pat
Nu pot să mă odihnesc

Gândurile mă muncesc.
Câte zile-s într-un an
Atâtea necazuri am!
Plânge inimioara-n mine
Ca-n copilul de trei zile;
Copilul plânge și tace
Ca are cin-să-l împace,
Dar pe mine n-are cine
Că sunt străior pe lume;
Străin sunt ca pasărea
Milă de la nimenea”.

    Doina este o specie a genului liric, în versuri, de dimensiuni restrânse, în care eul liric îşi exprimă în mod direct sentimente profunde de dor, jale, dragoste,tristeţe.... Specifică folclorului românesc, doina este de obicei asociată unei melodii lente, având caracter sincretic, pe lângă cel oral, anonim şi colectiv. Muzicalitatea textului este dată de elemente prozodice specifice liricii populare precum ritmul trohaic sau rima împerecheată. Inspirându-se din atitudinea omului fata de viata si de moarte, față de timp și de natură, față de propriile trăiri și sentimente, doina are un caracter intim, personal.

În funcție de sentimentele și de atitudinea pe care le exprimă, doinele se clasifică în:doine de dragoste, de jale, de înstrăinare, de cătănie.

  Titlul acestei doine este alcătuit din substantivul și adjectivul,,foaie”(cuvântul popular pentru,,frunză”) și,,verde”-cuvinte des întâlnite în poeziile populare ca expresie a vieții eterne,a naturii,a speranței;alături este substantivul,,mărăcine”plantă a durerii,a asprimii -constituind totodată și primul vers al poeziei.( Una dintre trăsăturile specifice existenței poporului nostru, o constituie comuniunea om- natura, de aceea, cele mai multe doine încep prin cuvintele:,, Foaie verde” sau ,,Frunză verde”).

  O primă trăsătură prin care putem afirma apartenenţa poeziei la specia literară doina este transmiterea prin intermediul discursului liric a sentimentului de amărăciune, stare sufletească apăsătoare de mâhnire.Poetul anonim se adresează direct,personificând pelinul,,frate peline”,al cărui gust amar, simbolizează durerile, suferinţele şi necazurile vieţii.Trist,se roagă lui Dumnezeu ca ,,lumea”să nu aibă parte de durerile ce au început ,,din mica copilărie”-vârsta  inocenţei, starea anterioară căderii în greşeală, deci starea edenică.Mâhnirea omului este atât de adâncă,încât în lumina zilei este copleşit, ameţit, tulburat de frământare sufletească,iar,,seara”în clipele de odihnă se simte neliniștit de supărările,de încercările vieții.Își compară încercările dureroase ale vieții cu micile suferințe ale unui copil ,,de trei zile”alinat de cei de-aproape,omul pribeag,neiubit,neînțeles este ,,ca pasărea”-călător prin viață,un căutător de bunăvoinţă, îngăduinţă,iubire.

   În al doilea rând, textul este o doină, deoarece are toate trăsăturile liricii populare, având caracterul anonim, oral, colectiv şi sincretic. Autorul anonim îşi exprimă simplu şi direct mâhnirea singurătății, parte a identităţii sale.Oralitatea este dată de expresiile populare:,,aoileu”-interjecție ce exprimă o stare sufletească de durere a sufletului;vocativele:,,frate peline”accentuează amărăciunea unui suflet însingurat bântuit de tristețe;,,doamne”este strigătul,rugămintea către divinitate de a-i alunga din inimă supărarea.Adresarea directă către cer și verdele pelinului este vocea omului ce-și strigă chinul de a fi nemângâiat,,de nimenea”,de nicio ființă apropiată, în universul, interiorul său, el rămâne singur în fiecare moment. Singur din,,mica copilărie”imagine copleșitoare se simte străin, fără scop, fără sens,fără realitate,într-o negură.Diminutivele dezmierdătoare  cu un puternic sens afectiv,,inimioara”,,,străior”îl readuc pe nefericit  în lumea uitată a copilăriei,iar comparațiile,,ca copilul de trei zile”...,,străin sunt ca pasărea”exprimă starea celui ce-și privește singurătatea.

 Prezența eului liric este dovedită și de formele verbale și pronominale de persoana întâi:,,mine;mi;mă”...,,umblu;mă culc;nu pot;să mă odihnesc;am;sunt”. Eul liric comunică şi se comunică prin figuri de stil simple, neelaborate, dar de o puternică încărcătură afectivă.

 Limbajul popular este evidențiat în poezie prin muzicalitatea versurilor, armonia versurilor rezultă din succesiunea cadenței silabelor, din potrivirea caldă a sunetelor, din măsura adecvată trăirilor și sentimentelor exprimate.Structura poeziei oglindeşte simplitate:versuri de 8 silabe, monorimă şi ritm trohaic.

   În concluzie, având în vedere argumentele menţionate, putem afirma că valoarea acestei creații populare este dată de lirismul ei răscolitor, de intensitatea, de sinceritatea sentimentelor exprimate,  de măiestria cu care autorul anonim știe să-și exprime tristețea apăsătoare, întreaga sa bogație sufletească în lumea înconjurătoare prin care se perindă în efortul disperat de a găsi Speranța,Visul,Bucuria.

......O poezie populară e concepută de un om care simte și niciodată de unul care vrea să fie poet. E concepută într-un moment de inspirație și niciodată în unul de voință. E realizată fără calculele impuse de anumite forme fixe. Rămâne, numai dacă place...înfruntă vremea numai dacă place generațiilor următoare. E analizată, criticată și...corectată, purtând pecetea sensibilității unui întreg popor. Iată de ce poezia populară e atât de profundă, atât de frumoasă, atât de universal omenească.

Legenda macului

Se spune că aceste minunate flori roşii, pe care le vedem presărate prin lanuri şi pe câmpie, nu ar fi existat de la început pe lume, ci ar fi răsarit mai târziu, din durerea unui suflet de mamă. 

Legenda populară românească spune că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.

Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.

Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.

Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.

Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.

Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.

poezia--Diana de Mihai Eminescu

Ce cauți unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Și unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană
Șoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mișcătoare
Vrei să privești un straniu joc.
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viață-n orice zvon,
Și numai tu gândești aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce dorești singurătate
Și glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-și bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zână liniștită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mâinuțe albe de omăt,
O față dulce și bălaie,
Un trup înalt și mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Și peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.

     ( Diana era adeseori asociată cu animalele sălbatice, pădurile, fiind zeița vânătorii și cu Luna. Era faimoasă pentru puterea, grația atletică și frumusețea sa.

Era fiica lui Jupiter și a Latonei. Diana era asociată cu viața sălbatică din păduri, având puterea de a vorbi cu animalele și de a le face să o asculte.Simbolurile zeiței Diana sunt chiparosul, căprioara, arcul cu săgeata, câinii de vânătoare și Luna. În limba română, din latinescul Diana se consideră că s-a ajuns la cuvântul zâna. În calitatea sa de zeiță a vânătorii era înfățișată ca o fecioară sălbatică, singuratică,care cutreiera pădurile însoțită de o haită de câini, dăruiți de Pan, ucigând animalele cu arcul și cu săgețile ei făurite de Vulcanus. Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toți cei care încercau să se apropie de ea, dacă la rându-i încerca să se apropie de vreun muritor, dragostea ei era rece și stranie).Sculptura- Diana cu ciuta este apreciată pentru puritatea sufletească degajată, pentru enigmaticul ce învăluie totul, pentru dinamismul, simplitatea şi graţia sa. Numele popular al Ilenei Cosânzenei derivă chiar din Diana!!!)

   Este o poezie de interior,asemenea unei bijuterii  fine, o adevărată broderie ,nu se remarcă prin monumentalitate, ci printr-o cizelare fină a versului. Eminescu face din,, Diana” al cărei  nume ei derivă, posibil, din ,,Diviana" -cea strălucitoare- un personaj: o portretizează, o descrie în diverse ipostaze. În mod surprinzător,în poezie, faptele ei sunt relatate la persoana a II-a, în fraze interogative: întrebări adresate personajului,iar personajul devine astfel misterios, ipotetic, o halucinație mitologică. Eminescu reușește să scrie despre o zeiță evitând să-i dea materialitate.

Adresarea directă ,formele verbale la persoana a doua intensifică ideea de dialog mimat.

În poezia,,Diana” eul liric imaginează un peisaj nocturn:luna este  astrul selenar care alături de celelalte elemente ale cadrului natural, contribuie la realizarea atmosferei de extaz,de mister, dă o strălucire halucinantă izvorului,,tremurător”, răspândește glasul păsărilor care-i duc departe gândurile şi norocul.De aici nedumerirea poetului,,ce cauți?”de a o afla pe fata dornică de a umbla în singurătatea codrului.Îi îndreaptă auzul spre șoapta,jocul voios,erotic,,de-a sărutatul” al frunzelor,simboluri ale fericirii și ale dragostei.Urmărind-o,o  întreabă cum de  privește oglinda apei, poarta  veșniciei ce purifică, vindecă și întinerește în primăvara pe care n-o vede,asemenea lui  Endymion(păstorul sedus de Selene în timp ce acesta dormea într-o peșteră). Singurătatea unei ființe lângă glasul tainic de izvor este poate dorința de integrare în infinit,în sacralitate,într-o lume mitică,a irealului,cufundată în nemărginirea codrului.Natura este personificată prin legănatul frunzelor codrului,al trecerii timpului,iar zeița adoarme pe,,verdele covor”,loc al tinereții veșnice.În peisajul umbrelor,,moi”apariția zânei care plutește aparține visului de iubire.Descrierea în nuanțe delicate este din basme,,cu ochii mari,cu umeri goi...față dulce și bălaie...mânuțe albe...trup înalt și mlădiet”-este idealul de frumusețe feminină,gingașă,pură,nevinovată.Este un portret fizic realizat prin epitete ce sugerează grație și delicatețe.

În ultimele patru versuri ale poeziei poetul menționează faptul că zeița Diana, în trecerea ei prin pădure, abia lasă o urmă în stratul de frunze: „Un arc de aur pe-al ei umăr,/ Ea trece mândră la vânat/ Și peste frunze fără număr/ Abia o urmă a lăsat.”Mersul ei ușor ca un vis se pierde în,,lumina cea rărită”,în neant.

    Dulcea frumusețe a zeiței,Diana,este inocentă pornită din visare;epitetele evidențiază însușirile alese în concordanță cu natura.Interogațiile retorice din strofele poeziei sugerează încercarea eului poetic de a descoperi misterul zeiței ce parcurge lumea cu arcul pe umăr-arma ce aduce dragostea în viață sau moartea.

basmul ,,Fiul de împărat și tărâmul de dincolo”(fragment)

,,A fost odată un fiu de împărat care făcea o plimbare tocmai pe la marginea împărăției.Și,când a mers la o fântână de-acolo să bea apă,tocmai atunci a venit să se adape și un taur mare,negru,mugind de fioros ce era.Taurul vrea să suie un deal.Și fiul împăratului voia să urce dealul,dar nu putea.Se apucă de coada taurului,iar acesta se înfurie și fugi,fugi,până ce dădu de o peșteră.Intră omul în peștera cu pricina printr-o gaură și ajunse pe tărâmul de dincolo.

  Acolo,o negură groaznică,așa cum este în mormânt.Omul nu se lăsă și se lăsă și se duse înainte.Ieși la lumină,unde se găseau pomi înfloriți și iarbă verde,ca mătasa de moale.În cale,un copac și mulți meri cu mere roșii și mere galbine.Dintr-odată,auzi fiul de împărat un urlet,de-l trecură toți fiorii,și se urcă într-un copac,de frica fiarelor sălbatice.Când colo,venindu-și în fire,văzu pe una din ramuri șapte șerpi,lângă un cuib de vulturi cu puii golași.Făcându-i-se milă,trase cu arcul și omorî un șarpe,dar îndată se năpustiră frații acestuia asupra lui,fiind aproape să-i curme viața.Însă fiul de împărat cunoștea de la tată-său cum să omoare fiarele ș,iscusit cum era,doborî încă cinci șerpi.Al șaptelea șarpe,mai mare și mai priceput,se dovedi tare greu de ucis,căci se luptă trei zile și trei nopți cu el,dar îl doborî în cele din urmă,scăpând puii de vultur de la moarte.Unul din aceștia îi zise:

 --Vino,voinicule,să te ascund,că tata,când o veni și te-o vedea,te mănâncă de viu!

Se auzeau crengile cum cădeau și,în curând,se așeză vulturul pe ramuri.Jos văzu leșurile șerpilor.

 --Cine a omorât balaurii?întrebă vulturul.

 --Nu știm,răspunseră pitiți puișorii.

Vulturul se coborî prin tufe și găsi voinicul.

 --De doisprezece ani puiez în acest măr bătrân și,în fiecare an,șerpii mi-au mâncat copilașii.De data asta,tu mi-ai scăpat puișorii de la moarte ș eu vreau să te răsplătesc.

--Atunci,scoate-mă la lume de aici.”

                                                             (Fiul de împărat și tărâmul de dincolo)

Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice:împăraţi, feţi-frumoşi,zâne, zmei,oameni simpli... stă sub semnul supranaturalului. Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final. Caracterul epic este dat de folosirea naraţiunii ca mod de expunere şi prin modul indirect de a exprima ideile şi sentimentele cu ajutorul acţiunii şi al personajelor. 

  Fragmentul din basmul,,Fiul de împărat și tărâmul de dincolo”este un text epic cu acțiune,personaje,narator.În ceea ce privește acțiunea dintre momentele subiectului este prezentată expozițiunea și intriga.,,Un fiu de împărat”(autorul nu-i dă un nume,doar rangul ) este imaginea binelui, întruchipând idealul etic de cinste, dreptate şi adevăr,merge spre capătul împărăției și ajunge la o fântână-loc al vieții,al regenerării,al purificării.Întâlnirea cu un taur,animal puternic prin forță și putere, este surprinzătoare,pentru că amândoi voiau să urce un deal.Prins de coada taurului,fiul ajunge într-o peșteră,loc închis al întunericului,un loc de trecere pe alt tărâm.Este o călătorie ce simbolizează căutarea,descoperirea,inițierea,căutarea luminii  este dorința de a găsi un loc al speranței,al adevărului.Descrierea noului tărâm este minunată,este Raiul visat ,închipuit de oameni în dorința de a trăi  ca-n basme,în care cresc merii-arborii vieții.Calmul paradisului este răscolit de țipete înfiorătoare.Șerpii-forțe ale răului ce voiau să ia viața unor pui de vultur sunt uciși,pentru că Fiul fusese învățat de tatăl său-împăratul.Cu însușiri supraomenești,îi omoară pe cei șase și astfel alungă răul din Rai,revenirea la viață.Lupta cu cel de-al șaptelea șarpe înseamnă sfârșitul forțelor malefice din lumea misterului al celuilalt tărâm.Vulturul,pasărea puterii și a înălțării,îi mulțumește viteazului ce i-a salvat puii,iar acesta îi cere să-l readucă pe pământ,pentru că are sentimentul că locul lui este acolo unde s-a născut.Umanitatea Fiului de împărat nu constă în faptul că a învins șerpii,ci că alege să trăiască în lumea sa..Eroul basmului ajunge pe tărâmul celălalt din dorinţa de cunoaştere, el merge acolo din întâmplare.

   În al doilea rând,fragmentul aparține unui basm ,deoarece lumea înfățișată are caracteristici supranaturale. Reale sau fantastice personajele basmului devin simboluri ale realității:Fiul este idealul de bunătate,vitejie,curaj; șerpii reprezintă viclenia, răutatea și violența;puii de vultur sunt inocenți și recunoscători,iar vulturul este simbolul puterii,al acțiunii,își iubește puii.Sunt prezente cifrele magice:șapte șerpi,lupta ține trei zile; timpul şi spaţiul în basm sunt imaginare -timpul este trecutul îndepărtat,,odată” iar spaţiul-la marginea unei împărății,dar și pe tărâmul de dincolo.Naratorul povestește întâmplările la persoana a3a. În acest basm popular, perspectiva narativă aparţine povestitorului popular, care se adresează direct celor ce îl ascultă.

   Un al treilea element caracteristic basmului este formula iniţială: A fost odată”....care plasează acţiunea într-un timp nedeterminat, fabulos,are ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi spaţiului, desprinderea din logica realului. Expresia "a fost odată”indică un timp al începuturilor,când totul era posibil, iar întâmplările erau unice și irepetabile. 

Stilul narațiunii este specific narațiunii populare, limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării orale. Expresiile folosite vor fi cele specifice lumii satului.

   În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi formula iniţială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.

.

caracterizare--Ionică mincinosul de Alexandru Mitru

,,Să nu minţi! Cu o minciună prânzeşti, da’ de cinat nu cinezi. Iar mincinosul n-are nici cinste…
Trăia odată un băiat, Ionică, căruia nu-i plăcea să-şi ajute părinţii. Nu-i plăcea şi pace bună.
Şi spunea tatăl său:
- Ionică, vezi de fă cutare sau cutare lucru!
Şi nu zicea băiatul că n-ajută.
- Îl fac îndată, tătucă! răspundea. Se prefăcea c-ajută şi nu ajuta.
Dar merge treaba asta odată, de două ori, de trei ori. Începe să simtă tătâne-său că umblă băiatul cu lucruri necurate şi pune la cale să-l lecuiască.
 Odată, vine feciorul înaintea lui taică-su şi îi rosteşte cu glas mieros:
- Tătucă! Ai spus că-mi vei face şi mie nişte opincuţe, dacă oi fi vrednic pe lângă casă. Şi sunt tătucă. Că, uite opincuţele astea vechi s-au ponosit!
                    Rău este, dragii mei, să fie cineva leneş şi mincinos. Da şi mai rău, când pe deasupra mai e şi fudul! Şi-aşa era Ionică…
Iar tatăl îi răspunse:
- Păi eu, băiete, mi-am ţinut făgăduiala. Acum rămâne să-mi arăţi şi tu cât eşti de vrednic.
- Am să-ţi arătat, tătucă, se smereşte Ionică.
- Atuncea uite, grăi tatăl, urcă-te chiar acum în pod. Vântură bine grîul ce-i acolo şi îndată ai să-ţi primeşti răsplata.
- Uiuum! face Ionică bucuros. Alerg să-l vântur.
Se face că se urcă-n pod băiatul. Se pitulează sub scară şi stă acolo preţ de-un ceas.
Pe urmă se întoarce:
- Am vânturat tot grâul, tătucă. Să-mi dai opincile alea noi, să merg pe uliţă şi să plesnească băieţii de necaz!
- Aleei, măi băiete, se mâhneşte tatăl. Ţi-am spus să vânturi grîul…Mai du-te o dată. Şi fă treaba cum se cuvine, c-apoi îţi vezi opincile făgăduite!
Pleacă feciorul. Se gândeşte:
               „De unde să ştie tătuca dacă am vânturat eu grâul ori ba? Că n-o avea la el oglinda fermecată!”
Aşa că pleacă, se suie în pod. Se joacă pe acolo cu mâţele şi se întoarce, fără măcar s-atingă un bob de grâu.
- L-am vânturat, tătucă! minte băiatul. Şi-n sinea lui se bucură mai dinainte pentru opincuţele noi.
- Nu e adevărat! se amărăşte tatăl. Haide cu mine şi-am să-ţi arăt că e aşa cum spun.
Se urcă amândoi în pod. Vântură tatăl grâul în faţa lui Ionică.

                     Şi când îl vântură ce credeţi,? Sub grâu el ascunse o pereche de opincuţe. Dar ştiţi, nişte opinci cum nu se văd pe oriunde, din piele galbenă croite, cu găitane lucitoare de şnur negru închingate. Asemenea mândreţe de opinci  vârâse tatăl acolo sub grâu!

Şi s-a aplecat băiatul să puie mâna pe opinci. Tată-l nu l-a lăsat. Le-a luat din grâu, a coborât, şi le-a pus într-un cui, chiar deasupra laviţei pe care dormea Ionică.
               morala:::.Să vadă, să înţeleagă bine că minciuna are picioare scurte şi întotdeauna o ajunge din urmă adevărul”

             *a vântura=a curăța grânele scuturându-le de mai multe ori;

  ,,Ionică mincinosul” este o poveste cu tâlc-o învățătură exprimată alegoric,o poveste moralizatoare, care transmite un mesaj, un sens;autorul o face cu o agerime de gândire, cu un spirit pătrunzător, uneori glumeț, cu o notă de umor.Scopul poveștii cu tâlc este să traducă un adevăr moral ,o idee abstractă în ceva familiar și ușor de înțeles pentru orice om.Povestea cu tâlc folosește subtil întâmplări obișnuite și lucruri familiare cu scopul de a conduce subtil și prietenos  spre o nouă înțelegere și o altă perspectivă. Deși e comună, deși pare banală, povestea cu tâlc are o simplitate încărcată de înțelesuri profunde, ascunde în cuprinsul ei înțelepciunea strânsă de oameni de-a lungul  vieții.

  ,,Ionică”-numele personajului principal-are un nume de alint,un diminutiv  derivat de la Ion,iar,,mincinosul”este un adjectiv substantivat-este omul înclinat să spună minciuni,prefăcut,nesincer,astfel că din titlul povestirii autorul își caracterizează personajul,avertizându-l pe el,dar și pe cititor prin porunca:,,să nu minți!”este a opta poruncă dumnezeiască care porunceşte ca omul să fie sincer, să mărturisească  întotdeauna adevărul în cuvinte şi în fapte.Explicația acestui îndemn se află într-o zicală care arată drumul scurt al unei minciuni descoperită în cele din urmă.

   Caracterizarea directă este făcută direct de autorul-narator care-și introduce personajul într-o poveste cu formula,,trăia odată”,astfel cititorul ajunge în lumea fabuloasă a basmului,într-un  timp al începuturilor când totul era posibil, iar întâmplările erau unice. Trăsăturile băiatului sunt ilustrate direct de narator cu jovialitate, cu umor: Ionică era leneș,nu-și ajuta părinții în munca din gospodărie, se prefăcea ascultător,dar găsea mereu cuvinte prin care-l convingea pe tatăl său că rezolvă orice treabă. Astfel procedează prin minciună,atunci când este trimis să vânture grâul.Merge ,fără a ști că tatăl său îi probează adevărul spuselor .Se dovedește a fi același nesincer.Cadoul dorit,opincuțele cu care voia să se mândrească,erau ascunse sub grâu.           

  Caracterizarea indirectă a personajului reiese din comportamentul, din faptele personajului: deși nu refuză nicio muncă la care este trimis,nu termină nimic.Neîndrăznind să-și refuze tatăl,se preface  că-l ascultă,că-l respectă,se poartă umil, dorind,,opincuțele”,dar înlăuntrul său își crede propriile minciuni;comportamentul acestuia arată fățărnicia băiatului care rostește cu glas prefăcut,,tătucă”,smerit,se dorește fălos și totuși este naiv,,se joacă cu mâțele”, atitudinea ipocrită, gândurile rostite,imaginându-și că tatăl nu va ști de fuga lui de muncă, numele și limbajul plin de cuvinte false îl vor purta spre o lecție meritată.

  Celălalt personaj,tatăl,este un om adevărat:își dorește să-și știe băiatul ascultător, totuşi, ascultarea nu înseamnă doar îndeplinirea unei sarcini,îl învață să respecte o promisiune,să înțeleagă rostul unei munci,să știe că munca se răsplătește în viitor, lenea și minciuna sunt răsplătite  pe loc.De aceea opincuțele dorite vor sta deasupra,,laviței pe care dormea”băiatul,pentru ca,văzându-le,, Să vadă, să înţeleagă bine că minciuna are picioare scurte şi întotdeauna o ajunge din urmă adevărul”—aceasta este MORALA povestirii: minciuna poate rupe o relație dintre  tată și fiu, pentru că în urma acesteia apare neîncrederea;tatăl și-a dorit doar SINCERITATE.

  Cuvintele utilizate au caracter popular, autorul folosește cuvinte uzuale pentru mediul în care se desfășoară acțiunea, iar proverbele și zicătorile utilizate au rolul de marca și accentua caracterul vorbit al vocabularului folosit.Autorul încearcă sa-și implice cititorul în poveste prin adresare directă, iar prin utilizarea dialogului, se încearcă evitarea monotoniei și totodată, implicarea celor două personaje. 

O încheiere: Prima oară omul citeşte şi pricepe. A doua oară citeşte şi se minunează: Mă amăgeam atunci când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse şi nu înţelege ce înţelesese, şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uită de câte ori a luat-o de la capăt şi mai are şi ajutorul unui părinte,atunci începe să priceapă. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.

gen liric--poezia: Nourii de Nicolae Labiș

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unui eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

„Nourii” este un text liric, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.Titlul poeziei este un substantiv articulat-cu o ușoară nuanță arhaică- ce exprimă diferite viziuni celeste cu o anumită semnificaţie;nourul este un veșmânt ușor și transparent al sufletului,adevărul,lumea interioară.

   În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile- melancolice- proprii ale poetului în mod direct. Contemplând cerul, locul ordinii sacre din Univers,unde omul caută să dezlege tainele sufletului,  poetul se surprinde privind calea norilor  dispărând și reapărând ,gândește că așa primește vești,mistere,dorințe ireale dintr-o lume a luminii,a întunericului.În spațiul sacru, superior lumii fizice al cerului nourii devin în adâncimea înaltului locul vieții,al purificării asemenea  lacrimii care  sugerează curgerea neîntreruptă a apei sufletului.Dar altădată nourii se transformă în scânteia vieții,dar și pedeapsa cerului. Poetul este uimit  de mișcarea norilor  care iau forme diferite din povești,ireale :centaur-ființă imaginară,dar și stea;turme-mulțimi imaginare;nave-căutătoare ale vieții;apoi forme diverse de poveste. În sufletul omului norii sunt iubiți ca mesageri ai bunătății divine revărsate pe pământ sau ai forțelor răului,aducătoare ale dezastrului. Peisajul celest  cu nouri este totuşi încântător şi eul liric este fermecat de strălucirea, dansul formelor alburii, măreţia naturii îl copleşeşte şi are sentimentul că înaltul este un templu spre care privirea caută veșnicia.         

   În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,care îşi face simţită prezenţa prin verbul la persoana I: „privesc,iubim,urâm”,pronumele:,,mi,noi”; exclamația,uimirea în fața      formelor fantastice ale norilor:,,ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi”.

     În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, care creează imagini vizuale, prin intermediul cărora poetul  îşi exprimă emoţiile:norii sunt observați pe ecranul uriaș al cerului.Epitetele: „grăbiți,nostalgice,limpezi”transmit sentimentul de încântare în impresia de ireal al  unei alte lumi,a cerului.Metaforele norilor:,, frații cu dreptatea,cu ziua și cu luna;oceane mari de apă;al norilor convoi” explică idei ale vieţii, sunt un mijloc de purificare,de adevăr. Comparaţia norilor„limpezi  ca lacrima pe-o pleoapă” exprimă durerea când viaţa se topește, devenind un plâns al deznădejdii. Antiteza verbelor ,,urâm...iubim”arată atitudinea omului în fața cerului de lumină,liniște,dar și de apăsare.Descrierea spațiului ceresc (prin abundența substantivelor și adjectivelor) cu nourii  alunecând spre nicăieri,aducând fulgere,ploi,liniște,încântare este modul prin care poetul transmite emoțiile pe care le simte în momentul înălțării privirii spre înalt.

Eul liric trăiește cunoașterea, exprimarea puterii cerești,a fricii și a speranței omenești în fața acestei grandori cosmice.

     Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri inegale, măsura inegală  a versurilor, rimă împerecheată(uneori)şi ritm trohaic.

    În concluzie, textul „Nourii” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct  ideea că nourul reprezintă un intermediar între terestru şi ceresc., simbolizează prezenţa divină  învăluită în taină.

dor de Luceafăr....

Întotdeauna după sărbătoarea Crăciunului,privind crengile goale,rupte de de vânt îl întreb cu voce înceată de ce te legeni, codrule, fără ploaie, fără vânt cu crengile la pământ?Cândva un băiet te cutreiera,îl culcai ades lângă izvor s-audă cum apa sună-ncetişor somnoroasă,îi aduceai un miros adormitor și prin vis asculta pitpalacul.Îl duceai apoi la mijlocul des al codrului într-un luminiș unde-l întâmpinau glasurile păsărilor ,iar el devenea prințul ce purta pe umeri însemnele cerului:Luna,Soare și Luceferi.Trecea prin codri de argint și în barca de pe lacul încărcat cu nuferi galbeni aștepta ca dintre trestii să răsară o gingașă mireasă.Cu glasul dureros de dulce își spune că nu vine,nu mai vine.... și trist în noaptea ce se lasă urmărea somnoroasele păsărele,lebăda ascunzându-se între trestii,asculta suspinul izvorului șoptindu-i:,,Noapte bună”!Mi-e dor...dor...dor...

Recreația mare de Mircea Sântimbreanu (povestiri povestite)

                                                                  

Recreația mare este cea mai așteptată pauză din programul unei lungi zile de școală. Unii elevi ies în curtea școlii să se recreeze, iar ceilalți rămân să repete ce au învățat deja. Profesorii au și ei rosturile lor ... Mircea Sântimbreanu reunește cele 91 de întâmplări din lumea școlilor într-o carte pe care o înscriu ,,Recreația mare". Micile drame se distrug pe rând din vechea țesătură a anilor școlari, iar povestitorul păstrează seriozitate, o grav ton în acord cu trăirile personajelor de vânzare, elevi de toate vârstele care sunt puși la încercări diverse. Uneori, după fapte sau după neînfăptuiri ale obligațiilor școlare, urmează consecințele, nota proastă, alteori copiii trebuie să învețe ceva despre rosturile vieții, ceea ce nu este neapărat un lucru pe placul lor, dar este ceva util.

    Iată primele povestiri:

                                               Motivarea absenței

  Într-o amiază de noiembrie, îmbrățișată de funigeii toamnei, Mișu lenevea visând, fără să se gândească la școală. Înțelege că la școală era o treime și gândește cum să motiveze absența: nu poate spune că era bolnav sau că mama nu a fost sănătoasă.Minciunile acestea au fost spuse demult.Se gândește să spună despre robinetul de la baie, care nu a fost închis.Îi trebuie un motiv deosebit de crezut de toti ... si atunci  îi vin în minte diverse idei despre un copil pierdut pe care l- ar fi găsit el, un om orb pe care l-a dus acasă, a găsit o servietă cu bani sau un câine turbat, o fiară sălbatică, a stins un incendiu, a trecut printr-o inundație, o prăbușire, un cutremur, o eclipsă ... ... invadatorii....Este disperat,căutând motive,iar un funigel al toamnei îi pătrunde în nas și strănută.O bătrânică îi urează noroc...norocul să fie crezut atunci când va spune o minciună,pentru a i se motiva absența.

                                                     Cai și bibilici

  Biju va fi ascultat la istorie și vrea să viseze un cal, altă dată a visat un cal și nu a fost ascultat, visul l-a salvat.Nu dorește să adoarmă normal, ci își programează somnul pentru visul cu cai.Deși este obosit, nu se lasă furat de somn, ba chiar se pare că lumina veiozei desenează umbre cu cai.Este un adevărat chin: adoarme, se trezește recitând versuri cu  ,,cățeluș "... ,, pisicuță" ... și alte vietăți, cântă o melodie cu cai.Mama îl roagă să adoarmă, iar el găsește soluția de a visa cai în basme, dar nu știe decât despre motanul încălțat, peștișorul de aur, despre corbi, lebede, bibilici ... adoarme, iar cartea de istorie este deschisă  la poza lui Alexandru Macedon cu calul lui, Ducipal.

                                                     Mărinimie

  Într-o zi de iarnă cu zăpadă afară, dar cu căldură în cameră, Vicu Cutie se uită la cartea primită de la prietenul său, Sandu. Și propune să-i facă și el un cadou și enumeră ce i-ar putea oferi : căciula de blană uitată de unchiul lui, o curea de pantaloni, de ceas.În cele din urmă, la telefon, îi spune lui Sandu că îi va oferi două ceasuri.În cele din urmă,la telefon,îi spune lui Sandu că-i va dărui două ceasuri. Este vorba de două ceasuri petrecute împreună sau de trei și poate fi poftit și la masă.

                                                       Hamurabi

  Ascunsă după un coleg, Eugenița se teme să nu fie ascultată.Nu știe nici titlul lecției.Profesorul închide catalogul și fetița se liniștește.Sunt puse întrebări din lecția de istorie și Eugenița se preface că știe, ridicând continuu mâna.Are diverse strategii: aruncă creionul,penarul sub bancă nu este ascultată.În cele din urmă este chiar ea întrebată despre Hamurabi (un regal  babilonian  care a inventat primul cod de legi). Recunoaște, bâlbâindu-se că nu învățat.

                                                        Necunoscute

  Biliboacă este urmărit de întrebarea,,Ce-a fost azi la școală?”și-și recapitulează:a fost a doua note de 4 la algebră,unde s-a împiedicat pe ghețușul cifrelor;apoi păruiala din recreație,umilința,toate i se par necunoscute pentru el.Pe stradă,o femeie necunoscută l-a obligat să ridice hârtia aruncată de el,dar și alte hârtii.Acasă,mușcă din greșeală dintr-un ardei iute.Toate întâmplările i-au fost necunoscute,au fost nimicuri,dar ultima a fost chiar o necunoscută.

                                                          Carnetul carnetului

  Oricui i se poate întâmpla să rătăcească un obiect.Dar nu e același lucru,când un copil se pregătește să plece la școală și nu găsește ceva ce-i trebuie și atunci...toată casa este răscolită.

  Gigel hotărăște să-și noteze într-un carnet unde-și pune lucrurile personale.Dar dimineața este disperat...nu-și amintește unde a pus carnetul cu notițe.Îl găsește sub un ceas și astfel și lucrurile sunt găsite.Îi cere mamei 5 lei să-și cumpere un alt carnet în care să-și noteze unde pune carnetul 1.Se întreabă dacă n-ar trebui să-și cumpere și un alt carnet.În cele din urmă își cumpără covrigi și constată că a uitat ce soluție găsise,ca să nu mai uite unde-și pune lucrurile.Se gândește că mai bine își ordonează lucrurile personale și-atunci nu va mai fi nevoie de niciun carnet.

                                                              Unde se varsă Nilul?

  În fața profesorului care-l întreabă unde se varsă fluviul Nil, Mihai este neștiutor:mormăie cuvinte fără rost,se scuză,spunând că el de obicei învață totul.Își amintește că lecția are două pagini,fotografiile,lungimea fluviului,dar nu știe unde se varsă...poate în Sahara.Este contrazis de profesor și Mihai citește din carte adevărul...în Mediterană...înțelege că a învățat superficial,a sărit chiar rândul acela.

                                                                 O lucrare scrisă vorbită

  Într-o clasă se dă o lucrare scrisă cu o temă oarecare.Unul dintre elevi nu știe ce să scrie și vrea să copieze de la colegul de bancă.Nu-nțelege ce scrie acesta,se roagă,este furios,blând,șoptește,murmură... În loc să se concentreze în liniște,continuă să vorbească doar-doar va găsi o soluție să copieze orice.

                                                                   Jocul culorilor

  În timpul unei ore,când profesorul desenează harta Africii,două fete se distrează cu jocul culorilor:spun o culoare și trebuie s-o găsească într-un obiect din jur.Găsesc culorile spuse,se contrazic...ajung acasă și hotărăsc să învețe.Continuă însă jocul,crezând că pot îmbina jocul cu învățătura.Rezultatul este dezastruos:iau note de 3,care sunt scrise colorat,iar ele prind culoarea disperării-galben.

                                                                Un șmecher la lecție

  Matei sauTilică este un copil obișnuit, dar când este la lecție devine ciudat: întrebat despre titlul lecției, se bâlbâie, se roagă de colega apropiată să-i sufle, nu știe cum să răspundă, nu știe nimic, repetă, cuvintele întrebărilor, urmărește șoaptele din bancă.În cele din urmă primește nota 3, pentru că întrebat cine a domnit în Muntenia,profesorul îl ajută spunând că  numele domnitorului seamănă cu al lui... băiatul răspunde triumfător: Tilică-vodă.Nu-nvățase nimic...

                                                              Însemnări de lector

  Părerile unor cititori ai cărților de la bibliotecă pot fi citite la sfârșitul unor cărți împrumutate.Scriitorul reproduce părerile scrise de cititori,i se par ciudate,dar și simpatice:unii scriau că le-a plăcut cartea;alții își dau adresa;alții vor să facă schimb de păsări,colivii;altul este nemulțumit că în urma schimbului a pierdut un porumbel.Iată cum ultima pagină a unei cărți devine mijloc de comunicare între oameni.

                                                                 Obiect neidentificat

  În curtea unei școli apare un obiect ciudat despre care mulți emit păreri diverse:că ar fi un OZN cu coperți de plastic,că a venit din dărâmăturile antice,că ar fi o căciulă,că ar fi frunze carbonizate.

În mijlocul discuțiilor,un băiat vrea să-i convingă pe ceilalți că este caietul lui,așa plin de murdărie și pete.În cele din urmă,obiectul ciudat a fost depus la un muzeu de antichități ca o ciudățenie a timpurilor.

                                                                La vară o să fie cald

  Într-o zi de iarnă,un băiat neliniștit și nehotărât dorește să-i spună directorului școlii că în satul lor există,,indivizi periculoși”cu bricege și lanterne colorate.Directorul nu înțelege nimicdin bânguiala băiatului,dar acesta continuă să-i spună că ar dori să facă rost de un avion,radioemițătoare,un bumerang,pentru a urmări banda,a o distruge.În cele din urmă băiatul,băiatul se-ntâlnește cu,,banda”,erau colindătorii de Anul Nou cu plugușorul și merg cu toții să-l colinde chiar pe director,care a stat de vorbă cu băiatul.La strănutul directorului ,băiatul care-l ținuse zadarnic de vorbă,îi urează noroc,spunându-i că la vară va fi cald și probabil îi va trece răceala....

                                                                 Istorie veche

  Doi băieți învață la istorie,pentru că unul dintre ei are o notă de 4.Prima propoziție pe care o citesc este foarte curioasă și de aici începe o întreagă discuție.,,Egiptenii cunoșteau secretul îmbălsămării”.Unul dintre ei minte spunând că a îmbălsămat o veveriță,numai că a prins-o în cușcă și i-a dat drumul.Nu a îmbălsămat-o,fiindcă era în clasa apatra și încă nu învățase lecția aceasta de istorie.Celălalt continuă minciuna,spunând că a îmbălsămat un arici și-l ia ca martor pe Anghel,un vecin,care are trotinetă.Și astfel au terminat,,învățatul”și au decis să se joace.

                                                                 Desen după natură

  Elevii din clasa a cincea au ca temă,,Desen liber după natură”și fiecare desenează ce văd mai aproape:flori,acvariul,pomii de afară.Desenul va fi continuat în săptămâna viitoare,numai că apar noutăți: în crengile teiului a apărut un zmeu din hârtie,la la marginea rondului de flori au apărut niște cărămizi,hârtii albastre aruncate pe iarbă,haine agățate într-un pomișor.Și pentru a desena un peisaj deosebit,elevii se hotărăsc să facă curățenie.

                                                                De ce au dispărut zmeii

  este o întrebare la care nu poate răspunde Tudorache,un băiat ce repetase clasa a4a și în sfârșit ajunsese într-a cincea.Prin minte îi trec mai multe motive și chiar se transformă într-un zmeu cerând sau furând mâncarea copiilor pe care-i întâlnea.

  Și-ntr-o zi copiii l-au înconjurat și i-au adus multă mâncare,apă și l-au obligat să mănânce ca zmeii din povești.A fost o lecție care l-a transformat din,,zmeul”ce se credea într-un băiat normal.

                                                                  N-am cuvinte

  Un băiat fotbalist,Cămui Aurel,îl roagă pe scriitor să scrie despre colegii lui din echipă care nu l-au primit să joace în echipa aleasă de el,pe terenul stabilit tot de el,cu echipamentul procurat tot de el,în sfârșit el a fost singurul care s-a implicat în organizarea unui meci de fotbal.

  Nu a fost ales în echipă,pentru că nu învățase la matematică,tot ocupându-se de meci.

                                                                   Scrisoare adresată unui chiulangiu

  Aceasta este o scrisoare a unei serviete nefericite a unui elev de clasa a 7a,care la început a fost nouă,fericită,mândră că-i aparține unui băiat deosebit,că va merge cu el la școală și va învăța noutăți.

  A fost fericită că băiatul a lipit orarul pe capacul servietei,dar n-a ajuns la școală,pentru că s-au oprit să joace fotbal,iar servieta nu-nțelegea de ce în locul obiectelor de studiu auzea cuvinte ciudate,ea,servieta,a fost lovită,rostogolită,călimara s-a spart.

  Naivă,servieta a crezut că așa este o lecție,apoi a fost dusă în celălalt capăt al terenului și a crezut că începe a doua oră,dar fotbalul a continuat.Și așa s-au desfășurat orele de clasă în acea zi,în natură.Apoi băiatul s-a jucat cu scaieți,a prins sticleți.În altă zi,servieta a poposit pe malul unui râu la pescuit.Și așa ajuns o servietă de chiulangiu și promite că-l va părăsi,dorind să ajungă mănuși de box.

                                                                  Mi s-a terminat caietul

  Băiatul din clasa a IIIa este uimit că i s-a terminat caietul și de aceea nu și-a scris tema.Foile caietului însă fusese transformate în jucării de hârtie și desene:o bicicletă,avioane,bilețele aruncate la coș de gunoi,pentru că băiatul nu scrisese cuvintele corect.Rămăseseră doar trei foi care s-au desprins singure și doresc să se scrie pe ele despre,,năravul”băiatului de a distruge un caiet.

                                                                  Cavalerul dreptății

  Gogu Buzdugan este un,,cavaler”care consideră că,,onoarea”este deosebită pentru om.Când a auzit plânsul unei fete care-i explică motivul tristeții:a fost îmbrâncită de un băiat care i-a pus piedică,a tras-o de coade,iar ea i-a spus că este obraznic.Gogu este nedumerit de supărarea fetei și îl felicită pe băiatul obraznic,pentru că a fost jignit și faptul că a bătut-o este o,,chestiune de onoare”.

compunere--În grădina bunicilor

   E început de vară și bunica merge în grădina din spatele casei și-mi spune că după cum e cerul, după cum e aerul, după cum bate lumina şi după cum se mişcă norii, ar putea fi o zi în care nu se întâmplă nimic. Nimic?!?! Dar, spre bucu­­­ria mea, e destul să ies în grădină, ca să mă mo­lip­­­sesc de freamătul ei, de forfota vieţuitoarelor as­cun­­­se printre ier­buri, care sunt neobosite şi de neoprit, în orice mo­ment al zilei. Cât de mică sau de mare ar fi sau doar cât un ghi­veci, gră­dina de lângă casă mă învaţă cel mai simplu alfabet al vieţii, în ritmuri dictate de soare şi de lună, de ceaţă şi de ploi,îmi spune și bunicul ce-și ridică pălăria de paie,parcă salutând lumea.

  Straturile cu legume aliniate au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor de proaspăt. Încerc să văd legumele ușor pârguite :roșiile,castraveții,ardeii grași și dolofani,ici-colo câte o floare a soarelui caută o rază s-o mângâie,iar la picioarele mele se lungește leneș un dovlecel ce nu se dorește deranjat.Privesc în jurul meu și nu-mi dau seama ce mă atrage.Bunica tocmai îmi spune că e de ajuns sa le acord atenție și ele,legumele,îmi răspund... sigur va fi una care îmi trezește atenția, care mă atrage.Voi aștepta luna lui cuptor când bunica îmi va prepara legumele,iar pomii îmi vor oferi fructele lor zemoase și parfumate.

   Plecăm spre cealaltă parte a grădinii,unde florile cresc pe lângă casa din  povești văruită într-un alb strălucitor.Le privesc și mă întreb dacă ar putea fi o floare care mă reprezintă? Caut cu ochii culorile  și cred că, după ce am descoperit-o, trebuie s-o cunosc, să devenim intimi. Și chiar atunci o pasăre zboară peste noi dintr-un pom în altul, se rotește larg,plutește, se uită la noi,la plante,planează ușor, peste parfumul grădinii.Sigur este invitația de a privi totul în jur.Dar mă opresc și dau cu ochii de niște flori albastre ce seamănă cu clopoțeii sălbatici care au năpădit curtea și au pus stă­pânire pe toate col­ţu­rile gră­dinii. Le văd delicate,purtând o pros­pe­ţime în peta­lele care se ascund ruşinate sub nişte frun­zişoare prelungi.Bunica îmi spune că se numesc căldărușe,iar mie –mi vine să râd.

 Într-un colţ al grădinii trăieşte un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze până în vârf. Către cer au rămas nişte crengi golaşe, triste, în neputinţa de-a înverzi. În vârful lor este un cuib părăsit de barză, în care şi-au găsit adăpost zeci de vrăbii mici, gureşe. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu ştiu de ce a rămas cui­bul fără berze.Bunica îmi spune că în primăvara trecută a văzut cum a venit o barză, a stat o vreme în cuib, a încercat să repare cu cio­cul găurile făcute de ploi şi de vânt, a adus cren­guţe, ca să cârpească stricăciunile,după aceea a plecat. 

Poate că şi-o fi pierdut perechea şi cuibul îi aduce aminte de ea...adăugă bunica, mângâind un trandafir roz,iar apoi oftează: cine ştie câtă amă­răciune poate fi în inima unei berze, cine ştie câtă tristețe a văzut ochii ei, din înăl­ţimile la care zboară? Îi pare rău că n-a ştiut cum s-o ajute și oftează spunând cât de mult i-ar fi plă­cut să-i vegheze curtea şi grădina, de sus, de dea­supra pă­mântului!

    Privind grădina de legume,de flori îmi spun că e ușor să crești flori,legume,le dai un bulgăre de pământ și un fir de apă,iar ele îți oferă,zi de zi,imaginea unei MINUNI.....

   

compunere--O zi cu ploaie torențială

  

 Priveam cerul ce-și schimbase culoarea din albastrul senin al începutului de toamnă într-un cenușiu ce era străbătut de nori albi ca niște fulgi singuratici, mărginiți cu lumină roșiatică.Lunecau domol duși de adieri de vânt... Și-atunci mi se părea că totul din jur încremenește în parcul în care mă aflam,iar ultimele florile care colorau pajiștile -sfioase şi nemişcate își înclinau spre pământ petalele  încă strălucitoare, sub adierea vântului răzleţ, ce se strecura din  ascunzătorile frunzişurilor  întunecoase.Ascultam murmurul domol al liniștii și-l simțeam ridicându-se ca o muzică fermecată a  întunericului... și iată că pe cer se aprinde ca o candelă luna rotundă cu sclipiri argintii şi reci.

Și dintr-odată  numeroase mulțimi de nori au apărut fără veste şi au acoperit cerul.M-am simțit înconjurat de neguri ce deveneau fantasme care cu brațe de fum chemau tunetele,fulgerele cu  sclipirile lor orbitoare de lumină frântă.Liniile dansau fantastice pe întunecimile nopţii,tunetele văzduhurilor făceau ca cerul să răsune, pământul să se cutremure,iar eu auzeam pașii unor uriași din poveste cutreierând pământul. Ascuns într-un adăpost alături de câțiva oameni plimbăreți am privit prăvălirea apelor cerești ce se rostogoleau cu furie asupra pământului, cu zgomot.Picăturile mici se transformau rapid în globuri de apă ,iar trotuarul din fața mea devenise o scenă de dans.Uimitoare era perdeaua de apă ce mă izola de restul parcului,așa de deasă era ploaia -șuvoi.Îmi spuneam că văd un potop ca pe vremea începutului de lume... și totuși aerul devenise curat,pur.Ploua torențial,continuu ,crengile rupte își căutau adăpost la rădăcina copacilor unde  nu de mult erau sprijin pentru zburătoare,câteva frunze veștejite se strânseseră într-o grămăjoară care ,poate,va deveni adăpost pentru vreo vietate rătăcită. Tot zbuciumul naturii era ascultat ca un cântec de jale,de dor după zilele cu soare,cu zbor,cu verdele verii.Deodată pe cenușiul ploios o pasăre mică s-a încumetat să sară pe o ramură unde o frunză verde se legăna și-atunci neliniștea,frământarea din jur a încetat, iar pe cer am văzut o stea sclipind timid.Era un semn așteptat...Aș fi vrut să mă-nconjoare curcubeul multicolor,dar era noapte și urmărit de licărul stelei am plecat pășind cu grijă printre lacurile străzii,ce se târau spre pământul însetat. Am mângâiat clipa fericită cu speranța că voi fi urmat de luna ivită din nou printre copacii triști și părăsiți... Ploaia ce a trecut a însemnat graţie,dansul cerului coborât spre pământ,iar în gând îmi spun că fără ploaie, nu ar fi viaţă și-apoi ce?!?!!!norii s-au transformat în picături de ploaie, ca să îmbrăţişeze pământul și oamenii....

   Mâine va fi o nouă zi și poate cu soare....

Descriere literară (fragment din romanul,,Cișmigiu & comp)

,, O, cum mai înfioară vântul frunzele copacilor din Cişmigiu! Parcă e acelaşi freamăt adormitor de acum 15―20 de ani, când rătăceam cu colegii, în anumite ore ale dimineţii, pe aleile mai dosnice, care adăposteau zeci de... plimbăreţi! Şi ce ciudat! Frunzele ruginite sau palide foşnesc parcă mai puternic şi mai nostalgic decât cele încă verzi... Poate unde ştiu că sfârşitul li-e mai aproape... În umbra destrămată de toamnă a parcului, toţi copacii ning pete de aur: frunze desprinse de crengi flutură viaţa de o clipă a unui efemer vegetal şi, ca-ntr-un basm de Walt Disney, se aştern covor moale sub paşii întârziaţi ai trecătorului plictisit de banalul vieţii cotidiene! Lacul tremură la fel ca şi atunci; şi la fel îşi leagănă bărcile uitate pe sub sălciile plângătoare, ce au surâs cu duioşie la şoaptele îndrăgostiţilor care şi-au plimbat înfiorările pe aici”.

                                                                        (Grigore Băjenaru—Cișmigiu & comp.-cap.I)

  Descrierea literară este un text literar în care sunt prezentate obiecte, peisaje, chipuri umane cu trăsăturile lor, într-un mod care impresionează şi trezeşte sentimente. Se creează imagini artistice -vizuale, auditive, olfactive,motorii, prin folosirea unor procedee de expresivitate artistică. Din punct de vedere morfologic predomină construcţiile substantiv-adjectiv.

Fragmentul face parte din volumul,,Cișmigiu & comp.”-începutul capitolului I şi este o descriere literară, pentru că întruneşte toate caracteristicile unui astfel de text.

  Titlul,, Cișmigiu & Comp.”( ,,Amintiri din liceu”) este potrivit pentru romanul lui Grigore Băjenaru, pentru că îmbină perfect cele două elemente devenite adevărate simboluri în viața autorului, parcul Cișmigiu care se afla foarte aproape de liceu(Liceul,,Gheorghe Lazăr”-București) și care era oaza de scăpare și locul multor momente memorabile strâns legate de grupul de prieteni și colegii lui de clasă cu care făcea posibile momentele memorabile.(comp.=prescurtare=companie,anturaj,grup,societate) 

   În primul rând,autorul începe descrierea printr-o interjecție ,,o” ce dă glas stării de visare,de încântare în fața freamătului frunzelor –este un moment de aducere-aminte a plimbărilor pe aleile,,dosnice”ale parcului.Zâmbind nostalgic,se revede,,plimbărețul” alături de,,colegi”într-un timp deosebit,timp al libertății,al evadării din spațiul închis al clasei în,,anumite ore”.Interesantă este descrierea frunzelor,,ruginii sau palide”care în momentul amintirilor au culoarea dezamăgirii,sunt ofilite,triste,poartă regretul anilor ce trec .În descrierea frunzelor,autorul își ascunde trăirile triste pe care le are în,,toamna parcului”- nostalgia după seninul adolescenței,al libertății, al aventurii. Comparația,,frunzelor ruginite” cu foșnetul,,puternic și mai nostalgic”- aluzie la viața omului-au încercat timpul,viața,resemnate se apropie de un sfârșit,iar cele,,încă verzi”au speranța tinereții,începutul,dar și naivitatea.Privirea îi este atrasă de ,,umbra”împrăștiată a copacilor-este imaginea lucrurilor trecătoare, ireale şi schimbătoare;,,ca-n basme”frunzele aurii   i se aștern omului,îndepărtându-l de monotonia vieții.Pașii îl poartă spre lac,unde priveliștea a rămas aceeași din adolescența sa,îl privește cu duioșie,retrăind clipele de demult. Toamna amintirilor descrie un tablou plăcut vederii,ce degajă liniște,o priveliște panoramică încremenită.

    În al doilea rând, textul este o descriere după predominanţa figurilor de stil,culorile toamnei din natură devin culorile vieții exprimate prin epitete:,,freamăt adormitor,alei mai dosnice,”,apoi peisajul parcului devine impresionant prin nuanțele,,ruginii”ale toamnei-anotimpul melancoliei,al maturității- în contrast cu verdele care-l duce pe autor la gândul adolescenței,iar auriul îi amintește de optimismul,încrederea ce trebuie existe mereu în viața omului.

Toamna este o a doua primăvară,când fiecare frunză este o floare a vieții.Verbele:,,înfioară,foșnesc,tremură”exprimă mișcarea sufletească influențată de natura toamnei,a timpului. Atmosfera din jur este completată de lacul care-i pare neschimbat,oglinda trecutului. Imaginile vizuale, auditive surprind mișcarea naturii care este a propriului suflet.

  În al treilea rând, textul este o descriere literară lirică: imaginile, figurile de stil urmăresc  a impresiona  prin crearea unui cadru natural al amintirilor celui ce se întoarce în locul tinereții într-o zi de toamnă. Exclamațiile, nostalgia ,duioșia scriitorului ce se reîntoarece pe aleile parcului tinereții sunt povestite cu lirism.

  În concluzie, acest fragment este o descriere literară ,pentru că sunt prezentate elementele naturii şi trăsăturile lor caracteristice, folosindu-se un limbaj expresiv, capabil de a crea imagini vizuale, auditive - care să trezească emoţiile,așa cum le-a trăit autorul.

!!!!!Cișmigiu&Comp. este o carte ușor de citit indiferent de vârstă. Lectură plăcută !!!!!!