un test parțial rezolvat

TEXTUL 1

,,Primul meu ,,turn de fildeş” avea peste o sută de ani!...

Trunchiul lui era aşa de gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrăţişa, frunzele lui foşneau ca nişte salbe de icosari la gâtul fetelor prinse în horă, iar seara, când soarele se coroba peste Grădişte în Olt, pământul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur.

În via noastră de la Slatina mai erau şi alţi nuci. Unii erau tot aşa de bătrâni, şi pe trunchiul lor scorburos şirurile de furnici roşii urcau şi coborau neobosit ca şi ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toţi nucii din via noastră, unul singur era nucul meu!... Şu nucul ecesta era nucul meu, fiindcă eu eram cel din urmă vlăstar al celor care, pe vremea turcilor, îngropaseră la rădăcina lui o comoară.

Tata-mare îmi povestise (ce ştia şi el de la tatăl său) că într-o noapte de august două flăcări lungi şi gălbui înlănţuiseră trunchiul nucului ca două braţe de schelet ce-ar fi încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna că ploile şi zăpezile atâtor ani topiseră comoara, făcând-o una cu pământul cleios şi galbui.

Dar superstiţiile sunt produsul realităţilor nebănuite. Comoara dispărută exista totuşi acolo unde fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe lume, şi mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl revedeam în fiecare vacanţă de sfârşit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia să le moştenesc sub o altă formă. Dar pe vremea aceea, nu trăisem, în întregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărţise încă apele de uscat, şi averea strămoşească nu-şi lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.

De lucrurile acestea, însă, abia astăzi îmi dau seama.

Pe vremea aceea ştiam numai că în vârful nucului mă aşteaptă un pătuiag de scânduri, pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărţi mucegăite, pe care le citise odată o soră mai mare a mamei.

Când le-am descoperit, am avut impresia că am trecut două clase într-un an.

Tata-mare, însă, m-a mustrat cu blândeţea lui de om îndurerat.

— Dă-le naibii de hârţoage, că aşa s-a smintit şi biata Lena!...

M-a mângâiat apoi pe amândoi obrajii şi a dat ordin servitoarelor să închidă podul cu lacăt.

Podul însă a rămas deschis toată vara şi, în pătuiagul din vârful nucului, mi-am urcat pe rând o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarţă oltenească, un pistol cu cremene, un iatagan şi volumele:

,,Poezii populare ale românilor”, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri;

,,Sobieski şi Plăieşii” de Costache Negruzzi;

,,Cântarea României,” care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu;

,,Patimile junelui Werther”, traducţie din limba germană de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea şi

,,Istoria Manoni Lesco şi a cavalerului de Grio” de decanulu Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku şi tipărită cu a însăşi cheltuială în anul 1857.”

                                                               (Ion Minulescu-,,Corijent la limba română”)

 

TEXTUL 2

                                                                                         SÂMBĂTĂ, 20 IUNIE 1942

,,Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n- am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei școlăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu și, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea și pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri. „Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii.“ Mi- am amintit de vorba asta într- una din zilele mele ușor melancolice când, stând plictisită cu capul sprijinit în mâini, nu mă puteam hotărî, în apatia mea, dacă- i mai bine să ies sau să rămân acasă, și astfel, în cele din urmă, am rămas locului, continuând să mă frământ. Da, într- adevăr, hârtia este răbdătoare și, cum n- am intenţia să dau vreodată cuiva să citească acest caiet cartonat care poartă numele pompos de „jurnal“, afară de cazul că o să- mi fac cândva în viaţă un prieten sau o prietenă care să devină Prietenul sau Prietena mea, probabil că n- o să-i pese nimănui de el. Am ajuns acum în punctul de unde a pornit toată ideea asta cu jurnalul: n- am nicio prietenă. Ca să fie și mai limpede, trebuie să dau o explicaţie, căci nimeni nu va înţelege cum se poate ca o fată de treisprezece ani să fie complet singură pe lume. Și nici nu- i adevărat. Am niște părinţi adorabili și o soră de șaisprezece ani, am, dacă le- adun pe toate, cel puţin treizeci de cunoștinţe sau ceea ce se cheamă prietene. Am o grămadă de admiratori care nu mă scapă din ochi și, când nu se poate altfel, încearcă în clasă să- mi prindă chipul măcar într- un ciob de oglindă de buzunar. Am rude, mătuși drăguţe și un cămin agreabil. Nu, în aparenţă nu- mi lipsește nimic, în afară de o Prietenă. Cu niciuna dintre cunoștinţele mele nu pot face mai mult decât să mă amuz, n- ajung niciodată să vorbesc cu ele despre altceva decât lucruri cotidiene, n- ajungem să ne spunem lucruri mai intime. Aici e buba. Poate că această lipsă de intimitate vine de la mine, în orice caz, asta- i realitatea și din păcate ea nu poate fi schimbată. De aceea am acest jurnal. Și pentru a întări și mai mult în imaginaţia mea ideea prietenei îndelung așteptate, nu vreau doar să înșir faptele în acest jurnal așa cum fac toţi ceilalţi, vreau ca acest jurnal să fie prietena însăși, iar această prietenă se va numi Kitty.

                  Povestea mea! (Ce tâmpenie! Așa ceva nu se uită.)”

                                                                                                                (Jurnalul Annei Frank)

 

=Există o legătură între cele două texte,pentru că ambele fragmente sunt confesiuni,mărturisiri ale unor adolescenți:băiatul dornic de lectura unor cărți vechi se izolează în vârful unui nuc singur,iar Anna și ea singură, își găsește liniștea în lipsa unei prietene,scriind într-un jurnal-prietenă.Amândoi se apropie de hârtia unei cărți sau a unui caiet.Amândoi debordează de energie, planuri, dorințe, de o forță extraordinară și o înțelegere aproape matură a lumii și a ființei umane.

 

=Crezi că scrierea într-un jurnal o ajută pe Anna să nu se mai simtă singură?

Anna crede că îi este mai usor să scrie în jurnal, dacă îl va considera o prietenă căreia i se va destăinui,așa că, acesta a primit numele de Kitty,prietena ideală pe care nu a avut-o niciodată.Consideră că în jurnal poate mărturisi cu sinceritate,fără a ști nimeni de scrierea ei.

 Deși este înconjurată de lume,este centrul atenției la școală și în familie, Anna își dă seama de superficialitatea relațiilor și a discuțiilor, care nu trec dincolo de glume și subiecte generale.Și-atunci jurnalul îi va alunga singurătatea,va deveni prietena dorită,căreia îi va dezvălui tot ce este intim în viața ei și-atunci nu va mai fi singură.

=Alătur fragmentului din romanul lui Ion Minulescu,un fragment din romanul,,Cișmigiu et comp”de Grigore Băjenaru (capitolul V,,La tinerimea română”).În ambele fragmente sunt băieți-elevi,personaje dornice de a citi:unul citește în biblioteca din casă,celălalt în vârful nucului,,într-un pătuiag de scânduri”.Tatăl băiatului din,,Cișmigiu....”este nemulțumit de lecturile fiului său despre haiduci,dar acesta îi enumeră,spre surprinderea tatălui său, autori români renumiți,descoperiți în biblioteca familiei.Celălalt băiat descoperise în podul casei bunicului o adevărată comoară:cărți vechi și,fără a ține seama de interdicția bunicului de a nu citi,,hârțoage”,alege câteva și tot ca un haiduc,,cu un pistol și iatagan”se ascunde în pom și mulțumit cu impresia că a trecut,,două clase într-un an”le enumeră titlurile,sunt cărți din literatura română și străină.

=Ai descoperit în curtea bunicilor un loc în care îți place să te retragi și să petreci timp.Redactează o pagină de jurnal în care să prezinți o emoție/un sentiment timpul petrecut în acel loc.

                                                                                                      data:........................................

Dragul meu jurnal,

Vreau să-ți spun ție și numai ție despre locul unde îmi ascund gândurile,bucuriile,secretele,paginile rupte din caiete în care scriu cuvinte,propoziții știute numai de mine.Alături de casa noastră este și casa bunicilor,unde mă simt liber,pot hoinări printre straturile grădinii,pot urmări cum cresc frunzele sau cum se desfac mugurii primăvara.Acolo,în­tr-un loc destul de retras, a crescut o tufă de măceș din care nimeni n-a tăiat niciodată nicio ramură.A crescut împletindu-se și răsucindu-se, după cum au vrut vânturile și ploile.Acolo am descoperit demult ascunzătoarea în care îmi duceam la început jocurile,apoi unele obiecte din camera mea și așa a devenit un mic adăpost,ca o peșteră.Deși nu-mi place singurătatea,am clipele mele de gândire ca orice adolescent. De după ramurile dese cu frun­ze văd  tot ce miş­că în jur, aud, ca pe nişte ecouri po­veş­tile îngânate de păsările ce vin și pleacă deasupra mea,glasul ușor al vântului de vară,urmăresc urcușul furnicilor pe ramuri,deslușesc formele norilor,urmăresc tristețea frunzelor veștede.Într-o zi am simțit că cineva mă privea, se uita fix la mine.Era un copăcel subțire și lung.Când a realizat că îl văd, a început brusc să frea­măte vesel, mișcân­du-și puținele frunzele cu o viteză fantastică.Am înțe­les că vrea să-mi arate ceva și-am văzut că în jurul lui răsăriseră flori micuțe albastre.Copăcelul se mișca și fremăta fără odihnă,iar eu mă sim­țeam bine acolo ,parcă nu eram singur.Era atâta li­niște împre­jur, doar eu,cerul și pământul. Mi se pă­rea că lumea e mai aproa­pe, că o văd ca prin lupă, că sunt una cu ea. Ce bu­cu­rie să desco­păr că sunt parte din natură. Acum încerc să-ți spun că eu am vorbit cu totul din jur.Să nu râzi! Eu mă bucur singur, de o descoperire așa de importantă,iar tu îmi vei păstra secretul!!!!

  

o carte minunată :„Luchian. Ochii, sufletul, mâna”, de Veronica Niculescu

   În zilele lui august cel fierbinte,am avut  șansa de a descoperi o personalitate foarte complexă, despre care citisem doar în cronicile de artă. I-am admirat mereu operele lui Luchian, minunându-mă de talentul inegalabil al acestui nu doar pictor, ci filosof cu pensula. M-au emoționat întotdeauna tablourile sale cu flori, care erau exprimarea celor mai ascunse sentimente, dureri și suferințe ale creatorului..În cartea Veronicăi Niculescu, am putut privi nestingherit în sufletul lui Luchian, așa cum a fost și cum și-ar fi dorit să fie prezentat lumii – cu eleganță, cu sensibilitate, cu discreție și cu un mare talent de povestitor din alte timpuri. Am fost luat de mână și dus prin labirintul vieții unui Luchian chinuit de propriile amintiri și de propriile trăiri. Cartea este și un tablou al vremurilor pe care marele pictor le-a parcurs. M-am dus  în Bucureștiul de altădată,am simțit alături de Luchian mirosurile cafenelelor în care se adunau marii artiști și gânditori ai momentului, l-am văzut pe marele și timidul Grigorescu, i-am auzit tânărului Enescu,am intrat în acel templu al artelor, aproape unic în lume, care este Ateneul Român.Enescu vine și-i cântă pictorului bolnav:

  ,, Ușa s-a deschis, în odaie a pătruns un străin. Pașii lui au foșnit ca frunzele într-o pădure de mesteceni legănată de-o boare. De sub pelerină, a scos ceva. O vioară. Fără o vorbă, a ridicat-o din cutie, a dus-o sub bărbie, a atins-o cu arcușul, cântecul s-a pornit. Pădurea de mesteceni a început să danseze. Cu tot cu izvoare, cu păsări și ierburi, cu fiare venite din cotloanele lor cu pas lin și ochi mari, să asculte. Ce muzică era asta? De unde se prelingea ea, venea de pe pământuri sau poate din cer? Silueta întunecată cânta. Putea să fie un cerb apărut dintre trunchiuri, putea să fie și un copac mișcător. Luchian asculta, ca între trezie și vis, ca între viață și ceva de dincolo de ea, care nu putea fi numit încă nicicum. Două ceasuri i-a cântat așa străinul acesta, numai lui. Când muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărțit în două, scoțând la iveală o cărare de liniște. Străinul s-a apropiat de pat și-a făcut o plecăciune ușoară.

— Cine ești dumneata? l-a întrebat Luchian.

— Iartă-mă, te rog. Sunt George Enescu.”

....,, În zorii zilei următoare, a venit în vizită Arghezi. L-a găsit zgribulit, cu trupul micșorat sub pături, dar cu ochii arzând. Iarăși lăcrimând, doar de emoția amintirii acelei întâmplări, Luchian i-a povestit. I-a spus că Enescu știe să facă lumină. O lumină care taie bezna în două și-n care poți cu adevărat să vezi. Arghezi știa: erau amândoi niște zugravi ai luminii.”

Când am ales să citesc biografia romanţată a lui Ştefan Luchian, ştiam că a pictat anemonele, că a suferit de o boală care i-a măcinat tinereţea şi că, atunci când puterile au început să îl părăsească, a cerut să îi fie legată pensula de degete ca să mai poată picta.

Din paginile acestei biografii romanțate, reiese imaginea unui artist sublim- omul Ștefan Luchian nu poate condamna artistul care cu ochiul, sufletul și mâna trece dincolo de orice suferință.

Luchian a avut încă din copilărie o înclinaţie spre latura artistică. Era atent la natura din jur, îl impresionau florile, culorile şi lumina. Însă familia lui, provenind din categoria înstărită, nu l-a încurajat să meargă pe calea picturii, de teamă ca acesta să nu ajungă sărac, şi i-au propus o cu totul altă ocupaţie: trebuia să se facă militar. Însă Ştefan a decis să meargă pe drumul lui, singur împotriva tuturor. A ales să facă ceea ce îi place şi ceea ce îl definea, asumându-şi toate riscurile şi problemele care au venit ulterior. S-a înscris la Şcoala de Belle Arte, a studiat, a filtrat informaţia dată de profesori şi a ştiut să aprecieze mai mult spiritul artistic liber al lui Nicolae Grigorescu decât tehnicile de creaţie promovate de şcoală. Dorindu-şi o viziune mai largă asupra picturii, pleacă cu o bursă la Munchen şi ulterior la Paris, iar orele petrecute în marile muzee au fost mai educative şi mai bogate în inspiraţie decât toate cursurile oferite de profesori.

Un moment marcant pentru viaţa lui Luchian a fost reprezentat şi de clipa în care s-a îndrăgostit. În perioada când se afla în Alexandria şi picta parterul catedralei din oraş, ochii şi sufletul lui s-au oprit asupra cumnatei primarului din Alexandria, sora cea mică a soţiei primarului, numită Cecilia.(cred că e vorba de tabloul,,Două fete”)

Iubirea dintre ei a fost una sinceră şi puternică, însă Luchian înțelege diferența dintre ei: el doar un „zugrav de biserici” cum era considerat la vremea respectivă, fără perspective financiare prea optimiste, și ea, o fată din lumea bună, învăţată cu confort şi răsfăţată de viaţă. Luchian îi trimite o scrisoare minunată:

                ,,Dragă Cecilia,

Cu toată lumina defectuoasă ce are atelierul nostru improvizat, tot s-ar putea face ceva dacă ar fi timp mai mult. Chipul tău are ceva ceresc și ochii tăi gânditori nu-s tocmai ușor de făcut cu „materii moarte”. Într-un timp (nu știu de-ți reamintești) începusem să-ți spun ce vedeam în profilul tău, dar nici eu nu-mi dau seama de ce m-am oprit. Voiam să-ți spun că-mi păreai un trandafir roz, care încă nu e bine dezvoltat. Aceleași tonuri calde și transparente, aceleași griuri dulci și ușoare, și în ochiul tău visător care se înclina molatec citeam o veșnicie. Umbra care îți înconjura bărbia și gâtul era atât de frumoasă, că într-un timp, pierdut de farmecul lor, mă uitasem cu pastelul în mână. Dar cine poate să facă toate astea?

Când se poate spune că un tablou este isprăvit? Am ca model un cap de femeie. Adevăratul artist nu o s-o vadă ca orice individ. A o face așa cum se prezintă ochilor o face orice aparat fotografic. Să iau ca exemplu eleva mea și să presupunem că aș voi să prezint în tablou capul ei sau pe ea întreagă.

Ca desen aș face-o în linii simple și caracteristice, ochii contemplând, părul desfăcut, sânul gol peste care aș lăsa să cadă câteva roze. Gura aș face-o mică, roșie și întredeschisă, fruntea acoperită de părul ei bogat, iar culoarea în general pe un fond de azur, în jurul capului o aureolă.

Când aș zice că acest tablou e gata și orice aș mai adăuga ar fi lucruri zadarnice? Nu l-aș mai atinge cu pensula, atunci când poate nici nu ar fi peste tot pânza acoperită cu culoare, și m-aș opri definitiv când mi-ar da o completă idee de impresie generală ce mi-a făcut modelul meu. Un tablou nu însemnează că este finit atunci când este spilcuit, lustruit, curat sau vernisat, ci atunci când partea sufletească a compoziției este bine găsită, când artistul a simțit, a știut să vadă un model, mai presus decât mulțimea, a știut să prindă „sublimul”, „credința” fără de care nu poate să reziste o operă de artă”....     

            Însă drama nu va fi provocată de ei, ci de rudele femeii. Nu ar fi acceptat în niciun caz să le intre în familie un pictor sărac... Dragostea lor era considerată doar o aiureală trecătoare, astfel că porţile spre fericirea de cuplu s-au închis rapid.

   Cartea prezintă şi condiţia artistului într-o societate dominată de materialism. Ani întregi, Luchian nu a fost apreciat la justa valoare, criticii îi minimizau talentul, în timp ce aşa zişii artişti cu relaţii puternice în lumea bună erau promovaţi şi puşi pe un piedestal. Expoziţiile devenisera încercări nereuşite şi dureroase de a-şi vinde munca, ore lungi de aşteptare a câtorva vizitatori şi zile întregi de lipsuri materiale. Ultimii ani de viaţă vor veni cu reversul medaliei: tablourile lui începuseră să fie cunoscute şi dorite, nu atât de cunoscători şi iubitori de artă, cât de oameni înstăriţi care sperau să cumpere tablourile la un preţ infim, pe care să le revândă apoi la un preţ mult mai mare, având în vedere faptul că pictorul avea zilele numărate…

            un FRAGMENT tulburător:

„Când a deschis ochii, i s-a părut că mama lui îl veghează. Dar era Paulina, cu cocul ușor răvășit, plecată asupra lui și murmurând rugăciunea.

Chemat din nou, profesorul Marinescu n-a putut decât să constate dezastrul. Nu mai era mare lucru de făcut. Odihnă și gata cu deplasările solicitante. Era un miracol că putuse umbla și lucra în toți acești ani. Trecuseră opt ani de când îl avusese internat în spital. Nu se știa cât și cum mai are în față.

Profesorul a lăsat indicații familiei și doctorului Costiniu, medicul care se îngrijea de el și-l vizita regulat. Tratamentul, atât cât era, nu trebuia neglijat, deși nimic n-avea să mai dea cine știe ce rezultate – dar măcar durerile să fie ameliorate. Pictorul ar fi trebuit să-l asculte pe profesor și să revină la spital o dată la un an, să se interneze din nou. Leac în adevăratul sens al cuvântului nu exista, dar poate c-ar fi reușit să mai țină boala în frâu.

Printr-o fericită întâmplare, doctorul Costiniu, căruia Luchian îi făcuse portretul înainte de vacanța la Brebu, stătea peste drum de noua lor locuință închiriată în Strada Romană. Acum nu mai trebuia să bată orașul până în Filantropia. Paulina era bucuroasă măcar de atâta lucru: aveau medicul aici, la doi pași.

— Mai sunt crinii ceia în curte, Paulina? a întrebat-o Ștefan peste câteva zile, de îndată ce s-a putut ridica în capul oaselor.

Mai erau. Dar Paulina nici n-a vrut să audă. I-a zis că nu-i taie, nu vrea să-i vadă murind într-o vază și aleea să rămână toată ciuntită. De fapt, voia să-l știe odihnindu-se. Atunci el a apelat la Lorica.

— Mai sunt albăstrele colea la colț, la Romană? a întrebat-o, în altă zi de la capătul verii.

Nu mai erau. Dar Lorica a dat roată prin toate piețele, la Amzei, la Matache, locuri pe unde hoinărea și el cu atâta plăcere cândva, privind la tarabele cu fructe, bucuros de atâta culoare, cântărind din priviri și uneori venind acasă doar cu o vânătă, a cărei culoare unică o folosea pentru fundal când picta flori așezate în ulcele. Până la urmă, Lorica a găsit albăstrele, cine știe cum uitate de vara pe sfârșite în coșul unei bătrâne, pe-o străduță din Amzei. Nu în atelier i le-a dus, ci în cameră, fiindcă nenea Fane încă nu se putea ridica din pat.

Le-a lăsat pe masă, lângă ulcea, și-a fugit iute în stradă, fiindcă se auzeau frații strigând. Câteva clipe prelungi, albăstrelele au rămas așa – în dezordine, abia eliberate din ațișoara cu care fuseseră legate și împrăștiate acolo, pe un ștergar, cu tulpinile în spatele ulcelei, cu florile ținându-și fața spre el. Le-a tot privit, iar când Lorica a revenit în cameră, spunând ceva despre Vintilă, prins fără voie într-o încăierare băiețească, așa cum se întâmplă adesea cu copiii nou-veniți pe o stradă, și salvat împotriva voinței lui de sora cea mare, Luchian s-a uitat cum fata așază florile în apă. Rămas singur din nou, le-a privit în lumina scăzândă, cum își trag viață odată cu apa și se întremează. Le așezase bine Lorica, așa cum îi plăcea lui, deși știa că n-are cum să le picteze. Dar măcar să-i bucure privirea și sufletul. Ce nu știa ea era că el hotărâse deja cum să le prindă, de îndată ce va putea: așa cum le lăsase ea prima oară în fugă

pe masă, risipite, pierdute și tânjind după apă.”

compunere---Ce-mi aduce toamna.....

 

 Ploile de ieri au spulberat norii şi cenuşiul care a ţinut captiv ora­şul câteva zile la rând. Nimic nu-mi dă de înţeles că am fi la începutul iernii,văd prin geam că în grădină încă mai sunt câţiva boboci de trandafiri, iedera îmi pare mai verde ca oricând. Dar poate că doar mie mi se pare că toamna e încă în toi.

Înaintez încet, prin poarta de ceaţă, către lumea aflată deasupra lumii. Şi, deo­dată, pâcla albă se rupe, razele soarelui de noiembrie se-mpleticesc printre trun­chiu­rile pomilor, ici-colo, pâl­curi de tufănele îşi lasă frunzele să fie transformate în aur pur.Chiar dacă e frig, melancolia şi tristeţea grădinii s-au pre­schim­bat i într-o explozie de culori calde. 

Salcâmul nos­tru e un candelabru imperial, își întinde brațele și domnește peste grădină, aprinzând sute de ciucuri aurii. Un aer proaspăt se ridică deasupra crizantemelor galbene care mărginesc  poteca din fața casei mă duce spre grădină. Mi-e aproape teamă să intru în pacea locului, să tulbur armonia care pare instaurată acolo de la începutul lumii. Mi-a dat curaj salcâmul bătrân, multe din frunzele și crengile lui erau risipite prin iarbă. De peste tot cădeau frunze gal­bene și picături de apă, în care se oglindea ce­rul. Printre crengile goale am zărit câteva flori,ce ciudat!!!! semn bun de toamnă senină și lungă. I-am dat binețe pomului și m-am apropiat de el și-am văzut cât era de bătrân: mai multe ramuri erau deja us­cate, altele, răsucite cum­va ciudat, aveau doar câte un smoc de frunze galbene în vârf.Părea în­vă­luit în tristețe, epuizat de lupta pe care o dădea să reziste. Florile lui de toamnă erau un semn de încurajare, spe­ranţa că va mai apuca încă o primăvară, o ultimă încercare, înaintea sfâr­­șitu­lui. Am stat mult privindu-l,până când în strălucirea înserării de toamnă ce vine grăbită, grădina pare o imensă bucată de rai. Păşesc cu grijă pe covorul de frunze, ca să nu trezesc liniştea. Un foşnet abia simţit de frunze, plutirea unei păsări,amurgul timid cu lumina de o blândețe nesfârșită  care se pogoară asupra lumii si o binecuvântează înainte de că­derea nopţii.

                   Ce-mi aduce toamna? linişte, ritm, culoare, savoare, salvare,împăcare.......

 

 

 

caută aici pe blogul meu:

 

caută aici pe blogul meu:

                  poezia ,,Într-un lac” de Tudor Arghezi---text liric

                                          am publicat-o pe :  data :

                                                                                joi, 1 octombrie 2020

                      (au copiat-o și alții .....ce mai contează !!!!!!!)  😹

compunere----Toamna în noiembrie

 

Cred în toamnă! e anotimpul meu preferat. 

Septembrie e, uneori, doar o pre­lungire a verii. Mimozele încă-s în floare. 

Octombrie, castane pe jos, un vânticel parfumat. 

Noiembrie! luna vântului, a copacilor desfrunziţi.... luna pustiului, a albastrului care se strânge în el însuşi, până devine gri, a luminii care se ascunde... luna de dinaintea iernii...( luna în care lupii coboară printre noi.)  În noiembrie, cerul pare mâzgălit cu o cariocă neagră. Asta pentru că şi cerul trebuie să doarmă din când în când. După privirile iscoditoare ale verii e foarte obosit şi, îna­inte să se culce, se înve­leşte cu plapuma lui no­roasă. Iar cerului nu-i pla­ce să fie văzut în timp ce doarme.

  Câteodată, norii cenuşii aleargă printre păsările albe, buimăcite de vânt. Cu strigăte lungi, ascuţite, căută disperate limanul zile­lor de aur, când spre cerul albastru, albastru, copacii îşi înălţau frunzele aprinse, ca nişte degete adunate pentru rugăciune.

 Este toamnă târzie şi aştept de la o zi la alta zăpada. Grădina din faţa casei este arsă de brumă, nu mai sunt decât puţine frunze în copaci.Am așteptat să vină vân­tul. Să-l văd cum vine, bucuros că mă vede, fugărind nişte frunze, făcându-le să zboare. Să mă umple de frunze ca un vânt lăudăros de noiembrie. Dar vântul de noiembrie e bun, aiurit şi jucăuş şi n-am cum să mă supăr pe el, când văd cum răsuceşte frunzele în aer şi le face să zboare, ca pe nişte fluturi galbeni... pur şi simplu n-am cum. Uite-l, a venit, mi-a dăruit frunze, a îngăl­be­nit aleea şi a făcut-o să danseze, şi, pe deasupra, mi-a adus şi mi­nună­ţia asta de miros de lemne ce ard în sobă, mirosul de frig şi fum, cel mai plăcut  miros de noiembrie. Acum simt aerul albastru, dacă ar avea o culoare, aerul sticlos şi rece ca o apă de munte,aerul ca o vrajă, aerul ca o aşteptare. Şi dacă aşteptarea ar avea o culoare, culoarea aceea ar fi albastră. Şi dacă ar fi să spun ce înseamnă albastru, ar trebui să închid iar ochii şi să simt că în curând va ninge.

 Noiembrie înseamnă paşii printr-un covor galben, fâşâitul adormitor al frunzelor. Noiembrie e lu­mina puţină care începe să se­mene a seară, dis-de-di­mineaţă. Noiembrie e ca şi cum ar ninge, noiembrie e bucuria în­cre­menită. 

Noiembrie e așteptare...și-mi spune că nu mai e mult și va veni CRĂCIUNUL!!!!!

 

 

 ,,Idolul şi Ion Anapoda" este o piesă de teatru de comedie tragică în trei acte, scrisă de dramaturgul român George Mihail Zamfirescu; este o „comedie amară” (subtitlul piesei) despre căutarea fericirii.

 Este o piesă despre o temă actuală şi universal valabilă – doi bărbaţi iubesc aceeaşi fată, de aici porneşte comedia tristă despre o lume în care normalitatea devine, la întâlnirea cu ceilalţi, anormalitate,ANAPODA.

Ion Anapoda va trăi drama izolării şi ignorării de către ceilalţi şi astfel o va descoperi pe Frosa. La fel de ,,invizibilă", fata vede în Ion sufletul pereche. Din fericire, în piesa dramaturgului interbelic cuplul îşi va rezolva problemele prin dragoste.

Ion Anapoda se revoltă mereu, cu o dârză încăpăţânare, în speranţa regăsirii acelei libertăţi greu de dobândit, implicând uneori sacrificiul personal în numele unei iluzii nepierdute. Ion Anapoda pare un om„pe dos”, dar el este singurul raţional din întreaga compoziţie dramatică. Ion Anapoda e un om cumsecade, a cărui viaţă sentimentală e tulburată de o dragoste nefericită. Găzduit într-o familie de condiţie medie, Ion Anapoda, funcţionar, holtei, dezamăgit de o iubire spulberată chiar în faza intenţiilor, va căuta să-şi modifice felul de viaţă, alături de fata din casă, singurul personaj pozitiv.

Eroul piesei, un subtil cunoscător al realității,îşi construieşte personalitatea prin iubire, delicateţe şi printr-o încredere neclintită în puritatea valorilor morale.

    Ion Anapoda nu e foarte coerent în ceea ce face, e mai aiurit, mai zăpăcit, dar are coerență în sentiment. Și atunci lumea se recunoaște în candoarea lui, în naivitatea și stângăcia lui aparentă.

   În fragmentul din manual,Ion este nefericit,supărat de întâmplările petrecute:necazuri,pierderi,certuri.,,Madam Stavăr”este personajul căruia i se destăinuie.Copleșit de necazuri ar dori să plângă,ar fi o formă de vindecare a sufletului,simțind că nu mai poate rezista.Nu este înțeles de aceasta,îl vede ipocrit,prefăcut ,,sub masca unui copil nevinovat.”

Monologul lui Ion este plin de amărăciune,exprimându-și starea sufletească apăsătoare.

Explică,ascunzându-și surâsul trist,că singura consolare este generozitatea,mărinimia,dorința lui de a nu supăra pe nimeni. Se știe umilit,neînțeles.de aceea a tăcut,apoi a dăruit tot ce avea celor aflați ,,într-o mare încurcătură”,dar n-a primit nimic,nici măcar o,,tresărire”,o mulțumire.În această revolă,nu-i înțelege pe cei din jur care-l văd diferit,adică un om de nimic,mai ales când le arată adevărul.

  Concluzionează,enumerând cu durere,neplăcerile trăite în acea zi,când totul i-a fost împotrivă.Și astfel,trăieşte drama izolării şi a ignorării față de ceilalţi,pentru că se bazează pe iubire, generozitate şi încrederea în valorile morale, este un tip visător, timid (este ca Oblio într-o lume diferită de el). El pare anapoda (pe dos, de-a-ndoaselea, altfel, în altă direcţie decât trebuie; şochează prin felul său de a fi: ciudat; bizar, neobişnuit, straniu)într-o lume în care termeni ca prietenia,dialogul,devotamentul

 şi-au pierdut încărcătura reală. Cu fiinţa mereu agresată şi fizic şi psihic, şi social şi moral, Ion Anapoda este de fapt singurul om adevărat,sincer.

PERSONAJELE :

       Ion,un om anapoda

       Mioara,o nepoată frumoasă și proastă

       Valter,un băiat deștept

       Icu Dănicel,o haimana inteligentă

       Stăvăroaia,o mătușă care n-a renunțat încă la viață

       Frosa,idolul din vis,un fel de zeiță iubită,visată

       Aristotel Matac,un musafir nepoftit

 

 

 

 Opera dramatică,,Citadela sfârâmată” de Horia Lovinescu constituie o interesantă dramă de familie, desfacerea treptată a unui clan, a unei ,,citadele", conflictul dintre generații, problematizarea căsătoriei, relațiile complexe dintre frați.

  Titlul dramei e multiplu în semnificații: citadela e, mai întâi, conform personajului Grigore Dragomirescu,,casa serioasă, respectabilă" ce rezistă ,,în calea valurilor vieții", în al doilea sens, după alt personaj,Bunica, un fel de ,,cavou":,,Pfui! ce aer închis e aici!"; apoi, cum spune tânăra Irina, un gen de ,,închisoare" :,,Casa asta e ca o cușcă"; în ultimul sens, legat de destinul lui Matei, citadela ideilor pure, în contact cu realul, devine și ea tot o ,,citadela sfărâmată”, distrusă,dar Petru,adolescentul, îl consideră pe acesta un om sfârșit :,,Tu nu mai ai nimic, Matei. Ești o baltă stătută."

    În fragmentul (din manual),înainte de a-și prezenta personajele,autorul își introduce cititorul în decorul unei case,enumeră mobilele din hol,se oprește la scara ce duce spre etaj.Lângă pian este Irina,care încearcă să pună pe notele pianului o melodie.Este întreruptă de gălăgia lui Petru.Acesta cere să fie recunoscut drept un,,domn”, refuză numele de alint,,Kuki”și râde ironic de,,urechea muzicală”a Irinei;o necăjește,văzând florile culese pentru el, și fericit,nestăpânindu-se,o ia  în brațe,strigă,dansează.Cei doi se cred într-o aventură a indienilor din romane,cu nume simbolice:el-,,Vulturul Argintiu”, simbol al puterii spirituale și curajului;ea-,, Raza de Soare”,fata care radiază,strălucește de lumină.Petru se vede erou în această aventură și râde de romanele sentimentale citite de Irina.Interesant este cum în acest moment de joacă își imaginează că personajul jucat de el,,Vulturul”este ucis,astfel renunță la jocul copilăresc,se dorește matur,liber,fără opreliștile celor din familie.La fel de interesantă este paralela dintre el și ,,bătrâna”din întuneric(din tabloul pictorului Grigorescu):cu încercări, durere, deznădejde,iar el vrea să treacă,,pragul”spre,,lumină”,semn al vieții,al cunoașterii,al adevărurilor,al speranței, ca într-un ritual de,,inițiere.”

Este fericit,este,,bacalaureat”,simte că această zi este un ,,început”,o eliberare din casa-,,cușcă”,un loc unde viaţa i se opreşte,o constrângere,de parcă ar trăi într-o altă dimensiune.Dorește evadarea,eliberarea de reguli,de zidurile,barierele vârstei,de restricțiile familiei,afară,în lume,acolo va deveni,,puternic.”Este ,,optimistul”care crede în schimbare.

Irina îl descurajează, spunându-i că oamenii nu pot trăi într-o lume fără ziduri,au nevoie de ele, dar le și detestă,iar acolo,,te sufoci”în constrângere,în obligații.Ea dorește doar fericire,își dorește acea stare de spirit foarte bună, zâmbet,gândire liberă,alături de cei dragi.

Gesturile celor doi sunt prietenoase,copilărești:Petru,,bacalaureatul”coboară scările,,de-a berbeleacul”,rostogolindu-se,râd,se învârtesc,cad,se joacă,,de-a indienii”;vocile lor trec ușor de la râs,la ironie,mirare,haz-sunt doi adolescenți ce doresc să cunoască viața adevărată.În fața lui Petru plin de bucurie,Irina este mai reținută,deși râde,se joacă,știe că dorința ei este de a fi fericită,să trăiască cu adevărat viața ca o mulțumire sufletească.

 

                      Ce crezi că este mai important în viață: libertatea sau fericirea?

  Eu cred așa: că a face ce-ți place înseamnă libertate; a-ți plăcea ce faci înseamnă fericire.

Libertatea și Fericirea sunt, probabil, cele mai importante valori esențiale. E nevoie doar să știm cum să ni le dezvoltăm, cum să le trăim.

                      Depinde de fiecare să-și trăiască libertatea și fericirea pe care și le doresc.

   Fericirea nu cred că înseamnă, neapărat, dorințe împlinite, ci, mai curând,  starea sufletească în care sentimentele şi gândirea se manifestă neîngrădit.fiecăruia dintre noi de a surprinde frumosul în ceea ce ne înconjoară sau  de a atinge acel echilibru dintre interiorul și exteriorul fiecăruia. Și, deși fericirea poate îmbrăca o infinitate de forme, de stări, de multe ori, câteodată unii oameni se consideră nefericiți.

Uneori, reușim să evadăm din această,, cușcă” a nefericirii, dacă credem în armonia de culori, de forme,în oameni,în tot ceea ce este frumos și bun în Univers. Nu trebuie decât să știm sau să învățăm să privim…

   Libertatea unui om este neprețuită. Să fii liber înseamnă să fii liniștit, fericit,să ai speranță,încredere,respect,credință,dorință de înălțare.Să fii liber înseamnă să îți trăiești viața și să faci alegeri corecte.

   Libertatea, pentru mine, înseamnă să mă bucur de fiecare zi care îmi este dată și să nu cunosc sentimente negative. Mă simt liber atunci când nu îmi este frică și atunci când fac o faptă bună.Am învățat din primii ani că libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.

,,Viața, libertatea și căutarea fericirii"este o frază bine cunoscută în Declarația de Independență a Statelor Unite.

Argumentare gen dramatic,,Jocul de-a vacanța”de Mihail Sebastia---caracterizarea unui personaj

,, SCENA I

BOGOIU, mai târziu ȘTEFAN

Domnul Bogoiu iese pe terasă. Cu ochii cârpiți de somn și puțin buimăcit de soarele care, odată cu ridicarea oblonului, a năvălit în hol. Se oprește o clipă în mijlocul terasei. Se oprește o clipă, se uită la cer, întinde o mână, ca și cum ar încerca să vadă dacă plouă.

BOGOIU (împiedicându-se de unul din șezlonguri): Iar… (Face un zgomot de mirare cu limba lipită de cerul gurii.) Nteh, nteh, nteh. (Pipăie pânza șezlongului.) Fräulein Weber! (Se întoarce spre celălalt șezlong, pe care de asemeni îl pipăie puțin iritat.) Iar le-a lăsat afară. Agneș!… Ude… Ude leoarcă. (Ștefan coboară pe scară, în hol, douăzeci și nouă - treizeci de ani. Este îmbrăcat în trening albastru, bocanci, în cap bască. Sub scară se află rezemat de perete un șezlong strâns. Într-o mână cu șezlongul, în cealaltă mână cu o carte, vine spre terasă. Își desface șezlongul, potrivindu-l în plin soare. După aceea aruncă volumul în șezlong.)

BOGOIU: Te sculași?

ȘTEFAN: După cum se vede.

BOGOIU: Buna dimineața.

ȘTEFAN: ’Neata.

BOGOIU: Asta e șezlongul dumitale?

ȘTEFAN (afirmativ): Ihă…

BOGOIU: Care va să zică, îl duseși aseară înăuntru, în vilă…

ȘTEFAN: Exact.

BOGOIU: Da’ pe astealaltele de ce mi le lăsași afară?

ȘTEFAN: Mi-era lene.

BOGOIU: Lene! Ia te uită la ele. (Arată spre cele două șezlonguri). Leoarcă. Leoarcă, dom’le. Cade roua aicea, de parcă-i potop. Lene, zici… Da’ lene să ne strici aparatul de colo (arată spre aparatul de radio) nu-ți fuse.

ȘTEFAN (privește surprins, când spre Bogoiu, când spre aparat): Eu?

BOGOIU: Ba nu. Eu. Zi că eu, că numai’ asta mai lipsește. Trei ceasuri am stat azi-noapte de-am înșurubat și deșurubat la el, doar-doar o să cânte. Lemn! Nu vrea și nu vrea. Se uita biata domnișoară Corina la el, de-ți făcea milă. Zicea că are nu-ș’ ce să asculte de la Stuttgart. Nu zău (se îndreaptă spre măsuța din stânga, pe care se afla aparatul, și ia în fiecare mână câte o lampă, întinzându-le declamator.), ce-i fi având dumneata cu nenorocitul ăsta de radio?

ȘTEFAN: Domnul meu, la asemenea calomnii nu răspund. (Se pregătește să iasă în stânga.)

                                                  (Mihail Sebastian ,,Jocul de-a vacanța)

   Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice. 

Fragmentul citat aparține unei opere dramatice. 

Ca în orice piesă de teatru textul este divizat în acte care la rândul lor cuprind mai multe scene,aici este scena I.

 Personajele comunică prin intermediul dialogului,autorul (naratorul) neintervenind deloc în text(în fragmentul de față,la început, există o prezentare a personajului,Bogoiu).

Fiecare intervenție a personajelor se numește replică și personajul este numit la început și alături se fac unele indicații scenice privind jocul acestuia. 

Interogația retorică și exclamația retorică au un rol esențial în textul dramatic,sunt folosite pentru a da relief personajelor și pentru a conferi voiciune dialogului și sunt însoțite de o intonație specifică. 

    Titlul ,,Jocul de-a vacanța"definește clar o formulă de împăcare cu viața, înseamnă jocul de-a uitarea al omului care poate trăi, măcar din când în când, fără identitate precisă, fără biografie, fără amintiri și aspirații, în „locuri somnoroase", fără a mai ști „ora exactă" sau data unei zile; jocul de-a vacanța înseamnă a trăi o singură zi ce dă sentimentul eternității. 

     Dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Cele două personaje:Bogoiu și Ștefan schimbă replici într-un ritm foarte viu.Pe o terasă a unei vile,Bogoiu încă somnoros,amețit de soarele dimineții este nemulțumit de starea șezlongurilor,sunt ude.Îl întâmpină pe Ștefan ,tânărul îmbrăcat ca un sportiv,fără prietenie,mai ales când vede că șezlongul acestuia este uscat.Îl bănuiește că este autorul stricăciunilor,referindu-se la aparatul de radio care nu mai funcționează.Ștefan respinge acuzațiile acestuia.Discuția nu este prietenoasă,deși fiecare pare că ascunde un adevăr.

     Observ interesul pentru construcția personajelor. Cele două personaje reprezintă tipologii umane.Bogoiu este un om matur,dornic de ordine,dorește să se simtă bine într-o atmosferă prielnică odihnei.Nu se lasă convins de vorbele lui Ștefan pe care-l bănuiește că a stricat intenționat radioul și nu-nțelege lenea unui om tânăr.Celălalt personaj,Ștefan,este un tânăr sportiv care,probabil,își dorește o deconectare,urmărește existența unei vacanțe departe de orice grijă.Vorbește calm,este surprins de bănuielile lui Bogoiu,le respinge liniștit,dorind să trăiască momente netulburate.,,Lenea”lui Ștefan înseamnă,poate,un joc cu dorința de a se odihni,este o dorință a fericirii înțelese numai de el.Gesturile lui par a fi nepoliticoase,ușor arogante.

      Dialogul celor două personaje are replici scurte ,iar indicațiile de regie(didascaliile)arată mișcarea personajelor,felul în care este îmbrăcat Ștefan.La începutul scenei autorul prezintă decorul și îl introduce în scenă pe primul personaj.Limbajul celor două personaje este unul normal între doi oameni obișnuiți,care nu sunt prieteni.

              În concluzie, se poate afirma că fragmentul aparține unei opere dramatice,pentru că dialogul este modul principal de expunere, iar prezența indicațiilor scenice au un rol diferit pentru cititor,ajutându-l să-şi reprezinte imaginativ situaţia existentă, pentru spectator, sunt redate vizual prin reprezentarea scenică, pentru regizor ,sunt un suport al punerii în scenă. 

              CARACTERIZAREA PERSONAJULUI----Ștefan(din acest fragment)

În fragmentul din „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian este prezentată o scenă petrecută într-o dimineață, la munte.

 Personajele sunt Bogoiu și Ștefan.  Dialogul celor două personaje are replici scurte ,iar indicațiile de regie(didascaliile)arată mișcarea personajelor,felul în care este îmbrăcat Ștefan.La începutul scenei autorul prezintă decorul și îl introduce în scenă pe primul personaj

Portretele celor două personaje sunt conturate prin caracterizare directă, făcută de autor, în inducațiile scenice,didascalii și prin caracterizare indirectă, din vorbele personajelor.

Prin caracterizare directă, din indicațiile scenice ale autorului, este prezentat Ștefan,pe terasa unei vile,un tânăr de 29-30 de ani;autorul descrie felul în care este îmbăcat:trening albastru,bocanci,bască,are înmână o carte.Îi urmărește cu atenție mișcările,felul cum își așază șezlongul la soare. Este un tânăr sportiv care,probabil,își dorește o deconectare,urmărește existența unei vacanțe departe de orice grijă.

Prin caracterizarea indirectă,din vorbele personajelor,se poate urmări portretul moral.Ștefan vorbește calm,este surprins de bănuielile lui Bogoiu,le respinge liniștit,dorind să trăiască momente netulburate. Discuția celor două personaje nu este prietenoasă,deși fiecare pare că ascunde un adevăr.

,,Lenea”lui Ștefan înseamnă,poate,un joc cu dorința de a se odihni,este o dorință a fericirii înțelese numai de el.Gesturile lui par a fi nepoliticoase,ușor arogante. Șezlongul pe care Stefan refuză să-l ducă seara la adăpost este proclamat ca o treaptă spre lene.Gesturile lui sunt încete,fără grabă, par a fi nepoliticoase,ușor arogante,iar tonul vocii este domol,deși celălalt personaj îi vorbește tăios,fără prietenie.Replicile lui Ștefan sunt scurt,doar în final fraza rostită are mai multe cuvinte,este refuzul de a mai continua discuția. Ne putem da seama de o anumită tensiune dintre cei doi, fără să-i putem desluși substanța și cauza.

    Limbajul celor două personaje este unul normal între doi oameni obișnuiți,care nu sunt prieteni.

     

 

Construcția incidentă reprezintă o informație, un comentariu sau o explicație suplimentară, inserată într-o structură de bază.

Este izolată grafic prin semne de punctuație :virgulă, paranteze sau linie de pauză, iar în comunicarea orală este marcată prin intonație și pauză în vorbire.

 Are topică liberă, fiind introdusă în orice parte a enunțului principal.

Au rolul de a completa comunicarea de bază, prin sugerarea de sentimente, oferirea unor informații.

Se poate distinge între două tipuri de construcții incidente:

1. independente =nu se subordonează sintactic enunțului de bază:

„Fata avea, era limpede, toată inițiativa.”

2. legate =depind de enunțul de bază, fi ind introduse prin mărci:

a) de coordonare :„M-am tot întrebat – și cu asta vreau să închei – care este rostul meu.”

b) de subordonare :„Numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăți de aceste.”

La nivelul structurii, este formată din cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziții sau chiar fraze.

-cuvinte: Este, sigur, un efort pentru el.

-îmbinări de cuvinte: Mihai – băiat de treabă – m-a ajutat.

-propoziții: – Asta-i bine, încuviință ea.

-fraze: Citește-mi, a zis Mihai, care era foarte încântat, să văd cum ți-a ieșit compunerea

Construcțiile incidente sunt considerate o particularitate a oralității.

Varietatea și frecvența acestora caracterizează vorbirea populară și familiară, au o intonație specială, iar în scris este separată de restul comunicării prin virgule, linii de pauză sau paranteze.

În textele literare, folosirea construcțiilor incidente este un mijloc specific vorbirii populare și marcă de accentuare  a discursului pretențios.

                  un exemplu::

                   Cândva arborii aveau ochi

                               de Ana Blandiana

,,Cândva arborii aveau ochi,

pot să jur,

Ştiu sigur

că vedeam când eram arbore [...]

Caut zadarnic ochii arborilor acum.

Poate nu-i văd,

pentru că arbore nu mai sunt,

sau poate-au coborât pe rădăcini

în pământ,

Sau poate,

cine ştie,

mi s-a părut numai mie

și arborii sunt orbi dintru-nceput”...

 

tabloul,,Două fete”de Ștefan Luchian

 

 ,,Două fete ”este un tablou în ulei pe pânză, semnat în stânga jos cu roșu-brun Lukian (1897-1899), pictorul „splendorilor scânteietoare” ale sufletului românesc. Cele,,Două fete”sunt cel mai probabil iubita lui artistului, Cecilia Vasilescu și mama sa. 

  Privirea primei fete,cea din stânga,mai matură, este ațintită direct înainte către o persoană ori un obiect,parcă exprimând interesul,fascinația față de ceva ce i-a atras atenția și despre care va povesti mai târziu.Și-a coborât ușor pleoapele,pentru a nu i se remarca curiozitatea.Întreaga expresie a feței,zâmbetul ușor  transmite bunăvoinţă, prietenie, apropiere şi siguranţă de sine.Expresia feței  exprimă sentimente de sinceritate, de încredere în sine, se simte bine lângă cea de alături și preferă  să profite de aceste momente. Forma naturală a sprâncenelor arată delicatețe, sensibilitate și rafinament. Părul bogat îi încadrează fața delicată,iar purtarea florii albe în păr, în partea dreaptă,o anemonă, arată dorința de a fi mereu tânără.La fel rochia din mătase de nuanța fideșului accentuează finețea persoanei,și-a ascuns în decolteu o altă floare albă,parfumată.

  Alături este a doua fată mult mai tânără,ce privește în jos,coborându-și pleoapele. Privitul în jos înseamnă recunoașterea puterii celuilalt,supunere,ascultare sau vinovăție???Poartă pe părul despletit o cunună de flori albe,ce-i completează imaginea melancolică.Ascultă vorbele celei de alături,poate le înțelege,poate nu,dar nu schițează niciun semn,este tăcere în atitudinea ei,mister.

Deși pare timidă,și-a acoperit pielea fină cu mătăsuri de culori diferite:roșu,portocaliu,galben,culori calde,asociate cu căldura,lumina soarelui.O ușoară nuanță de verde aduce liniștea între atâtea culori.

Este atât de cuminte,sensibilă,gânditoare.Tăcerea înseamnă acceptare,dar cine îi poate pătrunde în suflet,acolo ce se petrece?...numai ea știe!!!La cele două,,fete”nuanța albă a pielii exprimă feminitate,delicatețe,eleganță,noblețe.Cele două portrete par simple,dar cu înțelesuri lăuntrice,misterioase.

   Fundalul tabloului este colorat intens cu flori,un perete de flori:roșii,galbene,portocalii,galbene,câteva frunze verzi...cele două ființe se doresc într-un rai pământesc în armonie cu natura,un loc al vieții plăcute,al visării.

  Arta lui Luchian, extrem de rafinată, simplă, emanând un umanism cald, reliefează un înalt nivel de abordare, fiind caracteristică unuia dintre cei mai valoroşi şi sofisticaţi pictori europeni ai vremii sale. (însă pe cât de preţioasă este opera sa, pe atât de tragică i-a fost existenţa, una chinuită, marcată de o boală teribilă, care i-a frânt geniul creator la doar 48 de ani…)

 

un alt test pentru doritori (l-am luat dintr-o culegere bună)

 

,În vreme ce afară mama Cornelia punea masa sub nuc, ajutată de Sara-mică, noi ne-am oprit pentru o clipă asupra peretelui cu fotografii. Din tavanul înalt, prins în stucaturi*, și până jos, la numai două palme de parchet, zeci de fotografii vechi în rame ovale, rotunde sau dreptunghiulare, albe, negre, maro, aurii sau argintii, cu passe-partout-uri** îngălbenite ori cenușii, acopereau peretele. Unele erau mai mici decât palma mea, altele erau adevărate tablouri. Optzeci și șapte de Zaharești și Dănilă numărasem odată cu Sabi pe peretele acesta, într-o zi de sfârșit de vacanță, străduindu-ne cu scaune și scărițe să ajungem la fiecare fotografie în parte. Mirese de la începutul secolului trecut, soldați întorși de pe front, școlari cu uniforme dintr-o altă lume, domnișoare de pension, costume de carnaval care aminteau de singurul film mut pe care-l văzusem, toți ne priveau cu seriozitate din fotografiile șterse... 

Am ales o fotografie sepia*** care avea trecut cu cerneală neagră într-un colț anul 1912. Din ea, o familie formată din opt membri de vârste diferite privea peste umărul drept al fotografului, cu seriozitate. Fuseseră așezați simplu, fără vreo atenție deosebită pentru compoziție, umăr la umăr pe două rânduri, cu un băiețel de patru-cinci ani în fața lor. Întotdeauna mă uimise cât de clară se păstrase această fotografie, una dintre cele mai vechi de pe perete.

— Străbunica Simina, am spus, arătând spre copila mărunțică de pe rândul din spate, care stătea în picioare. Peste câțiva ani avea să se mărite. Acolo este între frați și părinți. E singura fotografie pe care și-au făcut-o.

Sabi a aprobat cu un gest ușor din cap, iar eu am continuat, arătând o altă fotografie făcută prin 1955-1956:

— Mama Cornelia cu mătușa Sebastiana.

 Două fetițe se luaseră ștrengărește pe după umeri, scoțând limba la fotograf și sprijinindu-și capetele blonde unul de altul. Imitau rebeliunea ce începuse să se întindă ca focul prin generația răsărită după război, dar limba scoasă și poziția caraghios-lascivă a trupurilor băiețești constituiau singura declarație de independență care le fusese la îndemână.

— Aici le-a fotografiat un vecin, am continuat să spun istoria cunoscută a fotografiei, așa cum își rostește școlarul poezia. Erau în vacanța de vară, străbunica Simina încă trăia.

Sabi își puse brațul pe după gâtul meu și-l lăsă să spânzure cu nonșalanță, lipindu-și tâmpla de a mea și trăgându-mă în fața uneia dintre oglinzi. Capetele noastre se potriveau perfect în rama ovală cu flori sculptate și pentru o clipă nu ne-am deosebit cu nimic de toate celelalte imagini. Străbunicii încremeniți pe peretele cu fotografii ne-au primit între ei fără împotrivire,împrăștiind asupra noastră răcoarea lor de gheață. Același gând ivit în mințile noastre ne-a albit obrajii: peretele pe care îl priveam era viitorul. Către asta mergeam zi de zi, cu fiecare pas pe care-l făceam, cu fiecare decizie pe care o luam.

De afară, glasul Sarei-mici ne cheamă la masă:

— Mamaaa! Se răcește supa! ”

                                                                                                        (Simona Antonescu, În umbra ei)

* stucatură – ornament arhitectonic în relief (pentru interiorul clădirilor), executat din stuc sau din mortar simplu de ipsos.

** passe-partout – Ramă de hârtie sau de carton care se așază între sticlă și fotografie la înrămarea fotografiei.

*** sepia – culoare roșie-brună.

Textul 2

 ,,Azi totul se fotografiază pentru ca turistul să-și poată constitui un carnet de amintiri, dar și din teama suscitată de carențele memoriei: când ne temem de uitare, fotografiem. Mereu, oriunde, oricând. Dar sub inflația de imagini se insinuează cancerigen amenințarea dispariției: le pierdem, le rătăcim, se șterg. Fotografia de masă nu e decât un paliativ înșelător al prezentului, al instantaneității devenite regim existențial generalizat, pe scurt, al duratei fugitive, doar iluzoriu conservată pe ecrane translucide. În schimb, arta fotografiei s-a impus în spațiul cultural și protagoniștii ei beneficiază de o reputație nu doar necunoscută, ci și imprevizibilă acum câteva decenii: ei au devenit cronicarii timpurilor moderne. Ai orașelor și ai corpurilor, ai nopților și ai ruinelor. Ceea ce pictura a abandonat, fotografia a preluat. Ea furnizează datele unei antropologii* a prezentului. Cu geniu, pasiune sau trivialitate. Marii fotografi nu sunt niște indiferenți. Realul îi captivează și ei îi restituie artistic avatarurile. [...]

     Acum mult timp, m-au fascinat fotografiile unui artist – azi uitat – ce erau traversate de o umbră pasageră, de o pâlpâire luminoasă ce sugerau prezența fantomală surprinsă de cameră. Fotografii enigmatice care se sustrăgeau autorității realului considerat ca domeniu exclusiv al acestei arte recente. În filmul lui Kurosawa, și el preocupat de fantome, un fotograf, de mult celebru, s-a retras din universul modei și al succesului pentru a se consacra unei căutări alchimice: sufletul ascuns al personajelor prezervate** pe hârtie, grație camerei, pornind de la vechi imagini nostalgice. El reconstituie un gigantic aparat arhaic și imobilizează drastic personajele grație unui sistem ce pare inspirat de tehnicile medievale de tortură. Doar astfel, afirmă el, expunerea căreia îi sunt necesare durate nemăsurate – până la o oră! – se va efectua corect, căci corpul nu se poate mișca, rămâne fixat pentru a elibera fantoma căutată patetic de fotograf. [...]”

                      (George Banu, Fotografia și moartea, în Dilema Veche nr. 685 din 6-12 aprilie 2017)

*antropologie – știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului, în corelație cu condițiile naturale și social-culturale.

a prezerva – a apăra, a păzi de un rău, de un pericol

              cerințe:

     A

 1 Notează, din textul 2, un motiv pentru care oamenii fotografiază totul.

 2 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând textul 1:

       Mama Cornelia punea masa

a) în dreptul peretelui cu fotografii.

b) în bucătărie.

c) în sufragerie.

d) afară, sub nuc.                                                              Răspunsul corect:

3 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând textul 2.

       Personajul din filmul lui Kurosawa era

 a) cronicar de modă.

 b) pictor.

c) fotograf.

d) alchimist.                                                                         Răspunsul corect:

4 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând textul 1.

       Cele două fetițe blonde din fotografie se numeau

a) Sara și Simina.

b) Cornelia și Sebastiana.

 c) Cornelia și Sabi. d) Sabi și Sebastiana. Răspunsul corect:

5 Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a stabili corectitudinea sau incorectitudinea acestuia, bazându-te pe informațiile din cele două texte.                                      Corect                   incorect

Toate fotografiile de pe perete erau în rame ovale.

 Străbunica Simina apărea într-o fotografie din anul 1912.

Pe cele două fetițe blonde le fotografiase un fotograf celebru.

 Fotografia de masă și arta fotografiei sunt unul și același lucru.

 Fotografia a preluat ceea ce pictura a abandonat.

Fotograful din film lasă personajele fotografiate să se miște liber.

6 Precizează, în unu – trei enunțuri, o trăsătură a personajului Sabi, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare utilizat, ilustrându-l cu o secvență:

„Sabi își puse brațul pe după gâtul meu și-l lăsă să spânzure cu nonșalanță, lipindu-și tâmpla de a mea și trăgându-mă în fața uneia dintre oglinzi. Capetele noastre se potriveau perfect în rama ovală cu flori sculptate și pentru o clipă nu ne-am deosebit cu nimic de toate celelalte imagini.”

7 Prezintă, în 30 – 70 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

8 Crezi că fotografia este doar o modă a zilelor noastre? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând unul dintre cele două texte date, la alegere.

9 Asociază fragmentul din ,,În umbra ei,” de Simona Antonescu, cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

   B.

1 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect.

Conțin hiat ambele cuvinte din seria:

 a) „poată”, „teama”.

 b) „memoriei”, „uitare”.

 c) „fotografiază”, „constitui”.

d) „paliativ”, „duratei”.                                                             Răspunsul corect:

2 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect.

Există doar cuvinte compuse în seria:

a) „numai”, dreptunghiulare”.

b) „Sara-mică”, „Zaharești”.

c) „decât”, „scărițe”.

 d) „patru-cinci”, „străbunica”.                                              Răspunsul corect:

3 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect.

Sinonimele contextuale ale cuvintelor subliniate în secvența „Realul îi captivează și ei îi restituie artistic avatarurile.” sunt, în ordine:

a) fascinează, oferă.

b) incită, dăruiesc.

c) atrage, înapoiază.

d) cucerește, consacră.                                                          Răspunsul corect:

4 Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. Există o relație de omonimie între cuvintele subliniate în secvențele/enunțurile din seria:

 a) „mama Cornelia punea masa sub nuc”; Am comparat masa celor două corpuri.

b) „Unele erau mai mici decât palma mea”; Cele două palme de pământ au fost vândute.

c) „numărasem odată cu Sabi pe peretele acesta”; O dată am înțeles, de două ori e mai greu.

d) „din teama suscitată de carențele memoriei”; Dirijorul a corectat cadențele orchestrei.

                                                                                                 Răspunsul corect:

5 Selectează, din fragmentul următor, trei substantive aflate în cazuri diferite, pe care le vei preciza: „Din ea, o familie formată din opt membri de vârste diferite privea peste umărul drept al fotografului, cu seriozitate.”