octombrie....

E toamnă, e foșnet, e somn...Copacii, pe stradă, oftează.... Nu există nicio  perioadă a anului atât de plăcută și împestrițată de pete de soare,care să producă un atât de dulce efect asupra sufletului, precum octombrie.

 Octombrie este frunza căzută la pământ ce-a venit c-un cântec nou în simfonia stropilor de ploaie...
Frunzele cad, de parcă s-ar îndrăgosti de pământ,apoi îi șoptesc fericirea,planând din copacul toamnei.

Mă bucur că trăiesc într-o lume în care există Octombrie!

Există acum o armonie și o strălucire în cer, care nu pot fi regăsite de-a lungul verii, ca și cum n-ar putea fi, ca și cum n-ar fi fost vreodată..... 

                                    Toamnă

                                                           de Claudia Millian-Minulescu

,, Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,

Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă –

Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?

Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,

Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge…

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte

Şi cum îşi distilează parfumul diafan,

Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,

Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,

Alăturea de mine, cum tremură şi moare…

Respiră încăperea arome vegetale:

De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar…

Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,

Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,

În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.”

compunere--De ce-mi este frică???????

  Frica este o stare emoțională creată de mintea noastră în unele situații incerte. Atunci când nu știm ce urmează să se întâmple, ne imaginăm viitorul, pozitiv sau negativ. Atunci, când scenariul este negativ și credem că se va întâmpla ceva rău, ne cuprinde frica.

De cele mai multe ori, ea este cauzată de lipsa încrederii în sine, care are două componente:

- teama că nu suntem suficient de: buni, talentați, deștepți, frumoși.....

- teama că nu merităm să fim iubiți.

Mama mi-a spus cele de mai sus,apoi m-a încurajat așa: Să nu uiți că frica este doar în mintea ta, este o plăsmuire a minții, o creație  a ei. De aceea, pentru a o dizolva și transforma în putere, trebuie să pătrunzi în mintea ta și să cauți soluții. Tot ce trebuie să știi este că ești capabil să faci asta și că îți ești dator ție să te eliberezi.

  Apoi mi-a mai spus că fricile pot fi multiple: frica de singurătate, de boală, de schimbare, de nou, de necunoscut, de întuneric, de pierderea cuiva drag, de pierderea libertății, de umilință.... Ele sunt atât de puternice, încât ne blochează, ne acaparează toată atenția și concentrarea, ne distrag de la multe lucruri pe care ar trebui să le facem.

  Încă de când eram mic, am avut momente în care mă simțeam învăluit de gânduri și mi se face frică. Întotdeauna noaptea sau când era întuneric. Pur și simplu, întunericul îmi transforma mintea într-un mediu prielnic gândurilor prăpăstioase

  Nimeni nu vrea ca toată viața să poarte greutatea pe umeri, nimeni nu știe cum poate scăpa de trăirile astea, dar le simte aproape mereu, când nu e lumină.

  La mine a început cu o întâmplare povestită de o vecină, că într-o seară, nu știu ce necunoscuți încercau ușile apartamentelor și când li s-a deschis, indivizii au început să pună întrebări despre cine stă la apartamentul cutare, dar la numărul de sus? Vecina interogată a avut prezența de spirit să le spună că vecinul de vis-a-vis e polițist. Au plecat. S-a pus lacăt pe ușa din spate și nimeni, în afară de femeia de serviciu, n-are cheie.

   Și deodată am înțeles că: VIAȚA este minunată, dacă nu te temi de ea. Am făcut experimentul de a sta 15 minute pe întuneric,am cântat,am dansat,am râs de unii colegi,aducându-mi aminte prostiile lor,mi-am impus curajul de a mă privi în întuneric și am simțit cum frica se transformă în forță.

   Așa am înțeles că pot fugi de temerile mele,pot să-ncerc să le evit,dar nu pot fugi la nesfârșit,trebuie să le înfrunt,iar apoi voi fi liber total.Dacă sunt prins cu 100 de sfori,voi fi captiv,dacă scap de 99 din temeri și rămân cu o singură sfoară,încă nu sunt liber.Așa că voi scăpa de toate 100,voi fi liber și-mi voi trăi viața fără frică de întuneric,de nimeni și nimic.VOI FI UN ÎNVINGĂTOR!!!!

  

compunere--Lunile TOAMNEI

   Toamna este anotimpul reve­laţiei,al descoperirii, anotimpul clarită­ţii. Eu cred că trebuie să păşim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămăşiţă plă­pândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată fiinţa.

   Septembrie mă  face să vânez cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronţăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba muş­când cu poftă dintr-un măr acrişor şi crocant ori din­tr-o prună dulce.Lecţia lunii sep­tem­brie este recunoştinţa...

 Octombrie îmi ofe­ră darul unei frumuseţi răpitoare: lumina se schimbă, făcându-mă să privesc lumea cu alţi ochi. Razele soarelui ca­pătă o altă consistenţă, de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară se evidenţiază cu o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu am știut până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, care devine tare, revigorant şi parfumat. Nu mai miroase a praf şi uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetaţie şi ploaie.Acum copacii sunt mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, în drum spre școală,mă surprind une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-le limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbărilor. Octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să as­cult la ora de muzică ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­g perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

   Apoi, Noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt şi ploa­ie. Ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen  în cărbune. Co­pa­cii ca­re mă  încântau până acum cu foş­netul lor ju­căuş de­vin siluete negre şi anti­pa­tice, stafii răzbu­nă­toare ca­re  bântuie zilele. To­tuşi, chiar şi aşa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un mare maestru sobru, a cărui menire e să ne înveţe să fim pu­ternici.El dez­go­leşte copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­leşte mintea de iluzii şi false aşteptări. Ne în­conjoară pe noi oamenii de frig şi umezeală şi de foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei fiinţe. Să ne reîm­prie­tenim cu noi înşine. Să ne privim aşa cum suntem şi să fim mul­ţu­miţi cu ce vedem,să ne pregătim pen­tru ce ur­mea­ză: cu adevăr şi o sta­re de echi­libru.

  No­­iembrie ne pu­rifică şi ne în­dreaptă atenţia către suflet, ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur.
  Bunica îmi spune că cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână:zăpadă, o sanie zdra­vănă cu zurgălăi,un brad verde,colinde,un moș,cadouri şi voie bună.

poezia,,Rondelul lucrurilor ”de Alexandru Macedoski

 ,,Oh! lucrurile cum vorbesc,
Și-n pace nu vor să te lase
Bronz, catifea, lemn sau mătase,
Prind grai aproape omenesc.

Tu le crezi moarte, și trăiesc
Împrăștiate-n orice case, --
Oh! lucrurile cum vorbesc,
Și-n pace nu vor să te lase.

Și câte nu-ți mai povestesc
În pustnicia lor retrase
Cu tot ce sufletu-ți uitase
Te-mbie sau te chinuiesc. --

Oh! lucrurile cum vorbesc.”

    Rondelul este specia de poezie cu formă fixă, alcătuită din 13 versuri, distribuite în trei catrene şi un vers independent. Structura tradiţională a rondelului cere ca primele versuri ale primului catren să fie identice cu versurile trei şi patru din al doilea catren, iar versul treisprezece să repete primul vers. (termenul de rondel vine din franţuzescul „rond" care înseamnă „rotund", denumire legată de structura bazată pe repetiţie a rondelului). . Aceasta poezie cu forma fixa are numai doua rime.

                

Prin acest rondel, poetul arată că banalul,obișnuitul poate avea un sens poetic.Lucrurile își lasă amprenta asupra lumii, iar o casă este precum filmul unui aparat fotografic ce se dorește impresionat de trecerea timpului.

    Tema poeziei ,,Rondelul lucrurilor"este ideea că lucrurile acumulate în ani devin păstrătoarele memoriei ascunse,că fantasticul lucrurilor obișnuite influențează viața lumii;omul le vede neînsuflețite,dar ele păstrează energii. Obiectele,în singurătatea lor uitată nu sunt moarte, ci păstrează starea temporala a evenimentelor și persoanelor; ele se însuflețesc, sub forța unui ,,vrăjitor” la timpul potrivit, pentru a da naștere la noi povești.

   Alexandru Macedonski este adeptul unei concepții că forțele ,obiectele,fenomenele pot fi personificate, astfel că și cel mai neînsemnat obiect are valoare, fiind semnificativ, chiar însuflețit în forme distincte.Exclamația,,oh!”exprimă mâhnirea sufletului care percepe graiul insistent al lucrurilor din jur.Enumerația:,, bronz, catifea, lemn sau mătase”arată varietatea materialelor delicate sau durabile din care sunt făcute lucrurile,obiectele ce-l înconjoară.Fiecare are propria sa poveste,pot deveni prin atingere vii,trezindu-i omului amintiri uitate,gesturile celor ce le-au mișcat,le-au privit.

Și astfel omul retrăiește filmul unor momente uitate,iar melancolia este starea  de tristețe, de deprimare, îmbinată cu visarea vremurilor trecute. 

   Tipul de fotografie de aici este unul special, atemporal, iar eul liric poate sa reconstituie forța de comunicare a unui obiect aparent neînsemnat. Lucrurile ,,vorbesc", iar acest verb devine o idee ce se repetă în poezie, determină starea de împlinire a ființei, pentru că trecutul poate fi  reconstituit din închipuire, din umbre și lumini, neputându-se interveni în acest proces de recuperare a memoriei obișnuite.

     Ultimul vers al poeziei reia primul vers, respectându-se rigoarea rondelului, ca poezie cu forma fixă, care se constituie într-o concluzie tristă a oricărui privitor al lucrurilor,astfel poezia este o bijuterie lirică, o delicată și gingașă trăire în fața unui obiectelor ce cu timpul devin prețioase.

   Timpul rondelului are la bază prezentul care aparține vieții, existenței,este semnul unei lumi ce reînvie privind obiectele ce-l înconjoară,fiecare reamintindu-i timpuri apuse.

  Rondelul are o rimă îmbrățișată în primul și ultimul catren și rimă încrucișată în cel de-al doilea. Măsura este variabilă, de opt-nouă silabe, iar ritmul este trohaic. 
   Macedonski dovedește o sensibilitate fascinată de muzicalitatea cuvântului, purtându-ne spre universul de senzații, de trăiri și de stări sufletești al unui eu liric melancolic,ce privește lucrurile ce-l înconjoară ca pe niște pagini ale unui album al vieții trecute.

  

poezia,,Sufletul satului”de Lucian Blaga--gen liric

,,Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

  Genul liric cuprinde totalitatea operelor lirice, care au trăsături comune, sunt scrise întotdeauna în versuri, vocea poetului din text este eul liric care exprimă stări și sentimente la persoana I singular, cu ajutorilor figurilor de stil și imaginilor poetice.

 Speciile genului liric sunt pastelul, idila, doina, imnul.

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

 Poezia "Sufletul satului" este inclusă în cel de- al treilea volum de versuri al autorului, intitulat "În marea trecere" (1924).

  Titlul volumului constituie definiția vieții, pe care poetul o vede ca pe o curgere neconenită în moarte.

  Titlul poeziei conține sugestia unui ,,suflet" pe care îl are satul,existență care vine ca un duh spre vremurile noastre.(Aceasta idee este exprimată și în dramatica invocare a lui Dumnezeu din moto-ul volumului: ,,Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, - și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.")

 Cuvintele din titlul poeziei preia semnificații metaforice care conturează un univers de sensibilitate plin de poezie: mirosul ierbii, fumul, jocul iezilor pe morminte deschid spațiul către o a patra dimensiune - aceea a unui spațiu-timp fără determinare.

  Tema poeziei o constituie nostalgia după locul fabulos al satului, locul în care omul își poate regăsi puritatea.

 Poezia "Sufletul satului" este alcătuită din două strofe de întindere inegală, cu vers alb.

  În primul rând,poezia este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct.

Textul se deschide printr-o invocație în care termenul ,,copilo" este generic,reprezentându-i pe toți oamenii satului= în concepția autorului, aceștia trăiesc într-o lume curată,întrucât izbutesc să păstreze,să  se mențină în lumea curățeniei sufletești,a copilăriei vieții.

Prin îndemnul,,pune-ți(tu)mâinile pe genunchii mei”poetul devine asemenea arborelui vieții,simbol al verticalității,al veșniciei,exprimă dorința de apropiere.În convorbirea imaginară,poetul îi lasă,,copilei” o moștenire căreia să-i poarte mare grijă ca de propriul viitor.

Veșnicia s-a născut la sat, pentru că acolo se întâlnesc într-o unitate sfântă și sfințitoare Dumnezeu, pământul și omul.Satul are un suflet, ce amintește de suflarea de viață pe care Părintele Ceresc a dat-o omului făcut din pământ după „chipul și asemănarea Sa”. Spațiul satului este astfel sacralizat prin faptul că aici s-a născut Marele Timp. Pentru a nu-i tulbura liniștea sfântă, gândul devine ,,mai încet", iar bătăile inimii se aud, parcă, în pământ, acolo unde dorm strămoșii.

 Întoarcerea în satul minunilor echivalează cu o revenire în Paradisul originar, pentru că ,,Aici se vindecă setea de mântuire",de iertare, omul este eliberat de primul păcat; el,omul,ce cutreieră viața și lumea,care a suferit și-a ,,sângerat picioarele” în ,,pietrele" profanului,a necredinței, se vindecă,,pe un podmol de lut",loc al ospitălității,al bunătății  sufletului țăranului român.,,Podmolul”-prispa casei este locul unde vegheau îngerii pe cei dinăuntru, loc de odihnă lui Dumnezeu care, călătorind pe pământ, se oprea pe prispa casei țăranului, pentru a se adăpa din cofele cu apă proaspătă sau a se hrăni din pâinea caldă frământată cu trudă și rugăciune.

   În prima strofă, satul este văzut ca spațiu al unei geografii sacre și ca un Centru al lumii.

   Strofa a doua cuprinde cinci versuri, dintre care, ultimele patru definesc sufletul satului, prin intermediul a trei comparații.,,Uite”este îndemnul de a privi momentul înserării,când este oprirea clipei în care se produce trecerea spre miracolul nopţii, blânda lunecare spre cer.Atunci,,sufletul satului”,viața pură,proaspătă,curată este asemenea unui duh,abur venit din altă lume,poate este suflul misterios care ,,fâlfâie"(personificare),trece ca porumbelul Sfântului Duh. În versul următor, sufletul satului este comparat cu ,,o cădere de fum din streșini de paie", mireasma purificatoare, învăluind în ceasul de taină al serii, pe omul întors la vatra casei. A treia comparație,, ca un joc de iezi pe morminte înalte" ar putea arăta că sufletul satului reunește viata și moartea într-o eternă unire.

   În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,exprimat prin pronumele personale:,,eu,noi,ți”,în adresarea directă,,copilo”(vocativ);,,pune”(imperativ),,uite”(interjecție exclamativă).

  În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic folosit prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile.Eul liric dorește să descifreze misterul satului,ca și cum ar călca prin alt tărâm de poveste,de aceea primul vers exprimă gestul mărturisirii religioase de la care se așteaptă iertarea păcatelor.Nemurirea sufletului s-a ascuns în simboluri mărunte:,,iarba,fumul,jocul”-veșnicia naturii,dar și jertfa vieții,,purificarea,lupta cu moartea.

Epitetele:,,încet,rar,adânc,sfios”exprimă încetinirea ritmului vieții. Satul e un spațiu situat la întâlnirea căilor stelare – metaforă exprimată în versurile:,, Aici orice gând e mai încet, și inima-ți zvâcnește mai rar”.

  Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură de 9- 12 silabe, rimă albă, ritm trohaic.

  În concluzie, textul „Sufletul satului” este liric, deoarece, prin vocea eului liric poetul dorește să descifreze misterul satului,tărâmul ireal,sufletul Universului.

 

  

povestirea,,Prietenul meu”de Ioana Pârvulescu

Povestirea,,Prietenul meu” cuprinde o întâmplare narată(povestită)din punctul de vedere al personajului-povestitor,participant la acțiune.

  Personajul principal este Bogdan , asemenea lui Nică(,,Amintiri din copilărie”)este la vârsta fericită a copilăriei; începe povestirea,adresându-se celor ce vor să-l asculte,despre ziua de marți,o zi deosebită,pentru că urma prima teza din viața de elev în clasa a5 a.Încrezător în cunoștiințele de matematică,știe că va avea succes,chiar glumește propunând un exercițiu.Și totuși este nefericit,pentru că la română are,,probleme”.O admiră pe sora sa,Claudia,delicată,visătoare,ce trăiește admirând flori,nori,într-o lume proprie,fascinantă,de aceea lecțiile de literatură sunt preferatele ei.Cu haz se gândește că ar putea s-o roage să-i rezolve lecțiile la română,dar nu-ndrăznește.

   Portretele celor doi frați sunt identice și cu plăcere băiatul se descrie pe sine și pe sora sa:aceiași ochi verzi,cu gene lungi,păr castaniu,doar felul cum poartă părul îi deosebește.

  Revine la ziua de marți,întrebându-se de ce profesorii de română propun elevilor compuneri despre prieteni și prietenie,nu-și răspunde și scrie câteva propoziții la compunerea pentru școală,,Prietenul meu cel mai bun”.Înțelege că nu va avea succes și îi dezvăluie Claudiei o idee care-l va salva în fața profesoarei de română.Deși Claudia îl atenționează că ceea ce va face este greșit,el se consideră,,îndrăzneț”,curajos și original. Întâmpină câteva piedici:nu-și găsește,ca de obicei,ochelarii,care-i dau un aer interesant-se admiră singur-pleacă pe ploaie,fuge,este udat de o mașină,iar la școală nu-și trădează emoțiile.Orele trec,iar la ora de română profesoara îl pedepsește pe prietenul său,Adi,pentru că din banca lui s-a auzit un lătrat.Atitudinea lui Adi este a unui prieten adevărat:nu-l trădează pe Bogdan,deși știe că din rucsacul lui s-a auzit lătratul.

  Bogdan înțelege că prietenul său,Adi,și-a însușit vina lui și-i mărturisește profesoarei și colegilor că  a scris o compunere din câteva propoziții și în completare l-a adus pe Joi,cățelul său,pentru a-și arăta prietenul cel bun.În clasă se produce agitație,toți vor să vadă cățelul,pe care Bogdan îl descrie amănunțit cu simpatie,cu haz,când le spune despre ,,sindromul câinelui mic”.Descrierea este amănunțită,delicată,duioasă.

   Bogdan îi cere iertare lui Adi,înțelegând că adevăratul prieten este colegul său,apoi a citit mica sa compunere,iar apoi,descriindu-l pe Joi,cățelul său,și-a dat seama că a completat,cu talent,compunerea.Sfârșitul zilei a fost fericit:la teza de mate a luat nota maximă,cățelul a fost admirat chiar de  dirigintele său,iar cele două selfie-uri cu Adi și cu cățelul vor rămâne ca amintiri plăcute.

   Umorul povestirii este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a personajului,de bucuria şi plăcerea sa de a povesti, pentru a stârni veselia „ascultătorilor”,prin adresare directă,prin felul în care se compară cu sora sa,prin planul pe care-l face,pentru a completa compunerea cu prezentarea cățelului.

   

   Impresionante sunt gândurile lui Bogdan prin care se înfățișează,recunoscând că nu este lăudăros,când spune că-i place matematica,o admiră pe sora sa mai mare cu firea ei poetică,a înțeles vorbele profesorilor despre cum să aibă răbdare,dar înțelege că adevăratul său prieten este Adi,iar bucuria pozelor este copilărească:Așa se salvează prietenia adevărată.

Legenda celor trei frați Criș

Trăiau de mult, într-o colibă de pe munte, trei fraţi. Erau feciorii unei văduve – văduva Criş.
Unuia îi pusese mamă-sa numele Alb, căci avea pielea albă ca spuma laptelui. Celălalt, Negru, pentru că ochii-i erau întunecaţi şi chipul oacheş. Iar cel din urmă Repede, fiindcă avea o fire furtunoasă şi era iute la mânie.
Tustrei se ocupau cu vânătoarea. Colindau codrii deşi ca peria, luptându-se cu fiarele. Şi primeau apoi la câmpie bucate în schimbul blănurilor.
Numai că într-o zi fraţii au poposit în câmpie, la umbra mestecenilor cu coaja albă, unde se afla o fântână cu apă rece şi limpede. O fată tocmai scotea apă. Flăcăii i-au cerut găleata, să bea puţin şi să se răcorească. Copila a ridicat găleata şi i-a îmbiat iar băieţii au privit-o în ochi. Era atât de frumoasă, că le-a căzut pe dată dragă la tustrei. Avea copila faţa albă, părul în coade mătăsoase, negre, lucitoare şi ochi scânteietori iar vorba-i era atât de dulce.. Când a rostit:
– Poftim voinicilor, de beţi !.. parcă au sunat coarde de ceteră sau glasuri de privighetori în inimile celor trei voinici.
Au plecat fraţii mai departe dar gândul le-a rămas acolo, la Florica, fata bătrânului Novac, spaima lighioanelor de prin câmpie.
S-au întors după o vreme voinicii; pe urmă iar şi iar căci focul îi ardea pe tustrei.
De la o vreme, cufundaţi în gânduri, nici n-au mai trecut pe la câmpie.. S-au sfătuit între ei ce să facă şi, cum n-ajungeau la o judecată mai acătării şi nu ştiau ce-i de făcut, au chibzuit că bine ar fi s-o´ntrebe pe mama lor. Căci cine le doreşte copiiilor binele, mai mult decât mama lor ?!.. Zis şi făcut, povestiră mamei întâmplarea. Iar mama, zâmbind, le spuse:
– Să întrebaţi mai întâi pe fată.. Voi sunteţi toţi frumoşi, voinici. Ei însă numai unul îi este drag. Pe acela o să-l vrea de soţ; ceilalţi îi veţi rămâne fraţi buni. Apoi, alesul o s-o ceară pe Florica tatălui său, bătrânului Novac..

Abia aşteptară flăcăii să treacă noaptea aceea. În zori plecară spre câmpie. Dar, de ce se apropiau de câmpie vedeau cum se ridică fum din sate şi se aud gemete.. Apoi începură să întâlnească fugari ce urcau în munte, la adăpost. Fraţii opriră un fugar şi-l întrebară ce se petrece.. Abia putându-şi domoli spaima, fugarul povesti că în sat au năvălit, la răsăritul lunii pline, trei uriaşi cu făclii în mâini. Au ars bucate şi au secat izvoare. Prin farmece numai de ei ştiute au luat mana holdelor, şi vitele, şi oile, lăsând pe oameni muritori de foame. Au luat apoi pământurile, arama, aurul şi fierul. Pe toate le-au închis în nişte munţi sub trei lacăte mari de piatră care nu pot fi sfărâmate decât de nişte viteji fără pereche.. Fugarul abia-şi trăgea sufletul dar mai apucă să spună că, dacă s-ar încumeta acei viteji, încă s-ar lovi de blestemul uriaşilor care au spus că se vor preschimba în ape.. Ferească Sfântul !!!
Cu inima să le sară din piept, vitejii mai întrebară pe fugar cum de bărbaţii satului nu i-au înfruntat ? Cum de vestitul Novac s-a lăsat învins ?
Amărât, fugarul povesti cu durere şi lacrimi cum în seara aceea, Florica, fata lui, îl bucurase pe bătrân vestindu-l că se va mărita.. Zicea că şi-a ales ca soţ pe unul din fraţii Criş, feciorii unei văduve din munte.. Novac s-a veselit şi a băut fericit un ciubăr de vin. A adormit pe loc iar uriaşii l-au găsit şi l-au tăiat în somn. Pe Florica au luat-o roabă..
Vorbele fugarului le-au sfâşiat inimile celor trei fraţi dar se uitară unul la altul fără un cuvânt şi hotărâră să meargă să-i înfrunte pe uriaşi, chiar cu preţul vieţii.
În depărtare se auziră hohotele şi chiuiturile uriaşilor care petreceau în vârfurile celor trei munţi ai lor. Apoi se culcau până se făcea din nou lună plină.. Atunci porneau din nou prin lume să ardă, să prade şi să omoare…
Fraţii Criş merg ei ce merg şi numai iată, în drum întâlnesc un bătrân care tot ciocănea pe o nicovală. Miraţi că bătrânul nu fuge şi el în pădure, îl întrebară ce face. Bătrânul, hâtru, le răspunse:
– Eh, iaca fac topoare bune. Şi aş face încă şi mai bune, dacă voi mi-aţi aduce de la împăratul urşilor toiagul lui de aramă, ciubotele de fier şi coroana de aur. Aş putea învăţa, pe urmă, nişte viteji să biruie uriaşii, dacă ar vrea…
Flăcăii se învoiră pe dată să meargă dar cerură mai întâi sfaturi cum şi ce trebuie să facă.
Bătrânul le spuse voinicilor să meargă în pădure şi să adune de pe anume brazi, răşină. Apoi, din răşină să facă un fagure care seamănă cu cel de miere dar mult mai greu şi mult mai mare… Cu el pornesc fraţii într-o pădure învecinată. Ajung la împăratul urşilor, se pleacă dinaintea lui întinzându-i fagurele şi îi grăiesc:
– Faima puterii tale, preamărite, s-a întins în toată lumea. De aceea noi ne închinăm şi îşi aducem fagurele acesta…
Împăratul, lacom, se repede să guste.. nu înainte de a face semn curtenilor ca, la sfârşitul mesei, să-i înhaţe pe flăcăi.
Dar, cum îşi vârî botul şi ghearele, se încleie în răşină şi nu mai putu scoate niciun sunet sau să facă semn către sfetnici aşa că dădea din labe fără rost. Urşii ceilalţi crezură că împăratul îi cheamă şi pe ei să se înfrupte dar, cum muşcă, fiecare rămase încleiat, fără putere. Aşa, voinicii îi biruiră cu uşurinţă, iau toiagul de aramă, smulg ciubotele de fier şi coroana de aur, şi fug la bătrânul înţelept..
Acesta face un foc din brazii de la care băieţii au adunat răşina şi, în jăratec, făureşte trei topoare, bătându-le pe nicovală: unul de aur pentru Alb, unul de fier pentru Negru şi altul de aramă pentru Repede. Apoi le spuse că în câteva zile va fi din nou lună plină şi uriaşii vor aprinde iar făclii.Topoarele sunt fermecate dar cu ele trebuie mai ´nainte să lovească făcliile; apoi, îi vor birui. Le arătă bătrânul drumul spre munţii uriaşilor şi fraţii pornesc să slobozească lumea de cele trei fiare…
Merg ei cale de două zile şi ajung osteniţi la poalele celor trei munţi. Locul era pârjolit; numai în vale se vedea un trandafir cu flori roşii ca sângele şi cu miresme ameţitoare. Osteniţi cum erau, se sfătuiesc să se culce lângă trandafir, să prindă puteri. Şi, până să isprăvească vorba, adormiră.
În vis le apăru, la tustrei, cu faţa palidă, Florica şi le spuse:
– Uriaşii m-au luat roabă, dragii mei. Unul m-a vrut să-i fiu soţie. În seara nunţii, ca să scap de el, m-am azvârlit din vârful muntelui. Şi în locul unde am căzut a cresut un trandafir roşu. Voi să ne răzbunaţi şi să răpuneţi pe blestemaţii de uriaşi.
Flăcăii au sărit din somn ca arşi.. Pe cer tocmai ieşea luna. Uriaşii, care aveau cetatea cu temelia pe trei munţi au ieşit afară şi aprindeau făclii, lovind pietroaie mari unele de altele şi sfătuindu-se de unde să înceapă iar pârjolul.

Cei trei viteji se căţărară pe munţi cu băgare de seamă, se apropiară de uriaşi, îşi făcură semn şi deodată se repeziră… Topoarele meşterite de moşneag erau fermecate. Loveau cu ele în făclii iar flăcările săreau în obrazurile celor trei uriaşi şi îi orbeau. Uriaşii urlau de durere şi întindeau mâinile să-i prindă pe voinici. Începu lupta dar topoarele fermecate parcă luptau singure.
Loviţi năprasnic uriaşii cerură îndurare şi promiseră că-i vor umple de avuţii dacă le cruţă viaţa.
Voinicii, aprigi, răspunseră că nu-i vor cruţa aşa cum nici ei nu au cruţat nicuna din vieţile nevinovate care le-au trecut prin gheare.. şi se repeziră cu şi mai multă străşnicie spre uriaşi. Zile şi nopţi s-au luptat din greu. Uriaşii căzură şi pieriră loviţi de cele trei topoare.
Când veni vestea că fraţii Criş au biruit uriaşii, oamenii coborâră din munţi, dornici să clădească vetre noi şi să ia viaţa de la cap. Dar bucuria lor nu ţinu mult. Curând îşi dădură seama că nu au cu ce munci pământul căci arama, fierul, aurul, mana holdelor şi apa izvoarelor se află zăvorâte în cei trei munţi… şi numai uriaşii le puteau deschide.
Atunci fraţii Criş îşi aduseră aminte că … numai trei voinici le vor putea desface dacă, de bună voie, se vor preface în ape.. Se hotărăsc fără zăbavă să fie ei aceia şi să aducă belşugul înapoi pe pământ. Uitându-se unul la altul, îşi strânseră mâinile de despărţire şi ridicară în sus topoarele..
Primul a lovit Repede lacătul unei tainiţe din munte. Numaidecât flăcăul s-a prefăcut în apă iar apa s-a prăvălit asupra porţilor de piatră pe care le-a doborât într-o clipită. Apoi a lovit Negru lacătul altui munte. S-a prefăcut într-o apă întunecată care a lovit în munte cu putere sfărâmând alte porţi de piatră. Lacătul cel din urmă l-a lovit Alb iar apa în care se preface cel mai mare frate dărâmă ultimele porţi şi descoperă avuţia jefuită de uriaşi.
Era atâta aur, aramă şi fier acolo în munţi, că în veacuri nesfârşite oamenii le-au tot scos să-şi făurească pluguri, ciocane sau podoabe şi n-au sfârşit nici azi…
Şi tot din acea vreme apele furtunoase, purtate de trei râuri, împrăştie belşug, udând munţi şi câmpii. Oamenii le dau slavă când roadele le umplu câmpul sau grădina..
Pe maluri se strâng fete şi aruncă flori în apă iar flăcăii încep să cânte..
Or mai fi pe plaiul ţării râuri mai dezmierdate cum sunt cele trei Crişuri: Repede, Alb şi Negru ?!

și eu m-am pregătit de școală.....

Toamnă...toamnă...un vânt a aruncat departe ploaia, a luat cu el cerul și frunzele, lăsând în spate doar copacii. Cred ca am ajuns sa cunosc prea bine toamna,să-i ascult simfonia în andante melancolic și grațios,pregătindu-i admirabil solemnul adagio al iernii,apoi să-i privesc arta vie, în mii de culori,în mii de  expoziţii de pictură în aer liber! Toamna este însuşi artistul cu cel mai frumos surâs care-și   găsește timp să privească căderea frunzelor și plopii lui septembrie,octombrie.... transformați în flăcări ,în torţe de iluminat cerul cenușiu.

   Ascult  sunetele toamnei inconfundabile… foșnetul frunzelor rigide și grăbite suflate de-a lungul drumurilor de un vânt supărat si croncănitul stolurilor migratoare.

   Sufletul meu este legat de toamna delicioasă, şi... dacă aş fi o pasăre, aş zbura cu privire la pământ căutând o urmă de verde.....

                      Toamnă dulce, toamnă cu frunzele toate flori............... 

   Toamna este primăvara iernii ,de aceea cred că  în fiecare frunză este o floare. Nici frumusețea primăverii, nici cea a verii nu are farmecul și grația pe care le-am văzut într-o singură înfățișare a unei zile de septembrie. Iubesc luna septembrie, o iubesc datorită parfumurilor ei,a culorilor şi privesc cu tristețe iarba care încetează să se mai ridice. Septembrie este însuşi artistul ce desenează cel mai frumos surâs al cerului. Acum există o armonie în toamnă,un luciu în cer, care pe perioada verii nu este auzit sau văzut .

    Ascultă! îmi spune glasul vântului sălbatic! oricine crede că frunzele căzute sunt moarte....nu! nu le-a văzut niciodată dansând într-o zi cu vântul ultim ce poartă cel mai frumos zâmbet al anului. Septembrie e o minune..... şi pentru aerul răcoros noaptea şi căldicel ziua.

  Septembrie înseamnă sunetul clopoţelului,iar prima zi de şcoală este unul dintre marile evenimente ale copilăriei,o întâmplare incomparabilă, care se transformă în sărbătoare.Fiecare  copil simte o     fo­ială în suflet, o nelinişte bucuroasă......