,,De aproape cincizeci de ani, orologiul* cel mare din
turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de
aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă.
Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe
cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii*, sau ciorile, sau alte
zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare
dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta
încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din
clasele superioare, şi-o va încheia doar odată cu oprirea definitivă a
ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii* uriaşi şi începea să învârtă o
manivelă […]. Apoi în mers agale, bătrânul cobora scările, ieşea în curte, se
oprea în mijlocul ei, citea cu voce tare ora exactă de pe ceasul din turn şi,
dacă era în timpul lecţiilor, făcea iute o socoteală, tot cu voce tare, cam cât
mai rămâne până la recreaţie. Putea să fie împovărat de treburi, putea să fie
asaltat de griji, la secunda exactă, clopoţelul suna, în mâna lui, sfârşitul
orei. N-am spune însă adevărul întreg, aşa cum ne-am propus, dacă n-am adăuga
că erau totuşi câteva zile pe an în care moş Timofte nu mai respecta ora
exactă. […] Erau zilele de dinaintea vacanţei, ultimele zile de şcoală. În
acele zile, de câte ori dădea semnalul de recreaţie, moş Timofte greşea cu
regularitate. Suna clopoţelul cu câteva minute înainte de ora obişnuită. […]
Altminteri, moş Timofte era omul cel mai corect şi mai cinstit care se pomenise
pe acele meleaguri. În cei cincizeci de ani de când deretica* prin şcoală nu
lipsise şi nu întârziase niciodată de la slujba lui. […] Pe cei care fugeau de
la ore îi dibuia în orice ascunziş, oricât de iscusit ar fi fost ales, ceea ce
nu era deloc uşor pentru că atât curtea, cât mai ales grădina şcolii,
nesfârşită, ca orice spaţiu al amintirilor din copilărie, şi plină de pomi, de
copaci uriaşi cu scorburi înfricoşătoare, de tufişuri, de tot felul de clădiri
şi ziduri cărora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzişuri cu duiumul.
Îi dibuia oriunde pe chiulangii […] şi-i ocăra năprasnic cu vorbe. În acele
momente puteai să afli de la dânsul toţi oamenii de seamă pe care îi dăduse
şcoala de-a lungul generaţiilor, dascăli, profesori, scriitori, artişti,
savanţi, „oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te
înalţi în văzduh”.[…] Mare lucru era însă când ţinea moş Timofte la cineva.
Erau elevi cărora le-ar fi deschis la orice oră din zi şi din noapte sălile de
clasă, de laborator, sala de gimnastică, chiar dacă ar fi trebuit să trudească
apoi ore întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte. […] Dar, pentru a te
bucura de preţuirea şi ajutorul lui moş Timofte, trebuia să fii un elev de
„prima mână”, ce mai! un model între modele. Şi dacă moşul te trecea printre
protejaţii lui şi se întâmpla să ai vreun conflict cu pedagogii, îţi anticipa
viitorul în faţa lor cu o siguranţă nemaipomenită. Era de ajuns să dea două, trei
exemple de oameni mari care fuseseră cândva în situaţii asemănătoare, cu acel
belşug de amănunte al sincerităţii şi al nădejdii, şi profesorii începeau să
privească altfel lucrurile şi să-şi cam schimbe părerile. Pentru că bătrânul
vorbea deschis, adevărat, privea drept în ochi şi se pare că nu greşise
niciodată când luase apărarea cuiva.”
Constantin Chiriță, Cireșarii (fragment)
*orologiu – ceas de dimensiuni mari, fixat pe fațada unei
clădiri sau pe un perete; ornic
*hulubi – porumbei
*scripete –
dispozitiv care servește la ridicarea unor greutăți
*a deretica – a
pune ceva în ordine, a aranja; a face ordine și curățenie
Moș Timofte este
personajul principal din fragmentul romanului,,Cireșarii”de Constantin Chiriță.Titlul
romanului este dat de un grup de copii de clasa a VIII-a
numiți Cireșarii, pentru că locuiesc cu toții în cartierul Cireșului.
Personajul din
acest fragment al romanului este un,,moș”-titlul ce arată respect dat bărbaţilor
în etate,nume ce împlinește funcția
ceremonială într-o școală,dându-i acesteia un caracter magic.Timofte este prenumele
purtat de un om deschis, sociabil, foarte activ--Păstrăvanu este numele de
familie.
În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de
caracterizare directă şi indirectă.
Caracterizarea directă este realizată
de naratorul obiectiv ce povestește la persoana a 3a. Naratorul pare că îl știe
pe moș Timofte de,,cincizeci de ani”,de când controla Timpul prin potrivirea
ceasului din turnul școlii,era astfel un
mesager al timpului.Doar în două anotimpuri : iarna când se micșora timpul,iar
primăvara prin păsările,,zburătoare”timpul parcă se grăbea.Naratorul îl
caracterizează direct urmărindu-i
mersul,,agale”,liniștit într-un ritual început odată cu,,instalarea
marelui ornic”prin mișcări repetate mecanic;sunt enumerate verbele:,,se
urca,cobora,ieșea,se oprea,citea”-imperfectul exprimă trecerea timpului,sunt
acţiuni care se tot repetă,totul este foarte viu. Clopoțelul din mâna moșului marchează trecerea vremii și a generațiilor prin repetarea aceluiași gest:
naiv-striga începerea pauzelor,iar înainte de vacanță grăbea momentul începerii
pauzelor.
Moș Timofte este descris în culori calde,este omul corect
ce-și îndeplinește datoria de a măsura timpul elevilor,de a-i găsi-ca un
adevărat detectiv-,,pe chiulangii”.Cu un spirit de observație bine dezvoltat,o
judecată limpede le prezintă, cu mândrie,acestora modele de urmat,,oameni de
seamă”ce trecuseră prin această școală-era un fel de a-i corecta.Interesantă
este atitudinea față de elevii,,de prima mână”-deosebiți-față de care avea o
atitudine grijulie,de prețuire,de protecție chiar în fața
unor,,pedagogi”,prevestindu-le că și acești elevi de acum deosebiți vor deveni
peste ani,,oameni mari”.Siguranța cu care vorbea,simplitatea,sinceritatea
schimba atitudinea oamenilor mari și mici,convingându-i de adevărul spuselor
lui,parcă prevestea viitorul.
Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul
omului ce pare un dirijor al locului în care trăiește, se desprinde o întreagă
filozofie de viață, un echilibru,o măsură în fiecare gest:de a aprecia timpul,de a-i proteja și de a-i îndrepta pe elevii din multele generații și mai ales
de a-i cinsti cu mândrie pe,,oamenii mari”pe care i-a,,crescut”cu mare
responsabilitate, hotărâre dârză. Demnitatea și perseverența cu care știe să
ducă la îndeplinire munca sa modestă, bogăția sufletească îi dau mareție.
Exprimarea autorului în realizarea
portretului lui moș Timofte este calmă,ca-ntr-o poveste în care vorbele simple
sunt spuse într-o limbă limpede, armonioasă şi pură,iar epitetele:,,mers
agale...voce tare,oameni mari”, enumerațiile verbelor de mișcare prin care
paznicul școlii,moș Timofte,își face datoria,ironia ușoară a momentelor când
era anticipată vacanța, sunt completate
de o cugetare simplă și adevărată despre cei pe care-i numește,,oameni
mari”:„oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te
înalţi în văzduh”,așa vorbea despre rostul școlii, de a ridica copiii pe scara
cunoașterii,înaintând din întuneric spre lumină.,,Cuibul” înseamnă deschidere,
înălţime a gândului, perspectivă integratoare, urcuş către cer, vocaţie a
zborului, ascensiune către culmile fiinţei,iar,,văzduhul” semnifică absolutul
aspiraţiilor omului, ca plenitudine a căutării, ca loc posibil al perfecţiunii
spiritului.Persoana a doua,, înveți...te înalți”este adresarea directă către copiii
din jur pe care-i dorește înzestrați cu rezultatul strădaniei lor de a
deveni,,oameni mari”.
,,Un negustor avea o pasăre într-o colivie. Cum tocmai
pleca în India, ţara de origine a păsării, negustorul o întrebă dacă nu vroia
să-i aducă ceva la întoarcere.
(acul-I-scena VI)
