compunere despre Lauda de sine (fragment din baladă cât și din cunoștințe și experiențe)

 

,,Pe Argeș în gios,

Pe un mal frumos,

Negru-vodă vine

Ca să se închine

La cea mănăstire,

Falnică zidire,

Mănăstire naltă

Cum n-a mai fost altă.

Domnul o privea

Și se-nveselea

Și astfel grăia:

„Voi, meșteri zidari,

Zece meșteri mari!

Spuneți-mi cu drept,

Cu mâna la piept,

De-aveți meșterie

Ca să-mi faceți mie

Altă mănastire

Pentru pomenire

Mult mai luminoasă

Și mult mai frumoasă!”

                                 (Monastirea Argeșului)

   Peisajul este un decor mirific, pe malul Argeșului( argessos—strălucitor) loc al Începutului ,al nemuririi, al tinereții veșnice,al purificării și al rugăciunii-,,în jos”este locul marilor încercări.

Dorinţa arzătoare a lui Negru vodă de a construi o mănăstire unică prin frumuseţe si măreţie a fost realizată. Înzestrat cu sensibilitate artistică, când vede „falnica zidire” se bucură, având satisfacţia reuşitei.Vine să se-nchine și fascinat de opera meșterilor vrea să se asigure că nu se va mai construi niciodată ceva asemănător.Negru-Vodă dorește să rămână cu gloria unei opere celebre, legată de voinţa lui,de aceea le cere mașterilor să-i promită prin jurământ,,cu mâna la piept”ceea ce i-ar fi arătat devotamentul, sinceritatea, recunoaşterea promisiunii.

Construirea mănăstirii a reprezentat un mijloc de a-şi satisface trufia şi ambiţia,

Aflaţi pe acoperişul construcţiei, meşterii răspund cu mândrie şi voioşie,dar și cu nechibzuință că oricând vor şti să zidească „altă monastire, / pentru pomenire, / mult mai luminoasă / și mult mai frumoasă”(superlativul absolut repetat al adjectivelor exprimă încântare,admirație a spiritului,este o și o hiperbolă subiectivă,afectivă).

Meșterii au superioritatea morală și spirituală,ei sunt creatori –construirea mănăstirii nu le-a  secătuit elanul şi capacitatea creatoare.Ei se comportă cu sinceritate și demnitate,mărturisindu-i Domnitorului că oricând pot făuri frumuseți durabile,știu că prin perfecțiunea ei creația intră în eternitate.Astfel domnul află de convingerea meșterilor de a realiza și o altă creație arhitectonică deosebită,nu este aceasta o laudă,ci încrederea în menirea lor de creatori.

   Un personaj negativ lăudăros apare în basmul,,Harap alb”.

 La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este lingușitor și umil, lăudându-se cu hărnicia: ,,muncesc, muncesc și nu s-alege -nimica de mine ". Se autocompătimește, plângându-se de ghinionul care se ține scai de el și exprimă, cu prefăcută modestie, filozofia sa de viață,: ,,la calic slujești, calic rămâi. Când aș da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aș ști ce să-i fac să nu-l smintesc" (să nu-l supăr) Lăudaros, toate meritele lui Harap-Alb și le însușește el, pentru că știe să fie stăpân adevărat. 

   Eu cred că dacă vrei ca oamenii să gândească bine despre tine, nu te lăuda,chiar dacă ai făcut lucruri bune, fiindcă lauda fără măsură dăunează cinstei. Deși încrederea de sine și modestia sunt două lucruri total diferite, una fără cealaltă nu oferă valoare absolută unei persoane. Trebuie să știm în ce momente trebuie folosite, pentru a da dovadă de bun simț, înțelepciune, caracter și nu în ultimul rând, respectul pe care-l merităm. Oamenii care se laudă prea mult, în timp vor rămâne singuri. Au o părere atât de bună despre ei, încât nu mai suportă prezența unui om simplu lângă ei.

 

 

 

compunere despre frumusețea jocurilor copilăriei (text+cunoștințele proprii)

 

,,Era o vreme când credeam că puterile supranaturale există și că trebuie doar să pornești în căutarea lor.Îmi intrase în cap că piatra de sticlă roșie pe care o are Dana de la o broșă a mamei ei e fermecată.Îmi intră asta în cap și pace.Și-o fur.Dorm cu ea sub pernă.Mă uit la ea în soare ascunsă după coafura bogată a unei tufe...Îmi pun dorințe mici,ținând-o strâns în pumn și ele chiar se împlinesc.Mă chinuie doar gândul că am furat-o...

   Eram convinsă pe la șase ani,că am puteri.Când mama întârzia pe undeva,ajungea să-i rostesc numele de trei ori ,ca să-și facă apariția.Sau spuneam în gând:până număr la șaizeci,să vină tata!Și n-apucam să termin și el chiar apărea (da asta numai câteodată!).Sau pe stradă,unori,mă jucam de-a vrăjitoarea.Fixam câte un copil și-mi auzeam gândul:,,să cadă!”și el cădea.Sau mă uitam în ceafa unei femei și îi porunceam:,,întoarce-te!”.Și ea chiar se întorcea.Țineam degetele încrucișate la spate.Ocheam o victimă,un bărbat cu o plasă în mână:,,să-ți cadă plasa acum....acum!”El se uita la mine hipnotizat și lăsa să-i alunece plasa,de parcă ar fi fost făcut din mămăligă”.....

                                                              (Simona Popescu, Exuvii)

 

   Enigmaticul titlu al cărţii trimite la dicționar care explică:„exuviile” sînt pieile lepădate, carcasele subţiri lăsate în urmă de fluturi atunci când ies din pupe, învelişurile năpârlite ale vietăţilor care, crescând, se transformă cu totul. La fel facem si noi cu ipostazele vechi ale vieții noastre, infantile, imature, pe care le îngropăm în uitare (amintirile).

  Fragmentul scris într-o manieră subiectivă este învăluit de sinceritate și naturalețe,autoarea povestește un fragment din copilărie,socotind că aceasta este o soluție pentru redescoperirea de sine,pentru a-și înțelege personalitatea.

  Lumea copilăriei cu jocurile felurite reprezintă un model de cunoaștere și nu o inocență pierdută și astfel autoarea-pesonaj descoperă magia primitivă a simțurilor cu chemarea ei hipnotică. Scrisă într-un limbaj viu,jocul de-a magia pornește de la un fapt banal povestit cu amănunte hazlii, însă plin de semnificații.Personajul este o fată încrezătoare în puterile sale,,supranaturale”,nu și le poate explica,iar talentul său se manifestă în numeroase forme.Se distrează enumerându-le: este fascinată de o piatră roșie despre care crede că are puteri magice-chiar dacă este furată-și căreia soarele îi sporește farmecul și toate dorințele i se îndeplinesc;numără în gând,chemându-i cu drag pe părinți și aceștia sosesc,de parcă ar fi auzit chemarea.Jocul ,,de-a vrăjitoarea”este cel mai interesant:crede că prin puterea gândului poate dirija acțiunile oamenilor din jur:un copil neatent cade,o femeie se întoarce,pentru a o vedea sau unui om neatent îi scapă sacoșa.Toate aceste întâmplări banale le pune pe seama magiei,a supranaturalului cu care credea că este înzestrată.

    Prin monologul interior,personajul se descoperă pe sine cu bucuria inocenței, joaca minții este aventura copilăriei în care se crede a fi stăpână pe unversul în care trăiește.Jocul însoțit uneori de porunci copilărești este povestit la persoana întâi,totul pare sincer și spontan,dar cu dorința de a schimba ceva în lumea ei.

   Eu cred că, pentru a se descoperi, oamenii fac adesea apel la amintirile din copilărie,aceasta este o bucurie. Nu, copilăria nu e „paradisul pierdut”. Nici „paradis” și nici „pierdut”, pentru că uite-l, nu în urma ta, ci mai degrabă în față. Nu e nimic pierdut, chiar dacă unii uită mai mult ca alții. Ca și cum un copac ar putea trăi doar cu frunzele! Pentru mine ,,exuvii”e şi un cuvânt legat de identitate. Noi, oamenii, suntem fiinţele cele mai «exuviale»: lăsăm în urma noastră atâtea corpuri care am fost!

Aventura căutării sinelui nu se termină niciodată. În fiecare zi descoperim o altă identitate -pierdută sau nu, un alt EU.

 

 

 

Compunere despre ,,Forța naturii”(valorificând textul poeziei cât și cunoștințele și experiențele tale)

 

,,Marea”   de Dumitru Corbea

 

,,Îmi place marea când e-nfuriată,

Când chiuie și strigă disperată,

Când, obosită, tace ca o fiară,

Pândind din nou, cum ar putea să sară,

Privind prin transparentele meduze

La țărmurile-n colorate bluze.

 

Ce-nseamnă glasul mării pe furtuni,

O știu pescărușii si micii lăstuni,

Care se-nspâimântă și răcnesc pe maluri,

Privind cum se înalță muntele de valuri.

Bărcile, pescarii par o jucărie

Pe întinse ape prinse de urgie.

 

Îmi place marea când e-nfuriată,

Dansând, din țărm în țărm, turbată,

Apoi tăcând și rămânând domoală,

Cu dare de lumină și de smoală.”

 

   Titlul poeziei,,Marea”simbol al nemărginirii,loc al transformărilor,imagine a vieții clocotitoare exprimă natura acvatică cum se frământă,își zdrelește valurile năpraznice de țărm,se retrage în alte valuri enigmatice,apoi revine,aruncându-se  cu zgomote peste țărmuri.Poetul surprinde marea dezlănțuită,înfuriată,parcă mânioasă ce-și strigă durerile cu violență.

   Marea este simbol al dinamicii vieții,este întinderea nesigură, asemenea unei ființe trece prin stări diferite de bucurie,de chemare,se frământă,ofteză,se retrage în valuri misterioase,urmărind printr-o fereastră transparentă de meduză viața pământului.Glasul mării venit din nesfârșitele depărtări este știut de păsările libere ale apei,de oamenii mării,pescarii cu bărcile lor deveniți jucării călătoare. Marea se identifică cu ființa umană:este nesigură,luând înfățișări nenumărate,imprevizibilă,luminoasă,întunecată,tulburată,seducătoare.

Surprinzătoare este emoția,uimirea omului în fața naturii tumultoase,de nestăpânit:imaginea vizuală este a mării întărâtate comparată cu ,,o fiară”,apoi devine grațioasă dansând,,din țărm în țărm”.Sonorătățile tabloului alcătuiesc o muzică ce înfioară prin  strigătele infernale  ale valurilor nestăpânite.Hiperbola,,muntele de valuri”transformă peisajul într-o imagine apocaliptică,de parcă ar supune universul într-o întindere acvatică.Gerunziile verbelor arată  prelungirea la infinit a stării de disperare,de suferință în fața  zbuciumului apei personificată .

           Asemenea poetului îmi place să privesc măreția naturii cu toată naturalețea ei. Omul tânjește după Natură, după frumusețe și puritate, armonie și freamăt de ape,de codru, este o nostalgie după Edenul din care în mod natural facem parte.Iubesc natura sălbatică cu toată naturalețea ei,admir frumusețea răsăritului de soare,mă înfricoșez când norii cenușii acoperă ca o mantie a răului soarele sau stelele cerului senin de noapte.Îmi ascund ființa într-un cotlon, când tunetele și fulgerele se năpustesc pe pământul ce geme neliniștit,dar mă trezesc apoi cu speranța că sunt acasă în marea natură,în atmosfera aceea cu care ființa mea se află în echilibru de milioane de ani. Când simt mirosul frunzelor, culorile și formele vegetale, dacă am capacitatea să admir fluturii pe flori sau păsări căutând semințe, ori cântând pe o creangă,atunci, cred că totul este ca o reîntâlnire cu fericirea copilăriei plină de vitalitate, deschidere către Lume, cu sufletul plin de speranțe.  Când pământul, peisajul, natura liniștită sau înfiorată va fi privită ca o comunitate de care aparținem și va exista iubire și respect față de această entitate din care facem parte, lucrurile se vor schimba. Poate că îi  poț înțelege pe cei care susțin că dreptul de a admira un ghiocel este la fel de important ca libertatea cuvântului. Cred în senzația de admirație a splendorilor naturii, plăcerea de a cunoaște viul care este cea mai adecvată autocunoaștere a unei ființe inteligente și umane,

 

 

,,Cămara cu fructe”de Ion Pillat—despre frumusețea copilăriei(adaugă experiențele proprii) compunere

 

,,Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri
Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum.

Șovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie și una de nopți, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Și tămâioșii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise și gutui:
Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde...
Dar părăsind cămara ce mințile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.”

  În poezia,, Cămara de fructe” sunt strânse amintirile din copilăria poetului, sunt momentele,,de altădată”, a căror evocare trezeşte în suflet melancolie şi regret.Cuprins de emoţia nostalgică,poetul se întoarce în trecut, la vârsta fericită a copilăriei. evocă o realitate plină de farmecul copilăriei. Motivul camerei oprite păstrează, prin rememorare afectivă, senzațiile trăite  ale interdicției încălcate cu teamă:  „Uşa cămării” semnifică întoarcerea în universul copilăriei prin amintire.;„cheia ruginită”exprimă trecerea timpului, iar ,,cămara” este spaţiul unde se poate realiza o întoarcere în timp, o regăsire a copilăriei pierdute. Cămara devine un loc paradisiac, misterios,al lumii uitate, a  vremurilor apuse. Raiul oprit are o cheie ,,ruginie", simbol al vieții fremătânde. Comorile sunt cercetate cu grijă, ca un bun de preț, ca nestemate din poveștile copilăriei. Peisajul bogat al cămării, ca o peșteră din povești, coloristica abundentă amintesc de frumusețea copilăriei pierdută. Copilul, aflat la vârsta marilor descoperiri, simte grandoarea fantastica a paradisului vegetal.Copilăria este  un drum presărat nu cu cenușa din basme, ci cu nestemate, pentru a regăsi calea înapoi spre Rai,spre  copilărie, la inocență. Ieșind afară din cămară, copilul încuie „rodul vrăjitoarei”, pentru că inițierea este întotdeauna o cale personală unică. Înțelegerile tainice nu pot fi descuiate și altora decât în măsura în care străbat și ei un drum propriu.

  Am înțeles că în strânsă legătură cu imaginile descrise, poetul îşi exprimă direct sentimentele de teamă, uimire, tristeţe şi profund regret pentru pierderea iremediabilă a „raiului” copilăriei. Asemenea poetului cred că anii copilăriei sunt  cea mai prețioasă perioadă a vieții,când cu mâinile noi,copiii ne prindem de Rai.Lumea copilăriei este o lume de miracole și de uimire. 

   Copilăria este un tărâm magic. Nu ştiu când şi unde începe şi nu ştiu când şi unde se termină. Copilăria mea este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Este vârsta la care suntem cel mai aproape de toate tainele existenţei. Mă pot întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, pot fi un vrăjitor, erou din filme sau benzi desenate, pot  vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să cred cu tărie că am fost acolo cu adevărat...

  Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăiesc totul la maximă intensitate. În care plâng şi râd în aceeaşi zi, în care mă supăr şi sunt iertat după câteva momente, în care sunt singur şi totodată cu toată lumea.
       Dacă am rămâne pentru totdeauna copii, poate lumea ar fi mai bună, oamenii ar fi prieteni şi nu ar mai exista diferenţe între noi.
        CRED așa: Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune.

 

 

Compunere:Exprimarea emoțiilor (text și din cunoștițele și experiențele proprii) -acțiunea textului;modul exprimării semnificației unei emoții dintr-o secvență; vei corela o idee din text cu o experiență a ta sau o idee din altă operă)

,, Fram stătea în mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaş şi neclintit. Tot aşa stau fraţii lui din ţara zăpezilor veşnice, pe insulele de gheaţă plutitoare, cînd se înalţă să privească la alţi urşi albi, care se depărtează pe alte insule plutitoare.

Stătea şi se uita în gol. Mai făcu un pas. Îşi trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi şters o urmă care-i păienjenea privirea. Aplauzele s-au potolit. Acum toţi aşteptau. Înţelegeau că Fram pregăteşte ceva nou. Fără îndoială, un număr mai greu decît toate. Altădată începea mai repede. Cerea el să se facă tăcere. Acum părea mirat de această tăcere.

 — Mofturi! Priveşte la el cîte nazuri mai face! glăsui piţigăiat una din cele două cucoane.

 Petruş abia se stăpîni, frămîntîndu-se pe loc şi muşcîndu-şi buzele. Fetiţa cu ochi albaştri le fulgeră şi ea cu privirea, dar nu rosti nimic. Simţea pe umăr mîna bunicului...

Alături de Fram se afla o platformă învelită cu postav alb. Acolo se urca el să se joace cu greutăţile, să facă echilibristică într-o prăjină, să prindă în gură portocale aruncate de public.

Acum se aşeză pe marginea platformei, aşa cum se aşază un om pe gînduri. Îşi prinse capul în labele de dinainte. Era într-adevăr ca un om care nu-şi aminteşte ceva, a pierdut ceva, e deznădăjduit de ceva.

— Îşi bate joc de noi, dragă! se supără cucoana cea mai ascuţită. Uite pentru ce plătim bani! Ca să-şi bată joc un dobitoc de noi...

Mîna bunicului apăsa uşor umărul fetiţei cu părul încîrlionţat sub cuşmuliţa albă. Simţise, prin haină, cum se frămîntă şi cum e gata să-şi apere pe Fram al ei.

Dar Fram era într-adevăr de neînţeles în această seară. Părea că a uitat unde se află. Părea că a uitat ce aşteaptă lumea de la dînsul. A uitat că îl privesc două mii de oameni, două mii de perechi de ochi! — Fram! îl încurajă un glas. Ursul alb ridică ochii...

— „A, da! parcă spunea privirea lui. Aveţi dreptate! Sînt Fram şi trebuie să vă înveselesc!...”

Cu labele facu semn de neputinţă în lături. Duse dreapta la frunte; apoi la inimă; din nou la frunte şi din nou la inimă. Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea...

Adineauri, cînd a ridicat perdeaua de catifea vişinie, încă tot mai credea că totul are să fie ca înainte. Mulţimea, copiii, aplauzele i-au dat această amăgire.

Acum din nou a uitat tot. Nu ştie ce caută aci. Ce vrea lumea aceasta de la el?

 — E bolnav, bunicule! rosti fetiţa cu milă. E bolnav... De ce nu-l lasă în pace dacă e bolnav. Uitase că şi ea tropăise, că şi ea bătuse din palme şi că strigase într-un glas cu ceilalţi: „Vrem Fram! Vrem Fram!” Cît de rău îi părea acum! Simţea în ochi lacrimi de mustrare.

 Iar bunicul, care fusese profesor, care văzuse multe întîmplări în viaţă şi citise multe cărţi, vorbi şi el, cu o altfel de milă:

— Nu e bolnav, Lilico! E ceva mai rău... L-a ajuns ceasul cînd nu mai e bun de nimic. Aşa se întîmplă cu toţi urşii albi. Sînt neîntrecuţi vreme de patru, cinci, şase ani. Pe urmă se întîmplă ceva rău cu dînşii. Nimeni nu ştie ce. Poate uită, poate îi apucă dorul de pustietăţile lor de gheaţă, unde s-au născut”...

                                                                                      (Cezar Petrescu, Fram,ursul polar)

            (în limba norvegiană, „Fram” înseamnă „înainte!”—expediția  norvegiană polară FRAM condusă de Fridtjof Nansen)

 

,,Fram, ursul polar” este povestea unui urs alb, puternic, dar blând și glumeț, care își trăiește viața în circ, unde ani buni a fost principala atracție. Fram devine celebru, are parte de aventuri interesante și ajunge în locuri neobișnuite pentru un urs polar. În lumea circului ursul se confruntă cu diferse emoții și stări, ajunge să-și înțeleagă emoțiile, le identifică, știe cum să reacționeze la ele.

  Fram e un personaj autentic; este personajul care transmite multe comportamente și atitudini pozitive: curaj, empatie, curiozitate, dorință de aventură, prietenie, adaptare.

   Într-o seară, ursul iese în uralele publicului în arena circului, se așază în mijlocul scenei și își pune capul în labele din față asemenea unui om nefericit .Decorul creat pentru numărul lui este asemănător celui arctic: o platformă acoperită cu postav alb-albul îi amintea de locurile de unde plecase,de albul întinderilor,de albul urșilor polari.Starea lui Fram din seara spectacolului era deosebită,nu se poate mișca, o durere apărută în ființa lui îl transforma într-o formă albă înghețată.Avea aceeași atitudine ca a semenilor lui din ghețurile veșnice:neclintirea . Nu știe ce se petrece cu el, simte în interiorul lui tristețe.Este un moment al încercărilor sufletești,pe care le exprimă prin privirea spre nicăieri,gesturi de teamă,nedumerire,oboseală.

Spectatorii așteptau să-l vadă făcându-și numărul în tăcere,iar el simțea acea tăcere asemănătoare cu liniștea ținuturilor de gheață,nedumerit de felul în care este  în fața celor ce veniseră să-i vadă ghidușiile. Îngândurat,absent părea că-și întoarce ființa spre locurile de demult uitate,nu-și mai găsea  locul în arenă,nu-l mai bucurau aplauzele.Fram devenise altul-însingurat,nefericit,confuz.

  Spectatorii sunt unii nemulțumiți-cele două,,cucoane”contrariate-alții:o fetiță și un băiat îl compătimesc pentru starea lui jalnică.Doar,,bunicul”cunoscător al sufetului deslușește cu milă starea lui Fram-era dorul de locurile  de origine.Ce se petrecea în sufletul acelui urs era dorința de regăsire a locurilor de unde a fost smuls,a semenilor lui,era DORUL care-l biruise,el nu putea rosti:,,îmi este dor”,pentru că uitase ce înseamnă libertatea.

   Eu cred că dorul  de ACASĂ înseamnă dorința puternică de a revedea locurile și ființele de care sunt legat prin fire nevăzute,este o stare sufletească cuprinsă între dorință și suferință.

Acasă este casa,grădina,părinții,copacul sub care-mi ascund gândurile,ochii ce mă caută,neliniștea mamei când privesc cerul,fără a-i spune un adevăr,visul de noapte pe care sper că se va realiza,prietenii.

Acasă nu este un loc, e un sentiment care se alcătuiește cu dragoste și visuri,este un adăpost față de furtuni, este ideea mea despre paradis.

 

 

.

 

compunere--Liniștea toamnei

 

  Toamna se apropie de final... brumele şi ceţurile se înteţesc.În dimimneța asta,când tocmai trecuse noaptea în care cădeau frunzele conduse de o mână nevăzută,am văzut adevărul.

A fost prima noapte geroasă, cu brumă groasă şi sclipitoare, care parcă a ars ierburile şi întreaga fire. După ea, copacii au rămas dezbrăcaţi, rareori mai flutura ca un steag al neputinţei câte o frunză stingheră, la capătul vreunei crengi. În dimineața asta, cerul era gol, alb, strălucitor, anunţând iarna care cobora dinspre locurile unde vân­tu­rile suflau cu putere. Câteodată, norii cenuşii alergau pe întinderea acoperită de arămiu, în vreme ce păsări albe împărţeau aerul, buimăcite de vânt. Cu strigăte lungi, ascuţite, căutau disperate limanul zile­lor de aur, când spre cerul albastru, albastru, copacii îşi înălţau frunzele aprinse, ca nişte degete adunate pentru rugăciune.

Mă strecor prin ceaţă,pe lângă mine alu­necă, aproape nevăzută, iarba în­gălbenită de toamnă. La capătul străzii, un stejar uriaş îmi pare că iese direct din asfaltul negru. Are crengile răsfirate spre cer, ca braţele neputincioase. E singura siluetă care se decupează clar, în lumea asta de umbre.Ploile au spulberat norii. Și totuși nimic nu-mi dă de înţeles că am fi la începutul iernii, în grădină încă mai sunt câţiva boboci de trandafiri, unele crizanteme de-abia s-au deschis, iedera pare mai verde ca oricând. Dar poate că doar mie,acum în noiembrie, mi se pare că toamna e încă în toi,fără să văd fumurile care se înalţă spre cer ca o rugăciune  deasupra grădinilor ca un abur tremurat şi subţire care se pierde în albastrul nesfârşit al cerului de toamnă. Păşesc cu grijă pe covorul de frunze, ca să nu trezesc liniştea. Liniştea e un râu bătrân şi ador­mit care mă călăuzeşte Liniştea e o plu­tire, liniştea e tot ceea ce văd cu ochii larg deschişi pe dinăun­tru.Aud din când în când un foşnet abia simţit de frunze, plutirea unei păsări negre,licăririle ascunse ale ultimelor frunze dez­mier­date de raze. Soa­rele care îşi odihneşte lumina pe vârfurile caselor,ale pomilor goi. Lumina asta este de o blândeţe nesfârşită, care se pogoară asupra lumii Nu mă mai satur de linişte, aş putea merge aşa o veşnicie. 

În unele nopți de sfârșit de toamnă,cerul plin de stele strălucitoare este unul dintre misterele cele mai fascinante ale universului. Un actor spunea într-un film SF așa:,,Cu cât  te scufunzi mai mult în adâncul lui, cu atât mai mult ţi se pare că e plin de viaţă, că forfota stelară e semnul unui univers la fel de viu ca al nostru. De aici şi până la dorinţa de a trăi pe o altă planetă nu e decât un pas” ... 

        În fond, stelele sunt îndeajuns de frumoase privite de aici, de pe Pământ. De ce să ne chinuim să punem piciorul pe ele????????

 

 

 

 

compunere--Trandafirul din noiembrie

 

  Îmi spune bunica,sorbind din ceaiul fierbinte: noiembrie a avut totdeauna pentru mine o frumuseţe şi sălbatică şi molcomă, o fru­museţe unduitoare, ca un pas tăinuit.Își amintește cu ochii aburiți că  pe strada noastră în grădinuța casei cu pereții galbeni este un trandafir care în fiecare an se încăpăţâneză să rămână înflorit, până la sfâr­şitul lui noiembrie, uneori mult mai târziu, până îl apucă prima ninsoare şi, vreme de câteva zile, pe­talele lui roz-portocalii încă se mai luptă cu zăpada care-l înconjoară, asaltându-l din toate părţile. Și povestește încet,de parcă ar auzi-o trandafirul de noiembrie,iar eu o ascult nedumerit- cum planta aceea o face să creadă că ar putea sta înflorit oricât ar vrea el, străbătând iarna ca o nălucă vie. La fiecare început de aprilie îl descopăr strălucind iar, cu mult îna­intea celorlalţi. Trandafirul ăsta este licărul meu de magie,oftează.... reperul meu pe lângă care trec zilnic, cu sfială, şi pe care îl consult, mai ales în noiembrie, ca pe un oracol. El dă semnalul stingerii toamnei. Une­ori se încăpăţânează să lupte, singuratic şi mân­­dru printre copacii desfrunziți, până aproape de Crăciun..

   Mie...Noiembrie nu e tocmai luna care-mi place din an. De fapt, nu-mi place deloc. Dacă aş putea, aş scoate-o din calendar. Aş trece de-a dreptul de la octombrie auriu, la decembrie cel cu miros de zăpezi proaspete şi cu zvon de zurgălăi. Toamna şi-a desfăşurat toate catifelurile arămii, şi-a destupat toate parfumurile amărui, nu au mai rămas în urmă decât culori palide răsărite din grămezile de frunze uscate, topite de ploi. Lumina e gri, aerul umed şi rece, ca-n peşteră. Ochiul meu caută soarele ca un radar, dar nu-l găseşte decât rareori, şi venind de departe, cu razele apărute din păturile groase de ceaţă pe care le-au străbătut. No­iembrie e luna care mă obligă să stau cu plopul tăcut și gol din fața geamului meu faţă în faţă! Să mă uit în sus, printre văluri tul­buri, doar-doar s-o vedea soarele, translucid, deasupra, ca un disc palid, fără putere şi căldură. Noiembrie îmi dăruieşte răbdare. Zilele par mai lungi, deşi ceasurile de lumină sunt puţine. Timpul se scurge greu, ca şi cum s-ar prelinge, alunecat în somn, şi el. În jurul meu, în ime­diata mea apro­piere, lucrurile capătă altă mărime şi im­portanţă. Dar între timp s-a făcut De­cembrie şi ne pregătim de Cră­ciun (altădată așteptam vacanța de iarnă cu nerăbdare,număram zilele pe calendarul din perete...acum,parcă,e altfel...și mă întreb de ce nu mai sunt nerăbdător?????????).

 

 

ce-mi șoptește Nimfa la ureche?

---ce bine că nu ești în clasa a 8a !!!!!!!!!!!!!!!!!!

 

astăzi este ziua elevului și sunt trist...nu sunt cu profesorii mei care mă înțelegeau,chiar și când se încruntau....cu colegii cu care vorbeam,râdeam...acum ne vedem pe un ecran și sunt singur...

compunere--„Munca în echipă este cea care îi face pe oamenii obișnuiți capabili de rezultate neobișnuite.”

 

        

  Deși nu am o ,,experiență de viață”,am făcut parte dintr-o,,echipă”la grădiniță,la școală încă de când am pășit un prag. La început,am privit în jurul meu și am văzut fețe timide ce clipeau timid în toate părțile, în toate unghiurile.Toți așteptam ceva,un sunet,o voce și-atunci un băiat blond,ciufulit și-a strigat numele și din acel moment fiecare și-a spus numele. Era o gălăgie veselă ,ne cunoșteam,ne strângeam unul lângă celălalt ,simțeam că ne cunoaștem de mult.Când a intrat Doamna și ne-a întrebat cine suntem,am strigat că suntem o echipă de pitici.A zâmbit și ne-a spus ,trecând pe la fiecare că noi am format o echipă,iar astăzi e doar începutul,dar să rămânem împreună este mersul înainte,să lucrăm  împreună va fi succesul nostru.

  Apoi am mers într-un club sportiv,într-o echipă de baschet și acolo mi-a fost mai ușor,pentru că știam că munca mea și a coechipierilor în echipă înseamnă încredere unul în celălalt, colaborare în timpul antrenamentelor și a meciurilor, respect pentru prieteni,dar și pentru adversari și mai ales pentru antrenor-liderul echipei şi comunicare între noi,membrii echipei,atât pe teren cât și în afara lui.Suntem o echipă adevărată:ne spunem întâmplările bune sau nefericite,suntem împreună la aniversările noastre,părinții chiar au devenit prieteni.Dar interesant este că toți băieții din echipa de baschet  au venit în vizită în clasa mea și,surprins,am văzut cum am devenit o echipă și mai mare.

   Suntem copii normali,dar considerăm că rezultatele bune la învățătură,în competițiile sportive sunt deosebite,pentru că fiecare  își exprimă opinia ,își împărtășește ideile cu ceilalți, decizia o luăm prin  dialog liber, în care fiecare spune ce gândește, ceilalți ascultă și apoi luăm hotărârile împreună.

                           Avem o deviză ca a muschetarilor:,,Toți pentru unul și unul pentru toți”.

romanul ș filmul ,,Dă mai departe”(Pay it forward)

 

Am citit în,,Micul prinț”că,,toți oamenii mari au fost cândva copii, dar putini dintre ei își mai aduc aminte”.

  Copilăria este acea perioada când nu sunt opreliști, nu sunt luate în seamă spusele serioase și mai ales, nu există nicio rezervă din a dărui cu generozitate și necondiționat. ...

 

  Romanul,,Dă mai departe”de Catherine Ryan Hyde este o poveste plină de speranță și optimism,despre un puști care a schimbat lumea cu o idee simplă,dar genială. Trevor McKinney, în vârstă de doisprezece ani, începe clasa a șaptea în Atascadero , California.

  La ora de științe sociale de la școală,,profesorul Ruben îi provoacă pe elevi să reflecteze,pentru a primi puncte suplimentare,asupra unei inițiative:,,Gândiți-vă la o idee care ar schimba lumea și puneți-o în aplicare”.Dintre toți elevii,Trevor McKenney este entuziasmat de această temă.El construiește un joc aritmetic pe baza căruia își aplică ideea sa ,,de a da mai departe”.Urmează să ajute trei oameni cu bani sau prin alte metode,iar aceștia nu trebuie să-i întoarcă favorul,ci trebuie la rândul lor să dea mai departe fiecare altor trei oameni.Dacă toată lumea ar respecta regulile,atunci în ceva timp toți oamenii vor dori să facă un bine celor din jur și lumea ar deveni mai bună.

  La început,Trevor alege să-l ajute cu bani pe Jerry,un om al străzii,pentru a reuși să-și găsească o slujbă.Apoi,se oferă să-i îngrijească grădina doamnei Greenberg,o bătrânică drăguță,dar singură.

Iar ultima persoană vizată de puști este chiar profesorul Ruben,care din cauza unui accident în armată are jumătate de față mutilată.Trevor vrea să-l facă să uite de probleme și să fie fericit,încercând să-l facă să se îndrăgostească chiar de mama sa.Totuși situațiile nu par să meargă conform planului.

Dar, fără știrea lui Trevor, doamna Greenberg ajutase trei prieteni dându-le 8.333 dolari în testament. Unul dintre ei, Matt, întâlnește un gangster rănit pe o alee, Sidney G. După ce l-a ajutat pe bărbat, se dovedește că gangsterul l-a ajutat pe un alt bărbat, care a cruțat viața rivalului său. Succesul nu pare să-i surâdă, până când lucrurile iau cu adevărat amploare, Trevor devenind o mică vedetă, felicitat de însuși președintele, Bill Clinton.

 Văzând lanțul, Chris Chandler, un reporter, conectează punctele și îl găsește pe Trevor. Chiar și mai departe, mama lui Trevor, al cărui tată plecase, are o relație cu domnul St. Clair, profesorul de studii sociale al lui Trevor, iar Jerry se află din nou, ajutând o doamnă să nu se sinucidă.

  Trevor moare fiind înjunghiat de unul din bătăușii unui prieten,pe care Trevor vrea să-l ajute. Este dus la spital, unde moare din cauza rănilor sale. Aceste știri apar la televizor, precum și faptul că mișcarea se răspândește în toată țara;Arlene,mama lui Trevor și Eugene,profesorul, sunt vizitați în curând de sute de oameni care au participat sau au auzit de mișcarea „dă mai departe,” adunându-se, pentru a-i aduce omagiul lui Trevor, inclusiv prietenii și colegii de clasă ai lui Trevor, precum și bătăușii (care acum se căiesc) și alți elevi de la școala sa.

  A fost necesar să moară un suflet inocent,,pentru ca lumea să se schimbe.El s-a sacrificat,lasând însă în urma sa ceva memorabil,ceva nobil.Fără să-și dea seama,Trevor a schimbat cursul vieții sale,dar și al omenirii.

 Tocmai de aceea,cred că moartea lui a fost o lecție, din care ar trebui să învățăm că un lucru e cert:                                    ceea ce contează cu adevărat este ceea ce lăsăm în urma noastră.

 Filmul ,,Pay it forward” (Dă mai departe!)inspirat de roman  este regizat de Mimi Leder și îi are in distribuție pe Helen Hunt, Kevin Spacey, Haley Joel Osment—oricine îl vede simte că își  poate schimba modul de a gândi.

 Să ascultăm îndemnul: Să fim copilăroși și veseli, energici,, optimiști, plini de speranță.                          Să zâmbim și să ne bucurăm! și să nu uităm să … dă(m) mai departe!)din copilărie.....

                     „Dar din dar se face Rai” – îndemnul biblic la bunătate şi generozitate.

 

 

 

spectru montan

 

compunere--Cine seamănă vânt culege furtună

 Ce este vântul?îl întreb pe bunicul și răscolesc nepăsător frunzele ruginii de pe aleile parcului.

Bunicul tace,apoi îmi spune cu glas domol că este o forță violentă de instabilitate,destabilizează gândurile,aduce sunete sinistre,rostogolind liniștea ființelor,a tot ce este ordine.Dar vântul nu este numai în natură,este și în manifestările omului,uneori în tăcerea lui-atunci este liniște calm,împăcare.Alteori i se stârnește vântul nerăbdării,cuvintele roiesc în el,răbufnesc,parcă împinse de forțe neștiute,ies nestăpânite în aerul cald sau rece,se rostogolesc în valuri cenușii,îl înconjoară pe om cu fulgere,tunete,îi întunecă privirea,iar el vede lumea deformată ca-ntr-un joc al oglinzilor.

Și iată-l pe om dus de umbre în locuri ale întunericului,aude râsete asurzitoare,cuvinte pe care nu le-nțelege,se simte strâns de forțe nevăzute.E rău!în jurul lui totul e murdar,soarele ,deși îl caută, e ascuns ,ferecat de vorbele rele.El este în mijlocul unei furtuni dus de vântul cel rău,pe care chiar el l-a stârnit.Și-atunci,dacă își ridică ochi,îi deschide mari,dacă poate găsi puterea de a zâmbi,norii cenușii vor zbura spre alte zări și o rază cât de mică va clipi și va deschide poarta curcubeului.Dacă poți  răspândește lumina prin vorbele tale,prin atitudinea ta,prin mângâierea mâinii către cel nefericit, iar întunericul,furtuna rea se va risipi de la sine.Privește frunzele care cad,poate vor să mai stea pe ramura lor,dar vântul vremii le poartă spre locuri unde vor deveni pulbere,la fel și cuvintele pot fi luate de vântul ,neliniștea unui suflet îndurerat,nestăpânit.Vor dezlănțui o furtună a răului,a disprețului,a jignirii...oprește-o! pentru că ești mai puternic decât crezi,ieși din furtună,din starea de nelinişte puternică.Zâmbește,ai încredere în cei ce-ți sunt aproape,sprijină-te pe brațul lor,privește-i cu încredere,trăiește în iubire,în lumina sfântă.

                         Și-atunci schimbăm vorbele,,cine seamănă iubire culege fericire.

 

 

poezia: ,,Controverse” de Nina Cassian

 

,,Am scris un poem oblic,
O caligramă.
Cineva spunea: e o direcție
Rezolvată dincolo de ramă.

Unul râdea: e o mătură,
Vă jur că-i o mătură și atât!
Altul plângea: pomul, pomul,
Cu porotcale la gât!

Nu se găsea niciun semn.
Atunci Marele Plastic
A dezumflat lumea de gumilastic

Și a clădit-o din lemn.”

 

  Controversa este o discuţie în contradictoriu asupra unei chestiuni principiale,  aprinsă,o ceartă, o neînţelegere despre felul în care poeta și-a scris poemul.Poeta mărturisește despre jocul pe care l-a încercat scriind ,,un poem oblic”,înclinat,altfel decât o scriere normală,ca o caligramă-un desen într-o dispoziție grafică a cuvintelor. Vederea lui a stârnit curiozitate,asfel că,,cineva”,un necunoscut în înțelegerea noului l-a văzut ca o orientare spre necunoscut,ieșind din tiparele unei poezii.Unul,văzând dispunerea cuvintelor face haz,asemănând scrierea poemului cu o,,mătură”, instrumentul de bază al curățeniei,  care însemna cândva instituirea unui spațiu culturalizat, atins, transformat –cosmos- și separarea lui de teritoriul dezordinii și al murdăriei-haos.În opoziție,altul compătimește,lăcrimând, forma ciudată a poemului repetând că este chiar,,mărul de aur”,împodobit cu o salbă aurie de portocale.Nefiind niciun semn grafic,,marele plastic”-modelatorul readuce la forma obișnuită universul,,lumea” cuvintelor flexibile,care iau forme speciale în exprimare,compunând-o fix,,din lemn”-o limbă de lemn ascunde realitatea, abate atenția,o limbă încremenită,nu-l face pe om să vibreze la auzul vorbelor.

  Poezia este un joc poetic,prin care poeta își îngăduie să se amuze,manevrând cuvintele simple într-un poem oblic,,o caligramă”,surprinzând pe cei obișnuiți cu formele reale ale poeziei.

                                         Am scris

                                                    un poem

                                                oblic,

                                      o caligramă,

                               cineva spunea:   

                          e o direcție

                        rezolvată

                  dincolo de ramă.

             Unul râdea:  e   o   mătură                                          

      Vă   jur   că-i   o   mătură    și-atât!

Altul plângea:

                          Pomul, 

                          Pomul              gât                                       

            Cu                         la  

                   portocale

nu                                                                      

      se   găsea      niciun    semn

                atunci    Marele          plastic

                         a  dezumflat

                             lumea   de   gumilastic

         și

                a                       

                         clădit-o

                                            din   lemn.

 

 

Tabloul,,Prometeu”

 

,,Vulturul devorând ficatul lui Prometeu”
         (pictură de Gustave Moreau)

În mitologia greacă Zeus l-a pedepsit cu cruzime pe Prometeu, l-a înlănțuit gol pe un vârf de munte (din Caucaz) și un vultur lacom îi devora în fiecare zi ficatul, care se refăcea peste noapte. Supliciul său era astfel fără sfârșit. (Prometeu a scăpat de suferințele sale îngrozitoare, fiind eliberat de Heracle, care a răpus vulturul cu o săgeată. Totuși, pentru ca Prometeu să nu uite vreodată condamnarea sa, Zeus l-a obligat să poarte o brățară făcută dintr-o bucată din vechiul său lanț. Motivul acestei pedepse are legătură cu mitul grecesc conform căruia Prometeu a furat focul din fierăria lui Hefaistos.)

 Fundalul tabloului este galben-maroniu, culoarea este închisă. Figura lui Prometeu este centrul întregii opere. Faptul că este aproape complet gol nu este surprinzător-în Grecia exista un cult al corpului uman gol, în plus, era corpul masculin.  Prometeu este compus magnific, proporțional.

Nu, el nu seamănă cu un martir, nici lanțurile cu care Zeus a ordonat să lanseze voia neascultătoare a zeilor de stâncă nu sunt vizibile. Se ghicesc doar pe glezne. Din lateral, un vultur deja sfâșie, pregătindu-se să ciugulească ficatul lui Prometeu,este emblema lui Zeus,  zburând sus până în vârfurile munților.Dar în ochii titanului continuă să se vadă hotărârea fermă de a sta până la capăt și de a nu se pocăi de nimic, este mândru și fermecător. Nu scoate un singur sunet,figura sa exprimă dorința de independență, fidelitatea față de propriile lui principii și curajul eroic,deși suferă înfricoșător, singur pe stâncă,simbol al nemișcării și al tăriei. 

  Singur, într-o stare  de lumină, de albastru si să nu poată uita, sa nu poată ierta, să deschidă ochii doar pentru a privi sumbrul cer, să deschidă buzele doar pentru a murmura, fiindcă nimeni nu poate fi egalul zeilor decât după ce a disprețuit frica.  Prometeu se crispează, pentru a nu urla, dar mai ales pentru a nu regreta pricina suferinței sale. Îl doare carnea sfâșiată de vultur, iar aceasta e cea mai vie dovadă a focului furat de la zei.

   În lupta lui, Prometeu nu are de partea sa niciun alt sprijin decât conștiința sa și extraordinara putere de rezistență în fața suferinței. Semnificativ este faptul că, pe măsură ce suferința sa crește, crește și puterea lui de a o îndura.La picioarele lui un șarpe pare că se târește spre adâncuri,poate că este Zeus transformat .

  Titanul stă pe o stâncă înaltă ce pare a se cufunda în prăpastie.  Cerul se sparge în focul fulgerelor sclipitoare. Vârfuri de tunete zguduie munții. Pământul tremură. În jurul celui răstignit vânturile se împletesc. Culoarea  brun-roșcată ce domină tabloul  creează o senzaţie de tensiune. Totodată maroul este culoarea pământului atât de iubit de erou.Doar în fundalul tabloului albastrul cerului pare că se strecoară spre titan, accentuează profunzimea trăirilor şi sentimentelor.

 

Prometeu (în greacă-Προμηθεύς, lit. „precauție”) este unul dintre titani, fiul lui Iapet și al Clymenei (sau al Asiei), care a furat de la zei focul, pentru a-l oferi oamenilor.

tabloul ,,Impresie-răsărit de soare” de CLAUDE MONET

 

 

  Tabloul,,Impresie – răsărit de soare ”– înfățișează un peisaj cețos din Le Havre,oraș de pe coasta Normandiei. Acesta este locul în care Monet a crescut și a pictat multă vreme sub cerul liber, descoperindu-și talentul de a surprinde lumina și atmosfera. 

(,,Impresie, răsărit de soare", pânza emblematică a lui Claude Monet, a dat numele impresionismului. (Impresionismul este un curent artistic care își are originile în Franța, unde un grup de pictori resping temele oficiale (istorice, anecdotice, mitologice), adoptând o viziune originală asupra lumii sensibile și o tehnică nouă ce constă în transpunerea senzațiilor vizuale fugitive pe care le au în fata motivului; pictând în aer liber imaginea se topește în atmosferă, în timp ce umbrele sunt redate prin culoare). 

  Claude Monet a pictat tabloul, aşezat în faţa ferestrei camerei sale de hotel care dădea spre port, în dimineaţa zilei de 13 noiembrie 1872, din hotelul Amiralităţii, astăzi dispărut.

   În plan apropiat plutesc trei bărci, mai mult schițate. docurile, ecluzele, bărcile cu pânze, întregul peisaj învăluit în ceaţă, iar deasupra un soare portocaliu care se reflectă în apă. În prim plan, pictorul folosea apăsări ale pensulei,pentru a crea valuri mici sau valuri peste suprafața apei, cu reflecția soarelui pe apele mării, fiind văzută în centrul picturii. O barcă mică este văzută în prim planul picturii, cu o figură asemănătoare unei persoane care se află pe marginea bărcii. Siluetele abia se remarcă într-o mare cu o nuanță albastru-verde. Puțin mai departe, o a doua barcă întărește efectul adâncimii. Nuanțele gri-albăstrui, liniile groase negre ale bărcii se îmbină minunat cu finele atingeri roșiatice ale soarelui care răsare peste portul Le Havre.

  În plan îndepărtat sunt vase ancorate, ascunse în ceață. Fundalul tabloului arată catargele unei nave care este neclară, accentuând atmosfera plină de ceață.

 Tabloul reprezintă un răsărit de soare. El este realizat in tonuri de albastru, foarte puțin negru. Lumina  este redată aproape ca în realitate, umbrele copacilor văzându-se în apă. Singura pată de culoare este soarele, a cărui reflecție în apă este tot roșiatică.

  Tabloul impresionează prin claritatea lui, încântând astfel privitorul.Se observă interesul artistului față de teoria culorii: în timp ce soarele pare că străpunge ceața dimineții din cauza culorii de un oranj intens,  apa și lumina se găsesc împreunate, așa încât să se simtă efectele unuia asupra celuilalt.  

  Lumina devine un personaj în picturile impresioniste. În tot acest ansamblu estompat apare clar lumina soarelui răsărind, reflectată de luciul apei. Soarele este reprezentat ca o mică sferică portocalie care se ridică din fundalul drept al picturii. Radiațiile soarelui care se ridică par să lumineze cerul cu o ceață portocalie strălucitoare. Vaporii ar putea proveni de la emisiile de fum produse de fabricile vecine și de vasele cu aburi. Doar discul portocaliu și plat al soarelui care se ridică iese în evidență împotriva tonurilor sale reci. 

  Pictura prezintă culori reci, cu excepția discului roșu-portocaliu al soarelui care străpunge lumina și se reflectă în pătrunderea apei.

  Această pictură se dorește a fi exprimarea unui moment suspendat între noapte și zi. 

  Contrastul compoziției, discret, este totuși izbitor. Două lumi se ciocnesc: ziua și noaptea, dar și lumea de dinainte, cu pescarii săi pe bărci, o scenă a vieții, în timp ce apare viitorul, lumea industriei.