dac-aș fi Anul Nou

 

dac-aș fi Anul Nou 

 ....ți-aș aduce un zâmbet în prima dimineață, apoi te-aș învăța să zâmbești tot restul anului

… ți-aș spune că, în ciuda tuturor greșelilor, ești iubit,să nu îți  fie teamă de lumea ,,oamenilor mari’’,

… ți-aș aduce în dar toate amintirile frumoase, toate clipele frumoase petrecute cu ai tăi,

… ți-aș asculta vocea ochilor, a inimii și a mâinilor,

… te-aș învăța să vorbești cu Universul,cu florile, cu copacii,cu frunzele lor, cu păsările, cu animalele, cu oceanele, cu râurile, cu TOT,

… ți-aș aduce în dar chiar Sufletul tău de Copil și te-aș învăța să trăiești cu bucurie și curiozitate fiecare clipă, să aștepți cu o și mai mare bucurie clipa ce urmează să vină,

… ți-aș ține în palmele mele toate clipele grele și te-aș lăsa să te joci, fără griji cu Timpul – măcar pentru câteva clipe,

… ți-aș lua mâinile între palmele mele și ți-aș asculta toate întrebările, fără să te întrerup – așa te-aș ajuta să afli răspunsurile, în tăcerea ascultării mele,

… te-aș invita la o plimbare în Țara Basmelor și a Sufletelor Frumoase, pentru că știu că ai nevoie de povești adevărate cu oameni frumoși,

… te-aș ajuta să îți faci ordine în gânduri și te-aș învăța cum să le păstrezi doar pe cele luminoase, vesele, tandre, jucăușe,

… ți-aș proteja fiecare gând, de dimineața până seara și apoi te-aș veghea până adormi,

… ți-aș picta un vis frumos despre inocență, bucurie adevărată, curiozitate, spontaneitate, curaj și energie pură,

… ți-aș spune că toate visele pot deveni realitate, dacă tu crezi în ele, dacă le hrănești cu energia de care au nevoie,

… ți-aș aprinde steluțe în priviri, pentru a te ajuta sa vezi CALEA pe care să o urmezi, dar și pentru a vedea frumusețea vieții, clipă de clipă, zi de zi,

… aș număra împreună cu tine toate florile de gheață pe care iarna le-a pictat pe fereastra camerei tale,

… ți-aș spune ca Viața este Minunată, că tot ce trebuie să faci este sa fii în acord cu tine și cu Existența,

… ți-aș spune că nimic nu este mai important decât Clipa de Acum, pe care îți doresc să o vezi ca pe un Miracol,

… ți-aș spune să asculți cu atenție, întotdeauna, ceea ce îți șoptește Sufletul,

… ți-aș spune să ai curajul să scrii o scrisoare către Inima ta, pentru a ajunge să experimentezi libertatea unei trăiri cu Lumina în Suflet și necesitatea unei trăiri cu Sufletul în Lumină,

… ți-aș spune să îți rogi Inima să îți spună Adevărul despre tine și să îți transmită ce anume are nevoie de la tine,

… te-aș încuraja să îți deschizi Sufletul … și să te încarci cu Iubire,

… ți-aș spune că toate deciziile pe care le vei avea de luat în viață TREBUIE să fie luate din Iubire, nu din frică,

… ți-aș mai spune că cel mai frumos dar pe care îl poți oferi celor din jur este Darul Iubirii … este un dar pe care nu îl vei găsi împachetat în hârtie colorată și nici ambalat în vreo cutie specială pentru cadouri … pentru că este un Dar, iar pentru Daruri nu există cutii pe care să le poți cumpăra din magazine; în magazine găsești doar cutii pentru cadouri,

… te-aș invita să descoperi cum să transformi un cadou într-un Dar, pe care apoi să îl oferi cu simpla intenție de a face o bucurie celui căruia îl vei oferi,

… ți-aș aminti că eu te iubesc, pentru că te iubesc și că dorința mea nu este să faci anumite lucruri- eventual să iei note mari  – unica mea dorință este să crești frumos, să fii ceea ce ești menit să fii, să fii în Armonie cu tine și cu tot ce te înconjoară – chiar și atunci când dăruiești și atunci când primești, dar mai ales atunci când iubești!!!!!!!!!!!!!!

                                         ANUL NOU să-ți aducă daruri,bucurii,zăpadă și o stea                                                                                                                                     luminoasă!

                       LA MULȚI ANI SUFLET DE COPIL!!!!!!!!!!!!

Gânduri de Crăciun

 

Am găsit între cărțile vechi din bibliotecă ilustrate vechi.V-ați întrebat vreo­da­tă de ce ne plac atât de mult ilustratele vechi, de Cră­ciun, pli­ne de pă­rinți și copii fe­riciți, adu­nați în jurul bradului îm­podobit? Eu cred că reprezintă tihna sărbă­torii creștine, senti­men­tul de acasă, fiorul bucuriei de a fi împreună, de a trăi alături emo­ția și înălțarea spiri­tuală a unei mari împliniri su­fletești. Poa­te că cel mai fru­mos înțeles al ier­nii e chiar acesta: fap­tul că ea este Casa Cră­ciu­nului, săr­bă­toarea prin care ne amintim că Dum­nezeu a pus în fiecare din noi o scânteie divină, o scară ce duce spre cer. O sărbătoare atât de bogată în sem­ni­ficații cum e Nașterea Domnu­lui tre­buie trăită cu partea „înaltă” a fiin­ței noas­tre, cu sufle­tul și cu min­­tea, cu toată forța ima­gi­nației.E sin­gu­rul fel în care ne vom putea înăl­ța, în care vom izbuti să ne ilu­mi­năm. Pentru asta e suficient să fim oameni, să ne amintim că avem suflet și sentimente și să tră­im acum, în preajma Naș­terii Dom­nului, în numele lor. Cră­ciunul este un prilej de înăl­țare spi­rituală, de apro­pie­re de latu­ra reli­gi­oasă a ființei uma­ne, o ade­vă­­rată ilu­minare.

  Bunica îmi spune cî în preajma săr­bă­torilor, îngerii lui Dum­ne­zeu coboară pe pământ, ca să pregă­teas­că ini­mile pentru mi­racolele ce vor urma.Nici­când, parcă, nu este mai multă pace și mai multă lumină în case,decât în ajunul sărbă­to­ri­lor. Lu­mina lumânărilor, strălucirea icoa­­ne­lor, mă duc cu gândul la eterni­tate. Și uite-așa neliniștile se pot șterge ca prin farmec. În felul acesta, vom mai face un pas, pen­tru ca să pricepem că iarna merită să fie iubită. Sub bolțile ei lu­ci­toare, Îl sim­țim mai aproape pe Dumnezeu..

 

 

Visul nopții de Crăciun

 

  Afară-i frig și fulgi mari se rotesc  prin aerul nopții și,fără a-și alege un loc,cad pe pământul pustiit de crivățul vijelios,el, vântul iernii ce se cred ,,prințul zăpezii”,singur urmat de pajii albi,în căutarea unei crăiese,ascunsă în vreun palat de gheață pe undeva prin ținuturile albe.Dar nu-i ascult vuietul și-mi caut căldura lângă focul ce dansează cu brațe subțiri,de parc-ar vrea să prindă o stea.

     Colinde,colinde....e vremea colindelor ...N-am înţeles niciodată de ce apare cu atâta frecvenţă în colindele tradiţionale româneşti motivul florilor de măr. De ce în plină iarnă? De ce tocmai într-o colindă? De ce sunt numite tocmai ele "dalbe"? Mai dalbe decât florile de cireş?                                  Îmi spun că ele sunt speranța,sinceritatea,iubirea ...sentimente curate ca drumul luminos al stelei ce i-a condus pe magi,ce a strălucit deasupra păstorilor,ce a înseninat privirea Mamei,privindu-și Pruncul. Retrăiesc ca-ntr-un vis timpurile, când Dumnezeu a hotărât sa izbăvească lumea din păcat,simt adierea aripilor îngerului,care-n taină i-a șoptit Mariei că Ea este ,,aleasa”.Apoi caut un adăpost de la marginea Betleemului și privesc fascinat scara de lumina pe care a coborât îngerul până în locul nașterii- loc al smereniei, al tainei.În noapte,aveam impresia  că pământul se străduia sa-L ascundă pe Ziditorul său, iar cerul prin stea, îl va descoperi înțeleptilor. Sunt acolo și înțeleg că Pruncul nu s-a născut în casa zidită, ci aproape de pământul pe care a venit să-l răscumpere. Îl privesc  culcat în iesle și încălzit de răsuflarea caldă a vitelor adăpostite.... prin El noi,toți oamenii, vom  fi izbăviți  de suferință și vom fi uniți. .. . Pruncul sfânt îmi reamintește  de frumusețea Paradisului,a naturii care-mi dă puterea de a spera.

    Dorm sub bradul verde și visez...visez... deasupră-mi voci din înalt îmi cântă :

                                          Astăzi s-a născut Hristos,

                                          Mesia,chip luminos....

   și mai visez un moș cu haine roșii,cu barbă albă și cu un sac plin....zâmbesc și mă întreb ce ascunde moșul în sac?????????????

 

,,Preșul”de Ioana Pârvulescu---text narativ

 

,,Duminică,văzând că iar n-am pâine,am coborât la magazinul Angst din apropiere.Era o vreme splendidă,neobișnuită pentru luna ianuarie.Ca mulți dintre semenii mei,am și eu,probabil,în trup,o mulțime de celule cu amintiri vegetale,care mă fac să,,râd la soare”și să fiu veselă odată cu,,vremea cea bună”.De data aceasta,totuși,meteosensibilitatea mea nu funcționa normal.Am intrat în magazin cu un soi de neliniște pe care n-am stat s-o analizez,am cumpărat pâine,am ieșit din magazin cu un aer posac,deși nu mă certasem cu nimeni,și a trebuit să constat evidența:eram de-a dreptul supărată,supărată rău.M-am oprit brusc în mijlocul drumului,ca Socrate când trebuia să se gândească la adevărurile lumii,și m-am întrebat ce se întâmplă.N-a trebuit să stau locului o zi întreagă,ca filozoful,ca să rezolv problema,căci mi-am dat seama imediat de ce mă purtam ca un om profund ofensat.Fiindcă în cele două săptămâni de când începuse anul,era a doua oară când mi se furase preșul din fața ușii.Într-adevăr,la ieșire am constatat lipsa celui de-al doilea preș,dar sentimentul de rău s-a cristalizat abia apoi...

   Am studiat intrările de la celelalte apartamente din bloc.Jumătate n-aveau în față niciun fel de preș,mi-am amintit de roțile de automobil fără apărătoare,iar jumătate erau împodobite cu un soi de cârpe jegoase,una mai neplăcută la vedere decât alta.La ce bun să te ștergi pe ceva mai murdar decât pantofii?Mi-au venit în cap câteva soluțiii ca să rezolv această primă problemă socială de care mă izbeam în 2004.Cea dintâi,cum se și cuvine,literară,era să lipesc pe ușă,jos,blestemele lui Arghezi pentru cel care ar mai atenta la preșul meu.Celelalte:să-i pun o alarmă,ca la mașinile scumpe;să-l lipesc cu Super Glue;să scriu pe dos HOȚULE!”

                                                                                                             (Iona Pârvulescu, Preșul)

 

    Textul,,Preșul”este nartiv: prezintă o întâmplare, într-o succesiune de momente în care este implicat direct naratorul –personaj ;în succesiunea evenimentelor, relatate la persoana I, creând perspectiva subiectivă -narator subiectiv. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea.

Timpul şi spaţiul evenimentelor este relatat banal:într-o duminică caldă,după primele două săptămâni din ianuarie,când,deși vremea ar fi trebuit să o îndemne să fie veselă,simte o neliniște nelămurită.Își aseamănă starea cu filozoful care gândea despre adevărurile lumii.Spațiul nu este arătat-poate să creeze o iluzie a realitații-poate fi drumul spre casă.

Naratorul descoperă motivul tulburărilor  deosebit de banal,mărunt,neînsemnat:preșul de la ușă fusese din nou furat..Ar fi fost o întâmplare neînsemnată,dar gestul i se pare agresiv,deranjant.Este încercată de un ,,sentiment de rău”ca o încercare de răsturnare a unei ordini,de a tulbura rânduiala unei persoane,felul în care aceasta își pregătește intrarea în casă,acolo este o protecție la intrare,acolo va rămâne răul. Întrebarea retorică (o întrebare retorică este o întrebare la care nu se așteaptă răspuns),, la ce bun să te ștergi pe ceva mai murdar decât pantofii?”ar trebui să justifice lipsa preșului,este nefolositor.Nici alte apartamente nu aveau preșuri  și-atunci  se gândește la câteva soluții pentru hoții de preșuri:să transmită ,,blestemele lui Arghezi”, invocare a unei nenorociri sau a unui ghinion asupra hoților , o alarmă sau ,dacă va fi dezlipit de podea,hoțul  va înțelege că a fost demascat.

 În această povestire faptele narate  sunt relatate de un narator-personaj,credibil,subiectiv,prezent în narațiune,care și-a exprimat părerile,concepția asupra unor aspecte de viață.Naratorul este aici persoana care a relatat evenimentele în cauză, acesta au făcut parte efectiv din poveste,iar verbele la timpul perfect compus persoana I singular au rol de evocare, marcat de indicii subiectivităţii, dau  impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii, ceea ce măreşte emoţia,  creează impresia unui joc al destinului.

   În concluzie,relatând un fapt banal,naratorul a impus o lecție de viață: a dorit respect,prețuire  pentru persoana sa și pentru bunurile sale. Respectul față de cei din jur arată dacă există un grad  de educație;îi poți privi cu dispreț pe cei ce nu cunosc respectul,este o reacție meritată. Prin stilul direct,simplu,narațiunea aceasta poate aduce o schimbare de comportament.

     

 

 

,, În ajunul Anului Nou”de Emil Gârleanu

 

,,Conul Grigori și coana Ruxanda n-au copii; singurul copil ce avusese, o fată la care ținuse ca la ochii din cap, murise, s'a'mplinit anul. De la dânsa le rămăsese copilașul, amintire vie pe urma odorului pierdut. Nepoțelul, era un băețel gingaș, cu ochii negri-negri și umezi ,ca și când ar fi plâns într-una, și neobișnuit de deștept. Semăna cu mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana Ruxanda sta ceasuri întregi într-un colț al odăiei, și de acolo, îi urmărea toate mișcările: în clipitul genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea ușoară, ca o adiere, a feței, în suspinele fugare pe care, așa din senin, această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viața copilului ce se odihnea acuma în pământ. Când se îmbolnăvește nepoțelul, bătrânii nu mai sunt pe lume: tânjesc, nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc, — copilul și iar copilul. Ce are? Ce-i lipsește? Toți doctorii din târg, toate jucăriile din dughene, toate îs împrejurul pătișorului. Un zâmbet a lui e ca o revărsare de lumină. Pentru râsul lui, pentru ca să-i vadă gurița deschisă ca o floare, și-ar fi dat, bieții, și viața...

E în ajunul anului nou. Bătrânii au umblat două zile de-a rândul ca să cumpere jucării. Astă seară le-au așezat pe toate în câte un colț, ca să nu se vadă.

S-a înoptat, și, cu toate că au aprins lampa, perdelele nu-s lăsate; pe luciul geamului se văd, afară, lunecând fulgii mari de ninsoare. Din când în când răsună clinchetele zurgalăilor dela sănii, iar câteodată și pocnetul scurt, al vreunui harapnic, — umblă urătorii. Conul Grigori stă pe divan, lângă sobă, și ține nepoțelul pe genunchi; coana Ruxanda, în picioare, îi privește pe amândoi.

Uitându-se zâmbitor, cu înțeles, la soția dumnisale, bătrânul începe a povesti:

— Era odată, dragul tatei, un copilaș, un copilaș frumos ca tine, și cuminte...

— Tot ca tine, adaogă coana Ruxanda, care nu răbda să tacă.

— Și cuminte cum nu era altul pe fața pământului de atunci — acum ești tu dragul tatei. — De cumințenia lui se dusese vestea peste nouă mări și țări; ba ajunsese vestea pană la casa anului celui vechiu și bătrân, care avea să plece pe alte tărâmuri, cum pleacă cel de acuma. Și ce și-o fi zis anul cel gârbovit de zile: „așa bătrân cum îs eu, am să mă duc, cum oi putea, cum n'oi putea, să văd așa minune de copil”. Și-a luat, bătrânul, traista, toiagul de fier, și a purces la drum. Și-a mers, și-a mers, moșneagul, pănă. în dimineața zilei când avea să-și ieie rămas bun dela pământ, și numai, ce-a ajuns într'un târg. A luat ogradă de ogradă, căutând, căci nu-l vedeau decât copiii, pe ceilalți îi împedeca puterea lui să-l zărească. Cari cum îl vedeau — pe el: — unii îi săreau în spate, alții îl trăgeau de suman, alții îi smunceau traista: „dă-mi și mie moșule, dă-mi și mie”. Cum îs plodurile, obraznice. Bietul moșneag începuse a se căi: „Pe semne ceasul rău m'a'ndemnat, gândea dânsul, să-mi las eu liniștea, și să mă iau după o vorbă”. Ajunsese pe la rohatcă, gata să iasă din tîrg, când, obosit, mai cu seamă că începuse și a viscoli, se așeză pe prispa celei din urmă case, își puse traista și toiagul lângă dânsul și-și sprijini capul în palme. Numai iată că se deschide ușa, și iese un copilaș, care-l privește cu milă și-i zice: „Vino moșule în casă de te odihnește puțin”. Bătrânul se sculă, intră înăuntru, și puse întradins traista cu jucării pe masă, în lumină, doar ar străluci mai tare. Copilul parcă nici nu le văzuse; i-a așezat moșneagului un scăunaș, lângă sobă, și i-a dat să mănânce o bucată de colac uns cu miere. „Dar mama unde ți-e?” îl întrebă. — „S'a dus pănă 'n târg” răspunse copilul — „Să-ți cumpere jucării?” adăogă iscoditor moșneagul. — „Noi suntem săraci, mama n-are bani pentru jucării; s-a dus pănă la o rudă”, răspunse tot așa de cuminte copilașul. Bătrânul a-nțeles atunci că găsise copilul despre cumințenia căruia ajunsese vestea pănă la el. Atunci i-a făcut cu mâna peste ochi, așa, copilul a lipit genele și-a adormit îndată.

Și iată ce a visat... Părea că plecase cu moșul care-l ținea de mână, și cum ieșiau din ogrăgioară, deodată se ridică un omăt cât casa; dar moșul suflă odată și ca prin farmec se deschide o cărare lungă, lungă, acoperită de iarbă verde, din care se ridica miros dulce de toporași; iar pe demarginea cărărei tot felul de copaci: smochini cu frunzele late, și roadele zăhărite gata”...

                                                               (Emil Gârleanu,În ajunul anului nou)

 

Textul narativ  prezintă fapte, întâmplări, evenimente, într-o succesiune de momente. Se consideră că un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, aceste evenimente au o legătură între ele şi urmează o succesiune cronologică. Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:

        naratorul

        subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)

        personajele

         timpul şi spaţiul evenimentelor.

   Autorul este persoana care creează opera și se detașează de narator sau de eul liric.

   Naratorul este o instanța intermediară între cel care a scris opera și cel care povestește întâmplările.

   Autorul este o persoană reală, în timp ce naratorul este entitatea fictivă care relatează textul.

Personajul este elementul central al unei opere dramatice sau epice care determină acțiunea și se află în centrul evenimentelor. 

   În ceea ce privește perspectiva narativă și relația sa cu personajele și întâmplările din text, se definesc trei tipuri de viziune narativă: 

- naratorul știe mai multe decât personajul, este omniscient și omniprezent, știe tot ce fac personajele și ce gândesc. 

 -naratorul știe exact câte știe și personajul iar narațiunea este la persoana I. 

 -naratorul știe mai puțin decât personajul, iar naratorul-martor relatează întâmplări la care a asistat, spunând doar ce a văzut, fără să știe gândurile sau sentimentele personajelor. 

   Un text narativ este împărțit în trei părți: introducerea, prin care se prezintă povestea și se petrece conflictul, desfășurarea acțiunii, unde se desfășoară evenimentele povestite și rezultat, unde sunt rezolvate conflictele și se prezintă deznodământul. 

 

  În fragmentul de mai sus acțiunea se petrece într-un spațiu real, familiar:o încăpere caldă,sfârșitul lui decembrie-ajunul anului nou.Sunt prezentate personajele:conu (termen de politețe)Grigori și coana Ruxandra,vârstnicii ce înconjoară cu iubire nepoțelul.Descrierea copilului:,, un băețel gingaș, cu ochii negri-negri și umezi ,ca și când ar fi plâns într-una, și neobișnuit de deștept”este un prilej de a aminti pierderea mamei,fata,,odorul” celor doi bătrâni.De aceea copilul este înconjurat cu iubire,gesturile lui sunt urmărite cu duioșie,pentru că amintesc mișcările mamei lui.Apar și momente nefericite,când copilul este încercat de vreo boală,iar bunicii trăiesc clipe de neliniște.

  În seara de ajun a noului an în casă domnește o atmosferă de poveste:pe geam se văd fulgi,se aud zurgălăi,urători,iar bătrânul povestește despre ,,un copil minune”pe care anul cel vechi,bătrân și gârbovit dorește să-l cunoască înainte de a pleca.În poveste,anul este un moș asemenea lui moș Crăciun,care pleacă să cunoască lumea.Spre regretul său întâlnește numai copiii fără astâmpăr,însă la ultima casă,unde se așezase deznădăjduit ,îl întâlnește chiar pe băiatul după care plecase.Felul în care se poartă cu anul-moș îi arată că el este cel căutat.Acesta îi povestește despre necazurile familiei lui.Mâna bătrânul este fermecată,protectoare,pentru că   îi închide ochii copilui ,trimițându-l într-o lume de vis ,pe un drum unde zăpada,frigul în care se străduise să supraviețuiască este înlocuit cu iarba verde,simbol al  fericirii, al norocului.Îi arată o altă lume ,a speranței de care,poate,într-o zi va avea parte.Copilul este dus într-un Rai,un loc surpriză, o promisiune, că va primi ceea ce își dorește, ce și-ar imagina.

  Bunicul a fost astfel un narator ce și-a purtat nepotul printr-un tunel al visului spre o lume a încrederii,a bucuriei.

       Aș putea asocia fragmentul de mai sus cu povestea lui Andersen,,Fetița cu chibrituri”, o fetiță săracă,asemenea băiatului vestit pentru cumințenia lui, spre care a pornit bătrânul, Anul cel vechi, trăiește tot în noaptea din ajunul anului nou un vis la lumina chibriturilor arse.Băiatul este condus de Anul cel vechi spre locuri pline de verde,culoarea speranței;fetița desculță,înfrigurată se visează   stând lângă un pom de Crăciun mare și frumos cu lumânări aprinse,cu poze colorate.În agonie,fetița a văzut cum lumânările au devenit stele pe cer,știe că dacă o stea cade,sufletul urcă spre cer,spre Dumnezeu...așa va urca și ea  alături de bunica sa,acolo unde nu este foame,frig,frică. Băiatul cel cuminteva trăi sperând că va avea o viață frumoasă.

   Sau o altă asociere poate fi cu lectura cu titlul asemănător:,,În ajun de Anul Nou”de Fănuș Neagu.Cei doi băieți sunt iubiți:nepoțelul orfan este iubit de cei doi bătrânei,care își revăd fata plecată la ceruri în ,,copilașul, amintire vie”,îi povestesc despre cumințenie,despre speranță;iar Bănică,iubit de mama,visează fericit un munte de colaci,saci de nuci poleite, sub geam aude colinde cântate de o căprioară și  patru iepuri.Și el ca și celălalt băiat,,cuminte” ajung în lumea dulciurilor,o lume a speranței,unde nu există singurătate,suferință,unde este căldură,locul unde există BINELE,VIAȚA....  

 

 

îți propun un test pentru evaluarea națională de la vară.....

 

,, Când am sosit acasă de la concurs, i-am găsit pe ai mei la masă, gata să-nceapă să mănânce. Cum era și firesc, m-au întrebat ce subiect ne-au dat și ce am făcut la examen.

 — Ne-a dat să scriem o poveste pe care o știm, cu cuvintele noastre.

— Ei, și tu ce poveste ai scris?

— Păi... ce să scriu... o poveste pe care o știam de la Ana... cu niște pungași isteți!

— A... cap sec! scrâșni tata din dinți la mine... Cui ăi fi semănând, nu știu! Numai pungași, hoți și haiduci îți umblă prin minte... Numai Iancu Jianu și Ghiță Cătănuță! Aventurile lui Sherlock Holmes! Altceva mai știi? Mai citești tu altfel de cărți?

Este adevărat că întotdeauna mi-au plăcut întâmplările cu hoți și romanele polițiste! Pe vremea aceea, eram, cred, unul dintre cei mai credincioși cititori ai lui N.D. Popescu, faimosul romancier popular, specialist în „viețile de haiduci!” Îi citeam așa-zisele „nuvele originale” pe nerăsuflate, de câte două-trei ori la rând și tot nu mă săturam, căci aveau un farmec specific lor, pe care nu l-am întâlnit în operele multor scriitori consacrați.

Tata își continua rechizitoriul, iar eu îl ascultam mirat că este atât de furios pe eroii mei, care-mi dăduseră atâtea emoții și-mi procuraseră atâtea ore de nevinovată plăcere...

— Auzi, nu mai știa dumnealui alte povești. Cu împărați..., cu zâne..., cu Feți-Frumoși..., cu Zmei, cu..., în fine... n-a găsit de scris altceva decât isprăvile unor hoți! Numai hoți și haiduci... N-ai să faci nicio ispravă! Cine știe ce gogomănii ăi fi scris! Crezi că o să le placă ălora de la „Tinerimea” povești de astea?

 Deși mă făcusem mic și mă cuprinsese sfiala și-mi părea rău de timpul pierdut în dimineața aceea frumoasă de primăvară, totuși cutezai să-i răspund:

— Eu nu-nțeleg de ce ești așa de înverșunat? Ce, numai mie îmi plac toate astea? N-a scris Ghica, în Scrisorile lui către Alecsandri, două povestiri cu haiduci: Aliuță, cu haiducul Bujor, și Șanta cu Codreanu? N-a scris și N.D. Popescu: Iancu Jianu, zapciu și Iancu Jianu, căpitan de haiduci? Și apoi Bucura Dumbravă, romanul Haiducul, tot cu viața lui Iancu Jianu, care, la urma urmelor, nu era un haiduc ca toți haiducii, că era de neam boieresc și fusese mai înainte zapciu?!

— Hm... hm! tuși tata, că nu-i prea convenea pomelnicul, de care rămase foarte surprins, neașteptându-se la această bibliografie haiducească – dar de unde le mai știi toate astea?

— Le-am citit în biblioteca ta, unde am găsit și Aventurile celebrului detectiv englez Sherlock Holmes și Arsène Lupin!

— Hm! Așa îmi trebuie, dacă țin biblioteca descuiată, să-și bage nasul în ea toți neghiobii! Dumnealui citește d-astea... Boccaccio și „Kikirezul”! (...)

— Păi dacă nu trebuie citite, de ce le ții în bibliotecă? Pune-le pe foc!

 — Obraznicule, acum îmi faci și tu morală? Alea să le citești mai târziu... Acum să citești: Cuore... Micul Lord... Singur pe lume... Robinson Crusoe...

— Gulliver în Țara piticilor... Cinci săptămâni în balon... continuai eu în râs. Le-am citit și p-astea de câte două, trei ori, dar m-am plictisit de ele... mai vreau și altfel de cărți!

— Ah, cui Dumnezeu ăi fi semănând, nu știu, că m-ai scos din pepeni! Dar abia mă lăsă tata, că mă luă mama în primire:

— Colegul tău, Vasile Velciu, mi-a spus că ai de gând să te faci haiduc! E adevărat?

— Da, e adevărat că mi-ar plăcea să mă fac haiduc..., dar mai târziu! (...)

 — Ah, zevzecule, mă apostrofă tata din nou, d-aia n-o să faci nicio ispravă la „Tinerimea”, că-ți umblă prin cap numai blestemății. ”

                                                                                               (Grigore Băjenaru, Cișmigiu&Comp.)

( rechizitoriu – acuzarea pronunțată de procuror la judecată; (aici) un șir de acuzații violente

zapciu – rang de conducător al unei subdiviziuni dintr-un județ, care strângea datoriile și plățile neachitate)

 

!!!!Asociază fragmentul din Cișmigiu&Comp., de Grigore Băjenaru, cu un alt text literar studiat sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50–80 de cuvinte, o asemănare și o deosebire între ele.

Cred că o asemănare se poate stabili între protagonistul romanului ,,Cișmigiu&Comp”., de Grigore Băjenaru și Hermione Granger, personajul feminin din seria de volume,, Harry Potter” de J.K. Rowling. Amândoi sunt iubitori avizi de carte.

Primul este un tânăr care a epuizat deja volumele de literatură pentru vârsta lui, trecând la cele destinate adulților: opere scrise de Boccacio, Sir Arthur Conan Doyle, Ion Ghica , iar fata consideră că răspunsurile la întrebări le poate afla îndeosebi din cărți, devenind în timp o „enciclopedie ambulantă”. Spre deosebire de personajul lui Grigore Băjenaru, o prezență veridică în universul romanului -este licean, citește din scriitori consacrați, Hermione acționează într-o lume fantastică, fiind descendenta unei familii de vrăjitori care poartă numele de „Încuiați”. Datorită pasiunii pentru lectură, ea devine o elevă strălucită, contribuind, prin abilitățile sale, la salvarea prietenilor ei, Harry și Ron.

      SUBIECTUL AL II-LEA

Te numești Traian și ești redactorul-șef al revistei școlii. Redactează un interviu imaginar, de cel puțin 150 de cuvinte, cu un coleg/colegă pasionat/ă de lectură, Ionuț/Ioana care să cuprindă prezentarea unei emoții/a unui sentiment din timpul lecturii unui volum preferat. În text, vei introduce o secvență narativă, una descriptivă și una argumentativă.

                                 Pentru mine, o carte este bună când mă recheamă...

Ca redactor-șef al revistei școlii noastre o voi cita pe  J.K. Rowling, autoarea seriei Harry Potter, care consideră că „Dacă nu-ți place să citești, înseamnă că n-ai găsit cartea potrivită”.

 Și în acest context, am ales să realizez un interviu cu Ioana, colega mea de clasă, participantă la Olimpiada de Lectură.

                 Dragă Ioana,aș vrea să mă ajuți să realizez un interviu,în care tu să vorbești despre sentimentele trăite în lecturile tale.Iată întrebările mele:

                  Îți mai amintești cum ai început să citești?

 De mică am fost fasciată de cărți, de ceea ce se ascunde în ele. Poate tocmai această curiozitate m-a ajutat să citesc încă de la vârsta de 5 ani.

                 Poți să-mi spui trei motive care te-au determinat să citești?

 Îmi plăcea să îi imit pe cei mari și astfel am luat prima carte în mână, apoi ilustrațiile mi-au stârnit curiozitatea,dar ce m-a determinat mai mult a fost faptul că uneori părinții nu îmi puteau citi poveștile preferate.

                  Cât timp dedici lecturii?

Nu-mi pot închipui cum ar decurge o zi fără să pătrund în lumea ființelor de hârtie măcar o oră,oricând. De obicei, citesc în weekend,ba chiar pierd noțiunea timpului. Norocul meu este  că  la fiecare două zile am antrnamente la dans,apoi plimbări cu bicicleta și.....

                   După ce criterii alegi o carte?

Pentru mine, o carte este bună atunci când reușește să-mi trezească anumite trăiri și emoții, când mă recheamă.În general, îmi aleg cărțile în funcție de numele autorilor, de recomandări, dar și după titlu.

                    Care este ultima carte citită?

Ultima carte citită este ,,Mândrie și prejudecată”, de Jane Austen. O carte pe care am primit-o cadou,iar mama mi-a spus că e scrisă într-o manieră unică, mereu actuală, care abordează numeroase subiecte inspirate din lumea și viața secolului al XIX-lea.Sigur,mama consideră că a fost cel mai revoluționar roman feminist, oferindu-mi o poveste despre vremurile trecute ale societății  engleze.

                      Ce sentimente, stări, reacții ai avut la finalul lecturii?

 Finalul cărții mi-a provoacat regretul despărțirii de personajele pentru care am încercat sentimente și stări diferite,de la mâhnirea provocată de inegalitatea socială la bucuria manifestată odată ce Elizabeth Bennet,personajul meu preferat, răzbate într-o societate cu idealuri și convingeri complet diferite.

                   Descrie, în maximum patru enunțuri, personajul preferat din această carte.

 Complexitatea personajului Elizabeth Bennet m-a copleșit,este ființa cu principii solide de viață. Mi-a plăcut  stilul vioi, ironia înțepătoare, forța de caracter, modul de a privi lumea.                   

                    Ce  întâmplare te-a impresionat?de ce?                           

 M-a impresionat momentul în care Elizabeth Bennet a dat dovadă de un caracter foarte puternic pentru acea epocă, refuzând cererea în căsătorie a domnului Darcy. Aceasta îl înfruntă, jignită de atitudinea lui discriminatorie și îndurerată de faptul că el a contribuit la sfârșitul unei povești frumoase de iubire între sora ei, Jane, și domnul Bingley. Este evident că Liz este total diferită de celelalte fete de vârsta ei, pentru că nu pune preț pe situația materială, ba dimpotrivă, admiră persoanele inteligente, evoluate spiritual și emoțional.

                   Ce preferi: să vizionezi filmul sau să citești cartea?

 Întotdeauna m-a interesat ecranizarea unei cărți, după ce am citit-o, pentru a întâlni o altă perspectivă asupra romanului, oferită de un regizor. Personal, prefer lectura unei cărți decât vizionarea filmului, pentru a avea șansa de a-mi forma propria viziune asupra personajelor construite, a cadrelor, asupra lumii și a vieții, împletită cu cea a scriitorului.Mi-a plăcut însă și ecranizarea romanului cu actorii englezi:Jennifer Ehle și Colin Firth,filmat în Derbyshire(Anglia).

                   Ce carte ai recomanda cititorilor revistei școlii?

 Le recomand să se oprească asupra romanului ,,Mândrie și prejudecată”,să fie cuceriți de maniera elegantă, ușor comică în care a fost scris.Jane Austen,autoarea, tratează într-un mod unic tema aparențelor înșelătoare, îndemnând cititorul, prin intermediul unei povești de dragoste, să analizeze circumstanțele și oamenii, înainte de a eticheta și de a judeca.Este o carte pentru adolescenți,replici inteligente,altceva decât romanele ,cărțile de astăzi.

         Să admirăm și vremurile de demult trecute,poate învățăm și altfel de comportament!!!!!!!!

Ioana,își mulțumesc pentru răspunsurile tale ,sper ca articolul nostru să fie citit cu plăcere de colegii și profesorii noștri....pe curând și la bună citire!!!!!!!!!!

 

 

,,CANȚONIERUL” (Culegere italiană de poezii lirice de dragoste)de Francesco Pertarca

 

                                    

    În aceastӑ operӑ sunt 366 de poeme, împӑrţite în 317 sonete, 29 de canţone, 9 sextine, 7 balade şi 4 madrigaluri,  poeme scrise în Toscana, închinate iubitei sale- Laura de Noves, reunite sub titlul "Canțonierul". Această culegere de poezii de dragoste surprinde prin delicatețe, armonie, cultul pentru frumos și marea ei putere de idealizare a femeii. Poemele lui Petrarca se caracterizează printr-o perfecțiune prozodică fără egal, exprimă sentimentele și stările sufletești ale unui îndrăgostit: duioșie, melancolie, visare.Limba versurilor este aleasă,pură,elegantă.

,,Canţonierul” are douӑ mari pӑrţi: „Întru viaţa madonei Laura”, a doua „Întru moartea madonei Laura”. Petrarca îşi povesteşte viaţa tristӑ, iubirea sa pentru Laura, pe care o vede pentru prima datӑ în 6 aprilie 1327, în biserica Santa Chiara din Avignon. (Laura a fost fiica lui Audiberto di Noves şi mӑritatӑ din 1325 cu Ugo de Sade (interesant nume...).

   Petrarca descrie cum s-a îndrӑgostit de Laura: „Pornind cu dinadins sӑ se rӑzbune / şi mii de înfruntӑri sӑ pedepseascӑ, / luӑ arcu-Amor pe-ascuns, ca sӑ loveascӑ / cum cel ce vrea din pândӑ-a te rӑpune.”
Amor loveşte din plin cu sӑgeţile sale. În multe poeme legӑtura sentimentalӑ între cei doi se face prin ochii iubitei: „Lumina blândӑ-a soarelui, cernitӑ / de mila lui Cristos, se plângea-n ţӑrânӑ / în ziua când de ochii tӑi, stӑpânӑ, / legat am fost, ca pasӑrea momitӑ.”
   Poetul italian a fost, doar el, lovit de sӑgeţile lui Amor. Ea, se pare cӑ nu... „Dar n-a fost drept sӑgeata sӑ-şi mӑsoare / cu pieptu-mi fӑrӑ platoşe, iar ţie / nici arcu-ntins mӑcar sӑ nu-ţi arate.”
Se consoleazӑ cu iubirea sa neîmpӑrtӑşitӑ: „La fel şi ea ce-ntre femei e soare / spre mine-ndreaptӑ razele-i senine //şi dragostea în pieptul meu rӑsare. / Zadarnic însӑ-n raze mӑ-nveleşte, / nicicând nu-i primӑvarӑ pentru mine.”
Ştie cӑ aşteptarea e zadarnicӑ, că nu se va alege decât cu „târzii suspine”.
„Poate-mi va da Iubirea îndrӑznealӑ / sӑ deapӑn doruri ce s-au frânt în mine, / zile şi ani, grӑind fӑrӑ sfialӑ. //Şi-atunci, de cӑrunteţii nu-i stӑ bine / dorinţi sӑ-ncingӑ-n piept, fӑrӑ-ndoialӑ / mӑ vor hrӑni mӑcar târzii suspine.”
Şi chiar se întreabӑ: „Va fi s-ajung odatӑ ziua-n care, / privindu-mi anii cum gonesc spre moarte, / sӑ scap de chin şi focu-ncins în mine? // Şi-mi va fi dat din farmecul ce-mparte / fӑptura ei sӑ gust spre desfӑtare / doar cât aş vrea s-aleg şi se cuvine?”

    Autorul ar dori sӑ-şi ducӑ existenţa dupӑ doctrina platonicӑ, cea care spunea cӑ îndrӑgostiţii au capacitatea de a trӑi cu trupul departe de suflet.(astӑzi am zice cӑ mintea, uneori, poate fi în altӑ parte decât omul.)

    Messer Francesco spunea cu mai bine de şase secole în urmӑ:

„...Amor: Nu-ţi aminteşti – mӑ-nvaţӑ - / cӑ doar îndrӑgostiţii pot sӑ scape / de legile ce-s omenirii parte?”
Tot el îşi recunoaşte incapacitatea de a fi el însuşi în prezenţa ei: „de-aceea mintea dӑ-napoi sfioasӑ / şi nu-ndrӑzneşte versuri sӑ-ţi închine.”

Petrarca asociazӑ de foarte multe ori numele iubitei cu numele plantei:laur.

 „Vinovaţi” de dragostea sa neînţeleasӑ sunt „ei doi”, zeul Amor şi preafrumoasa Laura: „Ei doi la chip mӑ preschimbarӑ-atare, / încât din om ajuns-am laur verde / ce niciodatӑ frunzele nu-şi pierde.”

Se referă la trecerea timpului şi a vieţii: „Cum timpul însӑ-aleargӑ-n zbor cu anii / şi toţi i-ajungem morţii reci limanul / cu negre-adesea ori cӑrunte plete / eu dulce umbrӑ voi cӑta sub laur”.
   Pe 6 aprilie, în 1348, Laura moare, rӑpusӑ de ciumӑ.

   În toatӑ partea a doua a „Canţonierului” „Întru moartea madonei Laura”, sunt cuprinse poemele infinitei dureri a poetului.

Lui Petrarca, viaţa-i pare fӑrӑ rost, dacӑ Laura nu mai este: „Orice-ntârziere-n viaţӑ mi-e sorginte / de lacrimi, de poveri, de suferinţӑ. / Cum n-am murit cu trei ani înainte!.. „versul meu nu cântӑ azi, ci plânge.”.
Ochii Laurei l-au impresionat pe Petrarca, atât timp cât ea a trӑit, aceeaşi ochi sunt amintirea cea mai vie, când ea nu mai este: „Frumoşii ochi ce-nsenineazӑ locul // cu dulce-arzând pupilele ca focul / ziceau: „Rӑmâneţi, prieteni dragi, cu bine. / Nicicând aici, ne vom vedea altunde”.
Consolarea vine prin credinţӑ: „O lume-ntreagӑ-i contempla splendoarea, / când Dumnezeu, vrând sӑ-şi gӑteascӑ cerul, / o luӑ cu el: acolo-i era locul.”

  Sunt, în „Canţonierul”, descrieri superbe şi figuri de stil absolut unice.Iată un exemplu „şi vietӑţi ce nu se tem de soare, / toate trudesc doar cât albeşte ziua; // „Ci eu, din clipa când se-ndeamnӑ norii / sӑ scuture de umbre moi pӑmântul”.

 

„Canţonierul” cuprinde idei şi de imagini extraordinare. Oare-i putem cuprinde toate înţelesurile? Daca-am putea-o face, putem fi siguri cӑ am judecat şi cu mintea, dar şi cu sufletul?

   Francesco Petrarca spunea: „când poţi sӑ spui cum arzi, nu şţii ce-i focul.” Şi el a ştiut cӑ arde stând, inutil şi însingurat, în prezenţa Laurei. Dar, are consolarea cӑ arderea sa interioarӑ a dat naştere unui foc,unei lumini.

Messer Francesco ştie a venit pe lume, pentru a scrie poezii. E ceva care-l îndeamnӑ sӑ facӑ asta în permanenţӑ: „O sorӑ-a ta, canţonӑ, şi-a luat zborul

                        şi alta simt cum mi se zbate-n mine:

                        se-ndeamnӑ, ştiu, a se rosti-n cuvinte.”

,,Balada păsării măiastră” de Radu Gyr

 

,,Printre luciri de cornuri şi junghiere,
vâna şi el cu prinţul prin păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
şi apele, pe buze, giuvaere.

Era-ntr-a patra zi de vânătoare...
Isteţe slugi stârneau vânaturi noi
şi cerbii-ngenuncheau pe frunze moi
şi vulturii se prăvăleau din soare.

Iar el, dibaci şi sprinten în săgeată,
tânăr curtean cu chip strălucitor,
când culegea văzduhul frânt din zbor,
când străpungea pădurea-n beregată.

Dar cum fugea după sălbăticiune,
încremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea şi nu un bulgăre de foc,
sclipea şi nu o pasăre-minune.

Safire şi mărgeane şi rubine
se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea,
vrând izbucnirea flăcării să-i dea
şi liniştea sfinţeniei senine.

Iar pasărea-l chema să n-o ajungă
şi-l tot momea, aici şi nicăieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars pîn-la os de pofta s-o străpungă.

Din ieri în azi, din zori în amurgire
şi din amiezi în nopţi cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi şi cioburi de potire.

Şi, deodată, pasărea zglobie
pe nici o creangă n-a mai tresărit
nici rumene frânturi de răsărit,
nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie.

Şi cum pornea mai gârbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,
sub paşii lui trozneau ba întrebări,
ba cioburi mari de gânduri răşchiate.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie. 

Tot mai sătui de basme fără tâlcuri,
îl ocoleau drumeţii pe nebun.
Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.

Zburdând şi îmbrâncindu-se cu ghionţii,
se îmbulzeau în juru-i tot mai mulţi,
şi-nconjurat de heruvimi desculţi
le desmierda pe frunte cârlionţii.

Închidea ochii şi-o vedea cum vine.
Nici n-o chema şi singură ţâşnea.
Abia clipea şi-i sta pe umăr, grea,
safire şi mărgeane şi rubine.

Se ruşina acuma că plânsese
cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flăcări ne-nţelese.

Călca încet, grăind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, pieziş, pe la răscruci
şi cu ocări îl vânturau din cale.

Şi tot mai des l-întâmpinau sudalme
şi pietre se-nălţau în pumni duşamni...
Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,
când pasărea îi ciugulea din palme?

Şi-ntr-un amurg ce-şi desfoia păunii
pe turnuri vechi de purpură şi os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenţăros,
cum alungau ciumaţii şi nebunii...

Dar nu-i păsa de-avea să-şi mai găsească
pădurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasărea de foc,
mai mare, parcă, mai împărătească.

El surâdea şi şchiopăta-nainte...
Şi stelele, ieşind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
şi luna-i gâlgâia peste veşminte.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.”

În peisajul misterios prin care abia se pătrunde,unde gorunul cheamă spre cunoașterea vieții și a morții și apele poartă străluciri,, un tânăr curtean...dibaci și sprinten” era la o vânătoare princiară urmărind ,,cerbii”și,,vulturii”căzuți--vânătoarea ar fi un ritual de inițiere. Este oprit de un,,bulgăre de foc”,lumina ce-l cheamă spre cunoaștere,adevăr și speranță,este „o pasăre-minune” și este captivat de frumusețea ei.Vedenia este încântătoare,culorile pietrelor prețioase:,, safire şi mărgeane şi rubine”-albastru și roșu îi descoperă setea de cunoaştere, de căldură, foc, pasiune, entuziasm. Urmează o adevărată goană încordată, pentru a o atinge, alergarea după o nălucă care îl atrăgea mereu prin forţa viziunii ei,asemenea lui Făt Frumos aleargă spre,,aici și nicăieri”,este un adevărat traseu interior care începe cu o experienţă tulburătoare. Cu elan tineresc, plin de energie şi nobleţe, cu arme lucii, zăngănitoare ,,călca pe timp, fugea pe clipe mici”,uita de timpul ce trecea,mergând pe calea lepădării de lume.Pasărea măiastră ce-l ademenise prin frumusețea ei a fost doar o nălucă ce-i aducea,, liniştea sfinţeniei senine”. Precum eroul basmului ,,Tinerețe fără bătrânețe”… tânărul se întoarce după lungă vreme în cetatea sa de odinioară, dar găsește aici alte generații de oameni,care nu sunt interesați de poveștile lui cu,, tainice păduri și năluci cu aripi de rubine”. Smerenia căutătorului atinge o asemenea adâncime, încât se lasă batjocorit,  semn că cele doua lumi, cea a lui si cea a omului comun, nu pot comunica şi este  lovit de toţi locuitorii cetăţii, care îl consideră un simplu nebun, un netrebnic, stăpânit de halucinaţii,dar el este un vizionar, curajos până la sacrificiu.

 Dar pentru el toate acestea nu mai contau,pentru că este fericit , fiindcă pasărea harului se coboară  singură, nechemată, asemenea unui dar ceresc, pe umărul celui care a urmărit-o o viaţă întreagă.  La capătul unui pelerinaj care i-a marcat întreaga viaţă, moşneagul, alungat de către o lume care nu-l înţelege, plecă cu paşi grei şi stinşi către tărâmul veşniciei. Cu pasărea mereu pe umărul său, nu-i mai păsa de grijile acestei lumi... ,,el surâdea”..... 

 Curteanul ajunge la plenitudinea forţei interioare în momentul când trupeşte nu mai era decât o umbră a celui care fusese odinioară. 

Chiar dacă nu ne dăm seama, pasărea măiastră a harului este prezentă în permanenţă pe umărul oricăruia dintre noi. Ne trebuie doar ochii deschişi ai spiritului, pentru a-i admira strălucirea culorilor şi pentru a-i vedea fâlfâirea sfântă de aripi. Poemul vorbește în mod alegoric despre uitarea și nepăsarea de sine în alergarea după împlinirea spirituală, întruchipată de pasărea măiastră. Omul superior se pierde,urmărind himera Absolutului. Este pasărea măiastră o realitate sau o iluzie ,este uitarea de sine,este vânarea idealului,ce și-a creat realitatea pe măsură? Nimeni nu poate răspunde.

 

 

,, Omul de zăpadă care a dorit să se întâlnească cu soarele” de Matei Vișniec

 Pe marginea unui lac învecinat cu o pădure, se află un măr. Iar sub măr, stă un om de zăpadă. L-au făcut copiii din sat înainte de sărbători, după prima ninsoare. Ca orice om de zăpadă, el are un morcov în loc de nas, doi cărbuni în loc de ochi, o castană în loc de gură şi o mătură în loc de mână. Hăinuţa lui se încheie cu trei nuci mari-sunt nasturi. Pe cap poartă o căciuliţă veche, iar în jurul gâtului un fular. Şi, ca să fie mai interesant, are şi o pipă din lemn de bambus. Ziua se joacă cu copiii, iar noaptea se uită la stele. Îi place să simtă mirosul de fum pe care-l vede ieşind pe coşurile caselor şi să asculte murmurul pădurii din apropiere. De acolo, dimineaţa devreme, vin să îl vadă şi alţi prieteni: iepuri, vulpi, chiar şi un cerb… Când ninge, omul de zăpadă e fericit. Abia venit pe lume, el nu cunoaşte decât iarna şi crede că zăpada nu se topeşte niciodată, că imediat ce stratul alb şi moale s-a subţiat puţin o nouă ninsoare va cădea şi îl va „repara”. Dar iarna rece trece şi, într-o zi, un corb mai întâi, apoi o rândunică şi nişte muguraşi îi povestesc despre soare şi ultima ninsoare și despre primăvară, despre pomi în floare, despre frunze şi fructe şi despre iarba verde şi fragedă. Dar omul de zăpadă, mic şi neştiutor, nu vrea să dispară din decor doar pentru că vine primăvara.  După o discuţie cu un corb „rău de gură”, rece, raţional,solitar şi uneori înclinat să vadă totul în negru şi foarte vorbăreţ,omul de zăpadă spune că preferă bufniţele care ştiu să tacă şi, în afară de asta, sunt şi ceva mai colorate. Aici apare un prim semn că omul de zăpadă încă nu ştie care-i e calea. Întâlnirea cu rândunica are o importanţă specială, rândunica fiind un simbol al luminii, al speranţei. 

 Îndemnat de rândunică, Omul de zăpadă pornește către soare-răsare, dar înainte de a pleca el îi oferă păsării mătura lui, din paiele ei să își facă cuib. Pe drum, Zăpădețul întâlneşte și alte animăluţe pornite în căutare de hrană şi fiecăruia, ascultându-i nevoile, îi lasă câte ceva din ce primise, la rândul lui, de la copiii din sat. Unui iepure flămând îi dă morcovul. Unei marmote şi marmoţeilor ei le lasă nucile. Lupului bolnav de amigdalită şi cam urâcios îi dăruiește căciula şi fularul, iar pe castorul care-l ajută să traverseze ”marele fluviu” îl plătește dându-i castana lui mare şi roşie ca lemnul de acaju,îl va ajuta să sară pe un sloi de gheaţă şi să ajungă în ţara soarelui-răsare. După îndemnul „dăruind vei dobândi”, omul de zăpadă dăruieşte din prea puţinul său. Mai mult, pot  spune că omul de zăpadă oferă imposibilul, oferă ceea ce nu are: credinţă „domnul acesta despre care vorbeşti, domnul Soare, nici pe el nu-l cunosc…”

Toţi cei cărora omul de zăpadă le-a dăruit câte ceva, precum şi o veveriţă inimoasă, se adună să-i vorbească Soarelui, susţinând cauza prietenului lor. Replica marmotei este elocventă: „suntem cu toţii de acord, omuleţul nostru merită ceva mai mult decât să devină o băltoacă…”

 La rândul lor, toți aceștia vor fi alături de Omul de zăpadă – care se topește văzând cu ochii , până la capăt de drum, până când atotputernicul astru, impresionat de curajul și de mărinimia acestuia, găsește soluția: îl transformă în vis, în amintire. ,,Vei plana – îi spune el  Zăpădețului – timp de nouă luni pe deasupra câmpiei și a pădurii, pe deasupra norilor și a vântului… Vei fi un vis viu, un vis cuibărit în gustul vieții și în plăcerea de a trăi a copiilor… Și peste nouă luni, când va veni din nou iarna, vei redeveni om de zăpadă, cel mai bun prieten hibernal al copiilor”…

Bunătatea omului de zăpadă se arată chiar şi-n ultimele sale momente, când, sleit de puteri, redus aproape la dimensiunile unui simplu bulgăre şi aflat în faţa soarelui, se gândeşte tot la ceilalţi, rugându-l să citească în gândurile lumii, să aibă grijă de prietenii lui. Până şi soarelui îi dăruieşte pipa sa din lemn de bambus, uitând să-i mai vorbească despre problema pentru care dorise să-l întâlnească. Soarele este emoţionat, „îşi şterge pe furiş o lacrimă” şi spune: „Ciudat personaj, nu-i aşa copii? Niciodată nu am mai întâlnit o fiinţă atât de fragilă, dar cu o inimă atât de gigantică” Deși se topește, deși privește din când în când în urmă, la dâra propriei vieți, călătoria Omului de zăpadă către soare-răsare este mai curând o mulțime de întrebări despre lumea din jur. Când din Zăpădeț nu mai rămâne decât o inimă mică, roșie și luminoasă, Soarele își ține cuvântul, îl transformă. De acum, e amintirea anotimpului trecut, dar și visul iernii viitoare sau e o continuă poveste care se rescrie des, la fel ca lumea în care trăim.

                       Natura se asigură că generozitatea omului de zăpadă nu va fi uitată niciodată.

 

                                     

,, Vrem să vă dăruim câte o fereastră” de Matei Vișniec

                                                                               

Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor( fiind generată de conflicte puternice). Textul este divizat în acte care la rândul lor cuprind mai multe scene.

 Fiind o operă dramatică,textul conține indicații scenice prin care autorul dă sugestii privind jocul actorilor și aranjarea decorului,de obicei marcate între paranteze. Personajele comunică prin intermediul dialogului,autorul (naratorul) neintervenind deloc în text.Fiecare intervenție a personajelor se numește replică și personajul este numit la începutul replicii,iar alături se fac unele indicații scenice privind jocul acestuia. Interogația retorică și exclamația retorică au un rol esențial în textul dramatic,sunt folosite pentru a da relief personajelor și pentru a conferi  voiciune dialogului și sunt însoțite de o intonație specifică.

   Titlul este o frumoasă intrare într-o carte, ca o fereastră care îmbie,atrage, este deschiderea spre aer și lumina ce pătrunde din afară în suflet,este o metaforă și astfel spectatorul-cititor  intră mai ușor în jocul artistului. Titlul este asemenea unui vers de poem  sau ascunde ceva, care invită ,pentru a intra în marele spectacol al iluziei,al ficțiunii.

   Textul este relativ scurt, fiind compus dintr-un singur act și patru scene.

Personajele sunt: Radu, Eliza și Doinița, trei copii aflați în drum spre școală în momentul debutului acțiunii. Cei trei intră în scenă citind, dar renunță imediat la cărțile pe care le țineau în mâini .Apoi se opresc brusc în fața scenei și lasă cărțile din mână, care rămân „agățate în aer”. Adresându-se direct spectatorilor, ei decid să le povestească despre felul în care a început întâmplarea prin care au trecut,nu știu dacă  ceea ce vor și explică mai apoi :„– V-am jucat această scenă ,ca să vă dăruim ferestre”....

  Ploaia care i-a adunat sub o umbrelă a însemnat rodirea minții,lumina,un dar divin ce purifică mintea,i-a oprit în fața unei biblioteci,universul care strânge informațiile din lume,locul colecţiilor  fantastice ale cunoaşterii.Deși ar fi dorit să ajungă în alt loc,au intrat,gândind a găsi distracții cunoscute:benzi desenate,muzică,jocuri.Ei se mărturisesc spectatorilor,de parcă ar vrea să se scuze pentru gestul lor.Dezamăgirea îi copleșește:văd numai cărți,iar lipsa ferestrelor îi miră,vor să iasă,dar Doinița este fascinată de plafonul desenat,ca o graniță a  lumii, ceea ce i se pare cel mai sus,de neatins.În lumina aproape stinsă apar chipuri fantastice care o transpun pe fată într-un vis: un inorog, un faun, o nimfă, îngerași--adevăr sau vis.Despre ea,Radu explică spectatorilor  că este o visătoare poetă,dorind să cunoască istoria,însă Doinița se supără și, la insistențele Elizei,Radu își cere scuze.Dornici de a cutreiera încăperile bibliotecii,copii sunt prinși într-un labirint din care nu pot ieși,este un semn al trecerii timpului,al introducerii în lumea cărților,al transformării intelectuale cu dorința de a cunoaște cartea, simbol universal al învățării, înțelepciunii.  Ieşirea din labirint e simbolul unei înțelegeri spirituale a rostului cărților în viață.Momentul, în care s-au simțit pierduți în labirintul,situația încurcată fără ieșire,a fost dorința de a deschide fiecare câte o carte și astfel au luat la întâmplare diferite cărți. Reacțiilor fiziologice a celor trei sunt fermecătoare: vor să plângă,transpiră,se simt pierduți.

Biblioteca este inițial un labirint, apoi devine un spațiu al deschiderilor. Și-atunci li s-au deschis multe,,ferestre”,deschiderea către o lume nouă,lumea învățării, înțelepciunii,a cunoașterii.Cei trei vor ca oamenilor-spectatori să le dăruiască,,câte o fereastră”,o carte care le va deschide calea spre  informațiile folositoare din lume, către lumină,către  viitor.

   Personajele sunt copii,un băiat și două fete: Radu, Doinița-13 ani ;Eliza- 12 ani;merg la aceeași școală, toţi trei locuiesc  în același cartier,sunt buni prieteni,deși nu au preocupări comune;ei sunt dăruitori,generoși:deschid ferestrele cunoașterii prin cărțile dăruite oamenilor. Cei trei copii înțeleg că biblioteca nu este un spațiu în care se pot pierde, pentru că, odată ce sunt deschise, cărțile devin ferestre spre realitatea imediată și spre lumea îndepărtată. Pe măsură ce deschid cărțile din bibliotecă, cei trei prind curaj, află că fiecare carte îi poate duce spre locuri dorite sau necunoscute.Au pătruns în labirint cu emoția unor copii speriați,necunoscători și au ieșit  asemenea lui Harap Alb, dintr-un labirint al încercărilor,de parcă ar fi trecut ani, trei adolescenți dispuși să împărtășească și celorlalți experiența lor,au înțeles că, citind, au posibilitatea de a cunoaște trecutul și de a anticipa viitorul.

Radu e spontan,le îndeamnă pe fete să intre în bibliotecă,povestește cu plăcere despre Doinița,cea visătoare și recunoaște că a intrat în secretele ei,cerându-și scuze.Alături de fete intră în labirintul bibliotecii,simțindu-se rătăcit,cere ajutor și găsește ieșirea din necunoscut,atunci când o carte îi deschide fereastra cunoașterii.,a ieșit în lumina înțelegerii.Percepe cartea ca un simbol universal al învățării, înțelepciunii și cunoașterii, dar și al totalității universului .

Doinița este o apariție delicată,politicoasă,când se adresează spectatorilor,corectă în exprimare și în desfășurarea evenimentelor,descoperă fascinantă interiorul bibliotecii,al plafonului desenat cu elemente mitologice.Este nemulțumită că Radu i-a descoperit preocupările pentru poezie,istorie și-l ceartă prietenește,cuvântul,,măgar”îl definește pe cel ce destăinuie secretele ei,este o adresare obișnuită a copiilor,cu referire la animalul încăpățânat.Îngăduitoare îi acceptă scuzele.La fel ca Radu intră în jocul labirintului și e conștientă de locul în care se află, Nimeni nu se pierde într-o bibliotecă”,are o,,revelație”,descoperă adevărul ascuns al bibliotecii-cărțile de acolo se citesc,sunt asemenea ferestrelor ce deschid sufletele,mințile oamenilor și devine și ea darnică,oferă oamenilor înțelepciunea cărților. Doinița este cea mai apropiată de literatură și este personajul care avut revelația că, deschizând cărțile, ea și prietenii săi vor găsi o soluție pentru a ieși din labirint.

Eliza,mai mică decât ceilalți,este prietenoasă,își protejează prietenii de ploaie,nu e încântată de intrarea în bibliotecă,pentru că nu găsește nimic din ceea ce s-a așteptat.Urmărește încântată plafonul cu desene,iar atunci când Radu povestește despre preocupările Doiniței îl ceartă prietenește,încercând să-i împace pe cei doi.Alături de prietenii săi intră derutată în labirintul bibliotecii și recunoaște că o carte înseamnă o,,fereastră”spre cunoașterea lumii.Și ea dăruiește cărți oamenilor-prieteni.

  Titlul piesei lui Matei Vișniec este alcătuit dintr-o mărturisire, reprezentând ultima replică din text a Doiniței: ”Vrem să vă dăruim câte o fereastră…” este dorința de a oferi oamenilor bucuria unei cărți.

                      versurile poeziei din încheierea piesei de teatru  nu pot fi decât ale… Doiniţei:

,,Visele se nasc din cărţi, /Cărţile se nasc din vise,/ Viaţa noastră e o carte /Cu ferestrele deschise. /Cine știe să citească /În cuvinte și în stele /Se va oglindi în lumi /Înţelepte și rebele. /Mai rapid decât săgeata, /Mai puternic decât vântul, /Mai solar decât lumina /Este numai el – cuvântul. /Cum cuvintele sunt vii,/ Orice carte este vie /Și devine cel mai cosmic //Mijloc de călătorie. /Deschizând o carte nouă, /Crești o nouă dimineaţă /În grădina de cuvinte /Cu ferestrele spre viaţă”. 

                                       Îndemn:

        Deschideţi cu speranţă şi fără teamă uşa  bibliotecii lumii şi comorile vă vor lumina viaţa.