vacanță frumoasă....vă doresc!!!!!!!!!!!!!!!

 

Asociază fragmentul din,,Steaua fără nume”de Mihail Sebastian cu un alt text literar....subiect de rezervă--EVALUAREA NAȚIONALĂ--

 

,,O voce” –roman de Ioana Pârvulescu

               -fragment-

,, Plecarea”.

 ,,Trenul staționează la granița austriacă, la punctul de trecere aflat între zonele controlate de sovietici și de americani. Soldatul își suge pe-ndelete măselele. O fixează pe tânăra care i-a dat pașaportul. Scrie acolo că are 23 de ani. E un fir de om și abia îi ajunge până la piept. Are un guler alb, de fată cuminte, răsfrânt peste puloverul vișiniu, cu mâneci scurte. Foarte bronzată, ten de creolă, ochi negri ca mătăniile, sprâncene puțin prea dese și buze pline, dintre cele care par să promită tot timpul un sărut, în ciuda expresiei serioase a chipului. Vrea să meargă la Paris. În lumina blândă a după-amiezii, grănicerul studiază îndelung ștampilele, rotind pașaportul în toate direcțiile. Sunt multe și par în bună regulă. Tocmai asta nu-i place: așa ceva nu se obține, cu una, cu două, în 1947. Dacă o să-i ceară cineva socoteală, poate spune că a crezut-o spioană. Coperta bleumarin are coroană regală. Grănicerul urăște regatele, lumea liberă și fetele scunde, cu guleraș alb. Îl interesează poveștile cu violuri, deși el, unul, nu și-a făcut păcate. Se enervează brusc și-i spune răstit, în rusă, că-i lipsește o viză, lucru pe care fata nu pare să-l înțeleagă, își scutură părul negru, buclat, și ridică umerii. Bărbatul îi face semn să-și dea jos bagajul. Se va duce îndărăt în țara ei, asupra căreia veghează armata lui. Îi întoarce spatele și o lăsă în plata Domnului. Trenul a și pornit, pufăind tot mai sacadat, ca un alergător.”

 

Am ales un fragment din romanul,,O voce”de Ioana Pârvulescu pentru a compara cu fragmentul din piesa de teatru,,Steaua fără nume”de Mihail Sebastian.Acțiunile din cele două fragmente se petrec pe un peron de gară: în piesa de teatru  profesorul așteaptă cu înfrigurare sosirea unui tren,este nerăbdător,verifică ceasul gării,pe care șeful de gară,indiferent,îl întoarce cu mâna.Profesorul este încordat,de aceea insistă,pentru a afla informații despre venirea trenului așteptat,iar șeful de gară este doar dornic de a afla lămuriri despre cartea pe care o așteaptă profesorul .Acesta explică plin de entuziasm importanța cărții pentru el,dorința de a o avea,deși nu se face înțeles de omul simplu de lângă el.În celălalt fragment,acțiunea se desfășoară tot pe un peron de gară,în apropierea unei granițe.O tânără, ce vrea să meargă la Paris,este descrisă  cu simpatie de autoare,însă este privită cu indiferență de un soldat nepoliticos,curios de pașaportul corect .Soldatul  manifestă în tăcere  o atitudine de respingere pentru fata din fața lui,pentru însemnele de pe pașaport,pentru lumea de dincolo de graniță.Ignorant,vorbindu-i în limba lui,rusă,nesocotește corectitudinea actelor și o împiedică pe fată să plece în lumea liberă. Cele două personaje:profesorul și fata întâmpină ignoranța unor oameni ce nu cunosc viața adevărată,liberă,dorința de a evada dintr-o lume lipsită de noblețe sufletească,banală.Șeful de gară este  un om mediocru,obișnuit cu rutina zilnică,iar soldatul este plin de ură,dușmănos,răzbunător,umilind dorința de libertate.

compunere--O întâmplare petrecută în timpul unei călătorii

 

Mi-am dorit mereu să merg cu trenul...oriunde,numai tren să fie.I-am spus dorința tatălui meu,iar el a zâmbit și mi-a spus în glumă că în concediu vom merge într-o călătorie,secret-nu știe mama,dar.. cu mașina.Apoi a adăugat tot zâmbind:

-Cine mai merge astăzi cu trenul?

-Noi vom merge,după cum dorești,mi-a șoptit bunicul la ureche.

-Hai să mergem!am strigat,îmbrățișându-l.

Tata ne-a rezervat bilete dus-întors și iată-ne în gară.Peronul nu era prea aglomerat.Oameni în uniforme albastru-închis cu caschete roșii treceau printre călători-erau ceferiști,adică lucrători la calea ferată.Trenul a sosit lent,de parcă era în vizită,iar noi ne-am urcat prin ușa deschisă de un controlor amabil,ce saluta pe fiecare om.M-am simțit foarte important!Ne-am așezat pe locurile noastre,eu la geam,fiindcă eram curios să văd filmul locurilor pe unde vom trece.Și deodată am auzit un șuierat,apoi un scrâșnet de roți și trenul a pornit încet,apoi mai repede și mai repede.Da!eram ca-ntr-un film:case,arbori,oameni,toți defilau rapid prin fața mea.Apoi,o întindere verde imensă și din loc în loc câte un om departe ca un pitic.Casele alergau,stâlpii păreau picioarele unor uriași,păsările-niște stele căzătoare din cerul ce se apropia și se depărta.Fascinant!

  N-am observat când, pe scaunul din fața mea,s-a așezat un domn cu părul alb,ce purta straie ciudate.

-E din Maramureș,mi-a șoptit bunicul,iar necunoscutul a zâmbit și cu o mână noduroasă mi-a arătat muntele ce se vedea în depărtare.

-Acolo au fost demult lupte crâncene și,fără să-l întrebăm ceva,a început să ne povestească întâmplări din timpul unui război despre care văzusem imagini doar în filme.Îl ascultam și-mi părea că sunt la o oră de istorie,dar altfel de istorie-adevărată,povestită de un om ce văzuse și trăise printre gloanțe,își îngropase prietenii,se târâse pe pământ,se ascunsese după stânci,își lua putere din apa vie a izvoarelor.Nu mi-am dat seama când am adormit,m-a trezit glasul bunicului care-i ura sănătate omului cu părul alb și care a dispărut ca o nălucă în verdele unor arbori.

   Călătoria cu trenul mi-a dăruit o poveste straşnică, vorbe memorabile, pe care nu le voi uita pentru poezia şi miezul şi rostul din ele. Am înțeles de ce-mi spune bunicul că oamenii adoră să povestească despre ei, să spună celorlalţi tot felul de întâmplări, vesele sau triste, aşa cum e alcătuită viaţa fiecăruia. Iar eu ador să ascult.

              Şi iată cum într-un tren totul poate fi aranjat pentru poveşti de spus şi de ascultat.

 

subiectul de rezervă.....ușoooor.....

 

Crezi că ar trebui să-ți urmezi visul în orice condiții?(motivează răspunsul valorificând fragmentul din,,Pantera neagră”de Sorin Titel)

 

Aud deseori îndemnul: urmează-ți visul! lasă ca visurile tale să ajungă realitate! îndrăznește să-ți urmezi visurile!Să cred că împlinirea visurilor este sinonim cu fericirea vieții?

Cred că oamenii de succes din lume nu sunt mai buni sau mai răi decât mine, deși fiecare are darul lui unic – însă ei au avut curajul să caute să atingă mareția și să lupte pentru ceea ce doreau, fără să pună sub semnul întrebării dacă merită. Așadar nu trebuie să mă îndoiesc de valoarea mea, să aleg în mod conștient să merit ceea ce îmi doresc, pentru că eu cred că sunt demn de dorințele mele.La fel a considerat și personajul,,Gicoane”din fragmentul,,Pantera neagră”de Sorin Titel:fiind accidentat a avut puterea să-și spună că,nu contează că nu era prea înalt,ci importantă este dorința de a juca,iar prietenul lui îl încurajează,auzindu-i glasul copilăros,dar hotărât,asemănâdu-l cu o panteră.

Cred că dacă am o atitudine pozitivă și mă simt bine în prezent, am mai multe șanse să obțin ceea ce îmi doresc, pentru că voi avea mai multe energie, voi fi mai inspirat și motivat să îmi urmez visul. Personajul Gicoane mărturisește prietenului său că tinerețea îl ajută să-și îndeplinească visul.De asemenea, nu mă voi lega prea strâns de rezultatul pe care îl voi atinge, pentru că visul meu nu este singurul pentru care trăiesc.  Atunci când mă voi dedica complet unui vis, viața devine mai ușoară, pentru că nu mai trebuie să mă gândesc la respectivul lucru tot timpul.Pentru Gicoane înălțimea nu va mai fi un incovenient în a fi un portar bun. Deciziile lui  sunt deja luate și el se va dedica jocului,așa voi acționa și eu,fără să risipesc timp și energie chestionându-mi alegerile și fiind tentat de alegeri proaste.Și chiar schimbarea tricoului nu l-a împiedicat să se arate un portar excelent,a fost ca o purificare,ca o altă putere. Asta nu înseamnă însă că eu nu-mi pot schimba drumul sau că nu pot renunța la un vis care nu mi se mai potrivește, înseamnă doar că atunci când mă voi  dedica unui obiectiv,mă voi dedica total.

Adevărul este că e probabil să nu pot să mă descurc prea bine, cel puțin la început, iar dacă accept acest lucru, îmi voi da libertatea de a învăța și de a deveni unul dintre cei mai buni din domeniu.

 

     Iată sfatul meu: Dacă până acum ai amânat, începe chiar astăzi să-ți urmezi visele!

                           (ce ușor a fost!!!!!!!!!!!!)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Asociază textul din,,Pantera neagră”de Sorin Titel cu un alt text studiat sau citit ca lectură suplimentară:o asemănare;o deosebire

 

  M-a impresionat prietenia dintre moș Timofte și Tic din ,,Cireșarii”de                 Constantin Chiriță.Moș Timofte avea o simpatie deosebită pentru Tic, dintr-a cincea,cam șmecher și de aceea nu-i arătase  niciodată pe față dragostea,nu-l alintase,câteodată îl muștruluia pentru năzbâtiile și șotiile sale.În fragmentul ,,Pantera neagră”de Sorin Titel nu există această diferență de vârstă între cei doi prieteni,Romi îl admiră pe Gicoane pentru că în poarta de fotbal  saltul său este ca al unei pantere,elegant,înalt,sigur.Și moș Timofte și Romi sunt subjugați de apariția cuceritoare a prietenului lor.Tic se poartă copilărește,se știe în sinea lui plăcut de moș Timofte și ca recunoștință îi oferă din când în când ca dar,o portocală.Romi își admiră prietenul,are încredere în el,în puterea lui de a-și depăși accidentarea și,deși acesta apare târziu în poarta de fotbal,știe că jocul lui va fi aplaudat de spectatori.Ambele personaje sunt la o poartă,loc al pătrunderii într-o realitate,într-un spațiu fundamental al vieții.

 

(aș fi putu alege pritenia dintre,,micul prinț”și vulpe sau Lizuca și Patrocle sau din Liceul Lazăr(Cișmigiu &comp.)sau din,,Romanul adolescentului miop”sau prieteniile dintre marii scriitori.....

Eheee!!!!frumoasa prietenie dintre Lila și Elena din,,Prietena mea genială”de Elena Ferrante—citiți-o în vacanță...merită! este o lecție de viață)

  

compunere--O întâmplare neprevăzută din timpul unui joc

 

Merg deseori cu tata sau bunicul la meciurile de fotbal desfășurate pe stadionul din orașul nostru,deși nu sunt dedicat acestui sport,dar îmi place atmosfera de pe stadion,alinierea echipelor,salutul către tribune,salutul căpitanilor celor două echipe adverse.Tata îmi explică regulile de joc,completat ,bineînțeles, de bunicul,care a fost fotbalist profesionist.Îmi povestește că a început să joace pe stradă cu prietenii-vecini.

   Astăzi suntem anunțați că vom desfășura ora de educație fizică pe ternul de fotbal mare,acolo unde se desfășoară meciuri adevărate.  Ridic privirea spre cer şi să simt degetele vântului cum îmi umblă uşor prin păr,parcă ceva îmi spune că ziua asta e plină de speranță...iar pe o floare  un fluture  se oprește,apoi zboară spre înalt,îl salut  și plec pe drumul meu...

-Cred că vom juca pe terenul mic,de antrenament,îi spun dezamăgit colegului care face exerciții de încălzire,cum văzuse el într-un film.

-Oriunde ar fi, mă voi simți fotbalist adevărat,îmi răspunde și merge ,,pasul piticului”.

Înțeleg că e prea entuziasmat.Ajungem și pe teren, vedem băieți de vârsta noastră în tricouri galbene jucând fotbal.Sunt juniorii clubului,ni se explică.Profesorul nostru vorbește cu antrenorul și se formează două echipe:șase băieți din clasa noastră,printre care și eu și șase din echipa juniorilor.Ei cu tricouri galbene,noi cu tricouri roșii.Vom juca o miuță-30 minute în reprize de câte un sfert de oră fiecare repriză.Avantajul este că ei au deja încălzirea făcută,noi facem câteva exerciții ca la orice oră de sport și un arbitru adevărat ne invită în mijlocul terenului,ne aliniem,ne salutăm și auzim fluierul de începerea meciului.Mingea este una adevărată.

    Mingea curge ca pe aţă, cautăm încă aşezarea optimă, şi eu culeg o minge la centrul terenului şi paralizez întreaga apărare a gazdelor cu o pasă în adâncime pentru unul dintre colegi.Și deodată o pasă puternică a unui junior lovește poarta noastră și...gol.Suntem dezamăgiți,unul dintre noi cade,lovit de un adversar și-atunci un băiat de pe margine cere voie să intre în echipa noastră.Arbitrul este de acord și ,,intrusul”aleargă,mingea parcă este legată de picioarele lui,driblează pe toți care-i ies în cale...golul lui este de neevitat.Juniorii sunt derutați,aleargă,dar mingea rămâne numai la noi.Rezultatul ne este favorabil..Juniorii sunt uimiți,nu înțeleg cum niște,,nimeni”i-au învins.Iar noi ne îmbrățișăm cu băiatul străin și-l aplaudăm,recunoscându-l:un fost elev al școlii noastre care joacă undeva într-o ,,țară caldă”.Bineînțeles că ne-a invitat la o prăjitură și ne-a povestit despre meciurile lui din Premier League.L-am privit cu admirație,fiecare gândind că am vrea să fim în locul lui....

 

Ce scriem la EVALUARE????????

 

 

Unul dintre cele mai dificile subiecte la ,,evaluare națională”le cere elevilor să compare un text literar cu un alt text ,pe care ei l-au citit și să pună în evidență o asemănare și o deosebire;dacă pe primul text îl au în față-mulți nu cunosc volumul de unde a fost extras,de autor poate n-au auzit—se întreabă cu ce text să-l compare?cei mai îndrăzneți iau un text dintr-un manual-clasele V-VIII(dacă-și aduc aminte),puțini sunt cei care nimeresc!!!!!!!!!!!!

Elevii  nu au lucrat foarte mult acest tip de subiecte!de ce? simplu!pentru că NU CITESC,,lectura suplimentară”—fiecare profesor are o listă de lecturi suplimentare—unii merg în librării și notează ultimele titluri apărute-de obicei literatură străină(e rușinos să citești din autorii români –nu e cool)

le menționează într-o listă,părinții,unii, aleargă să le cumpere,sunt atractive,dialoguri savuroase și rămân pe o masă sau birou,uneori le citesc părinții și le rezumă pe vreun blog sau facebook.DAR sunt și copii care citesc cărți interesante,chiar și în limba engleză—FELICITĂRI!!!!

 Nu știu cum se vor descurca cu întrebarea,,crezi că”....sper că foarte bine,pentru că la paisprezece ani au o,, experiență”în a redacta un răspuns convingător.

     SUCCES MULT vă doresc!!!!!!!!!!!!

 

     

compunere---SÂNZIENELE-----zânele fete-flori

 

                                             

   Sfârșit de iunie...dimineața de Sânziene.. Sunt într-o pădure adevărată,în jurul meu e o liniște stranie,parcă am intrat într-un spațiu diferit....doar cucul cântă o dată de rămas bun...e ultima lui cântare. Atunci am văzut pentru prima o piatră ciudată, veche, grea, așezată ciudat, acoperită cu semne nedeslușite. În mijloc e o scobitură în care, poate, s-a aflat cândva un ascunziș, ca și cum niște mâini enorme ar fi săpat o groapă pentru a-și ascunde singurătatea. Era o taină acolo. Ceva nefiresc. Un înțeles tulburător și neclar, care mă ispitea să-l dezleg,apoi am auzit o voce suavă chemând soarele.. ,,du-te Soare, vino, Lună, Sânzienele îmbună,să le crească floarea - floare,albenă, mirositoare, fetele să le adune,să le prindă în cunune".

   Am  fugit, rătăcind pe cărările aburoase,dar mi-am însemnat totul în minte, ca să nu uit drumul pe care urma sa mă întorc.Ceva mă-ndemna să-mi întorc privirea și-atunci le-am văzut pe ele,Sânzienele,ființe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase.Fuioarele ușoare de vânt se transformaseră în zâne cu părul galben și rochii albe de abur.Dansau o horă amețitoare, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase.

   Peste câteva zile m-am întors și.... în locul acela răsăriseră flori galben-aurii, cu inflorescenţe mărunte, pline de polen mirosind puternic a câmp şi a miere. Era poiana numai cu flori de sânziene, o poiană încărcată de magie… din flori se scutura o ploaie fină de aur,  și...nici urmă de piatră.Am înțeles că pe-acolo trecuseră Sânzienele-zâne,sânzienele fete-flori....probabil că piatra va răsări din nou la anul,dar până atunci bunicul îmi spune râzând: sau crezi că nu există magie, sau crezi că totul e magie....ei bine ce să cred?????

      În preajma solstiţiului de vară, câmpurile şi poie­nile sunt ţesute cu mări imense de flori galbene, înalte şi parfumate, aromând puternic a fân cosit şi a miere. La cea mai mică atingere sau adiere de vânt, se scu­tură din ele o ploaie fină, de pulbere de aur. Sunt flo­rile solstiţiului de vară, iubitoare de lumină şi soare, având şi culoarea lui, iar viaţa lor este scurtă, de nu­mai două sau trei săptămâni, atâta vreme cât regele cerului se află încă la apogeu. Imaginea lor suavă le-a făcut ,,Zânele florilor de câmp", iar parfumul ador­mitor, nesemănând cu al niciunei alte flori şi cu al tuturora, le-a ridicat la un rang atât de înalt, încât se bucură de o sărbătoare a lor pe tot cuprinsul pământului, cum nu se mai întâmplă cu nicio altă floare. Culoarea galbenă a Sânzienelor este cea a soarelui, cea mai caldă dintre culori, alături de albastru şi roşu, cu­loarea zeilor, a aurului, asociată misterului, reînvierii, veşniciei şi nemuririi; culoarea pă­mân­tului roditor a spicelor date în copt, cea mai pământească dintre cu­lori. Galbenul de esenţă divină, expri­mând spiritualitatea cea mai înaltă, este asociat şi căldurii, vo­ioşiei, fecundităţii, magiei, legă­turii cu izvorul vieţii. De aceea, florile galbene de sânziene intră în numeroase practici magice închinate soarelui ,focului ce­resc, luminii şi vieţii, sub toate aspectele ei, incluzând şi moar­tea. Aceste flori marchează timpul în­tr-un mod evi­dent.Ca doamne ale florilor ce sunt, sânzienele galbene in­tră într-o mare diversitate de practici magice.. 

                            

 

 

 

 

 

compunere--O noapte în pădure

 

Vremea era bună, cerul înalt şi clar,iar în depărtare deslușeam dealurile cenuşii.Am ajuns într- o poiana mai largă, unde pădurea se retrage spre cer și piatra se acoperă cu iarbă.

Mergem mai mult de un ceas, printr-o pă­dure bătrână, numai şoapte şi umbre. Ne strecurăm prin tuneluri vegetale, cău­tând cu ochii zarea unui luminiş. Toate zgomotele, tot tumultul lumii e sorbit în încolăcirea deasă a crengilor şi în vuietul apelor care se împletesc în văile de piatră adânci. E atâta pădure în jur, atâta foşnet şi atâta verde, încât sunt sorbit, cu totul, în adâncul magiei, închis în ea, ca în farmecul unui basm. Ver­dele viu al pădurii îmi pare şi mai proaspăt în lumina crudă a ploii iuţi,iscate deodată...şi-un fel de bucurie a întregii firi se simte oriunde m-aș uita. Pâlcuri de mesteceni îşi tremură frunzele de-abia deschise, pă­pădiile îm­pes­trițează marginile potecii, bujorii îşi ridică se­meţi bobocii în vânt. Încă o dată am simţit ce mare sărbătoare este ploaia de început de vară, pentru fiecare fir de iarbă...eram molipsit de această bucurie a naturii verzi! Și-apoi a venit nu știu cum noaptea....În noaptea pădurii am rămas lângă focul pregătit de omul singuratic ce ne însoțea și care cunoștea glasurile tainice ale locului.

Cred că atunci, acolo, lângă foc, privind scânteile care scăpărau către cerul înstelat, rupte din flacăra molcomă, cred că atunci şi acolo s-a întâmplat un lucru mi­nunat. Am simţit pentru prima oară că sunt atât de uşor, încât aş putea să zbor. Şi chiar am zburat! Am simţit că depinde numai de mine, ca să-mi întind braţele ca nişte aripi de-abia înmugurite şi să mă ridic deasupra poienii, şi chiar le-am întins, şi de-acolo, de sus, am vă­zut scânteile focului, ca nişte stele într-un cer răs­tur­nat, iarba plină de rouă, care părea albastră sub lumina lunii. Nu se mai auzea niciun alt zgomot, fo­cul părea încremenit şi vântul nu se mai simţea ni­că­ieri. Brusc, mi s-a părut că suntem foarte departe şi prea singuri, prea departe de lume la marginea poienii. Cât puteai să vezi, iarba era plină de pâlpâitul molcom al unor luminiţe miş­că­t­oa­re. Erau mii şi sute de licurici prinşi în jocul lor neîn­ţeles.

 Atunci am înțeles că frumusețea nopții este împletită cu strălucirea și farmecul lunii, astru care domnește odată cu lăsarea cortinei negre, oferind mister și magie pământului. Iată tabloul feeric creat prin armonia naturii descrisă noaptea:apa este locul purificării,liniștea ,cunoașterea vieții, apei, toate aduc o notă de caldură și intimidate, sugerând nașterea lumii.

Luna săvârșea ritualul magic de anulare a timpului,deschidea poarta intrării spre o altă lume,transfigurând realitatea spre ceea ce este veșnic în lumina misterioasă,nemuritoare  a nopții. Iar ea,noap­tea, era blândă ca o bi­serică uriașă, înă­un­trul ei, stelele pâlpâiau galbene și fierbinți, ca niște lumânări. Lumina care se pre­lin­gea de pe frunze odată cu picăturile de apă dădea locului un farmec de basm. Am adormit sau nu și deodată am văzut  cu mirare cum   stelele au în­ceput să se mişte şi să pălească, stingându-se una câte una. Dar brusc, desişul poienii  se rupe,focul se stinge încet şi văd, între­ză­rin­du-se, lumina stră­­lu­ci­toa­re a soare­lui.... parcă n-aş vrea să merg mai departe.     

         De fapt, nici nu ştiu prea bine unde merg şi ce caut pe-aici.

compunere--Importanța cărții în viața unui om

 

Deschid o carte și eu,cititorul stau puțin în lumea ei, o săptămână-două sau numai câteva ore și, dacă-mi place, îmi e ușor s-o fac.

Cărțile sunt mai puternice, tocmai pentru că transformă viața unică în vieți nenumărate. O carte se regenerează de câte ori e citită și astfel are o viață indefinit de lungă.Cărțile au secrete care pot  dăinui ani și atunci pot fi citite şi după mulți,mulți ani. Cred că scriitorul le-a scris, pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite de o boală sau ca să se facă plăcut de cineva sau ca să pună un strop de aventură în viaţa lui.Desigur constatăm că literatura nu plictisește pe nimeni niciodată şi nici nu dezamăgește,poate  pagini neinspirate, dar nu literatura. 

O carte se deschide greu,e un fel de încercare, destinată oamenilor curioși. Întotdeauna există o carte, care-ți arată cel mai scurt și valoros drum al vieții : te poate scuti de nefericirile inutile,de oamenii urâți. Când încep să citesc o carte și eu și alții avem o neîncredere în omul care a scris-o.

Însă cred că dacă reușesc să uit de el și să intru în universul pe care îl construiește, treptat alunec în visele acelui om, care, până la urmă, îmi dă nu niște învățături, așa cum aș crede, ci energia lui, acea lumină din care sunt făcuți numai învingătorii.Cititorii,unii, nu sunt atașați de un autor, ci de cărți. Îmi amintesc tot felul de cărți văzute din prisma copilului însetat de lectură,sunt

cărți ce au marcat existența unor oameni-,,Mizerabilii”de Victor Hugo.

 Călătoria în universul cărții poate fi câteodată periculoasă: cărțile sunt frumoase,însă nu trebuie să te lași absorbit de mesajul lor totdeauna,ci să menții mereu contactul cu realitatea.

Cărțile trăiesc  și sunt mai puternice decât noi,oamenii.,,Micul prinț”este o carte extraordinară care a venit de la un om remarcabil,pentru mine și pentru mulți a fost ca o corabie a gândirii, plină cu adevăr şi frumuseţe. 

Cartea nu e cea care gândeşte pentru tine, ci cartea care te face să gândeşti.

De aceea urmez îndemnul de a citi cărți bune, este ca și cum aș purta o conversație cu cei mai de seamă oameni ai prezentului,dar și ai secolelor trecute.Sunt un fericit,am acces la o bibliotecă, la cărţi și poate voi deveni un  ins mai bun decât alţii, mai fortificat, poate durerile mă vor atinge mai puţin şi nefericirile vor trece mai repede. 

Citesc paginile din manualul de română și mă întreb:ce visa Eminescu privind codri de aramă?cum au scris unii poeți atâtea versuri,așa deodată sau au mai greșit?l-a văzut Caragiale pe Goe sau și l-a închipuit?a colindat Radu Tudoran mările,pentru a-și găsi prietenul?Fram chiar s-a întors în ghețurile nordice?și alte și alte întrebări??????

     Tocmai am terminat de citit o carte și,după ce am întors ultima pagină, mă simt ca și cum aș fi pierdut un bun prieten. 

 

 

 

 

Compunere ---O plimbare în luna lui IUNIE

 

  Drumul pe care îl urmăm eu și bunicul trece printr-o pădure bătrână de stejari. Nu mai plouă, dar de pe frunze se preling picături mari de apă. Un murmur neîncetat vine dinspre copaci, zgomote vagi, nedefinite și pale mari de ceață se ridică dintre crengi către cerul cenușiu. Ploaia s-a oprit de mult timp, rar mai picură apă de pe frunze, un abur subțire se ridică din pământ și din lemnele împrăștiate prin iarba udă, sclipitoare. Printre pietre, șiroaie de apă se scurg în pământ. Cărarea se deschide într-o poiană, ne așezăm pe o margine a unui lemn  și văd așa cu mirare o cruce mare, scobită, plină cu apă de ploaie. Au înflorit salcâmii, mușețelul aprinde stele în iarbă, teii învăluie lumea cu mireasma lor suavă și dulce,iar bunicul recită:

,,Flori de tei deasupra noastră or să cadă rânduri, rânduri".

   La începutul lui iunie, după explozia violentă de miresme și de culori a primăverii, natura simte parcă dorința să ne dăruiască o fărâmă din pacea și liniștea sa. Bolțile albastre ale începutului de vară străjuiesc drumeagul șerpuit și suitor spre văzduhul scufundat în cețuri albastre,iar noi ne simțim ca și cum am fi deasupra lumii.Admirăm minunatele priveliști, verdele viu,șuieratul unui vânticel venit de sus de tot. Într-o baltă micuță, un șarpe lung și negru, gros cât un deget, era la vânătoare de mormoloci. Șarpele dăduse târcoale și găsise în cele din urma locul unde broscuțele își făcuseră casa și familia lor cu mii de copii.

    Bunicul îl văzuse printre ierburi, cum unduiește negru,nu mi l-a arătat,dar,când l-am văzut, am avut o senzație de teamă, era prea aproape. Nici măcar nu se mai temea de noi. Solzii din pielea lui, foarte mici și negri, prindeau reflexe violacee, după cum îl atingea soarele ieșit din nori. Avea o privire fixă, fără sentimente, impasibilă,la gât avea un guler alb, delicat,parcă avea flori la urechi. Ne-am privit reciproc și  am simțit cum orice teamă față de animalele astea îmi dispare, și în locul lor se instalează o bucurie neașteptată și nestăpânită. Bucuria că nu suntem dușmani, că nu trebuie să ne ferim unul de altul, că,de fapt, suntem doar doi locuitori ai aceluiași spațiu. A plecat,lunecând ușor pe sub frunze. 

  Mergem încet mai departe și văd o porțiune a drumului invadată de gâze... sute. Seamănau cu niște musculițe mai mari. Sunt negre și au aripioare transparente, brăzdate de nervuri ce strălucesc ușor. Totul este delicat la ele, minuscul, lucrat în filigran. Sunt efemeridele, care trăiesc doar o zi,îmi spune bunicul. În norul în care plutesc, le simt bucuria de a trăi acea unică zi, care este viața lor. Zboară, făcând rotocoale și tumbe în aer, se adună într-un fel de horă a prieteniei și fericirii, sar din fir de iarbă în fir de iarbă, se așază pe o frunză, apoi se bălăcesc în marginea bălții. Totul, cu bucuria vieții, vrând parcă să smulgă cât mai mult de la răgazul ce le-a fost dăruit. Se bucură de soare, de iarba udă sau de frunze, de scoarța unui copac pe care o descoperă acum, ca să o uite până diseară, când vor muri. Și cel mai interesant din tot acest spectacol al vieții și al morții este felul cum zboară,luând de la viață, în doar câteva ore, ceea ce noi, oamenii, poate nu reușim să luăm de ani. Un spectacol uluitor pe doar câțiva pași de drum. Timp de o jumătate de oră, am stat nemișcați, ca niște statui, și am urmărit spectacolul.

   Și mergem mai departe și îl văd pe bunicul cum își pune din când în când palmele pâlnie la urechi,mă îndeamnă și pe mine să ascult sunetul pădurii. La început aud un vuiet amestecat, un sunet greoi, mișcător printre tei. Apoi încep să disting vocile îndepărtate ale păsărilor din depărtare. Ascult și intru adânc în sunet, ca într-o altă lume.

Urmărim sunetele, începem să le descifrăm :fâlfâit de aripi, glasurile lor în dialog, vocile lor se întretaie sau merg împreună, împletindu-se într-un cântec al pădurii ce pare că iese de nicăieri și leagă arborii cu o țesătură invizibilă și ușoară, de cântece.Aud și frunzele răscolite de vânt, zumzetul gâzelor devine un murmur ce apare și dispare.Ne observăm reciproc, într-o așteptare încordată, ne ascultăm, ne descifrăm, fiecare cu tainele lui.

 Ca într-o poveste, flu­turi de toate culorile ne ies în cale şi parcă vor să ne cheme după ei, să ne rătăcească. Le urmăm dansul şi uităm toate gândurile şi încotro mergem. Ne lăsăm atrași în alte locuri şi nu mai ştim cum trece timpul, admirând ba o floare mică-mică, cu petale colorate, ba un un arbore uriaş, ba miile de frunze ale ierburilor.

                          Atâta frumuseţe ni se oferă, fără să ni să ceară nimic în schimb!.....

 

,,În țara lui Mură-n Gură”    de Nina Cassian

 

În țara lui Mură-n Gură,
Totu-mi este pe măsură.
Când mă scol de dimineaţă,
Nu la șapte, ci la zece,
Vine-o tavă cu dulceață
Și-un pahar cu apă rece.

Şi dulceața zice: ia-mă!
Şi paharul zice: bea-mă!
Ia-mă! Bea-mă!
Ușor de zis!
Însă gura s-o deschizi,
Nu-i deloc așa ușor!
– Ajutor! Ajutor!
Lingurița, grijulie,
Îmi deschide gura mie.
Ei, așa mai merge, zic,
Dacă mă ajuți un pic!

Dar e timpul să fac baie!
Apa intră în odaie
Cu volanele-i albastre.
– Ne-adresăm domniei voastre!
– Cum doriți să fiți spălat?
Uite-așa, culcat în pat!
Cum doriți să fiți lăut?
Uite-așa, în așternut!
Iar acum, prosopul cel pufos
Se înclină, moale, până jos
– Eu să vă frec aș vrea, pe spate
– Nu, vai de mine, nu se poate!
Întreabă-te și întreabă-mă
Cum pot să ies din plapumă?
Afară-i frig, în pat e cald
La urma urmei, nu mă scald!

În țara lui Mură-n Gură,
Caști o gură cât o șură,
Și îndată-ți pică-n ea,
Tot ce vrei și tot ce ai vrea!
Sărmăluțe-n foi de viță,
Supă caldă, tocăniță,
Cozonac, compot, halviță
Cârnăciori și ciulama,
Murături et cetera.

Am mâncat, de m-am umflat!
Nu-i nimic, o macara, iată că pe sus mă ia
Și m-așează după plac,
Colo-n umbră-ntr-un hamac.
Huța-huța, ce să zic,
Bine-i când nu faci nimic.
Lecţiile stau pe masă,
Dar de lecții nici nu-mi pasă.
Stau şi moțăi în hamac,
Ele singure se fac.

– Dragă aritmetică, nu ştiu ce te-mpiedică
Să rezolvi vreo trei probleme!
Eu de fleacuri nu am vreme!
Draga mea gramatică,
Nu fi antipatică!
Nu fi, zău, nesuferită!
Și transcrie într-o clipită
Exercițiile mele!
Vezi că eu n-am timp de ele!
Hai, draga mea istorie,
N-am chef să am memorie!
Ține minte tu mai bine,
Cine s-a luptat cu cine,
În ce an, și-n care loc!
Eu să-nvăț nu am timp deloc!

În țara lui Mură-n Gură,
Am prieteni pe măsură!
Vreţi să vi-i prezint cumva?
S-a făcut! Poftiți încoa’!
Ăsta-i Puiu-prinde-muște,
Asta-i Lica-vreau-galuște.
Ăsta-i Miță-strâmba-nas
Ăsta-i Duță-mielul-gras
Asta-i Sanda-somn în gene
Și-ăsta-s eu: burduf de lene.

Toată-toată ziulica,
Ați văzut? Nu fac nimica.
Și programul se încarcă.
Astfel, nu e de mirare,
Că ceva mă-mbie parcă
Și mă trage la culcare.
Ah! Îmi este somn de pic!
Și-apoi, prea mult am vorbit cu voi!
Când vorbesc mai multișor
Obosesc îngrozitor!

În țara lui Mură-n Gură
Somnul repede te fură!
Nici n-ai timp să spui la lună
… Noapte bună!…

 

Crezi că poți învinge orice obstacol dacă există o dorință puternică? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 90 de cuvinte, valorificând fragmentul din ,,Scrieri”de C.D.Zeletin

 

   Da,cred,așa cum cred că fiecare dintre noi trebuie să cunoască cuvântul perseverență,adică insiști și câștigi,învingi orice obstacol.Sigur că e greu,ajungi în fața unui obstacol și crezi că nu-l poți trece.

În fragmentul,,Scrieri”o copilă,Lionora,înfruntă crivățul,omătul,parcurgând doi kilometri,pentru a ajunge la școală,unde era prima la învățătură.Perseverența ei însemna nu numai încăpățânare,venea din dorința,starea sufletească cu care întâmpina cu hotărâre și curaj vitregiile iernii.În fața potopului de ninsoare,un obstacol al naturii,copila își trăia dorința de a reuși să ajungă acolo unde era învățătură,înțelepciune,cunoaștere,unde era privită de ochii învățătoarei cu speranță.

  Cred că perseverența este o formă de încăpățânare benefică, pentru că ținta ei este acel ceva care va aduce noul în viața copilei. Este forța care o va  proiecta în viitorul care va produce schimbarea: printre rânduri scriitorul mărturisește devenirea ei:,,un admirabil medic oftalmolog”,a văzut dincolo de orice obstacol.A fost ajutată de un,,cartof”cald-simbol al luptei pentru supraviețuire, semn de speranţă în realizarea unor dorinţe.Mama ca un vraci i-a dat căldură,iar ea a înțeles că singurul viitor care poate produce schimbare în viața ei este lupta cu  potopul de zăpadă,obstacolul în calea cunoașterii,cel în care te întâlnești cu tine însuți. Este o întâlnire rară și prețioasă.

Când îți acorzi suficientă valoare, îți atingi mai ușor dorințele; pentru că a avea încredere în sine, în forțele proprii te face să-ți mobilizezi resursele de care ai nevoie, să depășești obstacolele și să mergi în direcția dorită.

   Textul este scris într-o limbă bogată,cu un ușor parfum arhaizant,o splendidă amintire ,surprinde acel aer comun care vine în bună măsură de la faptul că aduce un sâmbure autobiografic sau, mai corect spus, un miez trăit. 

----dacă nu știați......puteți citi despre acest ,,colos”al culturii românești.....

 

C.D. Zeletin (pseudonim al lui Constantin Dimoftache; urmează Școala primară în satul natal, având-o învățătoare pe mama sa, Maria și bucurându-se de instruire muzicală din partea tătălui său, Nicolae.-  13 aprilie 1935 – 18 februarie 2020)

 

Poet, prozator, istoriograf, traducător din poezia italiană şi franceză, dar şi un strălucit om de ştiinţă, medic şi profesor universitar de biofizică la Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti; membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1967, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi preşedinte fondator al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, „Doctor Honoris Causa“ al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi (2012). Dincolo de opera sa ştiinţifică, a publicat peste 40 de volume de literatură. Ca poet, este autorul florilegiilor Călătorie spre transparență (1977) și Andaluzia (1986). C. D. Zeletin este primul traducător în românește al uneia dintre cele mai dificile opere lirice ale literaturii universale, poate cea mai dificilă, Poezii de Michelangelo Buonarroti. Pentru traducerea integrală a Florilor Răului de Charles Baudelaire, C. D. Zeletin a primit, în 1991, premiul Uniunii Scriitorilor din România. Anvergura intelectuală și talentul artistic i-au fost prețuite superlativ de spirite elevate ale culturii românești, ca Tudor Vianu, Perpessicius, Al. Philippide, A. E. Baconsky ori Ștefan Aug. Doinaș. Președinția României i-a conferit, la 1 Decembrie 2000, Ordinul Național „Serviciul Credincios“ în grad de Ofițer, iar la 23 martie 2011, Ordinul „Meritul Cultural“ în grad de Cavaler, Literatură, „în semn de înaltă apreciere pentru meritele remarcabile avute la promovarea culturii în țară și în lume.“

 

  

Redactează un text, de cel puțin 150 de cuvinte, în care prezinți cum ai ajutat pe cineva, incluzând o secvență narativă, una dialogată și una descriptivă.

 

M-am gândit ce înseamnă ajutor,pentru că toți oamenii spun în clipe grele:,,Doamne,ajută!”

Într-un colț al grădinii bunicilor ,în mijlocul orașului,trăiește un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze până în vârf. Sevele și le-a tras greu din pământ și ele au putut hrăni doar câteva crengi, din partea de jos a coroanei. Către cer au rămas niște crengi golașe, triste, în neputința de-a înverzi. Pe crengile acestea am văzut un cuib părăsit, în care și-au găsit adăpost zeci de vrăbii mici, gureșe și mereu bucuroase. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu tac decât noap­­tea, după ce iese luna.

-Nu știi al cui a fost cui­bul părăsit?îl întrebam așa într-o doară pe ciobănescul meu ce mă privește  mirat.De unde să știi,dacă nimeni nu știe.

Deodată câinele meu a plecat de lângă mine,lătrând.La poarta casei era o femeie și un băiat...în scaun cu rotile.Nu m-am uitat la scaun,ci la băiatul cu privirea vioaie și un zâmbet prietenos.

-Suntem vecinii cei noi și am venit să ne cunoaștem!

În curte,sub salcâmul cu vrăbii,am aflat că băiatul avusese un accident la un concurs de karting,iar acum va sta o perioadă de timp în scaun.A fost de-ajuns să ne spunem pe nume și ne-am împritenit, iar Rex a devenit al treilea în grup,ba chiar a împins scaunul cu botul să arate că e de folos.Din ziua aceea am aflat despre echipamentul special, că ambele mâini se țin pe volan în permanență, privirea doar la circuit,să știi cum să eviți contactul cu ceilalți piloți de pe pistă.Și-atunci cum s-a întâmplat accidentul?Noul meu prieten mi-a explicat cu tristețe în glas cum înaintea unui viraj frânarea n-a fost  suficientă, iar cauciucurile slick-urile au rupt aderența, iar kartul a scăpat de sub control și s-a răsturnat de câteva ori.S-a trezit pe un pat de spital.Rex și-a pus o labă pe ochi,eu am înghițit în sec și am întrebat așa într-o doară:ce facem acum?Recuperare!Auzisem cuvântul odată de la tata,dar nu știam ce înseamnă.Dar de-a doua zi am înțeles .Și iată-ne pe amândoi plus un câine la o sală de kinetoterapie,unde prietenul meu a început să facă exerciții ajutat de un,,doctor”-așa îi spuneam eu.Am văzut că îi este greu,avea fața roșie de durere,dar strângea di dinți,iar eu îl aplaudam,Rex lătra și parcă toți de-acolo erau mai încrezători că vor depăși durerile.Apoi eu conduceam scaunul în parcul din apropiere,unde l-am prezentat unor colegi de-ai mei.Și așa au trecut zile și zile cu exerciții,cu povestiri,cu plimbări.Și într-o zi,domnul,,doctor”de recuperare mi-a spus numai mie că exercițiile,masajul se apropie de final și că va trebui să aruncăm scaunul.O idee mi-a străpuns mintea:să spun că în duminica următoare este ziua mea, (normal era în decembrie) organizez o petrecere,iar  el se va ridica din scaun.Așa a fost,l-am invitat și pe, doctor”,iar eu am făcut niște,,pase”magice și i-am poruncit cu glas tunător:,,Ridică-te!”La început a râs,apoi încet a pus un picior alături de scaun,eu l-am ținut de mâini și....s-a ridicat încet,încet... a făcut un pas,al doilea și a început să meargă pe iarbă (el mergea doar în sala de recuperarare).Cine era cel mai bucuros?Rex.... lătra,fugea,se ridica  pe noi,toți aplaudau.Prietenul meu se  însănătoșise.Mi-a mulțumit că l-am ajutat să meargă din nou.Ei,nu l-am ajutat....i-am fost doar alături,c-așa sunt prietenii.

    A!muzica a fost din partea vrăbiilor din salcâmul vechi.

Asociază fragmentul extras din „Exuvii” de Simona Popescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o asemănare și o deosebire de conținut dintre ele.

 

,,Scriu cel mai mult la computerul de pe „masa mea de brad”. Am un laptop pe care l-am primit ca premiu literar la Iași – era Premiul liceenilor, dar îl folosesc rar, deocamdată. Jurnalul mi-l scriu de mână. Din lipsă de spaţiu acasă la mine, i-am dăruit unui colecţionar mașina de scris Continental pe care am folosit-o până pe la jumătatea anilor ’90 și care era moștenită de la tata. Mărturisesc că acum îmi pare rău, din păcate sunt legată de obiectele vechi, mă despart greu de ele. Spun din păcate pentru că nu e bine să fii legat de obiecte, ele sunt efemere și… dar discuţia asta e prea complicată pentru un interviu. Jurnalul fiind intim, îl scriu, cum spuneam, de mână. E limpede că scrisul de mână e un lucru intim, care ne diferenţiază, care e marcat de emoţiile noastre, de starea de spirit – de aici grafologia. De grafologie făcută pe texte scrise la computer n-am auzit! Am observat că scrisul meu de mână seamănă cu al mamei mele și m-am întrebat de ce. Și am mai observat că scrisul mi s-a schimbat odată cu trecerea anilor, odată cu trupul, s-a maturizat. Și am mai observat că scrisul îmbătrânește mai încet decât trupul. Consider că scrisul de mână, la fel ca vocea, poate fi considerat o trăsătură fizică a fiecăruia dintre noi, o prelungire a mâinii care scrie.”

                                    (Ioana Pârvulescu – „În literatură, plictiseala e cel mai mare păcat”)

 

Alături de fragmentul din romanul,,Exuvii”am găsit un fragment dintr-un interviu al scriitoarei Ioana Pârvulescu.Din ambele fragmente am înțeles că scrisul de mână nu doar că ajută la o mai bună exprimare a sentimentelor, ci este și un fel de carte de vizită a oricărui om .Simona  Popescu numește scrisul un lucru manual,de aceea scria cu plăcere, atentă la felul în care parcă desena fiecare literă,iar schimbatul caietelor era o sărbătoare.Ioana Pârvulescu e fericită să scrie în jurnal,,de mână”,explicând că scrisul de mână,,e un lucru intim-în fiecare literă își pune emoțiile,felul de a fi într-un moment.Scriitoarea mărturișește cu drag că scrisul ei seamănă cu al mamei sale,astfel este o legătură caldă,familială,ca o moștenire primită;Simona Popescu urma sfatul tatălui său care-i spunea că după scris se vede o gândire clară și felul de a fi al unui om.

Ambele scriitoare observă că odată cu trecerea anilor și scrisul se transformă,se maturizează sau devine personal,ca o trăsătură fizică,ba chiar nu arată că trupul  celui ce scrie,,îmbătrânește”.Simona Popescu își revede cu plăcere multe caiete vechi,reamintindu-și cum scria,desena,manualele-este într-un moment al amintirilor din copilărie; Ioana Pârvulescu ,deși se desparte cu greu de obiectele vechi,totuși își spune că nu nu e bine,,să fii legat de obiecte,sunt efemere”,doar pentru un timp.Tot ea recunoaște că în prezent scrie la un laptop,iar exprimarea: ,,scrisul de mână este o prelungire a mâinii care scrie”exprimă un adevăr-- ce e important și mai ales ceea ce e personal nu trebuie să fie mecanic.

    Scrisul este caracterul, firea, sentimentele noastre.,toate trec acolo unde  se vede că suntem oameni, ființe care contăm, fiindcă dorim să fim fiecare noi înșine. Inclusiv prin scrisul nostru.