compunere--Furtuna de pe munte

   În casă e o agitație neobișnuită,toți ai mei fac bagaje,sunt îngrijorați să nu uite ceva,să mai ia și...și...Eu,însă,îmi iau rămas bun de la prietenul meu,câinele bun și drag și-i promit un os-cadou la întoarcere.Plecăm,vom merge la prietenii de la munte,vom sta departe de alte așezări,singuri-noi,muntele,păsările cerului și,poate,vreo viețuitoare.Ajungem seara și,lipit de ușă, un bilet care ne anunță că vom fi singuri,prietenii noștri sunt la o aniversare.Îi las pe ai mei să se instaleze și pornesc,fără a anunța,pe o cărare străjuită de brazi înalți.Și deodată sunt luminat de o rază strălucitoare,apoi un tunet și,grăbit,mă adăpostesc sub o stâncă parcă răsărită din pământ. Uimit observ cum  de sub marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nori, cu frunți încruntate și amenințătoare, se ivesc fără de veste și unesc cerul cu pământul..

        Puhoaiele supărate,vijelioase pornesc la vale pe cărările pe care am urcat la venire,vântul ca un vifor furios geme și urlă, fulgerele spintecă văzduhul. Ploaia își picură stropii argintii peste văzduhul întunecat..Ascult îngrozit un alt tunet venit din înalturi,apoi mă luminează din nou sclipirile focului ceresc , iar norii negri clocotesc, și munții parcă tremură până în adânc.

        Sunetul haotic, dar și armonios se aude de pretutindeni. Ploaia cade necontenit, iar brazii trufași păreau niște uriași cu brațele ce se rugau cerului.Era înspăimântător,dar și uimitor.În simfonia cerească,totuși  mă încumet să mă întorc ,,acasă”-unde-i cald și bine- și adorm  cu gândul să povestesc  despre furtuna la care am fost martor.Dimineața a fost o surpriză,fiindcă priveliștea văzută din pragul casei era verde,colorată de florile de munte,iar de pe o creangă mă privea un vultur curios.Aș fi vrut să-i fac un semn, să-l iau martor la povestirea mea,dar a zburat spre locuri știute numai de el,iar eu singur voi înfrunta dojenile.....

compunere--Furtună pe mare

Era într-o sâmbătă când am părăsit Mangalia la bordul unui yacht cu pânze pentru o regattă pe mare. Era prima mea călătorie mai lungă de o zi pe apa străbătută de căutătorii lânii de aur. Afară, un soare izbitor. Până să mă dezmeticesc, s-a şi dat startul şi pânzele s-au umflat de vânt şi barca a început să plutească lin pe ape. Mă simţeam bine, gata să fac faţă cu brio unei astfel de călătorii.

Meticulozitatea care mă caracterizează m-a făcut să mă pregătesc cu atenţie: îmbrăcăminte de toate felurile (ce-i drept, mai mult de vară), mănuşi de yachting, şapcă (să mă apere de soare), încălţări speciale pentru navigat, dar şi hrană-nu știu de ce,dar mi-e foame mereu.

    Nu am apucat să mă bucur prea tare, însă, de primele adieri, că vântul s-a şi înteţit. A pornit dintr-o dată tare. În rafale.Prognoza aflată seara trecută o credeam favorabilă navigației,dar știam că pe mare orice vânt poate aduce furtuna. Green-urile -aşa se numesc vântoasele care suflă supărate, cu putere, pentru ca apoi să se liniştească într-o secundă- ne-au aţintit calea vreme de vreun ceas, după care s-a pornit FURTUNA. Împinse cu putere de vânt, pânzele bărcii se înclinau aproape de nivelul apei. Valurile ne ridicau şi ne coborau ca la rodeo. Dar peisajul mării supărate era copleşitor,părea că din adâncuri brațe uriașe se ridicau spre cerul tulburat de vântul ce plimba norii ca pe niște pagini răsfoite.Ce zeu fusese trezit din adâncul somn de veacuri?Probabil că așa se întâmplase cu Ulise la întoarcerea lui spre casă...noi însă nu voiam să trecem prin încercările acelea.

   Trei ore cât a durat furtuna, m-am luptat la propriu să mă ţin pe picioare în barcă, să răzbesc frigul şi valurile care mă udau până la piele. Trei ore par nesfârşite. Fără să mai am noţiunea timpului,am ajutat pe cei care se străduiau să mențină cursul normal,tăind valurile.

   Pe mare e doar răsărit şi apus. Am învăţat să aproximez orele după locul soarelui pe arcul ceresc,dar am trăit momente de neuitat ale unei urgii adevărate,iar atunci când  s-a îndepărtat,am  văzut marea ca trezită din nou la viața calmă, regenerată, mai proaspătă și mai albastră. Perdeaua cenușie a norilor a fost îndepărtată de mâna lui Poseidon, în locul acesteia deschizând o poartă de senin limpede,iar eu mi-am ridicat ochii spre cer și am rostit o mulțumire. 

compunere--Câmpia--descriere

Era într-o dimineață de primăvară târzie și, fă­când câțiva pași până în marginea drumului pră­fuit,am  rămas cu privirea pierdută pe câmpia ce își rostogolea verdele spi­celor. Câmpul întins închidea linia orizontului ca un cerc. Soarele se mai ridicase puțin și începea să ardă, topind contururi și amestecând culorile într-o pastă galben-verzuie. Am avut pentru un moment senzația că sunt un Robinson Crusoe naufragiat în mijlocul câmpiei. O furnică  se urca pe vârful piciorului și continua să înainteze curajoasă printre firele de praf. Câteodată, se oprea ezitând și cer­ceta cu antenele ciudățenia roză a unghiei, ca să pornească, din nou, cucerirea acestei noi planete. Mirosul dulce al ierburilor tinere, de câmpie,îmi era adus de vânticelul cald ce cutreiera hai-hui și care se încolăcea de ființa mea și apoi pornea șuierând mai departe. Ici-colo păsările micuțe cântau încetișor,de parcă-și păstrau melodiile pentru amurg și mai ales pentru seara răcoroasă.Și-n tăcerea netulburată un miros adormitor venea de la un  pui de sal­câm înflorit, subţirel şi firav, care-și adunase toată energia lui într-un ciorchine auriu, de flori. Înaintam încet printre spicele înalte,verzi cu boabele învelite în frunzulițe transparente,lucioase ce păreau ochi minusculi ai unor ființe pitice adunate sub un glob verzui.Dacă aș privi mai bine întreaga câmpie,aș vedea spicele asemenea unor fete subțiri,grațioase ce se legănau după o muzică auzită numai de ele.Ici-colo câte o floare albastră își ridica petalele,pentru a zări macii ce-și roteau frunțile roșii ca niște cavaleri rătăcitori. Cerul este asa cum mi l-am închipuit, un cer al câmpiilor nesfârșite, cu nori alunecând jos, agățându-se de singurul reper,salcâmul singuratic, al acestei imense întinderi.Pământul câmpiei răsufla prin aburii dimineții ce se înălțau, amestecând insectele în vâtejuri cu fuioarele vântului, cu țipetele păsărilor. O forfotă veselă ce iese din străfundurile pământului negru se amestecă cu razele șerpuitoare ale soarelui. Priveliștea îmi taie răsuflarea. În zare, către apus, se zărește conturul întunecat al unei păduri, iar și mai încolo, se ghicesc pâlcuri nesfârșite de crânguri, ce se întind din câmpie până departe,departe.

 Din locul unde mă aflu, nu încetez să mă minunez de nemaipomenitul tablou ce mi se desfășoară înaintea ochilor, în culoarea verde, întretăiate de zborul razant al păsărilor.Aici la câmpie oamenii au trăit totdeauna cu ochii spre stele și cu sufletul la Dumnezeu. 

compunere-- O întâmplare cu un porumbel

Am plecat să-mi întâlnesc prietenii în parc.Era o seară de sfârșit de vară, peste câteva zile începeam școala.I-am așteptat pe a treia bancă de lângă castanul bătrân,așa ne înțelesesem.Lângă piciorul meu a apărut din senin un pui de porumbel,m-a privit și apoi a căzut pe o parte, amețit, dezorientat. Era   mic și slab, cu pene albăstii și un guler alb , un cioculețul negru, subțire și lung.Fără să-mi mai aștept prietenii,am luat puiul și l-am dus acasă.Cum pot eu ajuta un pui,mă tot întrebam și soluția a venit de la  mama care l-a luat în mâinile ei delicate,l-a mângâiat ca pe un bebeluș și apoi l-a pus într-un coșuleț de flori,niște iarbă uscată și un loc lângă fereastră.Am  descoperit că avea o aripă ruptă...va mai zbura vreodată?Sigur,dacă-l îngrijim!Și din ziua aceea am devenit ,,medic de porumbel”,îl hrăneam cu boabe,firimituri,bea apă dintr-o pipetă și din când în când încerca să se ridice.Și uite-așa au trecut zile,zile,zile...până-ntr-o zi,când pe caietul meu de mate au apărut niște gheruțe...era puiul care zburase din coșuleț și ajunsese pe masa mea.Din ziua aceea mă asista la lecții ba de pe umărul meu,ba de pe o carte.A luat parte la împodobirea pomului de Crăciun și, când îl căutam, era pe o creangă a bradului,apoi a venit mărțișorul și i-am legat un șnur de un picioruș,au înflorit cireșii din curte și caișii,și merii...și-atunci am văzut cum lovește cu ciocul în geam.Mi-am zis că a văzut vrăbiile ,albinele și-am deschis geamul.S-a apropiat de marginea ferestrei,s-a întors spre mine,și-a scuturat aripile și.....a zburat pe o creangă,pe alta... spre înaltul cerului.Nu-mi venea să cred.M-am simțit părăsit,iar mama mi-a spus,zâmbind,că e firesc:fiecare vietate are un rost pe lume.Au venit zilele primăverii,sărbătoarea Paștelui,ouă roșii,masa cu bunătăți sub mărul rotat,iar în mijlocul coșului cu ouă roșii a venit ușor ca un fulg din înalt puiul,acum porumbel mare...s-a rotit și

s-a așezat pe umărul meu.Eram mulțumit,fericit,ne regăsisem,iar mama mi-a arătat cerul albastru...de-acolo venise ......

caracterizarea personajului din fragmentul,,Fiul câmpurilor”de Cezar Petrescu

,,Cu toate stăruințele mele, până să sfârșesc scrisoarea, Ilie Chioarul n-a vrut cu niciun chip să se așeze pe scaun. În picioare, lângă birou, nu-și dezlipea ochii de la foaia pe care se înșirau slovele. Ca toți neștiutorii de carte, socotea scrisul o tainică vrăjitoare pe care nu îndrăznea să o turbure.

 În mâinile uriașe și păroase, își frământa pălăria, țistuindu-și băiatul neastâmpărat. Dar copilul pierzând sfiala de la început, în vârful picioarelor, se apropia de cadrele de pe pereți, de rafturile bibliotecii, de statuetele așezate pe etajere, cercetând totul cu ochi uimiți și lacomi.

Pe sub gene îl urmăream din când în când, cum abia îndrăznea să atingă o carte ori să răsfoiască un album. În privire îi străluceau atâta curiozitate inteligentă și atâta dorință, că i-am făcut semn rumânului să-l lase în pace.

 Apoi, încheind scrisoarea pe care plugarul o înfășură, cu deosebită grijă, în basma și o strecură în chimir, am ieșit să-l întovărășesc câțiva pași, la vale, spre sat. Încetinind mersul sub teii care stropeau încă picuri de ploaie, i-am dat câteva sfaturi. I-am hotărât și un mic ajutor, cât timp copilul îi va umbla prin școli. Turburat, nu găsea cuvintele cu care să-mi mulțumească îndestul.

Iar cum băiatul trecuse înaintea noastră, călcând cu picioarele goale pe o potecă udă, fără grijă, și șfichiuind cu o nuia crengile teilor, din care se scutura un ropot de stropi, ne-am trezit îngândurați deodată amândoi. Vietatea aceasta, neisprăvită, crudă, deprinsă încă să nu se depărteze de vatră mai mult ca un pui de aripa caldă a cloștei, începând de mâine va fi împinsă fără milostivire în viață. În internatul acela din Iași, unde răspunsurile lui istețe îl făcuseră primit la învățătură, peste câteva zile va fi prins în cleștele puternic al grijilor, din care strânsoare nu-i va mai fi îngăduit să scape niciodată. Scrisoarea mea pentru un atotputernic de acolo nu avea să-i ușureze cu mult amarul... Cu ochii abia deschiși la arzătoarea mistuire a vieții, va începe de fraged munca cea silnică.

 Badea Ilie îmi împărtăși nu știu pentru a câta oară bucuria și îngrijorările. Petrică al lui minunase de la început învățătorul. Între oameni necăjiți și simpli, răsărise deodată cu o minte ascuțită, luminoasă ca o floare rară, crescută între buruieni de rând. Căci muncitorul care pășea rar alături de mine recunoștea cu umilință că nici el, nici nevastă-sa n-au strălucit vreodată prin cine știe ce ascuțime de minte. Copilul acesta le venise ca un har dumnezeiesc, să le aducă bucurie, și în viața lor întunecoasă și cu cerul închis, nădejdi îndrăznețe. Acolo, la școala unde umblă atâția feciori de domni, învățătura îi va fi mai ușoară. Se va deprinde cu alte obiceiuri; se va pregăti pentru lumea în care fără doar și poate, îl vor înălța cărțile.

Aceste gânduri mi le împărtășea tărăgănat Ilie Chioarul, ciugulind în treacăt spicul răscopt a ierbei printre care curgea poteca... Și grăind, cu privirea își dezmierda odrasla care ajunsese departe, vioi și neastâmpărat ca un adevărat fiu al câmpurilor.”

                                                                               (Cezar Petrescu, Fiul câmpurilor)

   Petrică este personajul principal al fragmentului,,Fiul câmpurilor”,titlul numește copilul dintr-un loc al începutului de lume,spațiul ideal unde omul poate trăi bucuria vieții.

   Pentru a-l caracteriza pe băiat,autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.

   Caracterizarea directă este făcută direct de narator, precum şi de alte personaje.Naratorul este cel care, compunând o scrisoare-recomandare pentru băiatul ce va pleca la o școală din Iași,îl observă,,pe sub gene”cum fără timiditate,înaintând încet,examinează curios,dornic de a descoperi noul cu ochii,,uimiți și lacomi”.Nu-ndrăznește să atingă cărțile din bibliotecă,le privește cu respect,iar privirea nobișnuită exprimă dorinţa de a cunoaşte, de a şti, de a afla ceva nou.Tatăl său,om simplu,neștiutor de carte, îl urmărește cu grijă. După ce scrisoarea este terminată,strânsă cu grijă de tatăl său,pleacă înaintea adulților,se joacă cu crengile teiului ca un copil fără grijă.Interesant este felul în care-l descrie naratorul:o fiinţă înzestrată cu însușirea de a simţi şi de a se mişca,încă fără niciun rost,natural,spontan,nevinovat, va fi aruncat în vârtejul vieții.Fusese primit la studii datorită agerimii minții,dar în curând va fi prins în neliniști,preocupări din care nu va avea niciodată scăpare.

În cuvintele naratorului se deslușește amărăciunea,îngrijorarea ,pentru că băiatul va intra în altfel de viață decât aceasta inocentă,naivă pe care o străbate cu picioarele goale,simțind puterea pământului.Era o apariție  neobișnuită,excepțională între,,oamenii necăjiți și simpli”,obișnuiți,umili ca tatăl său,apăruse în lumea acestora,,ca un har dumnezeiesc”cu daruri ale minții și sufletului,voință, bunătate,înțelepciune,el va fi acela care va aduce înnoire,speranță.În lumea nouă în care va pătrunde învățătura îl va înălța,îi va înnobila sufletul, va deveni un om deosebit, important; distins.Alături de narator,badea Ilie,tatăl, își urmărește cu privirea fiul sprinten,înflăcărat,ce pleca să-și întâlnească destinul.

  În caracterizarea indirectă este urmărit comportamentul personajului: Petrică este curios,neliniștit,dornic de a porni pe un drum,prilej de inițiere,al pregătirii de a intra ,învățând,într-o lume nouă.Cercetează curios cărțile din bibliotecă,cu îndrăzneala și naivitatea unui copil isteț.Inteligența lui a fost recunoscută de învățătorul său,dar și de oamenii din școlile înalte ale Iașului.Se desprinde de lumea în care și-a trăit primii ani,dorind ascensiunea vieții prin învățătură. Pornește pe drumul cunoașterii în picioarele goale,desculț,cu simplitate,este ieșirea din universul inocent al copilăriei într-o altă lume în care învățătura îl va înălța.

Autorul este evident binevoitor față de tatăl băiatului,om simplu,dar ce-și dorește ridicarea fiului său prin învățătură,iar pentru băiat nutrește simpatie.

Naratorul este vocea care povesteşte întâmplările, el face parte din lumea textului,de aceea narațiunea are un caracter subiectiv ,iar naratorul foloseşte persoana I, întrunind statutul de personaj -martor al evenimentelor. 

  

Compunere—O întâmplare petrecută în parc

  Primăvara chiar şi vântul se  simte altfel,îmi spune bunicul,într-o amiază,când ne plimbam prin parcul de la marginea orașului. Ori­cât de tare ar bate, orideunde ar veni, tot vine câte o pală mai caldă,mi­res­mele sunt altfel, şi foşnetul copacilor e altfel.
  Astăzi vântul zboa­ră pe deasupra noastră cu aripi reci. Apoi, brusc, suflarea se îmblânzeşte ca o promisiune că primăvara e, în sfârşit, aici. În parc e linişte,iar trilurile păsăretului răsună ca un concert. Cânte­cul de primăvară al păsărilor e a chemare de întâlnirea cerului cu stelele cu verdele pământului.Chiar şi păsările răpitoare cântă până târziu în noapte...răpitoare?

  Deși suntem singuri simt ochi nevăzuţi în cotloane ascunse: păsări, animale, duhuri.... O umbră mare şi albă se desprinde din frunziş şi pluteşte deasupra noastră.Apoi iar şi iar, din frunziş în frun­ziş, tot mai aproape,mai departe,ca-ntr-un joc. O văd,mă desprind de lângă bunicul și o urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, ce pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată o alee și parcă mă îndeamnă s-o în­soţesc.

  În partea aceea a parcului n-am fost niciodată,iar acum descopăr un adevărat paradis:arbori de toate felurile,o explozie de culori,flori nenumărate.O casă din sticlă,înăuntru flori,copăcei,ghivece.Intru cu sfială și descopăr un om în halat alb ce privea un trandafir negru.S-a întors spre mine și,zâmbind,mi-a arătat numele florii:,,Prințul negru”.Am înțeles că acolo e o mică grădină botanică,că omul acela era biologul ce o îngrijea.

  Deodată lângă noi a apărut ea,bufnița albă,ce m-a privit cu ochii ei imobili,misterioși,adânci și mari,scoțând un sunet ca un vaiet.Poate mă saluta,mi-am zis,iar ea nici nu se mișca.Am întins mâna încet și s-a lăsat mângâiată și-a întins o aripă și parcă mi-a întors mângâierea.Mă încarc cu emoţie, cu iubire,îmi umplu sufletul cu bucurie.E ca o vrajă.

  Îmi place locul ăsta și-i spun bunicului care m-a ajuns din urmă că întâmplarea de astăzi mi-a umplut sufletul de culoare şi lumină.Ne vom întoarce în locul acesta,mi-am promis bunicul și l-am salutat pe omul ce avea o bufniță.

   Cerul senin s-a înnorat din­tr-odată, nu mai e mult şi va ploua. Găsim drumul înapoi și dintr-un mesteacăn două lumini mă priveau.Era bufniţa albă ce-și lua rămas bun.

                                      Am găsit o lume întreagă într-un singur parc!

compunere--O zi cu ploaie

Priveam cerul ce-și schimbase culoarea din albastrul senin al începutului de toamnă într-un cenușiu ce era străbătut de nori albi ca niște fulgi singuratici, mărginiți cu lumină roșiatică.Lunecau domol duși de adieri de vânt... Și-atunci mi se părea că totul din jur încremenește în parcul în care mă aflam,iar  florile care colorau pajiștile -sfioase şi nemişcate, își înclinau spre pământ petalele  încă strălucitoare, sub adierea vântului răzleţ, ce se strecura din  ascunzătorile frunzişurilor  întunecoase.Ascultam murmurul domol al liniștii și-l simțeam ridicându-se ca o muzică fermecată a  întunericului... și iată că pe cer se aprinde ca o candelă luna rotundă cu sclipiri argintii şi reci.

Și dintr-odată  numeroase mulțimi de nori au apărut fără veste şi au acoperit cerul.M-am simțit înconjurat de neguri ce deveneau fantasme care cu brațe de fum chemau tunetele,fulgerele cu  sclipirile lor orbitoare de lumină frântă.Liniile dansau fantastice pe întunecimile nopţii,tunetele văzduhurilor făceau ca cerul să răsune, pământul să se cutremure,iar eu auzeam pașii unor uriași din poveste cutreierând pământul. Ascuns într-un adăpost alături de câțiva oameni plimbăreți am privit prăvălirea apelor cerești ce se rostogoleau cu furie asupra pământului, cu zgomot.Picăturile mici se transformau rapid în globuri de apă ,iar trotuarul din fața mea devenise o scenă de dans.Uimitoare era perdeaua de apă ce mă izola de restul parcului,așa de deasă era ploaia -șuvoi.Îmi spuneam că văd un potop ca pe vremea începutului de lume... și totuși aerul devenise curat,pur.Ploua torențial,continuu ,crengile rupte își căutau adăpost la rădăcina copacilor unde  nu de mult erau sprijin pentru zburătoare,căteva frunze veștejite se srânseseră într-o grămăjoară care ,poate,va deveni adăpost pentru vreo vietate rătăcită. Tot zbuciumul naturii era ascultat ca un cântec de jale,de dor după zilele cu soare,cu zbor,cu verdele verii.Deodată pe cenușiul ploios o pasăre mică s-a încumetat să sară pe o ramură unde o frunză verde se legăna și-atunci neliniștea,frământarea din jur a încetat, iar pe cer am văzut o stea sclipind timid.Aș fi vrut să mă-nconjoare curcubeul multicolor,dar era noapte și urmărit de licărul stelei am plecat pășind cu grijă printre lacurile străzii,ce se târau spre pământul însetat. Am mângâiat clipa fericită cu speranța că voi fi urmat de luna ivită din nou printre copacii triști și părăsiți... Ploaia ce a trecut a înseamnat graţie,dansul cerului coborât spre pământ,iar în gând îmi spun că fără ploaie, nu ar fi viaţă și-apoi ce?!?!!!norii s-au transformt în picături de ploaie, ca să îmbrăţişeze pământul și oamenii....

   Mâine va fi o nouă zi și poate cu soare....

Compunere—În grădina bunicilor

E început de vară și bunica merge în grădina din spatele casei și-mi spune că după cum e cerul, după cum e aerul, după cum bate lumina şi după cum se mişcă norii, ar putea fi o zi în care nu se întâmplă nimic. Nimic! Dar, spre bucu­­­ria mea, e destul să ies în grădină, ca să mă mo­lip­­­sesc de freamătul ei, de forfota vieţuitoarelor as­cun­­­se printre ier­buri, care sunt neobosite şi de neoprit, în orice mo­ment al zilei. Cât de mică sau de mare ar fi sau doar cât un ghi­veci, gră­dina de lângă casă te învaţă cel mai simplu alfabet al vieţii, în ritmuri dictate de soare şi de lună, de ceaţă şi de ploi,îmi spune și bunicul ce-și ridică pălăria de paie,parcă salutând lumea.

Straturile cu legume aliniate au o unduire ușoară, ce aduc un val foșnitor. Încearc să văd legumele verzi încă:roșiile,castraveții,ardeii grași și dolofani,ici-colo câte o floare a soarelui ce caută o rază s-o mângâie,iar la picioarele mele se lungește leneș un dovlecel ce nu se dorește deranjat.Privesc în jurul meu și nu-mi dau seama ce mă atrage.Bunica tocmai îmi spune că e de ajuns sa le acord atenție și ele,legumele îmi răspund, sigur va fi una care îmi trezește atenția, care mă atrage.Dar florile care cresc pe lîngă casa văruită într-un alb strălucitor? S-ar putea să fie o floare care mă reprezintă? Caut cu ochii culorile  și cred că după ce am descoperit-o, trebuie s-o cunosc, să devenim intimi. Și chiar atunci o pasăre zboară peste noi dintr-un pom în altul, se rotește larg,plutește, se uită la noi, la plante, planează ușor, peste parfumul grădinii.Au năpădit curtea şi, oriîncotro mă în­torc, dau cu ochii de niște flo­ri albastre ce sea­mă­nă cu clo­po­ţeii sălba­tici și au pus stă­pânire pe toate col­ţu­rile gră­dinii. Le văd delicate,purtând o pros­pe­ţime în peta­lele care se ascund ruşinate sub nişte frun­zişoare prelungi.Bunica îmi spune că se numesc căldărușe,iar mie –mi vine să râd. Într-un colţ al grădinii trăieşte un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze până în vârf. Către cer au rămas nişte crengi golaşe, triste, în neputinţa de-a înverzi. În vârful lor este un cuib părăsit de barză, în care şi-au găsit adăpost zeci de vrăbii mici, gureşe. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu ştiu de ce a rămas cui­bul fără berze.Bunicul îmi spune că în primăvara trecută a văzut cum a venit o barză, a stat o vreme în cuib, a încercat să repare cu cio­cul găurile făcute de ploi şi de vânt, a adus cren­guţe, ca să cârpească stricăciunile,după aceea a plecat. 

Poate că şi-o fi pierdut perechea şi cuibul îi aduce aminte de ea?adugă bunica ,mângâind un trandafir roz,iar apoi oftează: cine ştie câtă amă­răciune poate fi în inima unei berze, cine ştie câtă tristeţe şi moarte au văzut ochii ei, din înăl­ţimile la care zboară? Nu ştiu cum s-o ajut, deşi în­tre mine şi ea stă umbra unor suferinţe care ne-ar pu­­tea lega pe viaţă. Doamne, şi cât de mult mi-ar fi plă­cut să-mi vegheze curtea şi grădina, de sus, de dea­supra pă­mântului!

   Privind grădina de legume,de flori îmi spun că e ușor să crești flori,legume,le dai un bulgăre de pământ și un fir de apă, iar ele îți oferă, zi de zi, imaginea unei minuni.

Compunere—O întâmplare petrecută în timpul unui concert

  Am mers împreună cu doamna de muzică la un concert,desfășurat în sala teatrului din orașul meu.Nu eram prea încântat,pentru că mă gândeam că voi sta un timp nemișcat,ascultând muzica pe care,probabil n-o voi înțelege.În sala mare,luminoasă oamenii pășeau liniștiți,elegant îmbrăcați,serioși.Am fost impresionat,m-am așezat și doamna ne-a spus în șoaptă despre ce vom asculta:Rapsodia nr.1 de George Enescu. Melodiile ce compun  au fost culese  de compozitor de la un scripcar,de la un alt lăutar angajat să cânte domnitorului Cuza,apoi-un cântec îndrăgit de pandurii lui Tudor.În final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o piesă de mare virtuozitate, cocarda muzicii românești.

   Am citit în programul primit cuvintele marelui compozitor:

 ,,Atâta vreme cât exist, vreau să cânt” – aşa îşi descria destinul marele compozitor, violonist, pianist şi dirijor George Enescu.

    S-au stins luminile ,s-a tras cortina și,pe scena luminată, am văzut muzicienii:violoniști,suflători,un pian,toba mare...dirijorul și... deodată a început muzica cu caracter sărbătoresc,dinamic,vesel,

dansant.Eram uimit de exuberanţa ritmurilor de dans, de strălucirea coloritului orchestral, era  în mod clar o imagine muzicală a unei petreceri populare ca-ntr-un tablou al Theodor Aman(pe care-l văzusem la ora de desen).Parcă  bucuria străbătea întreaga atmosferă într-o zi când oamenii îmbrăcați în straie populare dansează mulțumiți de frumusețea zilei pe care o petrec  împreună.

  De fapt, Rapsodia aceasta e un dans care devine când melancolic, când năvalnic, când leneș, când grăbit. Dacă închid ochii,văd România cu dealurile ei însorite , cu văile ei negre,cu munții înalți de unde vulturii privesc cerul senin al verii,unde zăpada ascunde floarea culeasă de regine,cu câmpii,cu  râuri frumoase– e toată țara cu noi înșine în ea.  Această rapsodie este o muzică atât de cunoscută și atât de iubită de români, încât a ajuns un fel de imn național neoficial.

   Am deschis ochii,auzind aplauzele celor de lângă mine și din sală,l-am văzut pe dirijor mulțumind și pe muzicieni salutând spectatorii și deodată dintr-un colț al sălii a zburat deasupra noastră un porumbel alb.Incredibil!!!l-am căutat cu privirea și nu l-am mai văzut...

   Am plecat,spunându-mi că muzica este este felul în care sună viața!Când am ajuns acasă,pe o ramură a copacului din fața casei mele un porumbel alb mă privea curios....

argumentare basm popular:,Țugunea, feciorul mătușii”(fragment)

,,Pășind înainte, merse, merse și iar merse în drumul zmeului mijlociu, până dete d-o apă și mai mare, peste care trecea un pod de argint. N-apucase să se oprească, când buzduganul vâjâi ca vântul. Deodată-l prinse din zbor și-l azvârli înapoi cale de trei conace*, iar dânsul se piti sub pod ca și întâia oară. D-abia-ncepea să se odihnească și s-auzi huietul zmeului, care venea și venea ca un nor verzui. Când să treacă podul, calul se poticni cu amândouă picioarele și sforăind se trase-ndărăt, că-i mirosise a om de pe tărâmul ălălalt. Zmeul se turbură și-i zise:

— Hii! Cal de zmeu, de paraleu! Ce sai și-ndărăt te dai? De cine ți-e frică, că mie nu-mi e de nimeni, afară numai de Țugunea, feciorul moale-al mătușii; și doar nu i-o fi adus p-aicea cioara osciorul și vântul perișorul!

— Ba am venit eu, ca un viteaz ce sunt! răspunse voinicul, ieșind de sub pod și întrebându-l:

 — Cum vrei să ne măsurăm? În săbii să ne tăiem ori luptă să ne luptăm?

— Mie totuna-mi face, că ș-una ș-alta-mi place!

— În luptă, că e mai dreaptă, de la Dumnezeu lăsată!

 Descălicând zmeul, se luară la luptă voinicească, smâcindu-se-n dreapta și-n stânga, în sus și-n jos, înainte și-napoi, de ziceai ce-i asta. Și tot așa se luptară, se luptară, zi de vară până-n seară. Pe la sfințitul soarelui, zmeul se prefăcuse-n flacără albă, iar viteazul în flacără albastră, dar se luptau întruna. Puiul de corb – crau, crau, crau – se întorcea spre noapte și le trecu pe deasupra capetelor. Atunci zmeul:

— Corbule, corbule, adu nițel seu în unghișoară și-n gușă nițic-apșoară, cu seul s-atingi, cu apa să stingi, a flacăr-albastră, că ți-oi da să mănânci un stârv cu cărnuri dulci!

 Iar Țugunea și el:

 — Corbule, corbule, adu nițel seu în unghișoară și-n gușă nițic-apșoară, cu seul s-atingi, cu apa să stingi, a flacără albă, că ți-oi da să mănânci două stârvuri și mai dulci!

Corbul ca o săgeată zbură acasă și – fără să mai întrebe ce e mai mult, unul ori doi – luă seu și apă, și se-ntoarse zicând pe drum: crau, crau, crau! Doar n-o fi păcat ca, după ce am săturat pe tata și pe mama, să mai satur pe unchi și pe mătușă, pe veri și pe verișoare!

 Când s-apropie, se lăsă-n jos, pică seul și apa peste flacăra albă, care se potoli și se stinse, iar viteazul aduse pe zmeu de mijloc, îl trânti cu putere de-l îngropă-n pământ până la brâu, apoi scoase paloșul de-i luă capul și lui, și calului, le dete corbului și apucă drumul înainte.”

                                                                   (Țugunea, feciorul mătușii, basm cules de G. Dem Teodorescu)

   *conac – (înv.) măsură de lungime de aproximativ două poște

Basmul popular este creația epică narativă populară în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvârșite atât de personaje reale, cât și de cele cu puteri supranaturale, care reprezintă forțele binelui și forțele răului, din a căror confruntare binele iese întotdeauna învingător.

                   Trăsăturile basmului popular:

-prezența cifrelor și a obiectelor magice

-evidențierea caracterului anonim( autor anonim), oral( transmis prin viu grai) și colectiv( la crearea sa au contribuit mai multe persoane) al basmului popular

-prezența întâmplărilor reale și a celor fantastice

-confruntarea dintre bine și rău

-victoria binelui

-formule narative tipice ale basmului popular ( inițiale, mediene,finale)

Fragmentul face parte dintr-un basm popular,ce are ca temă lupta dintre bine si rău, Binele este reprezentat deȚugunea, care asemenea lui Făt-Frumos luptă împotriva zmeilor care reprezinta răul. Țugunea este personajul principal al fragmentului,numele lui apare și în titlul basmului, fiind totodată un personaj imaginar, cu puteri fabuloase. Țugunea-nume ce provine de la,,țugui”+sufixul,,unea”--vârf,ceea ce face ca numele să capete sensul de ,,căpetenie.”

Țugunea este „fiul mătușii”, moașa satului, inițiată în tainele nașterii, ale vindecării și ale magicului.

   În primul rând,fragmentul aparţine genului epic: există acţiune, personaje şi narator.

 În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului este prezentată o parte a desfășurării acțiunii. Acţiunea (fragmentului)se petrece lângă un pod de argint,ce reprezintă legătura dintre două lumi,un obstacol în calea voinicului. Zmeul își anunță sosirea prin trimiterea de departe a buzduganului,arma pe care Țugunea i-o înapoiază cu repeziciune.Apariția zmeului este asemănătoare cu a unui nor ce anunță grozăvia unei furtuni.Calul zmeului presimte existența unui om,iar zmeul,uimit,îl descoperă pe Țugunea,singura ființă de care se temea.Cei doi hotărăsc să se înfrunte în luptă,,dreaptă”-confruntarea dintre doi luptători.Țugunea  i se adresează curajos zmeului. Lupta cu zmeul este descrisă cu mult dinamism, momentele cele mai tensionate sunt acelea în care se relatează durata luptei,,zi de vară până-n seară.”Lupta este atât de intensă,încât cei doi devin flăcări:zmeul-flacără albastră- culoarea depărtării de lumea reală și de viață;Țugunea-flacără albă a purității,a luminii- forţa purificatoare, generatoare de viaţă. Cu ajutorul miraculos al unui pui de corb care-i aduce lui Țugunea ,,nițel seu”vindecător și apă,pentru a se răcori,generatoare de viață;acesta se înzdrăvenește, îl vâră pe zmeu în pământ,oferindu-i corbului rămășițele zmeului și ale calului acestuia.Drumul lui va fi,,înainte”-mai departe,în continuare,pentru a învinge răul de pe orice tărâm.

   În al doilea rând,personajele din fragment sunt:Țugunea,om simplu,un viteaz hotărât să-l pedepsească pe zmeu.Alege, ca un voinic corect, lupta adevărată,confruntarea dintre două ființe îndrăzneţe, dârze, curajoase.Glasul lui este hotărât,apare ca un exponent al unei însușiri morale, eroice ,, vitejia “pe lângă însușiri obișnuite: om drept, cinstit, curajos și însușiri supranaturale:se transformă într-o flacără albă.Își vindecă trupul cu ajutorul puiului de corb,ființă necuvântătoare,care-i înțelege vorbele. Pricepe graiul făpturilor de pe alt tărâm,al zmeului. Luptă împotriva întunericului, iar victoria lui este, de fapt, victoria binelui asupra răului.Atât portretul fizic al voinicului și al zmeului rămân nedeslușite.

Zmeul este o ființă cu mari forțe fizice ,violentă și cruntă,dotat cu mare simț olfactiv,miroase prezența lui Țugunea ,de care,mărturisește că se teme.Un mijloc de apărare a zmeului este transformarea lui în flacără albastră.Este pedepsit și oferit corbului pentru hrană.

Corbul năzdrăvan este o pasăre-mesager care-i aduce ,,seu”,grăsime vindecătoare și,,apă”vie, astfel încât Țugunea îl bagă pe zmeu în pământ până la brâu. Simbolul picăturii de apă este cel de a readuce viaţă celui care o bea. Calul zmeului e şi el năzdrăvan,pentru că simte prezența unui om.

   În al treilea rând,narațiunea, întretăiată de dialog, este concentrată și urcă permanent pe trepte de tensiune, până în momentul în care Țugunea reuseste să-l răpună pe zmeu.

Efortul uman este mare, se străbate spațiul imens- repetiția verbului ,,merse” dă impresia spațiului fabulos. Verbele la perfectul simplu creează dinamism și dau impresia că acțiunea se desfășoară ca într-un film.

Imaginea mișcării este susținută prin comparații:,,buzduganul văjâi ca vântul;venea ca un nor verzui;ca un viteaz ce sunt;corbul ca o săgeată; hiperbole:,,azvârli cale de trei conace; îl trânti cu putere de-l îngropă-n pământ până la brâu.” Enumerația dă acțiunii o nuanță hiperbolică și califică eroii:,, În săbii să ne tăiem ori luptă să ne luptăm?”

Naratorul povestește la persoana a3 a. Narațiunea curge firesc, limba este simplă, cea vorbita din popor, expresivă, bogat, nuanțată, cu mulți termeni regionali, cu expresii ale limbii vorbite, fiindcă oralitatea este o trăsătură caracteristică stilului popular. Oralitatea stilului se realizează si cu ajutorul vorbirii directe: dialogul înfiripat între Țugunea si zmeu. Folosirea onomatopeelor,a vocativelor  constituie un alt indiciu al oralitații.

  În concluzie, fragmentul face parte dintr-un basm popular, fiind o operă populară epică, în care un erou reprezentând binele îşi învinge adversarul, într-o lume aflată sub semnul supranaturalului.

compunere--Întâmplare din luna mai

Merg pe marginea pădurii şi păsă­rile mă urmea­ză, zburând pe deasupra mea, alergându-se printre mesteceni înfrunziţi. Soarele încălzeşte uşor şi simt cum în lumina lui, ar­borii încep să freamăte. Adie un vânticel subţire şi încă rece,vânt de mai, care mă învăluie cu mirosul umed al pădurii, mirosul frunzelor și al florilor sălbatice de pădure. Păsările sunt încă lângă mine, cântă şi zboară cu o bucurie de neoprit. Pe cerul albastru-albastru strălu­ceşte sub razele  soarelui câte un norişor alb,e vreun fluture ce s-a ridicat prea sus,îmi spun zâmbind. În aer s-au ridicat gâze ce par să se mişte, fără o direcţie anume: sunt doar bu­curoase de căldură, se zbenguie în aerul primăverii. Chiar lân­gă piciorul meu, o al­bină a găsit fericită o floare mică şi albă de urzică.

Să merg, cu ochii închişi, dus de aburul acela de par­fum dulce-amărui, delicat şi profund al bujorilor de mai.Știam că undeva e un pom pe care-l sădisem împreună cu bunicul,asistați și îndrumați de un pădurar. Poate îl gă­seam doar ascultând zecile de gâze mici, ce lăsau în urmă, ca nişte firişoare invizibile, zumzetul lor, pentru a deveni în jurul lui o vibraţie veselă şi neîn­treruptă. Dar înainte să-i simt adierile, l-am văzut. Era acolo, un pic înclinat, cu o coroană rotundă, albă, de flori: cireșul meu înflorit. Era ca un soare alb şi strălucitor. M-am apropiat şi m-am alăturat şi eu albinelor, gâzelor şi musculiţelor ce se învârteau înnebunite de fericire în jurul glo­bu­lui alb de flori. Câteva vrăbii venite, neştiind ce altceva să facă de bucurie, săreau de pe o cren­guţă pe alta, cântând şi ciripind cât le ţinea glasul. Fără îndoială era momentul de glorie al cireșului. Când florile i se vor scutura, va deveni un pom cu ciorchini roșii, pe lângă care toată lumea se va opri,să-i guste boabele dulci. Dar acum? Acum este vedeta de la marginea pădurii, a primăverii. Şi, cu bunăvoinţă ,cireșul lăsa gâzele ameţite de parfumul şi strălucirea lui să se odihnească, din când în când, pe câte-o floare albă din crengile lui, înainte de a-şi relua zborul rotund şi euforic. Lasă trecătorii să îşi odihnească privirea pe el, să se încarce din frumuse­ţea lui pură. Nu, nu era doar bunăvoinţă din partea lui. Era iubire necon­diţionată, revărsată prin fiecare floare deschisă, prin fiecare petală, albă ca o lumină ce se lasă atinsă. În mod ciudat, toţi cei  ne aflam în jurul lui, eu,un om, păsări sau gâze, îi răspundeam cu acelaşi fel de iubire.

  Ce altă întâmplare ar fi putut să fie acolo decât  întâlnirea cu floarea de cireș, cu frumusețea, cu afecțiunea, cu gingășia ,cu însuflețirea sufletească, căldura, energia și naturalețea.

compunere--O întâmplare petrecută în ploaie

Din întâmplare am ajuns pe un drum care parcă mergea spre cer, trecând prin păduri de fag și stejar, prin poieni înmiresmate și multicolore, pe lângă ferigi înalte cât oamenii și mesteceni delicați și imperiali care vibrau în aerul curat al verii. Era ca un tablou viu.

 Știam că, de cum treceam de tufele de alun, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, să tac în pădure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam să ascult. Dar asta, până într-o zi când m-a prins ploaia, o ploaie bogată de vară.M-am așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să mă apere și am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul. Și atunci...atunci într-adevăr, am auzit...mai întâi un freamăt greu...

    Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, acoperit de crengi groase care mă apărau de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau de parcă răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și... în momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de fag.

  Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua... creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând. Nici nu-ndrăzneam să privesc cerul,îl socoteam supărat,iar ploaia mi se părea a fi lacrimi,dar eu eram împăcat că mi se așterneau pe față mângâierile ude ale cerului.

  Când ploaia s-a potolit,am simțit că pădurea pare mai tăcută vara, în comparație cu explozia de cântece din primăvară.Vara, concertele se țin dimineața, devreme. Poate e cald mai târziu,poate  prea multă treabă au păsările, pentru a mai cânta în miezul zilei. Nici nu mai e așa de mare nevoie de cântece ca în primăvară.Îmi place că privighetorile continuă să cânte și în timpul nopții chiar după ploaie. Știu, probabil, că un asemenea glas  le-a dat cerul,ca să-i încânte și pe locuitorii pădurilor.

  Iar mie nu-mi rămâne altceva decât să tac, fiindcă în pădure legile sunt altele... și să mai aștept o ploaie de vară.

compunere-- O întâmplare petrecută în timpul unui joc(de fotbal)

Merg deseori cu tata sau bunicul la meciurile de fotbal desfășurate pe stadionul din orașul nostru,deși nu sunt dedicat acestui sport,dar îmi place atmosfera de pe stadion,alinierea echipelor,salutul către tribune,salutul căpitanilor celor două echipe adverse.Tata îmi explică regulile de joc,completat, bineînțeles, de bunicul,care a fost fotbalist profesionist.Îmi povestește că a început să joace pe stradă cu prietenii-vecini.

   Astăzi suntem anunțați că vom desfășura ora de educație fizică pe ternul de fotbal mare,acolo unde se desfășoară meciuri adevărate.Ajungem și pe teren, vedem băieți de vârsta noastră în tricouri galbene jucând fotbal.Sunt juniorii clubului,ni se explică.Profesorul nostru vorbește cu antrenorul și se formează două echipe:șase băieți din clasa noastră,printre care și eu și șase din echipa juniorilor.Ei cu tricouri galbene,noi cu tricouri roșii.Vom juca o miuță-30 minute -în reprize de câte un sfert de oră fiecare repriză.Avantajul este că ei au deja încălzirea făcută,noi facem câteva exerciții ca la orice oră de sport și un arbitru adevărat ne invită în mijlocul terenului,ne aliniem,ne salutăm și auzim fluierul de începerea meciului.Mingea este una adevărată.

    Mingea curge ca pe aţă, cautăm încă aşezarea optimă, şi eu culeg o minge la centrul terenului şi paralizez întreaga apărare a gazdelor cu o pasă în adâncime pentru unul dintre colegi.Și deodată o pasă puternică a unui junior lovește poarta noastră și...gol.Suntem dezamăgiți,unul dintre noi cade,lovit de un adversar și-atunci un băiat de pe margine cere voie să intre în echipa noastră.Arbitrul este de acord și ,,intrusul”aleargă,mingea parcă este legată de picioarele lui,driblează pe toți care-i ies în cale...golul lui este de neevitat.Juniorii sunt derutași,aleargă,dar mingea rămâne numai la noi.Rezultatul ne este favorabil..Juniorii sunt uimiți,nu înțeleg cum niște,,nimeni”i-au învins.Iar noi ne îmbrățișăm cu băiatul străin și-l aplaudăm,recunoscându-l:un fost elev al școlii noastre care joacă undeva într-o ,,țară caldă”.Bineînțeles că ne-a invitat la o prăjitură și ne-a povestit despre meciurile lui din Premier League.L-am privit cu admirație,fiecare gândind că am vrea să fim în locul lui....

pastelul,,Nucul”de Vasile Voiculescu

,,În arşiţa de vară, sub soarele de-amiază,
Toţi arborii-n grădină cu frunţile plecate
Privesc în neclintire cum umbrele-alungate
Din ce în ce la poale se strâng şi se scurtează.

De lene toropite, trec ceasuri cu zăbavă…
Stau lâncedele clipe şi moţăie pe cale.
Din bolta încintată dogoarea curge pale,
Văzduhul tot e pară şi fierbe până-n slavă.

Cireşii nici nu suflă cuprinşi de piroteală,
Iar merii pe de lături ţin crengile pleoştite,
Pe când caişii gingaşi cu foile pălite=ofilit
Se sprijină-n zaplazuri, sfârşiţi de zăpuşeală.

Doar Nucul plin de umbră rămâne drept întruna,
Cupola-i grea de frunză punând-o scut luminii,
Ca un monarh ce, falnic, în mijlocul grădinii
Cu braţele-nălţate îşi ţine sus cununa.”

                încintată – încinsă, înfierbântată

                zaplazuri – garduri

  Pastelul este opera lirică în care autorul își exprimă sentimentele în mod direct, descriind un tablou din natură, cu ajutorul a numeroase imagini artistice și figuri de stil.Într-un pastel dominante sunt imaginile artistice,realizate prin figuri de stil,organizate într-o descriere tip tablou.

  Titlul poeziei este numele copacului- Nucul, este simbol al regalităţii şi profeţiei, al echilibrului,al  speranţei ,este pomul vieții,al eternității.

  Din punct de vedere compozițional poezia ,,Nucul” este alcătuită din patru strofe. Textul fiind un pastel modul de expunere predominant este descrierea.

  Pastelul ,,Nucul " se constituie într-un adevărat spectacol al naturii, care provoacă eului liric,celui ce privește, trăiri profunde într-o atmosferă apăsătoare,nemișcarea copleșește întreaga fire,este o zi toridă de vară, de  încremenirea cauzată de arşiţa verii, astfel încât grădina cu arbori pare fără viaţă,.. Întreaga poezie este dominată de moliciunea specifică arşiţei copleşitoare într-o zi din miezul verii.

    În primul rând, principalul mod de expunere este descrierea,iar textul este liric,exprimând emoțiile eului liric direct. Poezia prezintă, prin intermediul imaginilor vizuale, spațiul exterior-grădina-un loc stăpânit de pomi fructiferi - surprins în momentul unei zile de vară călduroase; senzația trăită este exprimată în primul vers,este momentul mijlocului zilei,când soarele se ridică la înălțimea maximă pe cer.În natura moleșită de căldura sufocantă, arborii sunt copleșiți de căldură,înclinați spre pământ,de parcă ar cere îndurare.Își privesc neputincioși,,umbra”,imaginea ce le schimbă înfățișarea,îi micșorează,iar timpul se încetinește,natura inertă este cuprinsă de un calm și o liniște surprinzătoare.Cerul toropit de căldură dogoritoare picură unde confuze,neclare.Privirea trece pe lângă fiecare pom: cireșii sunt cuprinși de somnolență;merii își plecau crengile ca semn al durerii;caișii,,gingași”cu frunzele ofilite,epuizați de căldură își sprijină trunchiurile de garduri.

În această atmosferă dezolantă nucul asemenea unui rege își poartă protector coroana cu demnitate,este făgăduința de viață nemuritoare-este pomul vieții al eternității,nu poate fi îngenuncheat de arșită,poate înfrunta orice vitregie a naturii.

    În al doilea rând, eul liric urmărește mișcările lente ale pomilor dintr-o grădină în căldura  înăbușitoare a verii,creând imagini vizual-motorii. Astfel,în  prima strofă imaginea vizuală a grădinii copleşită de toropeală este descrisă prin personificări,,arborii...cu frunțile plecate privesc.”

Natura este moleșită de căldura sufocantă, astfel încât grădina pare fără viață,atmosfera este apăsătoare, nemișcarea copleșește întreaga fire,de aceea epitetele:,,frunțile plecate,lâncedele clipe,bolta încitată,foile pălite;câmpul lexical al căldurii:,,arșița,dogoarea,zăpușeală,toropite”transmit un sentiment de amorțire în fața căldurii care cuprinde arborii.Personificați,copacii par ființe moleșite de dogoare:cireșii somnolenți,merii îndurerați,caișii aplecați,căutând sprijin.

Peisajul grădinii este dominat de nucul într-o ceremonie  a reîncoronării, comparat cu un,,monarh”ce-și poartă coroana ,simbolizând demnitate,putere,domnie.Devine astfel pomul vieții,al eternității, în ascensiune spre cer,

  Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, exprimarea este dramatică,gravă,în atmosfera apăsătoare a căldurii, versuri cu măsură de 14 silabe,cu rimă împerecheată şi ritm trohaic.

În poezia "Nucul" se manifestă lirismul obiectiv, reprezentat de verbe la persoana a III-a, ceea ce argumentează absența directă a eului liric: ,,privesc,trec,nu suflă,țin,se sprijină”

   În concluzie, pastelul „Nucul” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul prezintă, folosind un limbaj expresiv, imaginea grădinii dominată de moliciunea specifică arșiței copleșitoare,stăpânită totuși de,,nucul”,arborele regal ce-și poartă măreția,înfruntând orice vrăjmășie a naturii.

compunere--În livadă

În pri­măvara a­ceasta a fost iar în­căr­cat de flori, a trecut cu bine peste zi­lele geroa­se de la mijlocul lu­nii trecute, Când am intrat prima oară în curtea umbrită de vie, l-am văzut imediat. Se ridicase cu mult dea­supra tuturor copacilor. Era mai înalt decât mărul de-alături şi, deşi bătrân, părea mai viguros decât cireşii încărcați de flori. Îl întreceau numai brazii care străjuiau poarta de la intrare,cavalerii,așa îi numea bunicul. Tocmai se ter­mi­nase o ploiţă grăbită, şi de peste tot cădeau picături de apă, în care se oglindea cerul înseninat. Părul îşi întindea spre mine ramurile pline de flori. Un fel de salut cu petale mari, catifelate. Dacă mă uitam mai bine la el, vedeam cât e de bătrân: mai multe ra­muri erau deja uscate, altele, răsucite cumva ciu­dat, aveau doar câte un smoc de frunze şi flori în vârf. Şi dacă mă uitam şi mai atent, pu­team înţelege tristeţea. Era tare, tare bătrân şi florile pe care le mai avea nu erau, poate, decât spe­ranţa disperată că va mai apuca încă o toamnă, adică încă o rodire, o ultimă încercare înainte de final. Ştiut este că viaţa pomilor nu se măsoară cu primăverile cele înflorite, ci în toamne şi în rod.

Când eram mic, în dimineţile cu vânt pu­ternic, mi se părea că cireșii,prunii,caișii din livada bunicului devin păsări. Cre­deam atunci că, dacă îmi voi ridica şi eu braţele, aşa cum îşi leagănă copacii crengile în vânt, aş putea să mă ridic şi să zbor. Şi eram uimit că braţele mele nu fâlfâiau aidoma frunzelor.  Dintre toţi co­pacii, părul acesta este cel mai aproape de su­fletul meu,mi-a inspirat mereu o nobleţe spirituală pe care de mult visam să o ating.Stau sub pomii înfloriți și mă las nins de petale cu gândul că poate voi deveni un om din flori.Livada aceasta, multicoloră primăvara,mă umple de taină și sfială.În livada înflorită simt cum vine de departe un vânticel şi trece prin crengi, ca şi cum copacii ar primi veşti tainice,frunzele se-ntorc spre florile pline de albine,iar eu nu pot pătrunde vreun înțeles, pentru că vine de dincolo. Vântul aduce veşti din cer,pomii își înclină crengile,mulțumind. Când un copac foşneşte, prin frunzele lui vorbeşte Dumnezeu.

compunere--O întâmplare cu o insectă--fluturele

   Am învățat că fluturii sunt insecte care aparțin Ordinului Lepidoptera, se transformă din omizi în creaturi zburătoare colorate,cu aripi membranoase acoperite cu solzi microscopici viu coloraţi, care dau sezonului cald un plus de viață și-i trimit pe cei ce-i privesc într-o lume feerică.(dacă citește ,,domnu”de biologie îmi dă sigur 10).

   E vară și de lângă gardul grădinii privesc luminișul crângului ce se întinde până departe.

   E liniște și cald.

   Printre tufele verzi fluturi albi,colorați valsau în văzduh ca niște petale multicolore ce se legănau pe aripi de zefir, o ploaie mă­runtă de polen se scutura pe aripile diafane ale gâzelor,ascunse.Ascultam triluri de pri­vighetori, secondate de ci­ri­pitul păsărelelor  din crâng. De lângă o mlă­diţă de alun, doi ochi mari, mig­da­laţi, blânzi, umbriţi de gene lungi, mă priveau. Era un pui de căprior mic, nea­ju­torat, speriat,dar pe lângă el se roteau fluturii..Și puiul i-a privit ,s-a rotit împreună cu ei și deodată poiana a devenit o sală de dans.

  Crângul era înveş­mân­tat în frunze galbene şi purpurii care, spulberate de vânt, hoinăreau printre ra­mu­rile copa­ci­lor. Ci­ri­pi­tul păsă­re­lelor amu­ţise. Doar o ciocă­ni­toare se auzea bătând în trunchiul unui go­run bătrân. Gâze minuscule şi guşteri subţiri forfotesc printre firele verzi de iarbă şi florile aurii ale păpădiilor, fluturii dansau într-un rim amețitor,în lumina cal­dă,iar eu priveam uimit lumea din jur:fluturii mari cât palma, libelule uria­şe sau buburuze cât o nucă,muştele ca nişte avioane mai mici...și toate îi înveseleau singurătatea căpriorului.

   A!deasupra mâinii  mele se rotește un fluture gingaş, cu aripioare poleite în culori vii, bate rapid din aripioarele delicate, indecis. Cu o artă desăvârşită zboară schimbându-şi direcţia de mai multe ori într-o clipită. Se zbenguie plin de energie în aer,pare neobosit, urcă şi coboară în înălţimi cu o repeziciune uimitoare.Apoi coboară și se odihneşte sub razele calde ale soarelui blând pe mâna mea,iar eu stau nemișcat. Dacă nu aș şti că e real, aș putea spune că întrega imagine este un tablou. Razele soarelui se joacă în coloritul aripilor fluturelui.Suntem ca o singură ființă,abia pot respira de emoție.Pleacă,se întoarce de parcă și-ar lua rămas bun și se alătură dansului.L-am așteptat și a doua  zi...a venit,s-a rotit,s-a așezat pe mâna mea,apoi a plecat.Îmi spun că tot așa se așează pe mâna nerăbdătoare a unui copil ,pe fruntea unui om nefericit,pe ochiul obosit al unei mame,pe o frunză de stejar,pe o inimă....și-l aștept,pentru că pot șopti fluturelui o dorință și acesta o va purta                 către Dumnezeu pentru îndeplinire.

vineri, 3 aprilie 2020  am scris compunerea,,O întâmplare petrecută la școală”(citește-o!)

compunere--Un spectacol de dans(am publicat-o pe 30 mai 2018)

miercuri, 30 mai 2018

Un prieten care este la un liceu de artă,o clasă de  coregrafie,m-a invitat la un spectacol de dans.

Am mers de curiozitate,voiam să--l văd dansând,pentru că-mi vorbea mereu cu exaltare despre dans.

  De cum am păşit în sala frumos amenajată, am fost impresionat de imaginea pe care o aveam în faţa mea. Scena era cufundată în penumbră, doar locul în care urmau să danseze balerinii era puternic luminată. Cortina grea, de catifea roşie, era coborâtă, iar beteala luminilor de pe podeaua scenei făcea scena transformată în ring de dans să strălucească şi să împrăştie lumini sclipitoare. Într-un colţ al scenei, mai mulţi elevi se mişcau de colo-colo emoţionaţi, nerăbdători să urce pe scenă. Erau dansatorii, îmbrăcaţi diferit. Fetele, îmbrăcate cu rochii vaporoase, lungi până la glezne, ornate cu paiete strălucitoare, se învârteau cu multă graţie, asemenea unor prinţese într-o sală de bal. Băieţii, purtând haine de gală, le acompaniau şi se mişcau cu multă eleganţă, asemenea unor cavaleri.     Perechile păreau rupte dintr-o altă lume, o lume de basm, mai văzusem ceva asemănător în filme,  lumina, culoarea şi muzica se împleteau perfect cu stilul şi rafinamentul dansului. Mai multe serii de perechi s-au perindat prin faţa ochilor mei pe ritmuri de vals.

   Apoi a venit timpul tangoului. Perechile şi-au schimbat ţinutele. Fetele purtau rochii lungi din mătase, luxoase, iar băieţii fracuri elegante. Sala s-a umplut de ritmurile lente şi melodioase ale tangoului,ca-n saloanele argentinene.

Dansatorii

executau paşii de dans cu multă fineţe,ritmul tangoului,muzica erau fascinante, astfel că întreaga atmosferă s-a umplut de un farmec aparte. Am aplaudat minute în şir prestaţia dansatorilor și mai ales a prietenului meu.În gând i-am dorit să ajunngă să danseze pe marile scene ale lumii. După aplauzele, dar şi după vociferările celor din jur mi-am dat seama că tuturor le-a plăcut spectacolul, a fost o reuşită.Este și acesta un talent,pe care prefer să-l urmăresc,nu m-aș încumeta să fac un pas de dans pe o scenă.....

compunere--La grădina zoologică--(am publicat-o luni, 5 martie 2018)

O mulțime de animale și specii de păsări autohtone și exotice mă  așteaptă la Gradina Zoo București: maimuțe, bivoli, cinteze, struți, anaconde, tigri, leu, tigru indian, cerb și antilopa, puma, oi berbere, găinușe de balta și multe altele. De curând, gradina zoologica a primit zebre din Kenia și manguste vărgate.Așa că m-am hotărât,e vacanță,e vară,e duminică...voi merge la Zoooo!

Orice om,dacă are suflet de copil, nu are cum să nu se bucure de o vizita la Gradina zoologica, de toate animalele,păsările și de zâmbetele calde pe care oricine  le poate  vedea întipărite  în jur. Totuși, ar fi bine sa nu vizitezi animalele imediat, după ce au mâncat, pentru ca atunci au obiceiul să se odihnească – și o fac de cele mai multe ori la umbra, ascunse în cuști. Astfel, maimuțele nu se joacă nebunatice, năstrușnice,sunt somnoroase,leneșe.                   

Se pot încerca  și câteva senzații ,,tari”:o vizită la  familia leilor: cușca lor este transparentă, astfel încât  există sentimentul ca te afli chiar lângă ei.

Văd multe animale care trăiesc în luxuriantele păduri tropicale amenajate: elefanții inteligenți cu abilități  de a învăța noi lucruri,îi  privesc cum își fac baia de dimineață,sunt mari,enormi,greoi,dar au o delicatețe,o ușurință de a se mișca,încât parcă  se supun unui ritual vechi.Departe,hipopotamilor nu li se vede decât spinările enorme.E liniște și dintr-odată  o armată de babuini năvălesc pe malul apei aplaudându-i.Se bucură de libertate,de verdele copacilor,se joacă asemenea copiilor fără griji.Mai departe trăiesc în habitatul lor bine amenajat șacali și manguste, lemurieni care vin lângă noi,oamenii, vulpi zburătoare - un fel de liliac,i dar mai mari. Urangutanii, blânzi se leagănă agale de crengile arborilor din împrejurimi.Toți ochii îi privesc cu admirație ,și gândul zboară către King Kong din film,cel îndrăgostit de o fată frumoasă,blondă..La soare se ,,bronzează” broaștele țestoase gigant, în alte ape calde se fugăresc dragoni de Komodo, în crocodili fioroși și printre ei diverse specii de șerpi de apă.îți Pe alei trec în curse poneii cu coamele fluturânde.Dar atenția  este atrasă de tigrul siberian alb,un exemplar superb,cu ținută regală,mândră,iar privirea pătrunzătoare pare că aduce imagini din timpuri vechi,vechi. Rinocerul alb, mandrilul, maimuțele Proboscis, ursul malaezian,urșii panda,girafe,cămile,lame,canguri,hiene sunt privite cu multă curiozitate, bine întreținute și puse în evidență în habitatul natural amenajat. Parcul cu păsări este ultima atracție,este atâta culoare și note muzicale,că dă impresia unui început de spectacol muzical.În finalul vizitei mulți vizitatori cântă și aplaudă o familie de urși polari –este o aniversarea ,dar și apariția unui bebeluș-un ursuleț alb,mângâiat de o mamă grijulie.

Am vizitat,m-am încântat,dar undeva în suflet simt o tristețe apăsătoare...de ce?m-am simțit ca micul Mowgli și mă întreb:cum ar fi fost toate animalele acestea în LIBERTATEA  ADEVĂRATĂ.....

compunere--Despre o activitate preferată---Arta fotografică

12 ani...tortul a venit,artificii,cântece,urări,îmbrățișări,gălăgie,cadouri....au venit și bunicii,m-au îmbrățișat și mi-au pus în brațe o cutie...orice numai pantofi nu...a plecat și ultimul musafir...ei!ce cadouri am primit?de toate,unele m-au surprins...și  totuși ce e în cutia de la bunici?...un aparat de fotografiat profesional cu obiectiv,nu din acela mic,apeși și gata fotografia.Bine,dar ce să fac eu cu un astfel de aparat.Invidie în privirile fratelui meu!!!Și-atunci bunicul mi-a explicat că voi învăța arta fotografică,că-și dorește să devin un artist.A doua zi am mers la un club unde se desfășurau cursuri de fotografie...a!dar acolo erau numai băieți mari,oameni serioși.Bunicul m-a prezentat și astfel am fost înscris,n-a uimit pe nimeni vârsta mea și de a doua zi am început să primesc explicații...pe unele nu le-nțelegeam,pentru că nu știam fizică,dar bunicul mă ajuta să înțeleg că fotografia nu e ca pictura,există o fracțiune de secundă,un moment când ochiul,,fură”o imagine.Și uite-așa am pornit,timid,cu aparatul de gât să,,vânez”imagini.

   Într-o zi am ajuns la marginea unei păduri și bunicul mi-a spus să privesc în jurul meu,să ascult,să ating copacii,iarba și-atunci am înțeles că trebuie să mă intereseze poveștile din  lumea în care mă mișc.Am stat ore lângă arborii pe care i-am fotografiat şi am urmărit şi crăpăturile scoarţei, şi cântecele feluritelor păsări,am ascultat cum îşi trimiteau trilurile în văzduh,am privit cum îşi făceau cuiburile şi îşi în­grijeau puii, şi cum era o coroană desenată pe cer... m-am urcat cât am putut de sus într-un copac uriaș şi am privit,am fotografiat de acolo lumea de jos, am simţit mirosul scoarţei şi al frunzelor, am ascultat scârţâitul crengilor sau foşnetul frunzelor în bătaia vântului. Ce univers formidabil şi mai ales ce bagaj de timp poartă cu el: se zice că un asemenea arbore uriaş înmagazinează toată informaţia din jurul său.Îmi amorțiseră degetele apăsând declanșatorul,potriveam mereu inelul de focalizare,selectam diafragma...așa învățasem.

  Seara am ajuns acasă și le-am arătat tuturor ce fotografiasem,dar eu voiam să văd pe hâtie imagine cu imagine și am mers la un atelier,unde un domn specialist ne-a condus într-o cameră obscură,a extras filmul,l-a montat pe o rolă,apoi a folosit soluții...parcă urmărea un magician.Ne vom întâlni în altă zi,pentru a primi fotografiile.Bineînțeles că timpul trecea greu,am fotografiat pisica vecinului,multe,multe poziții ale prietenului meu patruped,i-am urmărit pe ai mei în diferite situații și,în sfârșit,am primit pachetul cu fotografiile făcute de mine,de mine.Multe erau clare,erau adevărate,le-am dus la club și mi s-a spus că două fotografii vor fi prezentate într-o viitoare expoziție.Nu-mi venea să cred!eu un începător să particip la o expoziție de fotografii.I-am mulțumit bunicului și am înțeles că iubesc fotografia, pentru că am regăsit în ea modul meu de a mă exprima, pentru că îmi dă putere să realizez ceva frumos, pentru că mă învață să privesc viața dintr-o altă perspectivă, pentru că prin fotografie pot reda cele mai frumoase clipe și le pot păstra, așa cum penița de stilou scrie povești ce rămân memorate,pentru a fi recitite mai târziu.

compunere--UN film care m-a impresionat--Viața lui PI(întâmplare în timpul vizionării unui film-cauți la data de mai sus)

duminică, 27 noiembrie 2016

compunere--UN film care m-a impresionat--Viața lui PI(întâmplare în timpul vizionării unui film-cauți la data de mai sus)

compunere--O întâmplare petrecută în timpul unei călătorii cu trenul(o poți căuta la luna aprilie)

sâmbătă, 4 aprilie 2020

compunere--O întâmplare petrecută în timpul unei călătorii cu trenul(o poți căuta la luna aprilie)

poezie de 10 mai

                                       10 Mai

                                                      De Vasile Alecsandri

                        A venit din munţi un vultur

                        Şi ne-a zis: – „Români Eroi,

                        Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr

                        Ce-ar veni cu drag la voi.

                        Dacă-l vreţi vi-l dau ca Vodă”.

                        Noi cu toţii: – „Să ni-l dai”.

                        Şi ne-a dat pe Vodă CAROL,

                        Într-o zi de 10 Mai.

                        Şi-a venit vulturul iară,

                        Şi ne-a zis: – „Popor Român,

                        Eşti viteaz, de ce mai suferi

                        Jugul unui neam păgân?

                        Fă-te liber, dezrobeşte-ţi

                        Mândra ţară care-o ai”.

                        Şi noi liberi ne făcurăm

                        Într-o zi de 10 Mai.

                        Vulturul venit-a iarăşi

                        Şi ne-a spus: „Popor Român,

                        Aţi luptat cumplit la Plevna

                        Duşi în foc de-al vostru Domn.

                        Vrednic e să-l faceţi Rege,

                        Într-o ţară ca în rai”.

                        Şi noi rege îl făcurăm

                        Tot în zi de 10 Mai.

                        Zece Mai ne-a fi de-a pururi

                        Sfântă zi, căci ea ne-a dat

                        Domn puternic ţării noastre

                        Libertate şi Regat.

                        Ridicaţi cu toţii glasul

                        De prin şesuri, de prin plai,

                        Să trăiască România

                        Ura! pentru 10 Mai!

de ziua Europei........

Pe harta Europei

                    De Ion Minulescu

,,Azi-noapte-am stat de vorbă cu plopii
Şi cu vântul!...
Mă cunoştea şi vântul,
Mă cunoşteau şi plopii –
Mă cunoşteau din vremea
Când colindam pământul
Cu gândul
Şi cu ochii
Pe harta Europei.

Şi mi-am adus aminte de nopţile de vară
Când o porneam de-acasă;
Abia ieşit pe poartă,
Mă şi vedeam departe, prin nu mai ştiu ce ţară...
Dar mă trezeam spre ziuă cu ochii tot pe hartă.

Şi mi-am adus aminte de ce-aş fi vrut să fiu –
Un plop ce se ridică spre cer
Şi-un vânt grăbit,
Ce-nconjură pământul mereu”...