basm popular,,Ileana Cosânzeana, din cosiţă floarea-i cântă, nouă-împărăţii ascultă”(fragment)

  ,,Era odată, în vremile de demult, un împărat. Barba lui albă ca omătul, faţa zbârcită şi capul său plecat înainte arătau că este un om de o vârstă foarte înaintată. Trei fete ce avusese le măritase după alţi trei împăraţi tineri şi vestiţi în lume; acum, nu-i mai rămăsese altă grijă pe cap, decât să încredinţeze fiului său stăpânirea ţării.

  Bătrânul împărat, simţind că din ce în ce slăbeşte mai mult şi că nu este departe ceasul de pe urmă, chemă lângă patul său pe fecior şi-i zise:

— Fătul meu, mie mi-a sosit ceasul despărţirii de viaţa aceasta, deci, înainte de-a închide ochii pentru totdeauna, am socotit de bine să te chem să-ţi dau câteva sfaturi părinteşti şi binecuvântarea cea de pe urmă. Scaunul meu împărătesc rămâne pe seama ta: fii dar înţelept şi cugetă bine cum ai să cârmuiești țara aceasta. Poartă-te cu oamenii ca un stăpân bun la inimă şi îndurat, ca un tată cu milă cătră fiii săi. Pe lângă aceste, încă un lucru, dragul tatei: când vei vrè să faci băi vara în apă de râuri, scaldă-te unde ţi-a plăcè, dar în lacul zânelor piciorul tău să nu intre. De te va împinge păcatul şi vei lucra împotriva acestui sfat, vei plăti cu lacrămi, cu trudă cumplită şi poate, în sfârşit, cu moarte năpraznică neascultarea ta, după cum spun izvoarele că au păţit câţiva din strămoşii noştri, care au fost slabi de inimă şi n-au putut să-şi calce pe dorinţe şi pe slăbiciunile sufleteşti.

  Sfârşind bătrânul împărat aceste cuvinte, închise ochii şi-şi dete sufletul.

  Tânărul fecior de împărat, după ce se sui pe scaunul împărătesc cu mare veselie, ce ţinu trei zile şi trei nopţi, începu să se puie pe gânduri şi să-şi aducă aminte de cele ce-i spusese tată-său despre lacul zânelor. ”

                                              ( Ileana Cosânzeana, din cosiţă floarea-i cântă, nouă-împărăţii ascultă)

 Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice: împăraţi, Feţi-frumoşi, zâne,zmei- stă sub semnul supranaturalului. La acțiune participă personaje imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezinta binele și răul, iar în final acesta este învins.

 Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final. Titlul este numele personajului principal.

    Fragmentul aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.

    În primul rând este un text epic cu  acţiune, personaje, narator.

Titlul,,Ileana Cosânzeana” este numele unui personaj principal feminin din basme,o zână ce are o floare vrăjită, prinsă în părul cosiței(coadă) care cântă atât de minunat,de vrăjit, încât totul din lume se oprește, ascultă, se liniștește;cifra nouă arată persoane ce au compasiune, dragoste și blândețe.

 În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului este prezentată expoziţiunea.

Formula initială ,,era odată  în vremurile de demult " are rolul de a introduce în lumea fabuloasă a basmului,indică un timp al începuturilor,este acel timp, când totul era posibil, iar întâmplările erau unice și irepetabile.

Actiunea se desfășoară lineară, succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire.

Este descris  bătrânul împărat, ajuns la o vârstă înaintată,dar mulțumit de soarta celor trei fete norocoase în măritișul lor cu împărați,,tineri și vestiți”.Simțindu-și sfârșitul aproape,își cheamă unicul fecior și-i transmite înțelepte învățături care-i pot folosi, atunci când va deveni împăratul acelor locuri,dar îi dă un sfat bun,important-să nu se scalde în lacul zânelor, care-i poate aduce chiar sfârșitul.Sărbătorile noului împărat nu-i alungă gândurile despre atenționarea tatălui său.

  În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece personajele care apar în acest fragment sunt specifice basmului: împăratul,fiul său,nu au nume .

Descrierea împăratului,portretul fizic, este realizat prin epitete:,,albă”-nuanță ce semnifică bătrânețea,puritatea morală,măreția,modul de viață;,,zbârcită” ,urme ale timpului ce-a trecut ;,,capul plecat”,modest,respectuos pentru cei ce-l ascută. „Învăţăturile” sale către fiul său sunt un adevărat manual de guvernare,îi  transmite nu numai principii de a conduce împărăția, dar și principii morale:să fie înțelept,generos ca un părinte cu copiii săi, principii de guvernare a sufletului, îi oferă adevăratele valori, cele spirituale.Grijuliu, el se simte responsabil pentru viitorul fiului său.Dar sfatul cel mai important este acela de a nu a nu fi atras de ape periculoase,precum,,strămoșii”nesăbuiți.

Inteligent şi înţelept, îşi fundamentase câteva principii esenţiale de viaţă, care-şi dovedesc temeinicia şi pe care le sădeşte şi în educaţia fiului său. Povaţa dată se dovedeşte providenţială, deoarece ştie că fiul va dori să încerce necunoscutul, care i-ar putea provoca necazuri

Trăsăturile morale se disting atât prin caracterizarea directă a naratorului, cât mai ales prin caracterizare indirectă, adică din vorbele şi atitudinea împăratului.

Tânărul fiu ascultă sfaturile tatălui său,dar rămâne cufundat în gânduri,nu știe ce ascunde ultimul sfat al părintelui său.

Narațiunea se împletește cu descrierea și monologul împăratului. Naratorul povestește la persoana a III a,iar monologul are o dublă funcție: susține evoluția acțiunii și caracterizarea personajului.

  Limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării orale.

Vorbele din monologul împăratului ilustrează iubirea paternă pe care o are pentru fiul său:,,dragul tatei”.

    În concluzie, caracterul epic, universul şi formula iniţială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.

         

Basmul este o o creaţie epică în proză în care autorul narează întâmplări reale care se împletesc cu cele fantastice. La acţiune participă personaje înzestrate cu puteri supranaturale care reprezintă binele şi răul, acestea aflându-se în confruntare. Întotdeauna binele învinge răul.

Trăsături definitorii ale basmului sunt:

-O primă trăsătură o reprezintă faptul că timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare şi nedecise, nedeterminate.

-O a doua trăsătură o constituie faptul că basmele au ca structură o formulă de început, care introduce cititorul în lumea basmului; o formulă mediană, care menţine vie atenţia cititorului şi semnalează continuitatea acțiunii si o formulă finală, cea care îl scoate pe cititor din lumea fantastică a basmului.

-O a treia trăsătură este reprezentată de faptul că acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ca în orice operă care aparţine genului epic; astfel, acţiunea prezintă o situaţie iniţială, apoi apare un element perturbator care declanşează o serie de situaţii neprevăzute, care duc către momentul de maximă tensiune, iar în final echilibrul se restabileşte.

-O a patra trăsătură o ilustrează prezenţa cifrelor magice: trei, şapte, nouă şi a obiectelor miraculoase, precum pana, solzişorul, puful, aripa etc.

-O a cincea trăsătură o constituie prezenţa unor motive literare specifice, precum: călătoria, probele, căsătoria, răsplata, ipocrizia răufăcătorului etc.

Personajele se împart în mai multe categorii:

Personajul principal al basmului sau eroul, cel care participă la întreaga acţiune; este imaginea binelui şi întruchipează idealul de cinste, dreptate, adevăr. Acesta poate fi  caracterizat atât prin mijloacele caracterizării directe ( de către autor,  de celelalte personaje sau prin autocaracterizare), cât şi prin mijloacele caracterizării indirecte ( prin fapte, atitudine, limbaj, din relaţia cu celelalte personaje).

De asemenea, în basm apare şi antagonistul, personajul negativ, cel care reprezintă forţele răului şi cu care se înfruntă eroul.

Totodată, în basm pot apărea ajutoarele, personajele care îl ajută pe erou în probele la care este supus şi donatoarele, cele care îi oferă eroului obiectele miraculoase.

Ca ultimă trăsătură, modul de expunere predominant este naraţiunea, care se îmbină cu descrierea, dialogul sau monologul.

  În concluzie, basmul este o specie a genului epic în proză, în care întâmplări reale se împletesc cu cele fantastice, iar personajele care participă la acţiune  simbolizează cele două lumi care se confruntă, binele şi răul.

doina populară,,Ce te legini,plopule”

—,, Ce te legini, plopule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu vârful tot la pământ?

— Da’ cum nu m-oi legăna,

Dacă mi-a trecut vremea

Şi-a venit iarna cea grea!

Vântul bate vălurele

Şi-mi aduce dor şi jele,

De pe unde-s păsărele.

Vântu-mi bate năduşit,

Frunza-mi pică la pământ

Şi mă lasă amărât;

Vântu-mi bate cam domol,

Păsările se duc stol,

Şi mă lasă amărât,

De mă clatin la pământ,

Făr’ de ploaie, făr’ de vânt” .  

                                       

                                                  (în vol. Flori alese din poezia populară, ediție îngrijită de Ioan Șerb)

 Doina este o specie a genului liric, în versuri, de dimensiuni restrânse, în care eul liric îşi exprimă în mod direct sentimente profunde de dor, jale, dragoste,tristeţe.... Specifică folclorului românesc, doina este de obicei asociată unei melodii lente, având caracter sincretic, pe lângă cel oral, anonim şi colectiv. Muzicalitatea textului este dată de elemente prozodice specifice liricii populare, precum ritmul trohaic sau rima împerecheată. Inspirându-se din atitudinea omului fata de viață și de moarte, față de timp și de natură, față de propriile trăiri și sentimente, doina are un caracter intim, personal.

În funcție de sentimentele și de atitudinea pe care le exprimă, doinele se clasifică în:doine de dragoste, de jale, de înstrăinare, de cătănie.

   O primă trăsătură prin care putem afirma apartenenţa poeziei la specia literară doina este transmiterea prin intermediul discursului liric a sentimentului de jale,amărăciune, stare sufletească apăsătoare.

Versurile nu sunt structurate în strofe, deoarece poetul exprimă o idee unică şi unitară, aceea a scurgerii ireversibile a timpului, care semnifică faptul că viaţa este trecătoare.

 Acestă doină de jae este alcătuită din două secvenţe lirice, organizate sub forma unui dialog între om şi plop.Spectacolul descriptiv este simplu pretext ,pentru a arăta risipirea vieții în timp.

Prima secvenţă lirică o reprezintă întrebarea omului şi a doua răspunsul plopului..

Prima secvenţă lirică o constituie întrebarea pe care eul liric o adresează în mod direct plopului.Plopul are ceva tainic prin tremurul frunzelor sale,iar foșnetul este ca un mesaj secret venit din alte lumi,imaginea lui este asociată cu jalea și singurătatea.

Eul liric îşi exprimă îngrijorarea pentru tristeţe plopului, care se leagănă,se clatină,plângând- „fără ploaie, fără vânt”. Legănarea plopului este un mister care-l nedumerește pe om.Sentimentul de apropiere sufletească îl determină pe om să observe amărăciunea, tristețea plopului, ilustrate printr-o imagine vizuală: „Cu vârful tot la pământ?”. Plopul este personificat, poetul îi atribuie sentimente şi stări omeneşti,umilit se apleacă în fața durerii vieții,a naturii. Plopul este asemenea omului doborât în fața vitregiilor vieții.

Secvenţa a doua este alcătuită din răspunsul plopului, trist,deprimat,care simte trecerea fără întoarcere a timpului,a vremii- este un moment dramatic,care aduce frica de îmbătrânire și de moarte în fața iernii întunecate și tăcute.Iarna este anotimpul care spulberă verdele naturii,este timpul îmbătrânirii,al frigului din sufletele ce se apropie de sfârșitul vieții.Vântul ,forța malefică care poartă valurile vieții: neplăcerile, necazurile aduce  tristețe din locurile înalte,unde sufletul poate înlătura orice suferință.Vântul este întruchiparea sufletului trist,înecat în durere,nefericit exprimând  disperarea şi deznădejdea plopului în anotimpul friguros şi pustiitor, ce se apropie implacabil (neîndurător) și-i alungă păsările,viața.

Elementele vieții care se degradează treptat, odată cu trecerea timpului, sunt relatate printr-o gradație, exprimând starea sufletească de o tristețe sfâșietoare. Ideea de timp este exprimată în doină printr-o serie de cuvinte ale aceluiași câmp lexical: ,,vremea", iarna".

Anotimpul prezentului este toamna, iar apropierea iernii este prevestită prin câteva semne specifice: „Frunza-mi pică la pământ”; „Păsările se duc stol.” Păsările în stol reprezintă tot ceea ce este viu și dinamic, o măsuratoare a timpului, iar plecarea lor înseamnă încremenirea întregii lumi, a universului dincolo de timp.

Plânsul dureros al plopului creşte în intensitate,fiindcă omul este conştient de trecerea timpului, de faptul că viaţa se scurge ireversibil,iar el este îngenuncheat.

   În al doilea rând, textul este o doină, deoarece are toate trăsăturile liricii populare, având caracterul anonim, oral, colectiv şi sincretic(mai multe modalități artistice).

În versuri predomină limbajul popular:,,legini,jele,nădușit.” Diminutivul,,vălurele”are  un puternic sens afectiv,exprimă trecerea liniștii dorite.

Zbuciumul codrului personificat este sugerat prin verbele de mișcare sinonime ,,legini", bate,clatin", iar repetițiile ,, vântul bate,fără ploaie,fără vânt,amărât", enumerația ,,dor și jele" ,epitetele,,cea grea,nădușit,amărât,cam domol” reliefează atât trecerea naturii într-o  altă existență, cât și trecerea neîndurătoare a timpului, ambele — motive de covârșitoare tristețe.

Adresarea directă prin vocativul,,plopule”este rostită cu tristețea omului care se vede asemenea copacului neliniștit.

Atmosfera de apăsătoare tristețe este accentuată și de muzicalitatea versurilor care prin măsura: 7 silabe, ritm trohaic,rima monorimă sau împerecheată ,unele cuvinte din rimă exprimă parcă trecerea întregii firi dincolo de timp, în veșnicie.

Limbajul popular este evidențiat în poezie prin muzicalitatea versurilor, armonia versurilor rezultă din succesiunea cadenței silabelor, din potrivirea caldă a sunetelor, din măsura adecvată trăirilor și sentimentelor exprimate.

   În concluzie, având în vedere argumentele menţionate, putem afirma că valoarea acestei creații populare este dată de lirismul ei răscolitor, de intensitatea, de sinceritatea sentimentelor exprimate,  de măiestria cu care autorul anonim știe să-și exprime tristețea apăsătoare.

compunere--Eu și lumea din jurul meu

În fiecare zi,când mă trezesc îmi pare că aud o voce ce-mi spune cu blândețe:Bine-ai venit în minunata lume a oamenilor!Privește în jurul tău-Soare. Soare arzând. Soare arzând cu toată lumi­na binecuvântată a lumii. Cerul s-a desfăcut în fâşii lungi şi albe şi s-a aşezat, odihnindu-se, aici. Un ver­de orbitor, care ţâşneşte din tot acest pământ bă­trân şi bun, se umple de flori, de păsări şi de fluturi, şi se ridică încet, spre un cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune neîntrerup­tă, o bucurie - e primăvară! 

  Iar eu mă simt fericit,că m-am trezit dintr-un vis,prin care-am trecut ca printr-un unui tunel de lu­mină.În fiecare zi îmi pare că gust pentru prima oară adevărata senzaţie a libertăţii! Mă simt uşor şi realizez că pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp... fapt care nu mi se pare deloc ne­obiş­nuit.

  Iată-mă  purtat de dansul fulgilor de nea într-o lume a ghețurilor veșnice, într-un loc magic unde veselia Crăciunului nu se stinge niciodată.

 Ajung apoi în deșert,unde  întâlnesc precum Micul Prinț diverse făpturi.Șarpele este o creatură misterioasă, cu o anumită cunoaștere despre lume și o doză bună de luciditate,care-mi spune că așa cum sunt aici singur pot fi  singur și printre oameni, acesta fiind un mare adevăr.

  Și învăț  încă  o lecție: aparențele pot fi înșelătoare;cei pe care îi considerăm slabi, pot fi de fapt puternici, iar cei care apar în ochii noștri drept puternici,s-ar putea dovedi slabi.Îl privesc pe colegul meu care întârzie mereu la prima oră, la școală.Delicat,sfios,își cere scuze,se așează în bancă cu un aer trist.Nimeni nu l-a întrebat nimic,nu i-a iscodit tristețea,doar domnul de sport a aflat totul despre el,când l- a invitat într-o sâmbătă și pe el alături de noi toți la un meci.Cu lacrimi a refuzat politicos.Trebuia să fie alături de bunicul său bolnav,singura lui ființă din familie.Din ziua aceea a avut o nouă familie-părinții noștri și noi toți colegii lui.

  Privesc în juru-mi și observ: așa e lumea!oare sunt și eu așa?

  Viața este un pustiu în care poți muri de sete.Fie te poți salva,dacă ai credință-am învățat la Religie-fie caut Fântâna-viața,nemurirea,tinerețea veșnică-îmi spune vocea blândă.

  În lumea mea,familia,prietenii ,toți din școală,mari sau mici,oamenii de pe stradă, necunoscuții,cărora le zâmbesc,iar ei mă salută ,,Bună,prietene! mă simt scăldat în iubire, bucurie, extaz şi minunare. Nu mi-aş putea imagina nicio­dată că iubirea poate fi atât de intensă.

  Îmi mai place să explorez şi să descopăr lumea din jurul meu, de aproape sau de mai departe.

Ăsta-i unul dintre motivele pentru care-mi place să merg printre oameni. E felul meu de a mă familiariza  cu mediul în care mă aflu şi, cumva, îl fac al meu, mi-l însușesc, devine parte din mine.

  Lumea din jurul meu e ca un potir cu de toate. Faptul că e pace mă bucură, creându-mi speranțe.

  Cei de-acasă îmi spun să ascult ciripitul păsărilor, să sorb picăturele de rouă ale dimineții, să privesc verdele copacilor,toate sunt unele din micile frumuseți ce mă  înconjoară zi de zi--aceasta este LUMEA din jurul meu,o lume în care mă las purtat de entuziasm

compunere--Eu și Universul

Dau la o parte poarta de abur a primăverii şi intru. Îmi trag pe mine haina de ceaţă, mă învelesc în aburii limpezi, de­vin străveziu şi umblu. Păşeşc încet pe poteca de pă­mânt și-mi cațăr privirea spre vârful bradului ce mă ascunde de ochii curioși . Pământul de sub tăl­pile mele freamătă, sunt mii de ani de istorie înăun­tru, care se cer scoşi afară. Dar nu, n-o să fiu eu acela care să dezgroape tainele unui pământ care freamătă. Nu acum.... Eu sunt doar un om învelit în ceaţă, care a intrat pe o poartă nevăzută şi păşeşte încet, de-a lungul copacilor bătrâni ce se pleacă,salutându-mă.  În jur, până-n infinit, totul e verde şi întins, sub fundalul fără pată al cerului de primăvară.. Soare. Aerul stă.Apoi mă înalț spre adâncurile cerului.

Ştiam prea bine că doar acolo, printre constelaţii şi stele încremenite în timp, neliniștile dispar. Doar acolo, printre comete, roiuri de stele şi sori multi­co­lori, pot descoperi că neantul de fapt nu există. Exis­tă doar lumina şi întu­ne­ricul. Există vămile cerului şi energiile necreate ale lui Dumnezeu, deopotrivă cu bucuria de a înţele­ge că niciodată nu sunt singur şi rătăcit. Că sunt o fă­râmă dintr-un univers imens, fără hotare. Un univers deplin conştient că, fără prezenţa mea minusculă şi ne­sem­nificativă, ar fi infinit mai sărac, mai monoton şi mai lipsit de culoare. Un uni­vers rece şi perfect. Eu știu că m-am născut cu universul în mine, așa îmi explic de ce pot înțelege lumea din jur, de ce mi-o pot însuși. 

Când vine primăvara, nu mai există timp, tristețe, nimic! În fiecare an, la sfârșitul lui martie- începutul lui aprilie, când înmuguresc pomii, în mine se rupe un arc și-atunci mă simt exact ca mugurele care plesnește. Primăvara mă simt dintr-odată năpădit de o bucurie inexplicabilă, vreau parcă să iau în mine cât mai mult din acest peisaj,iar universul meu e acesta...oamenii,copacii,cerul... acolo unde sunt  se află lumea întreagă....

compunere---Îngerul primăverii

 Odată cu solstițiu de primăvară observ mai bine  tot ce mă-nconjoară:ruji înfloriţi, oamenii, păsările şi puzderiile de gâze, toate legate cu firele de lumină care coboa­ră din cer. Pământul devine un tărâm magic, în a cărui pace şi fru­museţe îi place şi Lui Dumnezeu să se plimbe, cu­prins de nostalgia Începutului...
Stau întins, pe pământ, şi deasupra mea stră­lucesc bulgării mari şi albi ai florilor de măr. Un alb intens şi pur, amestecat prin verdele crud al frun­zelor. Fun­dalul e albastrul limpede al cerului de pri­măvară. Un vânt uşor mişcă crengile şi peste mine încep să cadă petale grele, trase în jos de parfumul lor.

Pă­mântul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriţi. Din nou, aşa cum se întâmplă să simt în astfel de locuri, nu mă mai tem de nimeni și nimic...frica pare ceva fi­resc şi banal. Simt sub palme iarba moale şi frage­dă. Să-mi trec degetele prin firele ei poate fi ritualul întoarcerii la copilărie.Totul este încon­jurat de marea albă a pomilor înfloriţi. Până şi spinii au înflorit şi aşază străfulgerări albăstrii pe verdele ce mă-nconjoară.Pe ramuri rândunelele zburdă, par că se joacă tot timpul, sunt prea vesele, berzele abia sosite sunt foarte serioase, sobre, se mișcă încet asemenea cavalerilor într-o sală de bal.

Și-atunci în pacea zilei mă întreb:  oare să fie un înger care vine, şi pe unde trece, se deschid florile?

              Vă doresc ca

                              în lumina albă a zilei

                                             și în tăcerea nopților

                        să fiți ocrotiți de îngeri.....

o SCRISOARE pentru oameni....

      Părintele Iosif, Arhiepiscop și Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale                                   Meridionale:

,,Dincolo de panică și frică, de nebunia cumpărăturilor făcute fără rost, de glumele uneori nesărate, ce vin tot dintr-o teamă ascunsă, dincolo de toate astea, s-a făcut liniște. Liniștea de care umanitatea nu a mai avut parte de foarte mulți ani, poate prea mulți să fie spre binele nostru.

Este afară o liniște teribilă, în toată lumea asta. Oamenii s-au oprit în loc în nebunia care s-a numit impropriu: Viață!

   Abia acum ar trebui să înțelegem că ceea ce am trăit, până a început pandemia, nu era viața noastră. Fiecare dintre noi alerga după ceva, după cineva și mai ales după putere și bani. Că banii conferă putere sau puterea conferă bani, nici nu mai are importanță.

Important e că omenirea asta continuă, omenirea călca peste orice și peste oricine. Omenirea și-a vândut sufletul, a uitat să iubească, să zâmbească, să dea dovadă de empatie, toleranță, înțelegere și mai ales iertare. Doar că a venit o secundă în viața noastră în care suntem nevoiți să ne izolăm. Izolarea nu e un lucru rău. Vom avea o vreme să ne împrietenim din nou cu noi, cu oamenii la care ținem, cu familiile noastre, cu sufletele noastre. Dumnezeu, divinitatea, Universul sau cum vreți voi să-i spunem nu face nimic la întâmplare. Din toată nebunia asta, vor apărea și lucruri bune, poate mărețe.

  Moare o lume pentru ca alta să se nască! Suntem obligați să o facem. Dacă nu vom avea tăria să renaștem, vom fi obligați într-un fel sau altul, importantă este întrebarea, nu răspunsul: De ce se întâmplă acest lucru pentru noi toți?

  Dacă ne uităm afară, ghioceii, iarba, copacii, păsările, animăluțele își văd de viața lor, neatinse. Pentru întregul pământ viața merge mai departe, după rânduiala Domnului, doar că pentru oameni, totul s-a năruit. La întrebarea: DE CE? vom avea răspunsul când totul se va termina. Putem doar să sperăm că totul se va termina cu bine. Când noi, oamenii, ne credem Dumnezei, Dumnezeu alege un virus, ceva care nu se vede să ne arate tuturor, nouă, măsura. Să înțelegem că vine o vreme pentru toate. Sănătate multă și izolare întru luminare!"

echinocțiu....

De astăzi, 20 martie, putem spune că primăvara a venit în calendar. Din punct de vedere astrologic, anume din această zi este considerat începutul primăverii pentru că Soarele trece prin punctul de intersecție a elipticii cu ecuatorul ceresc, ceea ce face ca ziua să fie egală cu noaptea în orice colț al planetei.

(Cuvântul „echinocţiu” provine din limba franceză – équinoxe – care înseamnă din latinescul aequinoctium, format din aequus – „egal” şi nox, noctis – „noapte”.)

cadou....

Celor ce stau acasă vrând-nevrând!!!!!!!!!elevilor și profesorilor,părinți doritori....  le ofer materialele de pe blogul meu ca un CADOU, 

 pentru  a le trece timpul mai ușor....

             !!!!!!!!  citiți-le,  inspirați-vă, copiați-le  !!!!!!!!!

                    (dacă v-au plăcut și le socotiți necesare)

                                    Acasă este locul unde nu  te simţi niciodată singur.

                                                       Zâmbeşte, eşti acasă!                                  

compunere--Au înflorit merii

Anul acesta primăvara a venit mai devreme,s-a grăbit,poate pentru că s-a certat undeva acolo sus,sus cu Iarna. Acum în martie e cald, e prea cald pentru începutul de primăvară şi, totuşi, natura are un alt ritm. Merg într-o livadă de pomi condus de bunicul care a fost invitat de un prieten. Ajung lângă un măr și deodată vreau să-l îmbrăţişez,e plin de bobiţe mici şi roşii, ca atins de o roșeață timidă. Sunt mugurii ce vor naşte flori, ce vor naşte fructe.

  Peste noapte, în liniştea mân­tuitoare de aici, bobocii i se transformă în fiecare primăvară în flori.

O floare, una singură, s-a deschis stin­gheră, în semn de bun venit  şi cerul o luminează vesel,apoi altele și altele. Dimineaţa devreme, soarele se încâl­ceşte-n flo­rile aburoase şi parfumate.

Primăvara a întins pătură verde peste întreaga livadă.Pomii înfloriți ca o broderie albă  de o indescrip­ti­bilă fineţe accen­tuea­ză suav nuanţele proas­pete ale timpului.  Merii în­flo­riţi parcă  întru­chipează per­sonaje desprinse direct din filme.

Mărul de lângă mine are coroana rotată cu care atinge pământul şi, aşa albă cum e, pare rochia unei prințese.  Ceva mai încolo, un alt copac e plăpând şi are doar o creangă înflorită, asemenea u­nei domniţe ieşite la plimbare, adăpostită sub o umbreluţă de dantelă.  Trăiesc sentimente de taină şi de sfială,iar când vine de departe un vânt şi trece prin crengi e ca şi cum copacii ar primi veşti tainice;mă întreb de ce nu pot pătrunde înțelesul lor... pentru că vine de undeva de sus? Bunicul îmi spune că vântul aduce veşti din cer,iar atunci  când un copac foşneşte, prin frunzele lui vorbeşte Dumnezeu. Sunt atent la cum foşneşte o frunză, cum se deschide o floa­re, cum tremură un fir de iarbă.

Și așa trece ziua, la ceas de seară, soarele care apunea îmi îmbrăţişează mărul într-o lumină nepământeană.

compunere--O vizită în locuri de poveste

Pentru că-mi mai plac poveștile,într-o seară bunicul mi-a povestit cum demult, pe când puricele se potcovea cu nouăzeci de ocale la un picior și tot sărea până la cer, un neam de uriași blajini a hotărât să pună bazele unei țări minunate cum nu s-a mai văzut alta. Regele lor, pe nume Anu, a coborât ochii spre pământ și a ales locul cel mai pur și mai încărcat de viață și energie pe care l-a găsit. Aici a hotărât să ridice o cetate construită din piatră topită, cu ziduri înalte până la ceruri, cu izvoare de apă vie din care să se adape locuitorii mândrei așezări și cu un cer albastru,albastru.Un soare strălucitor lumina viața uriașilor zi și noapte, nemișcat și falnic, deasupra punctului celui mai înalt al zidurilor. Mândra cetate era locuită de uriașii cei buni care ajutau toate ființele pământului să se vindece cu ajutorul apelor miraculoase ale regelui Anu. Într-o bună zi, cerul cel incredibil de albastru s-a întunecat la apariția unor care de foc venite,spre a distruge țara mândrului Anu. Multe zile și nopți au asediat cetatea, până când, într-o tristă zi, au reușit să doboare soarele cel veșnic al cetății, iar, când acesta s-a prăbușit, pământul s-a cutremurat din adâncuri. Mare prăpăd s-a abătut asupra lumii, jerbe de foc au pustiit totul în cale, iarba nu a mai crescut, păsările nu au mai cântat, iar fiarele au fugit rănite și speriate în toate colțurile lumii. Praful, tăcerea și mileniile s-au așternut asupra Țării Luanei.

Bunicul care este un om înțelept răspunde ochilor mei mirați,spunându-mi că timpul vindecă totul, așa că într-o bună zi, iarba a început să crească, fiarele s-au întors în căutarea apei vii, păsările au început să cânte peste zidurile prăbușite ale cetății mărețului rege. Cetatea își continua viața tăcută și nemișcată peste civilizații, popoare, culturi, războaie, naștere, viață, moarte, venetici și dezastre. Zidurile ei încep să fie îngropate, uitate, pierdute, mâncate de negura vremurilor….până într-o zi când a apărut o mică biserică și, pentru a fi în siguranță,oamenii au făcut un tunel care duce departe până spre un vârf din Bucegi.

  Ascultam și,ca să nu-l supăr pe bunicul,aprobam,privind ironic spre geamul întunecat.Și dintr-odată aud glasul mamei care ne propune să mergem în acele locuri.Nu!ce să văd? niște pietre,poate acolo nu am wi-fi,poate Max,câinele meu,nu vrea să meargă,de ce să hoinăresc prin coclauri?

  Eh! plecăm a doua zi! Max a vrut să meargă,tata a fost de acord,dar va rămâne la mașină să-și termine un proiect,așa că vom colinda eu,bunicul,mama și Max.

 Iată Buzăul, poate fi descris ca o Românie în miniatură, deoarece are toate formele de relief, asemenea ţării noastre.!iată bisericuța din poveste. Urcăm un deal abrupt, chiar deasupra bisericuței și dăm peste o minune a locului TRONUL URIAȘILOR,dar bunicul ne spune că este,, Scaunul lui Dumnezeu”. Mă așez pe el și simt că sunt pătruns de o energie.... Apoi trecem pe lângă o formațiune stâncoasă pe care bunicul,râzând,o numește ,,Scara către stele”și mă îndeamnă să privesc cerul albastru printr-o crăpătura foarte interesantă în piatră.Da!e adevărat! Mama îmi spune că energii ciudate și puternice parcă curg spre ființa ei,iar eu rămân pentru o clipă  sub cerul săpat în piatra de deasupra.Oare aici se simte existența unui portal de trecere sau a unui vortex energetic puternic,așa cum am învățat la fizică?-mă minunez de neologismele exprimate!!!

La un moment dat bunicul îmi arată niște megaliți tăiați în muchii perfecte(blocuri de piatră) și am început să mă cațăr pe ei,urmat de Max,mi se pare mie sau Max e mai vioi,mai nebunatic decât de obicei????  Priveliștea de sus este splendidă. O vale incredibil de verde, un cer dureros de albastru, vântul prin păr, megaliții uriașilor care ne serveau drept dulce loc de popas, nu am cuvinte, pentru a descrie senzația trăită. Undeva în apropiere, bunicul ne arată o piatră prăbușită, cu o scriere misterioasă . În apropiere, o altă piatră cu inscripții- este dovada clară a faptului că acest loc nu este creat de natură și totuși ce litere sunt acestea,de unde vin??? Ne-am încărcat cu cea mai pură energie și toată oboseala drumului a trecut ca prin farmec. Nimeni nu ar fi vrut să mai plece de acolo. Simțeam chemarea,freamătul adâncului pământului. Se lăsa seara. Soarele se pregătea să apună peste munții din zare, iar noi mai aveam cale lungă de coborât prin pădurea întunecoasă până la mașini. A trebuit să renunțăm la întâlnirea cu ,,uriașii” și am mers voinicește la pas. Drumul era lin și ocolea absolut toate zonele periculoase pe care am urcat. Parcă ne-ar fi împins o mână nevăzută și ne-ar fi protejat cu mare dragoste.

 Soarele nu mai cădea de pe cer și se încăpățâna să ne lumineze calea prin pădure.

  Când am ajuns la mașină,tata tot scria și desena,iar eu i-am spus că TREBUIE sa ajungă și el acolo și să încerce trăiri deosebite,iar bunicul a adăugat că  vom reveni,pentru că străbunii cu misterele lor ne așteaptă, istoria adevărată  strigă din pământ și nu mai vrea să stea îngropată,trebuie să iasă la lumină!

Poezia--,,Trenul fantomă” de Radu Stanca

,,De cȃtva timp, la miezul nopții-n garǎ,
Sosește-un tren dar nimenea nu știe
De unde și din ce cǎlǎtorie,

...Fireascǎ, nefireascǎ, se coboarǎ.

Apare-ncet, prin cețuri sublunare,
Și intrǎ, rȃmǎ leneșǎ ȋn stație,
Spre ce necunoscutǎ destinație
Se-ndreaptǎ e un semn de ȋntrebare.

Stǎ cȃte-un ceas și uneori chiar douǎ
Pe-aceeași linie moartǎ, neumblatǎ.
La geamurile lui nu se-aratǎ
Nici o figurǎ veche sau mai nouǎ.

Și totuși din vagoanele lui stranii
Se-aud cȃnd te apropii, voci tǎcute,
Parcǎ s-ar frȃnge-ntr-una alǎute,
Parcǎ s-ar tot atinge niște cranii.

Ȋn fațǎ, palid, pe locomotivǎ,
Stǎ mașinistul, ca un ȋnger rece,
Cu mȃna-ntinsǎ-așteaptǎ - ca sǎ plece –
Semnalul unui fulger ȋn derivǎ.

Și nici un cǎlǎtor de prin vagoane
Nu se dǎ jos vreodatǎ-n gara noastrǎ.
Pare adus de-o negurǎ albastrǎ
Ce-i ȋnvelește coșuri, uși, tampoane.

Iar, cȃnd, urnit din marea lui tǎcere,
Se pune iarǎși tainic ȋn mișcare,
Nu uruie, scrȃșnind din roți sau fiare,
Ci cȃntǎ – lent, o muzicǎ de sfere.

Ce poate fi cu trenul ǎsta oare,
Domnule șef, de nimeni nu-ndrǎznește,
Ȋndatǎ ce din beznǎ se ivește,
Sǎ-i controleze actele stelare?

Ce poate fi cu el de-oricȃnd se-aratǎ
Ne-nfiorǎm cu toți din cale-afarǎ
Și nu-ndrǎznim tot timpul cȃt stǎ-n garǎ
Sǎ ne uitǎm la el mǎcar o datǎ

Sau sǎ urcǎm prin ușile lui scunde
Ȋntr-un vagon din cele treisprezece?
Ni-e teamǎ, poate, nu cumva sǎ plece
Și sǎ ne ducǎ cine știe unde…?"

 Baladele lui Radu Stanca oferă povestea întâmplării,a evenimentului la cea mai înaltă tensiune . Poetul a avut o predilecție pentru balade,a inventat o lume,decoruri simbolice, ciudată,probabil tabloul este o halucinație,o vedenie a poetului.

Tema centrală a poeziei,,Trenul fantomă”pare să fie cea a morţii şi decorul deseori provoacă sentimentul  tulburător al morții.Trenul este o metaforă, este plecarea,ultima îmbarcare, reprezintă ocazia unei călătorii,a ultimei destinații.Cuvintele poeziei sunt metafore prin care este exprimată călătoria spre moarte.

Mesajul textului este profund, pentru că pune în lumină perspectiva eului poetic asupra vieții, prin intermediul unei metafore :moartea-călătorie, realizată prin imaginea trenului-nălucă, un cortegiu  funerar,când la miezul noptii, din vreme în vreme sosește un tren bizar,care poate fi rezultatul gândurilor omului ce se va îndrepta către moarte.
Apariția trenului este o enigmă,așa cum este și moartea,nimeni nu știe de unde vine și unde pleacă; totuși el apare mereu prin „cețuri sublunare",decor al aburilor ce-nconjoară ființa , acoperită de-o „negură albastră".Timpul nopții este poarta spre eternitate,când dispar granițele dintre lumea reală și cea a misterelor,stăpânită de forțe malefice.Călătoria ,,firească,nefirească”este căutarea drumului morții în abisul existenței, al cărui sfârșit va fi aflat în decorul spectacolului dat de umbrele funerare.
Mișcarea lentă a trenului, tăcerea, necunoașterea, toate sunt motive de îngrijorare, de teamă: ,,Apare-ncet, prin cețuri sublunare,

                Și intrǎ, rȃmǎ leneșǎ ȋn stație”.

În iluzia închegată, trenul-fantomă zăbovește pe,,o linie moartă”-loc al așteptării venirii vreunui suflet.

Absența călătorilor este suplinită de voci tăcute care sperie ,intuind că sunt șoapte ale morților,iar ușoarele zgomote par întâlniri întâmplătoare ale craniilor.Nedumerirea celui ce poate privi un astfel de convoi al umbrelor este exprimată prin adresarea directă către ,,Domnul Șef”al sufletelor  astrale, siderale. Mașinistul,,palid”este un Înger al morții,Călăuza, care poartă sufletele,așteptând un semnal-fulgerul rătăcit-care lasă o urmă ce rămâne întipărită pe omul lovit de el. Plecarea trenului este lentă, fără zgomot la fel ca dispariția ființei din viață:

                  ,, Nu uruie, scrȃșnind din roți sau fiare,
                    Ci cȃntǎ – lent, o muzicǎ de sfere.” –muzica fascinantă este armonia sferelor cerești: soarele, luna, planetele care prin sunetele celeste influențează ființa umană,ducând-o spre infinit.

Ultimele trei strofe sunt interogații retorice menite să exprime curiozitatea și teama oamenilor care văd acest tren al morții apărut din neant .Cele treisprezece vagoane numesc cercul vieții care se închide, pentru a putea desena alt cerc, anunță încheierea unui ciclului care nu mai are nicio rațiune să continue, iar după încheiere, vine golul, căderea liberă, haosul. În ultimele versuri eul poetic încearcă a-și explica frica inspirată de moarte,sporind tensiunea lirică și caracterul meditativ :

                    ,, Ni-e teamǎ, poate, nu cumva sǎ plece

                       Și sǎ ne ducǎ cine știe unde…? ”

Poezia transmite prin metafore ample teama de sfârșit,de moarte:un peisaj străjuit de,,cețuri sublunare”,neguri ce-ntunecă lumina,este intrarea în beznă;,,linie moartă,neumblată”,loc pustiu, fără viață;,,înger rece”,purtătorul sufletelor spre un sfârșit;,,muzica de sfere”, sunetele celeste imperceptibile urechii umane,ce conduc sufletele spre infinitul ceresc;,,ușile scunde”sunt porțile de trecere ,vămile prin care sufletele plecate își aleg calea spre lumină sau spre întuneric;,,treisprezece” simbolizează distrugerea perfecțiunii și a spiritului,trenul cu  treisprezece vagoane trece întotdeauna dincolo de viață.  Trenul este asemenea unei bărci care  duce sufletele celor plecați dintre vii spre lumea morţii,a neantului.

Draga mea mamă,

                                                                           Draga mea mamă,

  Simt primăvara invadându-mi simțurile și,ca de obicei,gândurile mele se îndreaptă către tine.

  Mă gândesc că sunt câteva clipe de când nu ți-am spus : te iubesc!

  Dar, odată cu primăvara albastră de flori, am găsit un mod de a-ți spune:te iubesc!

  Nu este doar iubire,ci este recunoștință,tandrețe și dulceață.  

  Tu ești aceea care mi-ai fost alături din primele clipe,tu și mama ta –bunica mea,care te-a privit cu lacrimi în ochi, când

  i-ai spus:-Mamă,și eu acum sunt mamă!

  Aș dori să vă am mereu alături,nu mă pot despărți de una privind-o pe cealaltă în ochi cu seninătate și… mă gândesc cât    de mult îți datorez pentru sărutul prin care mi-ai spus cine sunt,când mi-ai dat cadoul suprem: iubirea de-o viață,care apare mereu și mereu în ochii tăi.

  Datorită ție lumea mea este purtată de vântul norocului și de parfumul îmbrățișărilor tale.

                                                  Te iubesc!!!

  Ziua ta,mamă,înseamnă mai mult decât această zi fericită și-n cuvintele mele stau multe înțelesuri,pe care cred că acum   nu voi apuca să-ți le spun toate.

  Dar fiecare privire și respirație a mea înseamnă că te iubesc pe tine mai întâi,apoi că-ți mulțumesc,pentru că m-ai adus pe lume.

  Fiecare gest și cuvânt  al meu este viață și lumină,mă gândesc  la fericirea ta în acestă zi,când vreau să-ți alung umbrele din ochi,să-ți șterg lacrimile,să-ți sărut mâinile și să te rog:

                                                                                                       nu pleca niciodată,nu pot să respir fără tine!

Mama

                                       
                                         Mama

  este cel dintâi gângurit al meu,când am deschis ochii în Lume,

  este zâmbet și lacrimă și suflet asupra mea,celui care va deveni om,

  este ochiul neliniștit așteptându-mă să apar,

  este mângâiere și alinare, când sunt necăjit,

  este sprijin la nevoie,

  este chiot de izbândă,

  este speranța,

                           este Viața!

                Oare poți da o definiție cuvântului: mama?

                                                                               sufletului ei,

                                                                               chipului ei?

Asemenea poeților care au închinat ode și cuvinte nemuritoare mamelor,

    eu voi închina mamei mele câteva cuvinte,pentru ca descriind-o s-o cunoască și cei din jurul meu:

           mama mea este ca o floare albă care-și dăruiește zâmbetul și gândul bun la cea dintâi atingere;

                                este un cântec cu limpezimi de cer în care se reflectă parfumul unui buchet de liliac;

                               este privirea plină de iubire;

                               cu mâinile ca de porțelan,cu fruntea-naltă luminată de-al iubirii dulce nimb,cu glasul ca un tril viu de ciocârlie,cu ochii limpezi ca strălucirea picăturilor de rouă pe care soarele nu îndrăznește să le usuce,

(poate de aceea ochii ei au scânteieri de aștiri)

                              cu degetele ce alunecă asemenea izvoarelor,cu inima deschisă ca macii în mijlocul spicelor                                                                                                                                                         aurii,

                              cu vorbe de alint ca lumina ce răzbate de sub un nor;

  Este frumoasă ca o dimineață senină,liniștită de primăvară!

     ,,Mamă frumoasă și bună ca un fir de floare sub lună

                rămâi veselă și tânără,

                Fii iubitoare și duioasă,

                Fii,vieții mele,mângâiere!

                       Primește darul meu:cuvintele acestea și o creangă albă de cireș!

Elogiul mamei

                              Elogiul  mamei

  Nimic nu este mai gingaș și nimic mai tare decât dragostea de mamă.

  Inima mamei este un abis unde vom găsi tot timpul iertare.

  Nu există dragoste ca aceea a mamei și nicio legătura mai strânsă cu pământul.

                       Mamele sunt luna

                      care luminează pământul

                      deasupra disperării noastre negre,

                      ca atunci când suntem îndurerați

                      să știm că cineva ne veghează.

  Mamele sunt soarele care strălucește pentru viața cerului nostru interior,ca să știm că suntem iubiți și să nu ne întrebăm de ce…..

  Mulțumim mamei,pentru că ne iubește cu o dragoste ce nu poate fi măsurată în cuvinte…

  O dragoste de mamă este pentru veșnicie puternică și nu se schimbă niciodată…

  Dragostea unei mame determină felul în care îi vom iubi pe ceilalți și chiar pe noi înșine.

  Ziua mamei este în fiecare zi,înseamnă mai mult decât o zi fericită.

  În aceste cuvinte stau multe înțelesuri pe care nu știm cum să le spunem niciodată.

  Când zilele sale se apropie de sfârșit,dragostea mamei continuă totuși să trăiască de-a lungul multor generații.

                          Dumnezeu le binecuvântează pe toate mamele…

                                     Mulțumim mamei,pentru că ne iubește cu o dragoste ce nu poate fi măsurată în cuvinte!

compunere--Sărbătorile primăverii

                   Martie!!!vremea se face frumoasă...se întorc rândunicile,cocorii,vâslind sub soare...un flutur se-anină de-un fir de lumină...soarele-nflorește pământul și-i șoptește:
                                              ,,Bucură-te!Martie –Încolțitorul e aici!!!

   Într-o seară de iarnă,când doar Luceafărul lumina cerul înghețat,am aflat o poveste despre timpul când seva primăverii a început să tulbure liniștea firii,iar Soarele – sătul de atâta iernat, a încercat să fugă spre miază-zi, spre căldură. Și, ca să poată evada pe poarta cerului, a pus câte o babă pe cei nouă cai ai caleștii sale, știind că acestea vor goni caii, de o să scoată sufletele din ei. Trecură astfel ca vântul de poarta Raiului, unde păzitorul ei – Sân Toader, înghețat de frigul iernii, a băgat de seamă prea târziu ce s-a întâmplat. Speriat, el a fugit în grajdurile cerului, a luat nouă bidivii puternici, a pus nouă moși să-i încalece și a pornit în urmărirea Soarelui. Au căutat ei opt zile, dar i-au pierdut urma – căci babele mânau caii, de se zdruncina cerul, lăsând să cadă pe Pământ ninsoare și viscol – prăpăd, iar moșii, mai blânzi și mai domoli, nu se puteau pune cu ele… A noua zi însă, moșul Alexe i-a dat de urmă, și împreună cu ceilalți moși, au pornit să-i prindă pentru a-i obliga să meargă pe drumul lui ceresc, lăsat de Dumnezeu. Și-n ziua când au găsit Soarele, Pământul cu vietățile lui s-a trezit la viață. ,, de aceea de la zilele Babei Dochia, cea mai strașnică babă, sunt nouă zile până la Sân Toader și de la Sân Toader – nouă zile până la Alexe – omul lui Dumnezeu și de la Alexe – nouă zile până la Buna-Vestire”.

   Pe geamul brumat o mână nevăzută îmi desenează un ghiocel prins între două fire împletite.:unul alb și unul roșu. Firul mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile, a fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul anului. Nu întâmplător Babele sunt în număr de 9, o cifră magică. Cea mai capricioasă dintre Babe este Baba Dochia, care stă la cumpăna dintre iarnă și vară. Vremea capricioasă din această perioadă este pusă pe seama caracterului Babei Dochia,dacă se încălzește treptat se spune că ,,Baba Dochia își leapădă cojoacele”. Fiecare cojoc este luat de celelalte babe numite după zilele săptămânii: Lunica, Martica, Marcuriana, Joița, Virița, Sitița și Domnica. Primele trei zile ale lui martie se mai numesc ,,baba de primăvară”-1 martie, ,,baba de vară” -2 martie și ,,baba de toamnă”-3 martie și așa cum vor fi aceste zile, așa vor fi și cele trei anotimpuri.

  Deodată cerul este străbătut de o herghelie formată din opt cai cu chip de flăcăi, care aveau coada ascunsă în ițari și copitele ascunse în opinci,era Sfântul Toader,o divinitate agrară cu însușiri de cal năzdrăvan, paznicul ceresc al Soarelui.Nu-l văd pe Alexie care nu a putut rezista curiozității de a desface cufărul dat de Dumnezeu,unde erau închise insectele ce supărau oamenii și l-a deschis, astfel încât toate s-au răspândit din nou pe Pământ. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc și pedepsit să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate. Ascum se întoarc berzele și cocostârcii.

   Și iată ceasul vechi,,cu un cuc”care anunță ora de culcare,iar bunica îmi spune că în curând vom urmări primele păsări călătoare, iar ziua de 25 martie se numește ,,Ziua cucului”, coincide cu sărbătoarea Buna- Vestire, zi în care Maica Domnului a fost vestită, prin Arhanghelul Gavril, că va naște pe Fiul Domnului, Iisus Hristos..

Ea,Maria,a fost mama îndurerată ce și-a privit neputincioasă Fiul răstignit și de atunci fiecare MAMĂ a înțeles că o dragoste de mamă este, pentru veșnicie,puternică și nu se schimbă niciodată…că dragostea mamei strălucește.Sărbătoarea de 8 Martie este a tuturor mamelor.

     Dumnezeu binecuvântează aceste ființe care-au dorit să devină mame…

             pentru lacrimile,durerile,bucuriile,speranțele,

                     spaimele,împlinirile,fericirile,zâmbetele lor....

În grădinuța casei noastre au înflorit zambilele,narcisele,lalelele,iar salcia de lângă gard stă plecat,parcă plângând.Acum aflu  de ce se sfințesc ramuri de salcie în ziua de Florii. Maica Domnului, vrând să-și vadă Fiul ce tocmai fusese răstignit, nu a putut să-și continue drumul din cauză că o apă mare i s-a ivit în cale. S-a rugat de toate buruienile s-o treacă apa, însă doar salcia a fost cea care a ajutat-o. Astfel, Maica Domnului a binecuvântat salcia ca oamenii să o ducă la biserică, iar preoții să o slujească.

Duminica Floriilor sau Intrarea Domnului în Ierusalim este cea mai mare sărbătoare din Postul Mare și amintește de intrarea triumfală a Mântuitorului în cetatea Ierusalimului, a doua zi după ce L-a înviat pe Lazăr.  Oamenii, auzind de venirea lui Iisus, au luat ramuri de finic și au ieșit bucuroși în întâmpinarea Lui, strigând: ,,Osana întru Cel de Sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”.

Abia aștept să se apropie sfintele sărbători de Paște,când în săptămâna mare se vopsesc ouălele,simbolul Învierii lui Hristos:,, De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate întru aducerea-aminte de răstignirea Mea, după cum am făcut și Eu astăzi”.

De Paște oamenii  rostesc binecunoscuta formulă: ,,Hristos a Înviat”, la care se răspunde  cu: ,,Adevărat a Înviat”. Oul roșu de Paște are puteri miraculoase, de vindecare și de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumusețe, vigoare și spor.

La 40 de zile de la Înviere,se sărbătorește Înălțarea Domnului Isus Hristos la ceruri. Ziua Înălțării Domnului mai poartă și numele de „Ziua Eroilor”.

   Acestea sunt sărbătorile primăverii,așa cum le-am învățat de-acasă!

Simt parcă picătura de bucu­rie căzută din cer,cum totul se împodobește în verde şi alb, în parfum de flori şi în triluri de păsări.Urmăresc cum, îmbătat de viaţă, flu­turele zboară din floare în floare, și-mi spun că e primul fluture pe care îl văd primăvara asta.

 Ne salutăm şi fiecare pleacă pe drumul lui, să se bucure cum ştie de primăvară!!!!!!!!!!!

 

pastelul,,Sfârșitul iernii”de Vasile Alecsandri-gen liric

    

,,S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.

Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute șopotind,
Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.

O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde!
În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,
Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.

Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare,
După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!”

Pastelul este o operă lirică în versuri în care este descris un tablou din natură. Poetul își exprimă emoțiile, sentimentele în fața tabloului descris. Pastelul este creat în culori calde, care emană gingășie, delicatețe, finețe.Vasile Alecsandri a introdus în literatura română termenul de,, pastel” și a publicat un ciclu de poezii intitulat,,Pasteluri”. În aceste poezii, autorul descrie anotimpurile, muncile agricole, însă, dintre toate anotimpurile, iarna l-a impresionat cel mai mult. În acest ciclu de poezii, Vasile Alecsandri descrie un calendar în versuri al anotimpurilor.

                            Trăsăturile definitorii ale pastelului sunt:

-prezența eului liric contemplator, prezență realizată prin verbe, pronume personale ( eu, mie, imi, mi, mă, m, noi, nouă, ne, ni) și adjective pronominale posesive ( meu, mea, mei, mele, nostru, noastră, noștri, noastre) la persoana I, numărul singular și sau plural.

-adresarea directă prin verbe, pronume personale ( tu, ție, îți, ți, voi, vă, v), adjective pronume personale ( tău, ta, tăi, tale, vostru, voastră, voștri, voastre) la persoana a II-a, numarul singular și sau plural.

-descrierea tip tablou  cu caracter subiectiv, ca mod de expunere predominant.

-prezența imaginilor artistice exemplificare cu ajutorul figurilor de stil. Eul liric contemplator își exprimă sentimentele de iubire, melancolie, nostalgie, recunoștință,cu ajutorul figurilor de stil, care, împreună cu imaginile artistice, oferă expresivitate textului.

-prezența, la nivel morfologic, a grupului nominal ( adjectiv plus substantiv ,,umedul pământ” , substantiv plus prepoziție plus substantiv ,,fir de iarbă”.)

Poezia ,,Sfârşitul iernii”, de Vasile Alecsandri, face parte din seria de pasteluri, publicate în revista Convorbiri literare în anii 1867-1868.

În literatură, preluat de poetul român Vasile Alecsandri, termenul ,,pastel”  desemnează o poezie cu conținut liric, în care se zugrăvește un tablou din natură.

Din punct de vedere compozițional poezia ,,Sfârșitul iernii” este alcătuită din patru catrene-strofe din patru versuri.

Tema poeziei este natura reînviată care compune tabloul fantastic al finalului iernii,iar atitudinea poetică este admirația față de Renașterea naturii.

Titlul poeziei arată momentul optim al transformării naturii sub influența binefăcătoare a soarelui.

De-a lungul întregului text se poate observa că între elementele aparținând naturii cosmice:lumina ,,soarelui dulce” și elementele naturii terestre apare o legătură permanentă, deoarece elementele cosmice determină transformări în momentul sfârșitului de iarnă.

                 Fiind un pastel, modul de expunere predominant este descrierea.

 Pastelul se constituie într-un adevărat spectacol al naturii, care provoacă eului liric,celui ce privește, trăiri profunde de admirație, de încântare, duse pană la extaz,urmărind tabloul sfârșitului de iarnă.

      În primul rând, principalul mod de expunere este descrierea,iar textul este liric,exprimând direct emoțiile eului liric. Poezia prezintă, prin intermediul imaginilor vizuale, spațiul exterior-câmpia,nesfârșitul terestru -asemenea unei ființe ce-și trimite suflarea ușoară din adâncuri,este deșteptarea după somnul lung din iarnă.  Încă din primele versuri,poetul repetă cuvintele:,,s-a dus,

 s-au dus”cu plăcerea de a observa dispariția zăpezii,a zilelor schimbătoare ale,,babei”-regrete și speranțe-a nopților de mister.Blândețea vântului de  primăvară croiește,,cărări”,drumuri zvântate,curate pe pământul umed,reavăn ce mai păstrează amintirea iernii.Lumina caldă aduce adevărul,speranța în,,inimi” acea vibrație fină și discretă care este începutul freamătului sacru în natură.În atmosfera nouă,caldă zăpada se refugiază într-un gol al pământului,o prăpastie.Timpul reînnoirii aleargă,,iute”asemenea,,păraielor”,murmurând plăcut,iar,,mugurii”ca niște ochi curioși se desfac spre lumină.Strigătul poetului,,o,Doamne! este plin de bucurie,mulțumire pentru clipa în care renaşterea,învierea și speranța aduse de zborul fluturelui transformă natura.În schimbarea anotimpului, firul de iarbă reprezintă acel ceva infinit de mic,dar a cărui putere este totuși imensă,este viața fără de moarte,iar înălțarea,,gândăcelului”este drumul spre soare,spre lumină.Poetul culege simbolurile primăverii,ale învierii,enumerându-le: firul de iarbă,raza soarelui,gândăcelul,fluturele,clopoțelul unei flori și le adaugă sufletului său,,uimit”-impresionat,emoționat de împlinirea dorului,,nemărginit”,deplin de a trăi fericirea Începutului sub semnul Soarelui,al Căldurii,al Vieții.

      În al doilea rând, eul liric contemplativ urmărește cu delicatețe mișcările ușoare din natură într-un început al primăverii, creând imagini vizual-auditive. Astfel, imaginea vizuală a aburilor- suflări ușoare ale vântului de primăvară,a cărărilor-drumuri zvântate-punți ce duc spre o lume renăscută,a luminii-semn al vieții,al apei,al vietăților mici,al soarelui-izvorul luminii,al căldurii,al vieții, elementele naturii se însufleţesc palpitând fiorul unei vieţi tainice, de emoţia ce a cuprins întreaga natură în aşteptarea primăverii.   Epitetele adjectivale:,,albă,caldă,galbin,verde,dulce”completează peisajul de basm descris, un spaţiu plin de vibraţii luminoase şi  muzicale, aduc cu sine o adâncă armonie, un murmur duios nuanţat . Se observă predilecţia poetului pentru epitetul antepus „umedul pământ”, „galbin gândăcel” prin care evidenţiază însuşirile neobişnuite ale acestui univers mirific.

Personificările:,,zăpada se ascunde”,,pâraiele șopotind”,,câmpia scoate aburi” realizează împletirea între culoare, sunet şi parfum, într-o atmosferă încărcată de vrajă. Luminozitatea peisajului aduce bucuria în sufletul poetului, sentiment pe care acesta îl transmite prin exclamația:,,o,Doamne!”

Elementele de versificație îl ajută pe poet să sugereze tabloul de natură și atmosferă prin ritmul trohaic, rima împerecheată, măsura de 13-14 silabe.

         În concluzie, pastelul „Sfârșit de iarnă” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul  prezintă primele semne ale primăverii, folosind un limbaj expresiv  .