cuvinte din inimă de ÎNVIERE:

În noaptea cu lumini şi neodihnă

                                             I-am spus Luminii – soare...
                                             I-am spus cu gând curat.

                                             O piatră de mormânt... s-a ridicat,
                                             S-aducă-n suflet bucurii şi tihnă,
                                             Lumii vestind... Hristos a înviat!
                                             Hristos a înviat....
                                             Și-am devenit o floare...

                                                                Adevărat a înviat!

                 Și de va fi Iisus să vină din ceruri înapoi la noi,e semn

                 că a înviat speranța,că a înviat ce-I bun în noi!!!

   întunericul nopții ne-a adus lumina în suflete,credința în adevăr,în lacrimi,în iertare,în iubire,

în speranța....Hristos a înviat!

   În miez de noapte de april,când cerul picură lacrimi din florile primăverii,Iisus vestește cu glas de speranță Învierea în veșnicie!

   Vă cheamă Domnul slavei la lumina sa... auziți clopotul de noapte care vă cântă Imnul învierii,aprindeți-I candela: a înviat Chistos din morți și totul e Adevărat.

                                                 Primiți-I darul lui ceresc!

compunere--de PAȘTE

                     E seară...e liniște....și eu aștept PAȘTELE.....                                                                         Ca de fiecare dată, mă apropii de Paște cu sfială și speranță, cu inima la pândă.Îmi  stăruie perpetuu marele mister pe care, an de an, îl aștept și îl caut, îl bănuiesc și îl gândesc, însă niciodată până acum n-am izbutit să-l simt pe de-a-ntregul. Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfa, celebrează eliberarea din temnița morții, un nou început.

                          ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi"- sună promisiunea solemnă a Bisericii. Iar  un proroc, spune: ,,Ridicați, căpetenii, porțile voastre și ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei".

   Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii: în vreme ce trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați...

 Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat deoparte, lăsându-L să treacă, între ele izbucnește lumina făgăduită.

    Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei. Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr. Vestea Învierii lui Hristos străbate ca un fior mulțimea.,,Veniți de luați lumină!" cântă tunător vocea preotului. E un îndemn și o poruncă. Adunați cu toții sub bolta pascală, împlinim legea cea nouă a lui Hristos:

                                        Să ne iubim unii pe alții, cum și El ne-a iubit pe noi!

Și peste tot răsună singurele cuvinte de salut ce vor fi spuse până în ziua de Înălțare a Domnului:                                  

                  ,,Hristos a înviat!".....,,Adevărat a Înviat!"

compunere--de FLORII

Sărbătoarea Floriilor, numită și Duminica Vlăstarilor,este ziua când ramurile de salcie, simbol al primăverii și al fertilității,amintesc de o întâmplare când Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum ca să-și vadă fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă mare. Degeaba s-a rugat la viețuitoarele din jur, că nici una nu s-a îndurat de chinul prin care trecea. Doar o salcie bătrână și încovoiată și-a lăsat crengile deasupra apei, făcând o punte către malul celălalt.

    Salcia este asociată cu elementul apei, cu luna și zeitățile, este un arbore al visării, intuiției și sentimentelor profunde. În mod tradițional, salcia un simbol al începerii primăverii, atunci când viața pornește să se trezească în adâncurile Ființei și își face apariția în muguri și plantele fragede. Denumirea populară a sărbătorii – Floriile –provine de la zeiţa romană a florilor, Flora, zeiţa reînvierii naturii (care era sărbătorită la 28 aprilie )prin ramuri înverzite simbolizând renaşterea naturii. În timp, s-a suprapus Sărbătoarea Floriilor peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.

   În scrierile vechi, martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos, dar salcia o reprezintă și pe Fecioara Maria.

                   Floriile reprezintă sărbătoarea bucuriei, dar în același timp, marchează începutul Săptămânii Patimilor, prin înaintarea lui Christos spre jertfa sa de pe cruce , semnificând că zilele ce vor urma până la Înviere sunt unele ale durerii. 

                    Nu-i bucurie mai dulce ca aceasta din ziua de Florii,când pe Domnul primăverii îl aşteptă pământul și omul se roagă să-i fie mângâiați ochii cu cu stropi de apă vie,iar florile au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor...este cadoul naturii pentru EL,care privind  mulțimea florilor în răcoarea dimineții, a zis ucenicilor: ,,Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp, cum răsar din pământul rece și negru sau din noroiul din albia râului și își revarsă frumusețea și parfumul lor plăcut”.

                    Fiecare floare, care-și deschide petalele la lumina soarelui, ascultă de aceeași mare lege, care călăuzește stelele. Și cât de simplă și frumoasă, cât de plăcută este viața ei! 

                    Fiecare floare este un suflet care se deschide către ceruri!!!!!!!!!!

compunere--Apusul soarelui în Deltă

   Una dintre cele mai frumoase imagini pe care am  admirat-o,când am fost cu părinții într-o excursie în Deltă, a fost apusul soarelui. A fost momentul când strălucirea amiezii trecuse, după ce a scăldat ziua în razele soarelui, raze înfocate și, când am simțit pe tălpi pământul fierbinte de la marginea apei,am înțeles că este momentul apusului. Cu o magie de nedescris, încet și spectaculos, soarele pălește și strălucirea sa înflăcărată se domolește, căldura de afară se transformă în răcoare, iar cercul solar preia o formă de un punct roșiatic, care se retrage liniștit dincolo de linia orizontului a apelor.Apa  are un luciu ca o oglindă, aburii uşori plutesc, străpunşi de luminile roșiatice, risipindu-se în forme variate de parc-ar fi fantome înşelătoare trimise din adâncuri. Se urcă pe pămătufurile trestiilor şi închid câtva timp desăvârşit orizontul spre lumea cealaltă - dând iluzia unei retrageri misterioase. Pe luciul apei plutesc gâze felurite, iar rândunelele devin săgeți, brăzdând câte un val fin,doar departe,departe se aude ca un cor nechezatul căilor sălbatici.

   

   Privesc sălciile pletoase cum își aplecă crengile cu frunzele argintii până pe luciul apei. E un fel de rugăciune de seară a vegetației Deltei, către mărețul astru pregătit să apună. Nuferii cu frunze late, cu flori albe și gingașe, parcă sorb cu nesaț lumina roșiatică a asfințitului. Luminișurile de apă limpede ca oglinda își arată adâncurile căptușite cu covorul de verdeață, presărat cu smaralde. Doar clipocitul apei lovite de lopata unui pescar întârziat mă face să tresar, alungând pentru un timp vraja de care sunt  stăpânit. Ultimele fâlfâituri de aripi ale grațioaselor lebede anunță trecerea solemnă a soarelui pe celalalt tărâm. Pe zare parcă picură culori sângerii. Discul orbitor de lavă aprinsă al soarelui îl mai pot  zări printre salcii, la orizont, rămas în neclintire. Delta Dunării primește sărutul de ,,noapte bună” al bătrânului astru. O licărire din ce în ce mai slabă și... soarele apune... în jur e o liniște de nepătruns. Privesc spre locurile din depărtare și văd cum luminile caselor se sting rând pe rând … În aer rămâne doar mirosul pătrunzător ale unor flori ascunse printre trestii.

   Totul e un miracol! Rămân lângă un copac ale cărui rădăcini sunt ridicate de ape, cuprins de mirajul oferit de lună ,cu lumina ei blândă ce acoperă cu o maramă transparenta Delta. Lumina, încet  încet, pălește făcând loc întunericului, ziua se retrage discret,lăsând loc noptii, iar bolta cerească se decorează cu un nesfârșit covor de stele.

compunere--Fluturi și stele

   Limpezit de apele primăverii, soarele se ridica întinerit peste lumea plină de străfulgerări și adieri.

 În aprilie, gâzele pământului mișună deja printre ierburile înalte ale grădinii, în vreme ce fluturii se avântă cu îndrăzneală în primul lor dans în lumina zilei, într-un joc spectaculos de oglinzi. 

  Privesc cu uimire și cât văd cu ochii, doar ierburi verzi și roiuri uriașe de fluturi migrând prin văzduh ca niște ninsori solare. Îmi spun că n-am văzut niciodată fluturi atât de mulți: roșii, albi, azurii, cu aripile tivite de purpură și de aur. Zboară când lin, când avântați în tornade, vrând parcă să-mi arate o cale  spre înalt știută numai de ei. În parcul meu apar în fiecare primăvară mii şi milioane de fluturi, care zboară necontenit, doar vreo câteva zile, după care dispar  brusc. Nu ştiu ce fel de fluturi sunt, de ce se adună ei în fiecare an, în acel loc, ce fel de spectacol dau ei acolo,mă întreb cu ce se hrănesc în aceste zile, fiindcă uneori, atunci când apar, copacii au numai flori, fără frunze.Cred că vin pentru a se contopi cu florile,pentru a împrumuta culorile și parfumul lor.De aceea au aripi albe,roșiatice,galbene,albastre şi, din loc în loc, pe ele, nişte cercuri negre cenuşii, care au în mijloc un strop auriu. Câteva zile sunt roiuri, roiuri nesfârşite, în jurul fiecărui copac, ca şi cum ar veni dintr-un izvor nesfârşit.

   Am vrut să-i văd de-aproape, dar pentru asta trebuia să fiu răbdător,să mă apropii încet de ei şi apoi să-i las să mă înconjoare cu bătăile din aripi, catifelate şi moi, să mă mişc printre ei, să mă  obişnuiesc  cu mişcările lor încercuitoare, repetate oarecum după acelaşi ritual. Am văzut că se îngrămădesc cei mai mulţi într-un loc,bat din aripi și mi-am spus că acolo sigur se află şi cel mai important fluture,poate Regele lor, avea aripi stropite cu aur.Și-am rămas înconjurat până seara,iar când luna cu lumina nouă și vie a adus un vânt stârnit din senin,iar ei au plecat într-un șir ordonat,urmându-l supuși pe fluturele auriu. Noaptea de primăvară a devenit deodată cu bolta plină  de stele,erau fluturii în dansul lor fantastic în lumina lunii....

un fluture rar...cu aripi ca de sticlă....

compunere--un fluture...

  Stau pe banca de sub părul cel bătrân. În faţa mea, în iarbă, e o creangă ruptă din el. Furtuna de azi noapte a lăsat urme peste tot în grădină. Acum e linişte şi e dimineaţă. Soa­rele a uscat deja pie­trele albe ce mărginesc straturile de flori. Se aud numai păsările ascunse prin­tre ramuri. Mă uit la creanga căzută în faţa mea, e uscată, acoperită de un fel de muşchi ver­zui, înflorit într-o spuză de flori alb- albastre. Ca o rouă subţire se văd doar pe o parte a crengii, cea­laltă, pe jumătate îngropată în iarbă, e încă udă. Părul e cel mai bătrân copac din grădina bunicii, era singurul copac ce creşte pe locul împrejmuit cu gard de lemn. Când l-am văzut prima dată,mi s-a părut foarte mare, aşa singur, şi umbra lui răcoroasă a fost binefăcătoare în după amiaza aceea. Am vrut să-i cuprind cu mâinile tulpina şi nu am putut și, din această cauză, mi s-a părut un copac tare mare.  Umbra lui, umbră blândă, se prelungeşte până aproape de casă, parcă protejând-o.Oricât mă apropii de el, oricât îmi întind mâinile, rămâne un loc pe care nu am cum să-l ating. Poate acel loc înseamnă viaţa lui dinainte să ne cunoaştem, adică dinainte de ziua în care ne-am văzut pentru prima oară.

 Dac-ar putea povesti, cine ştie câte aș afla despre ceea ce a văzut el, de când e pe lume. Dar poate că e mai bine să nu ştiu şi doar din când în când să trimită el o pară către mine,ca să-mi aducă aminte de una, de alta din cele petrecute în locurile acestea:de ziua când mi-a atras atenția un fluture mare, în culori de negru și roșu, catifelat, care dădea târcoale pomului, am rămas descumpănit, nu știam ce să cred. Am întins mâna spre el și i-am zis că, dacă este într-adevăr un sol trimis, să-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul arătător pe care i-l întinsesem. M-am așezat așa cu el pe bancă și ne-am privit,n-a plecat,a rămas cuminte,apoi i-am urat drum bun și abia atunci și-a luat zborul către înalt. Odată cu fluturele, vin amintirile copilăriei, vin ca o rugăciune ce alungă uitarea, înlocuind-o cu liniște, cu speranțe și-mi dau seama că da! nu poate fi altceva decât un mesager de sus de tot.

  Stau pe banca de sub părul cel bătrân și că tot de aici vine siguranţa că sunt pe pământul care-mi dă putere,încredere,că aici găsesc iubirea celor dragi. Cad perele din părul cel bătrân şi se rostogolesc în iarbă printre amintirile  copilăriei mele....

compunere--Lumina primăverii

 Vântul zboa­ră pe deasupra mea cu aripi reci, apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte, ca şi cum ar vrea să-mi spună că boarea călduță, care bate peste pădure, este o promisiune că primăvara e aici.

 În pădu­rea deasă, seculară, de fagi, e o linişte absolută, pes­te care trilurile păsăretului răsună imperial. O sărbă­toare a vieţii şi a iubirii pe care, lovind cu spor,o cio­cănitoare pare că  însemnează într-o scoarţă de copac gândurile naturii. Merg la pas prin pă­dure, adâncit în frunziş până peste glezne.Văd copaci înalţi, puter­nici, viguroşi, frumos aliniaţi, rânduri, rânduri, ca o armată gata de asalt, iar la rădăcinile lor alţi co­paci, frumoşi şi ei cândva, căzuţi acum la datorie, loviţi ba de un trăsnet, ba de trecerea timpului. Îmi ies în cale gâze dez­morţite, insecte, aud păsăre­lele cu cântul lor de bucurie. Să ştiţi că, primă­vara, cântecul păsărilor este altfel decât cel pe care-l au­zim vara sau toamna. Cânte­cul de primăvară al păsărilor e a chemare și-atunci înțeleg că primăvara, toată pădurea miroase a aşteptare,ea poate să asculte povestea vreunui firişor de iarbă care se zbate să crească.Iar eu merg și merg și simt cum mă încarc cu energie numai privind!

   Este atâta pace şi bucu­rie, îmi plac pomii semeţi şi înalţi ce par nişte santinele severe şi foşnitoare și-și pleacă din când în când crengile,mângâind  ciuboţica-cucului, cu galbenul ei stră­lucitor, prin iarba de un verde crud acum în aprilie și cred că zâmbesc în soarele crud. 

   Și-atunci gândul îmi zboară spre sărbătoarea de Paști, când porțile grele ale cerului se deschid,lumina ne cuprinde pe toți, iar la Ierusalim lumânările celor mai credincioși se aprind de la sine. Suntem în plin mister, în taina cea mai adâncă. Hristos ne bate la fereastră și așteaptă să-L poftim înăuntru. În fiecare am mă întreb dacă suntem oare pregătiți ca să ne calce pragul?

  Bunica îmi spune că Paștele a fost întotdeauna, poate mai mult decât alte sărbători, o sărbătoare a curățeniei, a purității, a unui nou început.Îmi mai spune că fiecare trebuie să  lase în urmă  tot ce este  cenușiu, murdar și greoi. Înnoirea de Paște începe ca întotdeauna cu aceea a casei, a hainelor și,zâmbind,îmi spunea că urmează apoi curățenia cealaltă, mai anevoioasă uneori, curățenia de gânduri nelalocul lor, de bănuieli, de presupuneri, de acuzații fără rost, de vorbe spuse la repezeală.

  Pentru mine șiai mei,Paștele este o sărbătoare a descoperirii primăverii și a trezirii naturii, este,mai ales, o sărbătoare a învățării lumii și a cunoașterii ei până în cele mai mici amănunte. Și am avut marele noroc, care m-a influențat până acum tare mult, am avut norocul să mi se povestească despre lumea pădurilor,despre copacii aceia bătrâni pe care și atunci când stau așa departe de ei, îi visez,crezându-mă că sunt la începutul începuturilor,aud parcă porunca luminii.

  N-aș putea spune dacă a fost de Paște momentul în care am descoperit, pe-un fir de iarbă, o buburuză galbenă și nu roșie, cum le știam, sau ziua aceea în care m-am luat la întrecere cu ploaia, fugind înaintea perdelei de apă ce se apropia,dar am simțit cum ploaia de primăvară e un răsfăț.scoate le iveală mirosul reavăn al pământului,iar eu sunt fericit că trăiesc minunile naturii...

compunere--Cântecul primăverii

  Am ajuns într-un loc luminat de razele soarelui, în fiecare zi, indiferent de anotimp...mi s-a părut curios. Acolo, pe o creangă care ie­se un pic în afara coroanei şi se termină într-un unghi ascuţit, acolo vin şi se aşază fel de fel de păsări, iar între ele, apare una mai mare, cu pene cenuşii albăstrii şi cu aripi dungate în alb şi negru. Un om apărut din senin îmi spune că ea vine când iarna pleacă şi frigul zilei nu mai este aşa de mare. Am văzut-o şi anul trecut, şi acum doi ani, şi a venit şi acum,îmi mai spune.
  I-am zis Pasărea Primăverii, pen­tru că, după ce vremea se încăl­zeşte şi ramurile părului se umplu de frunze şi de flori, ea dispare, ca şi cum şi-ar fi încheiat misiunea. N-am auzit-o niciodată cântând, şe­derea ei pe creangă fiind însoţită doar de sunetele şi mişcările pri­mă­verii. Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc, murmur firav al apelor care curg din streşini prea pline după vreo ploaie repezită de primăvară.

  Mi-a spus că dacă am răbdare şi aştept o vreme fără să fac nimic, să stau doar cu ochii închişi şi să ascult, atunci pot să aud înfiripindu-se, undeva, aproape, un foşnet fin. Vine din aer? Vine de sub pământ, dintre pomi sau din spatele tufelor goale de frunze? Cine face aşa? Al cui e freamătul acesta care se face simţit doar atunci când se apropie primăvara? Ca şi cum ar fi uruitul dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.

  Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, ascuns de picăturile mari care brăz­dau aerul cu şuierat ascuţit, am auzit un fel de tropot care venea de un­deva de tare departe şi se apropia pe sub iar­bă, însufleţind-o într-o legănare uriaşă. Frunzele tre­murau mărunt şi des, crengile săltau şi parcă răs­pun­deau freamătului de sub pământ ce m-a cuprins şi pe mine, încetul cu încetul. Atunci mi s-a părut că în loc de degete mi-au crescut frunze, în loc de mâini ridicam în aer nişte ra­muri subţi­rele, iar pi­cioarele îmi erau doi lujeri firavi de mes­­teacăn tinerel. Eram în mijlocul unei păduri şi ploua. Creş­team şi eu, în ploaia de primă­va­ră, şi pădurea se bucura fremătând. Oare dacă ploaia aceea s-ar întoarce la mine acum, s-ar mai deschide mu­guri în trupul meu?

  Trec pe lângă păr şi el îmi agaţă cu o creangă pulovărul pe care-l port.

Caisul are crengile acope­rite cu flori rozalii, fire de iarbă subţiri şi firave joacă în lumină. Modestă şi nebă­gată în seamă tot anul, iarba cea banală şi obiş­nuită, aceea pe care o călcăm în picioare, toc­mai ea, este purtă­torul de stindard al primăverii. Cu o bucurie nestăvilită pune stăpânire pe tot pă­mân­tul.

   Mă întorc spre casă şi părul mă trage iar de mânecă. Parc-ar vrea să mă certe că nu l-am bă­gat în seamă, fiindcă are să-mi spună un lucru important: a venit primăvara cu sărbătorile sfinte!!!!!!

compunere--Un copac bătrân

Când am intrat prima oară în curtea umbrită, l-am văzut imediat. Se ridicase cu mult dea­supra tuturor copacilor. Era mai înalt decât mărul de-alături şi, deşi bătrân, părea mai viguros decât cireşul încărcat de flori.Tocmai se ter­mi­nase o ploiţă grăbită, şi de peste tot cădeau picături de apă, în care se oglindea cerul înseninat. Părul îşi întindea spre grădină ramurile pline de flori. Un fel de salut cu petale mari, catifelate. Dacă mă uit mai bine la el, văd cât e de bătrân: mai multe ra­muri sunt deja uscate, altele, răsucite cumva ciu­dat, mai au doar câte un smoc de frunze şi flori în vârf, ca un panaş. Şi dacă mă uit şi mai atent, pot să-i înţeleg tristeţea. Este tare, tare bătrân, şi florile pe care le mai are  nu sunt, poate, decât spe­ranţa disperată că va mai apuca încă o toamnă, adică încă o rodire, o ultimă încercare înainte de final. Ştiut este că viaţa pomilor nu se măsoară cu primăverile cele înflorite, ci în toamne şi în rod.
  Mi-a rămas după aceea multe zile în gând silueta lui împovărată de vremuri şi ani.
Mă gândeam la el câteodată, dimineaţa... în pri­măvara a­ceasta este iar în­căr­cat de flori, a trecut cu bine peste zi­lele geroa­se de la mijlocul lu­nii trecute, şi în locul flo­rilor, în curând va avea pere mici cât unghia unei domni­şoa­re. I-am văzut florile care cresc la tulpina lui, călţunaşii care se în­tind peste iarbă, până la trunchiul pe care i-l îm­brăcau în flori portocalii.

 Mi-am apropiat obrazul de tulpina lui și el,părul,mi-a povestit despre tristeţile şi bucuriile care s-au împlinit sub crengile lui, despre oameni fericiţi şi nefericiţi, despre prietenia cu fluturii care vin din când în când,despre veri înecate de căldură şi despre geruri care înghe­ţau aerul.

  Câteodată tresare, încă, ori de câte ori, pe cea mai înal­tă crean­gă a lui, se aşea­­ză o pă­săruică roş­­covană, un mă­căleandru ori poa­te un auşel sprân­ce­nat, ga­ta, gata să cân­te, din toată puterea, bucu­ria de a trăi. Când vine de departe un vânt şi trece prin crengi e ca şi cum  ar primi veşti tainice, dar deşi sunt martor, înţelesul  nu-l pot pătrunde, pentru că vine de dincolo, aducând veşti din cer.

 Iar eu ascult  cum foşneşte o frunză, cum se deschide o floa­re, cum tremură un fir de iarbă și trăiesc bucuriiiii....

Tabloul,,Un zugrav”(autoportret)de Ștefan Luchian

     Despre Ştefan Luchian profesorul lui, Nicolae Grigorescu, spunea :,,În sfârşit, am şi eu un succesor!”.

  Al treilea şi ultimul autoportret pictorul și l-a intitulat,, Un zugrav”( în iarna 1906-1907),considerat a fi unul din cele mai bune autoportrete.

  Tabloul poate fi caracterizat drept o „convorbire cu sine şi cu omenia“,este o cu totul altă ipostază de autoreprezentare. Artistul a ales să se picteze în format bust, cu mâna ţinând în mod evident o pensulă.,aceasta trădează atât talentul,cât și meseria și vocația omului portretizat.

Culorile sunt pământii, apăsate, mai mult culori calde, dar închise. Tonurile închise predomină, ele luminându-se spre cele două centre: chipul ușor înclinat şi mâna subţire care ţine penelul. Observ atenţia şi eleganţa vestimentaţiei:cămașa albă sub al cărei guler pare a fi o cravată-fundă de culoare închisă,haina de culoare închisă, în contrast cu barba neglijent aranjată.

 Cel mai important element: ochii -oglindă a sufletului, sunt plini de regret şi de candoare,transpare parcă o lumină ce urmează să se stingă. La o primă vedere nimic nu pare să trădeze o suferinţă sau o tristeţe. Lumina din ochi pare vie, apare sensibil nuanţat un surâs şi expresia feţei pare liniştită,doar capul ușor înclinat spre stânga pare să exprime regret,îndoială,tristețe. Singurul aspect ce poate aduce întrebări este contratul lumină-umbră pictat pe chip. Aș putea spune că este normal, este un studiu atent al feţei şi al luminii în acelaşi timp.

Impresionantă este privirea pătrunzătoare a artistului aflat spre sfârşitul scurtei sale vieţi, cu trupul slăbit şi vlăguit, dar trăind, supravieţuind doar pentru arta sa.

Este portretul ,,emblemă" pe care Luchian şi-l creează, nu atât prin compoziţia, ci prin prezenţa cuvântului ,,zugrav", a oglindirii unui suflet chinuit de boală, dar şi recunoaşterea creatorului din el. Afectat de boală, dar și de neajunsurile cotidiene, Luchian se surprinde cu capul descoperit,părul aranjat, în postura blajină, ținând penelul în mâna sa dreaptă în dreptul inimii, pregătit de lucru. Ținută între buricele celor trei degete ale mâinii drepte, pensula exprimă voinţa de a lucra,dorința de a crea, ce-l smulge din nemișcare.

  Luchian nu-i un om oarecare în autoportret, ci ,,zugrav”, adică pictor care  reprezintă imagini cu ajutorul pensulei şi al culorilor într-o nouă însufleţire. Autoportretul, poate fi mai mult decât orice alt tablou, este o mărturie, un adevăr spus de însuși artistul.Contează ceea ce ne transmite el şi atât!!!!

                Ștefan Luchian- ”Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul și ne închidem în lumină”.

poezia--,,Casa amintirii”de Ion Pillat

            -casa amintirii-

,,E casa amintirii o casă cu pridvor,
Cu bârne şi chilimuri pe încăperi zidite,
În drumul către dânsa ţin strajă dreapta plopii,
Şi în pereţi icoane de morţi bătrâni veghează:

Strămoşi din altă vreme de cari, uitând de jocuri,
Copii, ne-apropiarăm privind cu ce sfială
La feţele lor şterse de sfinţi în mânăstiri.
În casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri,
Căci orologiul vremii a încetat să bată,
Şi clipa netrăită a îngheţat pe el.

Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură
Miresmele cosite cu florile de fân
Păstrate sub răcoarea pânzetului de in.
Şi, seara, pe divane în liniştite-odăi
Tot mai pogoară cântec şi zumzănit de strună
Ca de pe alăuta plăpândelor visări,
Când, în apus de soare şi răsărit de lună,
Simţim zădărnicia întâilor uitări,
Rămân aceleaşi toate, şi somnul fără zbucium
Îl dorm sub coperişul aceluiaşi trecut.

Stafie, trece gândul prin casa mea străveche
Sub raza călăuză a visului tăcut...
Şi închizând în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atâţia morţi în mine”.

   Titlul poeziei exprimă întoarcerea spre trecut prin metafora,,casa amintirii”,imaginea casei descrisă în nuanțe melancolice ;„casa amintirii”este spaţiul rememorării nostalgice a trecutului,iar metafora dobândeşte semnificaţia unui spaţiu mitic, locuinţă a strămoşilor.

  Descrierea începe prin prin imaginea „casei amintirii”,privită din exterior ca un loc obișnuit,sunt enumerate:,,pridvor”-cerdacul;,,bârne”-grinzile;,,chilimuri”-covoarele înflorate.Acest spaţiu este străjuit de,,plopii”ce aduc un  mesaj secret venind din alte lumi,ceea ce ar putea arăta ca un loc tainic, învăluit într-un farmec discret.În interior,poetul privește icoanele bătrânilor,,morți”-ferestre deschise între pământ și cer,imagini divine, sacre care protejează prezentul.Sunt priviți cu timiditate,,cu sfală”acești ,,sfinți”,care și-au trăit viața în pace,credință,au răbdat și au iertat.Timpul capătă o aură legendară, devine un timp mitic,etern care,,a încetat să bată”.

  Legătura între prezent și trecut este marcată de alunecarea treptată a timpurilor verbale dinspre trecut spre prezent:poetul simte în,,iatac”,locul intim de odihnă,parfumul fânului uscat ce-l fascinează, aerul proaspăt și curat al țesăturilor de in.În liniștea serii sunetele însoţesc momentul visării ca o stare de farmec. Plecarea din casa amintirilor,de care acum se simte străin, este momentul în care umbrele celor plecați îl vor însoți în existență,fiindu-i călăuze,dar și datorie.Tăcerea este o subliniere a vorbirii interioare în spațiul casei ce devine un templu interior al amintirii,unde strămoșii își au un loc de sfinți.Călătoria pe apele amintirii este o lumină,o reînviere în sufletul poetului.

    La nivelul fonetic şi prozodic, se remarcă muzicalitatea dată de ritmul trohaic, măsura de 13-14 silabe; la nivelul morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie; verbele la perfect simplu au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetarea  lor; verbele la perfect compus susţin trăirea  amintirilor din planul prezent,iar verbele la timpul prezent  ilustrează permanenţa sentimentului de iubire pentru locurile amintirii.

La nivelul lexico-semantic, poezia se remarcă prin prezenţa elementelor populare:,,pridvor,bârne,chilimuri,iatac” cu rolul refacerii atmosferei tipice trecutului.

Epitetele:,,șterse,netrăite,plăpândele,străine”accentuează sentimentul de melancolie provocat de îndepărtarea de un spaţiu intim al trecutului.Metaforele:,,casa amintirii,orologiul vremii,zumzăit de strună,gândul stafie”transferă asupra sufletului melancolia eului liric.

Repetiția din final,,m-am dus,m-am dus în lume,cu-atâția morți în mine”reflectă prin tonalitatea gravă, atmosfera trecutului pe care eul liric o va purta ca pe o moștenire scumpă.

liliacul

 

Zâmbind printr-ale primăverii ruguri,
în taină, liliacul timpuriu a dat în floare:

flori albe, mov sau violet,

în clipele celestului april.

Ne-mbată sufletul cu fericire,
Din vise ni-l trezește buimac
sub ploaia parfumată de liliac.

compunere--Și iar e primăvară...

 

  Sunt într-o livadă,mă-ntorc să-mbrăţişez un co­pac. L-am descoperit  la început de aprilie, deşi fusese din­totdeauna acolo. E un măr. Are patru braţe, crescute mai de la pământ, chiar lângă o fântâna uitată de vre­me. Atât şi-a întins, în timp, cren­gile, încât a ajuns aproape să atin­gă zidul casei din apropiere. La ceas de seară, soarele  care apunea îl îmbrăţişa într-o lumină nepământeană. Înveşmântat în licheni gri-verzui, mărul părea o cons­telaţie plutind hai-hui, printre noi.

  Departe în zare,primăvara a întins pătură verde peste păduri. Ici, colo, privirea-mi este atrasă de câte un cireş înflorit, ca o broderie albă fină accen­tuea­ză suav nuanţele proas­pete ale copa­cilor. Coroana rotată atinge pământul şi, aşa albă cum e, pare rochia unei mirese. Ceva mai încolo, un altul e plăpând,are crenguțele înflorite,iar vântul ușor mișcă crengile...și peste mine încep să cadă

petale grele, trase în jos de parfumul lor. Pă­mântul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriţi,iar departe se aude apa unui pârâu ce curge năvalnic, semn că, recent, undeva mai sus, a plouat mult. Ruji înfloriți, oameni ieșiți la lucru în grădini, păsări și puzderii de gâze, toate legate cu firele de lumină care coboară din cer. Un tărâm magic, în a cărui pace și frumusețe îi place și Lui Dumnezeu să se plimbe, cuprins de nostalgia începutului...

  Pământul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriți. Din nou, așa cum se întâmplă să simt în astfel de locuri, nu mă mai tem de ploaie,de frigul primăverii,totul mi pare firesc și banal. Simt sub palme iarba moale și fragedă. Să-mi trec degetele prin firele ei poate fi un ritual, fiorul binecuvântat al atingerii verdelui de primăvară.

 Eu cred că suntem cu toții flori diferite din aceeași grădină și mai cred că  acolo unde înfloresc florile, înflorește și speranța!

flori de cireș...

Poezia--,,Dans în ploaie” de Ana Blandiana

,,Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.


Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!”

,,Dans în ploaie"aparține genului liric cu modul de expunere predominant-monologul liric.

Titlul poeziei este substantivul,,dans”-modul de exprimare a unui mesaj printr-o succesiune de mișcări ritmice, variate și expresive ale dorinței omului de a fi liber,de a se bucura,executate în ritmul ploii,apa cerească purificatoare,,binecuvântarea" pe care divinitatea o acordă  oamenilor, privită ca o răzvrătire a naturii.

Dorința-rugăminte,,lăsați”este adresată lumii,,iubiții mei”,oamenii de care se simte apropiată și pe care-i îndeamnă s-o privească într-un dans-mișcare-viață în natură.Ploaia devine partener în dansul care este arta de a învăța corpul să exprime emoții, de a le lăsa să iasă din interior spre lumină. Dansul,,nou,nou,nou”devine eliberator,răsunetul trăirilor ascunse.Poeta simte plăcerea de a deveni fluidă în urcușul spre stele,de a lega cerul şi pământul, oferindu-şi propria persoană ca jertfă pentru fericirea semenilor,pentru  a purifica lumea.Îndemnul,,priviți”este pentru a vedea dansul,mișcarea,mersul omului liber,descris asemenea unui zeu cu brațele,,fulgere vii”ce poartă puterea creatoare a focului divin,cu ochii plini de pasiunea adevărului,fără a se supune,fără a se umili.Dorința de a trăi în libertate ca un dans în apa vie a ploii,un stil al vieții verticale,curate, exprimă bucuria, tristeţea, iubirea sau dorinţa,curajul a deveni pur, nevinovat, fără pată...este asemenea vieții noi,regenerată după marele potop.

  Textul este liric, deoarece există un eu liric, îşi face simţită prezenţa prin verbe și pronume la persoana I: „mă cațăr,mă leg,mă apuc”-verbe ale mișcării;,,să fac,știu”;adjectivele pronominale:,,mei,meu,mele”.De asemenea, se simte prezenţa eului liric şi în adresările directe:,,lăsați,priviți,iubiți”,dar și pronumele de persoana a2a:,,voi”.

   Caracterul liric al textului este dat de limbajul simplu,care creează imagini, prin intermediul cărora poeta îşi exprimă voioșia,dorința dansului,a jocului în ploaie.Astfel, prima strofă începe cu imaginea vizuală a omului ce-și găsește libertatea în apa vie a ploii- spectacol,balet delicat, furtunos sau ritmic, ce reînnoiește frumuseţea. Epitetul repetat:,,nou”(dans) are sensul de reînnoire,împrospătare a lumii.Părțile corpului omenesc au epitete și comparații neașteptate ce exprimă stările poetei:,părul...năuc”-dezorientat;brațele-,,fulgere vii,jucăușe”focul ceresc purificator.Metaforele umilinței:,,cătușe,noroi”sunt opuse dansului liber. Promovând o nouă expresie artistică, îmbrăcată într-un limbaj surprinzător,metaforic și totuși simplu,poeta se joacă în voioșia ploii care-i dă libertatea de a fi. Personajul liric din poezia Anei Blandiana este omul ce tinde spre libertatea spiritului,iar acest joc,dansul este o artă ritualică.

  Limbajul artistic se arată prin forma muzicală a textului,organizat în versuri cu rimă încrucișată şi ritm iambic.

Poezia—,,Balul pomilor” de Dimitrie Anghel

,,Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmîntați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,
Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvîrlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vîntul plecat a deșteptat un cînt,
Și-nvoalte mîneci horbotate(dantelate) se-ntind ușoare să salute
Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,
Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pîn’ la pămînt.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram
Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam(cântec de nuntă).

Așa-s în clipa asta toate, dar mîine albii cavaleri,
Despodobiți de-atîtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,
Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atîtea primăveri”.

Dimitrie Anghel-„Poetul florilor” stabileşte prin versurile sale o corespondenţă între om şi natură, evocând o stare de spirit prin realizarea unui tablou de natură în care pomii cu florile lor sunt umanizate,descoperind în acea lume patimi, pasiuni, drame.

   Titlul metaforic,,Balul pomilor” exprimă petrecerea plină de grație a naturii,sărbătoarea bucuriei,a extazului,jocul de culori și parfumuri.Poetul folosește ca mod de expunere descrierea,transformând ,,pajiștea din fața casei”,loc al verdelui de primăvară într-un salon de dans,unde mişcarea, muzica şi mireasma florilor creează o atmosferă de sărbătoare ca-n palatele medievale.

   Legănându-se ușor în bătaia vântului,sub razele lunii,într-o atmosferă de mister, strălucind, pomii:,,caișii,zarzării și prunii”devin cavalerii înveșmântați în,,haine albe”nuanță a luxului,a purității și simplității, se pregătesc de,,menuet”,dans grațios,liniștit de curte.Mișcările dansului sunt atent urmărite:plecăciuni,reveniri grațioase,gesturi delicate,răspândiri de parfumuri în umbra nopții ale unor umbre fantomatice.Coborâte,câteva petalele se transformă în mantii de catifea,completând decorul de lux,iar pomii-dansatori se-arată grațioși în dantelăria florilor.Muzica purtată de vântul aducător de cânturi este salutat de dantelăria florilor și de plecăciunile pomilor.Într-o armonie cu pământul,cerul dăruiește,, candele aprinse”,ofrandele divine.

  În finalul poeziei,visul unei nopți de primăvară se destramă:atmosfera feerică a pomilor-cavaleri înveșmântați în dantelele albe , redevin „banalii pomi din fața casei”,înfloriți în fiecare primăvară.

Totul se termină cu lumina unei noi zile,când pomii vor fi ceea ce au fost întotdeauna-simbolurile vieții, imagine care plasează tabloul de natură în timp.

   Limbajul poetic este caracterizat prin expresivitate,autorul folosind figuri de stil și imagini poetice în care cromatica e dominată de alb, cuceritoare nuanță a purității,armonia naturii nocturne e percepută vizual și olfactiv, poetul se transpune în lumea unui salon de dans,urmărind timpul într-un spațiu ce devine paradis. Se remarcă predominanţa structurii substantiv-adjectiv.Epitetele sunt delicat ,sensibil alese ,se adresează vizualului ca în acuarelele pline de luminozitate.Observând dansul petalelor, legănarea pomilor,poetul vede în ele simboluri umane, le înzestrează cu atribute omeneşti.Epitetele:,,legănări simțite și ritmice,albii cavaleri,haine albe,cochetării și grații albe,danțul ritmic,parcul legendar,dulci orchestre” compun un tablou al unui spectacol feeric.

Imaginea vizuală a lunii întreţine feeria naturii,luminată de,,candele aprinse”trimise din ceruri,iar dansul petalelor se transformă în umbre fantomatice.Parfumul,,dulcilor arome”este preluat de,,orchestre nevăzute”purtate de vântul primăvăratic dau grație și muzicalitate versului.

Enumerația copacilor umanizați:,,caișii,zarzării și prunii”prin înflorire stimulează visarea poetului,văzându-i asemenea cavalerilor. Metafora,,minuta de noroc”explică îndeplinirea dorinței poetului de a fi martor al unui timp al înfloririi.

  Versul lui Dimitrie Anghel este lung cu ritmul iambic,rima îmbrățișată,măsura de 17- 18 silabe,ce dau  o fluiditate lentă a versului, graţie şi muzicalitate.

„Eu mi-alesesem lumea florilor, căci în lumea lor mi-am petrecut copilăria. Mi-aduceam aminte de grădina minunată unde am trăit, de murmurul sonor al şipotului, de freamătul arborilor, de toată risipa de petale ce o împrăştie vântul.” (Dimitrie Anghel)

compunere--Călător prin stele

Am citit într-o carte veche că Dumnezeu l-a făcut pe om vertical, pentru că acesta să poată vedea cerul. Chiar și atunci când viața îl face să stea cu capul plecat în pământ, cerul este deasupra lui.

  Eu cred că adâncurile celeste au o frumusețe divină, în fața căreia cuvintele se chircesc de neputință. Penelul lui Dumnezeu pictează pe pânza eternității nebuloase multicolore  din voaluri diafane și clare spumegând liniștit. Apoi împrăștie pumni de stele pe infinitul întunecat.Galaxiile își întind aripile spre marginea lumii, ca într-un dans molcom de păsări albe. Tăcerea universului are parfum de cântec îngeresc, pe care îl simt dincolo de auz. Lumina călătorește de pretutindeni spre nicăieri, dând culoare întunericului, dând căldura nopții, dând viață lumii.

  Îmi amintesc de nopțile magice, când stelele se odihneau  din mișcarea lor printre mestecenii de la marginea grădini,strălucind fantomatic. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiți de lumină.

  În răcoarea unei nopți, am pornit către tăcutele stele. Cu pași elastici, de inorog, despicam iarba, pe panta abruptă, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau și mai multă confuzie în întunericul, părând alți aștri pierduți prin iarbă. În jur,umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai ușor, până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin o mână aeriană ce mă călăuzea. Odată ajuns sus, o câmpie imensă de stele se întindea cu miile, maiestuoase, de toate mărimile și culorile. Alunecam printre ele și mă scăldam în solzii lor de eter.Stelele  îmi erau cei mai apropiați prieteni și-atunci am înțeles că noi,oamenii, suntem urmașii lor, pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem cu toții, doar pulbere de stele.

  Am coborât pe o rază și am zărit luminile casei care se apropiau încet ca o pereche de brațe des- chise, fericite să mă întâmpine din călătoria mea din cer, iar eu purtam pe umeri pulberea de stele.

au înflorit magnoliile....

     

aprilie....

  Conform tradiţiei populare, luna APRILIE se mai numeşte şi „Prier”,această denumire populară a lunii aprilie provine de la verbul ,,a prii” şi înseamnă timp prielnic. Primul obicei pe care-l prezintă este despre „focul viu“-expresia „foc viu“ are o simbolistică ce pleacă de la focul furat de Prometeu de la zei şi adus pe pământ muritorilor, fiind un gest asimilat cu ideea de purificare, de înnoire.

   Aprilie este o promisiune ce trebuie ţinută de către luna mai.
   Iubesc primăvara oriunde, dar dacă aș putea alege, aș întâmpina-o mereu în gradina,unde înfloresc florile, unde există și speranța.Ziua în care Domnul a creat speranța a fost probabil și cea în care a zămislit primăvara,dorindu-i omului:

  -Ca rândunica, să zbori la nesfârșit, către o nesfârșită primăvară,ascultând ecoul ei verde!

compunere--Atelierul unui pictor

   La orele de desen,am învățat că ARTA este limbajul sufletului, a emoției și cea mai complexă formă de cultură de-a lungul vieții. Fiecare creator percepe lumea într-un mod personal și o transmite astfel semenilor, prin propria viziune, ca un mod de comunicare.

   M-am întrebat mereu ce aș face dacă aș ajunge în atelierul unui pictor. Ce mi-aș dori să văd? Tablourile? Cred că mi-aș dori să văd culorile!

Să observ fiecare culoare în parte. Să văd cum le combină, cum le amestecă, cum le presară pe pânză. Culori care se întrepătrund în mii de idei, în imagini care-ți deschid sufletul în visare.
Culori care mă înseninează și-mi luminează mintea și inima.
Culori care mă întristează și-mi redau omenia din mine.
Culori care mă duc de fapt la sentimente, trăiri, stări.

Transpunerea în lucru, ideile care-i curg în mâini, în degete lui,artistului...

Felul în care lucrează....mi-ar plăcea să-l văd acolo în atelier pe omul din spatele pânzei,pe omul acela care pune puțin din sufletul său în fiecare pictură. Uneori visez atunci când văd un tablou,îmi imaginez că sunt acolo, alături de pictor în atelier, la creația lui...stau jos... mă uit cum ilustrează viața pas cu pas prin culoare.
   Mă minunez cât de ușor pare a fi, dar îmi dau seama că nu sunt în stare nici să țin pensula în mână! Și de aceea mă înclin în gând în fața lui și zâmbesc.....

  Când am intrat în încăperea mare,înaltă cu acoperișul de sticlă,cu pereții acoperiți de tablouri de diferite mărimi,am simțit mirosul înțepător de vopsea,ciudat era că deodată acesta s-a transformat...mirosea a trandafiri,zambile,bujori,a frunze verzi.M-am uitat de unde venea mirosul:dintr-un tablou cu flori.Apoi într-un alt tablou am văzut un pom înflorit și-am simțit primăvara cu zborul petalelor ce cădeau ca fulgii din poezie.Dar portretele din rame care mă priveau cu ochi calzi sau nedumeriți sau plecați,căutând ceva în adâncurile vremurilor?Dar peisajele ce redau frumusețea din natură:câmpiile cu verdele,căutând culoarea și căldura soarelui,dealurile cu fân proaspăt,iar eu simt un miros, de parcă fiecare particulă de aer ar purta cu sine un firicel de iarbă și s-ar învârti prin văzduh.

  Privesc apoi o pasăre cu pană de păun în cioc-e  pasărea care-și poartă dorințele și speranțele,îmi spune pictorul. Am înțeles că tablourile au fost mai întâi visate, adică imaginate, iar venirea lor în lumea fizică este doar o chestiune de timp.Nu m-am apropiat de șevalet,deși eram curios,îl acoperea o pânză mare albă și am înțeles că acolo era un secret știut doar de el,pictorul.

   Eu cred că acest proces, acest drum între vis și realitate, este cel mai mare mister pe care îl poate formula un pictor. 

  La plecare am privit pensulele aliniate lângă câteva palete colorate cu diverse vopsele și am văzut cum atelierul a devenit un fel de alveolă, un fel de cocon din care a ieșit un fluture nevăzut, pentru a zbura cu visele pictorului.