continuarea lecturii,,Cum e lumea”de Veronica Niculescu

 

                                   ,,Lumea s-a lărgit dintr-odată”

   În această povestire alternează narațiunea la persoana I-este vocea ursulețului,,Bianca”cu altă narațiune la persoana I-vocea altui personaj,Mara Dumitrescu.În povestire se împletesc două fire narative:primul fir narativ este povestea Biancăi,ursulețul,salvat ce își va găsi adăpost într-o rezervație;al doilea fir narativ  urmărește un personaj -pe Mara Dumitrescu, care în drum spre festivalul de poezie,face un popas în rezervația urșilor,pentru a o revedea pe Bianca.

  Povestirea începe cu gândurile ursulețului care își amintește trăirile nefericite din ziua, când a plecat de la zoo și din cuvintele îngrijitoarei înțelege că ceva se va petrece în curând.În dimineața următoare,ursulețul vede niște oameni cu o pușcă,se simte legănată și se trezește într-o cușcă mică,purtată de o mașină.Se liniștește ca purtată de un covor fermecat,privind peisajul :munți,un râu,păduri,dar nu știe unde va ajunge.

  Firul narativ se schimbă și Mara,emoționată recitește știrea din,,Vocea Sibiului”despre prezența ei la festivalul literar Poetika Belgrad.Înainte de a ajunge la București se oprește la Brașov, cu gândul de a merge în Pădurea albastră.Ca și ursulețul privește din tren peisajul ce i se derulează prin fața ochilor.

   Și din nou apare ursulețul,care-i aude vorbind pe cei doi oameni ce o duceau cu mașina,iar Bianca își continuă drumul prin păduri,ușor zdruncinată și adoarme,știind că oamenii se îngrijesc de soarta ei.

   În același timp și Mara condusă de prietenul,Andi,străbate cu mașina un drum anevoios.

   Ursulețul se trezește în Rezervația de Urși Pădurea Albas­tră,într-un țarc,dar are surpriza de a-i vedea sosind pe mama și frații săi...e fericită!Sunt eliberați într-o pădure adevărată,iar ea vede că,, lumea s-a lărgit dintr-odată”-a devenit,vastă,încăpătoare pe neașteptate,nu mai este despărțită de gratii,este liberă,trăiește același sentiment ca atunci când a plecat de la zoo spre libertate după un fluture.Fericită,îi prezintă pe ceilalți urși liberi ce și-au găsit adăpost în rezervație.

  Ajunsă în pădurea albastră,Mara ascultă emoționată explicațiile lui  Victor Rotariu, fondatorul rezervației,felicitând-o pentru gestul ei de a apăra ursulețul.Apoi merg să vadă ursuleții la luminișul de lângă gard,unde vor primi gustarea de prânz.Rotariu povestește despre necazurile unor urși din rezervație: sunt firavi,sperioși,retrași,pentru că au fost chinuiți,doar Bianca e veselă. Cu privirea încețoșată de lacrimi și cu inima bătând,Mara o revede pe Bianca deschizând  drumul celorlalți ,,cu salturi vioaie care făceau să-i undu­iască blănița de pe spinare”ca atunci când plecase,fugind, să cunoască libertatea.Acum era liberă și fericită,își găsise locul în natura protectoare.

   Putem judeca inima plină de compasiune a  Marei după felul în care a ocrotit ursulețul,i-a înțeles dorul de libertate.

 

 

 

 

,,Cum e lumea”de Veronica Niculescu

 

  Titlul povestirii,,Cum e lumea”poate fi o întrebare,poate fi o exclamație dezamăgitoare a unei ființe care,probabil, și-a zis că în loc să aibă o viață perfectă într-un loc zăbrelit,mai bine șă-și ia libertatea să o transforme într-o aventură și să meargă înainte,să cunoască o altă lume visată.Narațiunea se desfășoară linear,cu excepția unor întreruperi,este o narațiune obiectivă,persoana a treia,naratorul este o voce anonimă,urmărește personajele,acțiunile lor.

   Acțiunea povestirii începe într-o dimineață liniștită de început de toamnă,într-o grădină zoologică,unde un pui de urs a fost trezit de aripile unui fluture poposit pe un ciulin.Liniștea din jur îl nemulțumește,nu-i place roata de cauciuc,doar apariția îngrijitoarei,care dă de mâncare celorlalte animale și-i oferă,vorbindu-i prietenoasă,o pară gustoasă,îi aduce un moment fericit.Nu înțelege vorbele prietenoase ale îngrijitoarei care îi spune despre lipsa grijilor,fiindcă este doar un pui și-i povestește despre viața urșilor dinaintea ei.Dar rămâne singură, căutând fluturele ce zboară liber,,departe”-este lumea despre care crede că există dincolo de cușcă,de unde vin sunete,mirosuri,ființe.Acel,,departe”,loc,,de dincolo”,visat,la mare distanță,loc îndepărtat,locul sunetelor tainice,al mirosurilor,al unei alte lumi diferită de,,lumea de aici”,strâmtă,în cușcă-este lumea fluturelui,a zborului. Fluturele este un simbol al sufletului dornic de schimbare, de speranţă de   viață, unor noi începuturi.

   Naratoarea urmărește fuga ursulețului pe urmele fluturelui.Bianca-ursuleț fetiță,cu guler alb,admiră splendoarea lumii noi: lacul cu rațele,șirul de copaci,valea ca o palmă,iarba înrourată.Fericită,aleargă nestingherită,iar.repetarea adverbului,,acum”accentuează momentul trăit în prezent,al acțiunilor desfășurate rapid cu dorința de a cunoaște lumea,văzând aspecte noi ale vieții.Sunt urmărite locurile ca imaginile derulate rapid într-un film: din alee a intrat în parc,s-a ascuns într-un tufiș,face tumbe,se mai odihnește,ajunge la locul de joacă al copiilor,apoi sub un pod de unde vede orașul.

    Este întrerupt firul narativ,pentru că este prezentată convorbirea dintre o mamă îngrijorată-din Deva-și fiica ei,Mara Dumitrescu-din Sibiu.Mama îi relatează fiicei știrea că în pe străzile orașului fetei se plimbă un urs,îndemnând-o să fie prudentă. Mara pleacă totuși,trebuie să ajungă la locul de muncă,biblioteca,apoi la serviciul de pașapoarte.Este nemulțumită,spunându-și că mama o socotește tot o fetiță și încă îi poartă de grijă. Mara este asemenea ursulețului,dornică de a cunoaște lumea,de a călători și ea,,gonește”pe străzi și ea a fost surprinsă de străzile orașului și ea își dorește să vadă lumea.

  Privirea naratoarei se îndreaptă din nou spre ursuleț,nedumerit că oamenii trăiesc de bună voie în,,cuști”,locul în care ea se simțea captivă.Întâlnește oameni,iar vestea că un urs se plimbă prin oraș este ascultată cu teamă.

  Din nou autoarea o urmărește pe Mara și strigătele îngrozite ale oamenilor ce o atenționează să se ferească de ursul apărut în oraș,sunt mulți oameni chemați,pentru a îndepărta ursul,luminat,mângâiat de soare,adăpostit într-un ghiveci de lemn.În dorința de a se salva,în mintea ursulețului se derulează cu repeziciune drumul înapoi,pe care-l memorase-era drumul fluturelui,al cunoașterii unei lumi noi.Dorea să fugă,să ajungă lângă ființa de care se simțea ocrotit-mama.Și-n momentul  tensionat,Mara,ființa delicată,îl apără cu propriul trup,cerând milă pentru puiul de urs,iar gândul ei ca și al Biancăi se îndreaptă către mama,de parcă ar cere ajutor.Ambele ființe rămân asemenea unui,,pui”în ochii mamei.Gestul fetei impresionează mulțimea care,cu regret,înțelege că puiul nu era o primejdie.Prin fața puiului zboară petalele roșii,scuturate de armele celor care s-au temut de pui—sunt asemenea fluturelui care l-a chemat spre o lume liberă.

    Alte personaje sunt:îngrijitoarea care se poartă cu milă față de animalele ținute captive în cuști,pentru a fi admirate de vizitatori,știind că multe generații de urși au sfârșit captivi în cuști.

Mulțimea din oraș este agitată, îngrozită de apariția puiului,strigătele exprimă frica față de animalul apărut ,cer uciderea puiului,îi poruncesc Marei să fie atentă.Se produce o schimbare ,atunci când Mara,ființă firavă,îl apără pe puiul de urs cu propria ființă—este un exemplu de ocrotirea celor nevinovați,este o lecție de ajutor pentru ființele ce nu se pot apăra,iar mulțimea devine nesigură,ușor încrezătoare,apoi liniștită,înțelegând lecția de compasiune.

    Timpul verbal dominant în relatarea întâmplărilor este prezentul care imprimă un ritm vioi narațiunii,dă impresia că acțiunea se desfășoară sub ochii cititorului.

   ,,Cum e lumea”-întrebarea,exclamarea,constatarea,nedumerirea,regretul--este dorința de cunoaștere a necunoscutului,este curiozitatea de a întâlni locuri,ființe,este nerăbdarea de a privi,de a întâlni aventura,este neliniștea în fața primejdiei,este dezamăgirea că libertatea dorită poate aduce nefericire.

 cuvintele autoarei din:

8 septembrie 2019

„Cum e lumea” - Un ursuleț de manual

La început de an școlar, după o vară tăcută, vin și eu cu o veste.
A apărut manualul de Limba și literatura română pentru clasa a VII-a, de la Editura Art, câștigător al licitației din acest an, unde o povestire semnată de mine este textul de bază pentru prima secțiune.
„Cum e lumea” este un text inedit, scris anume pentru manual toamna trecută, la invitația autorilor - care au lucrat vreme de exact un an pentru alcătuirea acestei cărți. Lor le mulțumesc, emoționată și impresionată de rezultat, și sper ca pentru copii întâlnirea cu ursulețul Bianca să fie una plăcută. Am scris cu gândul la cititorii micuți cărora le-a plăcut O vară cu Isidor....în caietul elevului se află o continuare a poveștii. 

 

Doi urși—Fram(,,Fram,ursul polar”)—Bianca((,,Cum e lumea”)

Fiind un animal unic, ursul este extrem de popular în scrierile pentru cei mici,pentru cei mari,înseamnă putere,dragoste de natură, un simbol al rezistenței, puterii și vitalității, a cărui inteligență și capacitate de adaptare i-au asigurat supraviețuirea.

Fram-ursul polar- e un personaj autentic; este personajul care transmite multe comportamente și atitudini pozitive: curaj, empatie, curiozitate, dorință de aventură, prietenie, adaptare.A ajuns într-un circ,după ce un vânător i-a ucis mama.Este adorat de o lume întreagă pentru reprezentațiile lui în arena circului.

 Dar într-o seară, când ursul iese în uralele publicului în arena circului, se așază în mijlocul scenei și își pune capul în labele din față asemenea unui om nefericit .Decorul creat pentru numărul lui este asemănător celui arctic, îi amintea de locurile de unde plecase,de albul întinderilor,de albul urșilor polari.Starea lui Fram din seara spectacolului era  plină de durere,se transformase  într-o formă albă înghețată.Avea aceeași atitudine ca a semenilor lui din ghețurile veșnice:neclintirea . Nu știe ce se petrece cu el, simte în interiorul lui tristețe.Este un moment al încercărilor sufletești,pe care le exprimă prin privirea spre nicăieri,gesturi de teamă,nedumerire,oboseală.

  La fel Bianca,ursuleț-fetiță,din povestirea,,Cum e lumea” cu gulerașul alb,trăiește într-o cușcă alături de mamă,dar este nefericită în parcul zoo ,a urmărit zborul liber al unui fluture și, prin ușa lăsată  deschisă,pleacă în,,lume”pe urmele fluturelui-a speranței,a zborului liber, a unui nou început.Dacă Fram cunoscuse puțin libertatea,Bianca descoperă splendoarea lumii,,de dincolo”,a misterului,a altei vieți fără zăbrele:lacul, rațele,copacii,iarba înrourată-vede fericirea,libertatea. 

Doar un bunic, cunoscător al sufletului deslușește cu milă starea lui Fram-era dorul de locurile  de origine.Ce se petrecea în sufletul acelui urs era dorința de regăsire a locurilor de unde a fost smuls,a semenilor lui,era dorul care-i stăpânește ființa,el nu putea rosti:,,îmi este dor”,pentru că uitase ce înseamnă libertatea.Ajuns în ținuturile zăpezilor veșnice se simte înstrăinat,se apără făcând giumbușlucuri învățate la circ,înțelege că locul lui este printre oameni.

Străbătând străzile orașului,Bianca trăiește o experiență nefericită,oamenii o văd ca pe un animal fioros,deși era un pui,se sperie de ea,sunt furioși că un pui de urs e liber pe străzi,nu-i înțeleg dorința de a alerga liberă, și vânătorii îndreaptă arma spre ea,socotind-o un vânat.

  După ce și-a revăzut ținutul zăpezilor,Fram a ales prietenia și înțelegerea oamenilor,Bianca a dorit să se reîntoarcă,,acasă”,văzând că lumea e prea mare pentru un pui de urs.

     Și Fram și Bianca sunt în final ajutați de oameni: la sosirea vaporului, Fram este primul care urcă, abia așteptând să ajungă din nou printre oameni,iar Bianca este apărată de o fată cu propriul trup în fața glonțului ucigaș.

Doi urși cu destine diferite: amândoi trăiesc în preajma oamenilor-la circ,la zoo-dar dorul de libertate,de dincolo de zăbrele,de cunoașterea unei alte lumi-Bianca- sau reîntoarcerea în locurile de unde a fost smuls-Fram- înfruntarea unei lumi întregi,,departe” și a unui nou mediu de unul singur poate să fie o experiență nefericită.

compunere--Pădurea este templul vieții--amintiri din vara ce a trecut--

 

Am ajuns... un loc fabulos cu natura miraculoasă și neatinsă, pe noi ne întâmpină o floare de arnică.  Merg împreună cu cei ce știu să admire natura,merg pe sub o cupolă verde de-a lungul apei limpezi.Pe orice potecă aș apuca, ajung la locuri ireal de frumoase, ce par scoase din cărţile de poveşti. După ce-am ajuns, nu pot decât sa mă fericesc în gând și să-mi las privirea să plutească departe, până în locul în care linia cerului și-a pământului sunt una.

 Cascade înspumate, arbori cu nesfârşit cântec de păsări, fluturi uriaşi,dansând în poieniţe pline de soare, înecate în miros de flori.Lacul pe marginea căruia poposim are apa verde ca de smarald topit.. Pot să văd în adâncurile lui,îmi pare un lac de la­crimi. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde. Verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soa­re, sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ.

E un ochi magic, şi în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că stă deschis pentru totdeauna către cer. E ceva magic în jurul acestui lac. Vorbim în şoaptă, brazii stau neclintiţi, lumina are ceva diafan şi mângâietor. E atâta frumuseţe fără cusur, încât devin me­lancolic .

Stau pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină ireală.Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi fluturi roşii poposesc pe  floarea galbenă de arnică. 

Soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, al­baştri. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt însă cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţa arsă de soare. Cascada apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re. Şi parcă locul ţine mor­ţiş să mă întorc cu gândul la înce­pu­turi: toate gâzele şi insectele sunt mult mai mari decât în mod obiş­nuit! Nu-mi rămâne decât să fiu uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii mari cât palma, la libelule uria­şe sau buburuze cât o nucă. Până şi muştele par nişte avioane mai mici, iar lăcustele... zboară în stoluri pe dea­supra poienilor. Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi. Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă şi arsă de soare. Ră­coarea vine aici din adâncul mun­te­lui, pe unde bănu­iesc  că apa curge neştiută O iau înapoi pe po­tecă, picioa­rele par să nu mă mai as­cul­te, efortul e şi mai ma­re, din urmă pa­re că cineva mă pri­veşte, vine după mine, pen­tru că ceva a rămas ne­terminat. Pădurea însă mă poartă pe braţe, şter­ge gân­duri şi mă duce la lumină. Soarele mă  încălzeşte, în­chid ochii şi văd doar lumină. Nu știu ce să fac,trec peste pun­tea suspendată dea­supra apei, ajung la un drum de vis. Poieni cu iarba înaltă, din care ţâşnesc păsări şi fluturi, parfu­muri ale flo­rilor necunoscute ce un­duiesc.Un­deva, pe aici, sunt bujorii de munte...

 Pădurea este templul vieții, în care slujba o cântă păsările cerului și florile parfumează aerul,este  locul sacru al acestui pământ, unde odinioară oamenii se spovedeau brazilor uriași.

 

compunere--A început școala....

Am început școala....cât de fericit sunt?puțin?mult?sau deloc?

  Puțin...pentru că trebuie să respect un orar,să-mi ordonez caietele,cărțile-sunt toate noi-să am grijă de cum mă îmbrac,cum salut,cum vorbesc cu profesorii-mai ales-cum îmi potrivesc timpul-să pot merge și la antrenamente-,cum îmi planific somnul......

  Mult,pentru că voi vorbi față în față cu colegii,cu profesorii,chiar dacă am așa o teamă în fața unora mai exigenți,voi merge pe stradă,mă voi urca într-un autobuz-și pentru o stație-îl voi saluta pe nea Timofte la intrarea în școală și mă voi lăsa,,perchiziționat”și apoi,,eliberat”.Ei bine,da!voi alerga în curtea școlii în orele de sport și voi saluta cu plăcere pe oricine trece pe lângă mine.

  Deloc?????am un regret pentru vacanța de vară,aș mai fi vrut să fac ceva!!!!mai bine nu spun și privesc înainte.Și totuși după vară vine toamnaaaaaaaaaaaa.....

  Am avut o vacanță fericită împreună cu familia mea,cu bunicii la malul mării,cu fratele meu venit pentru puțin timp de la academia de tenis din altă țară.Am avut antrenamente aproape zilnice la basket,dar am fost deosebit de fericit,când am fost într-un cantonament în țara vecină ,unde am avut un program minunat:antrenamente cu alte echipe,alți antrenori,meciuri unele câștigate,altele pierdute și atunci am suferit,dar am înțeles că un sportiv adevărat este acela care știe să piardă și să se ridice mai hotărât.Dar n-am uitat că va veni într-o zi și timpul școlii și atunci am răsfoit câteva pagini din cartea de mate,am citit cu interes despre istorii de demult și nu am uitat lecturile.Am aflat despre nefericirea unui om  din nuvela,,Două loturi”dornic de a câștiga bani,dar  înșelat de numerele de pe bilete,apoi am citi despre un preot,,Tanda”ce a dorit să schimbe oamenii din jur,apoi un om de zăpadă s-a întâlnit cu soarele.Mi-a plăcut să aflu peripețiile Carolinei-chiar așa se numește romanul-o fetiță ce descoperă secrete din casa în care se mută.N-am uitat filmele pe care le-am văzut cu prietenii mei,am râs de unele întâmplări sau am învățat în filmele documentare că sunt oameni care trăiesc experiențe deosebite .

  Totul are un început și un sfârșit:  a început școala și voi merge FIZIC în fiecare zi în clasa de care mi-a fost dor.Un an bun să avem împreună....sănătoși!!!!!!!!!!!!!

  (eu cu flori galbene... simbolul armoniei, optimismului,bucuriei,înțelepciunii...fără lumina soarelui nu ar exista nimic din ceea ce știm, nici măcar noi. )

 

 

 

Camille Corot: tabloul : ,,Orfeu o salvează pe Euridice din infern”, 1861, Museum of Fine Arts, Houston

 

ORFEU-în traducere—vindecător de lumină—TABLOUL UNUI DESTIN

Într-o atmosferă de magie a umbrelor,pe tărâmul celor morți,neclar,dificil de deosebit,în ceața ce stăpânește regatul lui Hades,Orfeu pășește încet și precaut.În peisajul nebulos,pașii săi sunt largi în dorința de a străbate drumul spre lumină.Este îmbrăcat într-o tunică,acoperit de o mantie protectoare,poartă plete,iar pe cap are o cunună asemenea eroilor.Lira cu care a fermecat Infernul o poartă ca pe un stindard,strunele ei freamătă în timpul mersului.Privește înainte,așa cum i s-a cerut,fără a întoarce capul.Cu mâna dreaptă Orfeu o conduce pe Euridice.Fața ei este tristă,este încă în regatul lui Hades,în lumea umbrelor.Poartă încă veșmintele lumești:rochia lungă,pe cap-un văl fin de mătase.Liniile penelului sunt ușoare,pentru că Euridice nu are formă fizică ea este încă sub formă de fantasmă,iar pașii ei nu se aud.Își urmează iubitul cu încredere.Cei doi sunt în lumină,semn al speranței,al regăsirii,al ieșirii din întunericul morții.Sunt înconjurați de un peisaj straniu: trunchiurile copacilor sunt negri,iar frunzele neclare,freamătă în cenușiul peisajului și par a fi un obstacol în fața celor doi.Este modul artistului de a spune că Euridice nu va ajunge pe tărâmul vieții.

 În fundal, în spatele unui pârâu, este râul uitării, din care beau sufletele morților, uitând în acest chip viaţa pământească; ascunse de ceață,se văd sufletele melancolice ale celor morți,în giulgiuri,urmărindu-i pe cei doi îndrăgostiți cu resemnare,fără speranță,unii au capul plecat –semn de vinovăție.Nuanțele cenușii ale trupurilor exprimă tristețea—griul este o nuanță ștearsă,simbol al morții,al tărâmului fără de întoarcere,pustiit și părjolit,al slujitorilor răului.Este regatul umbrelor,lumea de dincolo de mormânt.Au înțeles că odată intrați în infern,speranțele vor fi uitate pentru totdeauna:,,Lăsați orice speranță, voi ce intrați aici.”

Pictura sa nu poate fi judecată; ea prinde, antrenează pe nesimțite înspre o țară a umbrelor moi, în care sălășuiesc nimfe,eroi și ale cărui orizonturi se scaldă în cețuri misterioase. 

               Legenda lui Orfeu

Orfeu a fost un personaj din mitologia greacă, considerat poet celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer. Se spune că era fiul lui Eagru sau al lui Apollo şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira, iar muzele l-au învăţat să cânte la ea; cu acest instrument el fermeca, răspândind armonii divine, nu numai animalele sălbatice, ci până şi pietrele, arborii şi obiectele neînsufleţite de pe povârnişurile Olimpului se mişcau din loc şi îl urmau ca să asculte minunatele sunete ale lirei sale de aur.

După întoarcerea din expediţia argonauţilor (în timpul căreia, cu arta sa, a reuşit să domolească valurile mării în furtună şi sufletele zbuciumate ale marinarilor), s-a instalat în Tracia, unde s-a căsătorit cu nimfa Euridice. Într-o zi, fugind ca să scape de păstorul Aristeu, aceasta a fost muşcată de un şarpe veninos şi a murit: Orfeu a urmat-o atunci în sălaşul lui Hades, tot cu lira în mână, reuşind să aline cu ajutorul ei până şi chinurile damnaţilor.Rugăminţile de a o lua pe Euridice din lumea morților aveau să-i fie îndeplinite însă cu o condiţie: nu trebuia, pentru niciun motiv, să se întoarcă, spre a-şi privi soţia, până ce nu vor fi ieşit amândoi din Infern,casa lui Hades. Orfeu a respectat această condiţie până în pragul infernului; când era însă gata să treacă hotarulspre lumea vie, împins de teama şi nerăbdarea iubirii, a privit înapoi, abia apucând s-o vadă pe Euridice, dispărând din nou în adâncurile infernului. Disperarea provocată de pierderea definitivă a Euridicei l-a făcut pe Orfeu să dispreţuiască şi să insulte femeile din Tracia; în cele din urmă, exasperate, acestea s-au răzbunat sfâşiindu-l în bucăţi.După moartea sa, muzele i-au adunat rămăşiţele şi le-au îngropat la Libetra, pe muntele Olimp;iar capul lui Orfeu a fost aruncat în fluviul Hebru, de unde a ajuns în mare, fiind dus de valuri pe insula Lesbos. Aici, întrucât continua să vorbească, pronunţând oracole, în concurenţă cu Apollo, a fost redus definitiv la tăcere de Apollo însuşi.

                         De ce a întors capul Orfeu?

Orfeu este reprezentativ pentru natura umană care este măcinată de îndoială în fundamentul ei şi, din această cauză, este nevrotică, lipsită de credinţă şi nefericită.
Este adevărat că lipsa de încredere în forţele proprii de care a dat dovadă Orfeu a fost motivul pentru care a pierdut-o pe iubita lui, dar cred că acesta a fost înţeles greşit și totuși „De ce a întors capul Orfeu?“. Pentru că era măcinat de o neîncredere bolnăvicioasă, patologică, sursă a nevrozei, a nefericirii lui? Distrus de pierderea iubitei sale, Orfeu se duce în Hades, lumea sufletelor moarte, şi reuşeşte să-i convingă pe zeii care conduceau Infernul să i-o înapoieze pe Euridice. Aceştia sunt de acord, dar cu o condiţie: ca Orfeu să meargă în faţă şi Euridice în spate, iar el să nu întoarcă privirea spre iubita lui decât în momentul în care vor ajunge în lumea celor vii, altfel Euridice se va întoarce în Infern pentru totdeauna. Cei doi pleacă, iar în momentul în care Orfeu mai are un pas de făcut pentru a ieşi din lumea celor morţi şi a pătrunde în lumea celor vii, întoarce capul şi o priveşte pe Euridice care era la doi paşi în spatele lui. Din acel moment Euridice rămâne definitiv în lumea morţilor.
Orfeu a întors capul, pentru că era cuprins de neîncrederea că Euridice se află în spatele lui. Pentru a se asigura că iubita lui îl urmează şi bănuitor, Orfeu întoarce capul şi descoperă uluit că Euridice este la doar doi paşi în spate. Îşi dă seama că a greşit, o pierde pe Euridice şi în felul acesta trăieşte nefericirea profundă.
Eu cred că Orfeu mergea cu Euridice spre lumea celor vii, dar nu o vedea, pentru că se afla în faţa ei, dar îi urmărea umbra, umbră care, atunci când s-a apropiat de lumea celor vii, a început să fie neclară şi să tremure. În acel moment, când mai avea doar un pas de făcut, pentru a trece în lumea celor vii, Orfeu, care simţea paşii lui Euridice, întoarce capul spre ea, pentru a o încuraja să treacă pragul greu al luminii.
Orfeu ştia că în spatele lui era Euridice, pentru că îi simţise paşii, deci nu avea nicio îndoială,el a vrut să o încurajeze pe Euridice să treacă pragul spre lumină. Orfeu avea o mare încredere în el şi în puterea lui, încât a avut nesăbuinţa să încalce ordinul zeilor şi să se întoarcă spre Euridice, ştiind că poate să o încurajeze, adică să îi dea din forţa lui interioară, pentru ca ea să facă pasul decisiv spre viaţă.
Dar Orfeu a făcut această coborâre în infern, pentru a o salva pe Euridice,dar și pentru spune tainele lumii de dincolo, pentru a afla cum este acolo şi pentru a-i învăţa şi pe pământenii, pe care îi iniţiază în misteriile lui, cum să se comporte după ce mor.
Poate zeii l-au pedepsit şi i-au dat doar umbra Euridicei, cu care acesta a pornit spre lumea celor vii și iată și un alt motiv pentru care Orfeu a întors capul: ca să se asigure că Euridice este cea care se află în spatele lui.
Orfeu a plecat fericit cu Euridice pe drumul spre lumea celor vii, cânta melodii de dragoste, dar cu timpul îndoiala pune stăpânire pe sufletul lui şi decide să se întoarcă spre Euridice când mai avea doar un pas de făcut spre lumea celor vii. Orfeu era foarte îndreptăţit să creadă că zeii l-au păcălit şi întoarce capul, pentru a se asigura de lucrul acesta. Sigur a fost o capcană a zeilor din moment ce Orfeu a încălcat porunca, Euridice rămâne în Infern din cauza lui. Era ea sau nu, ci doar umbra ei în spatele lui Orfeu nu mai conta, pentru că zeii invocau fapta lui Orfeu, aceea de a încălca interdicţia de a întoarce capul. Orfeu nu este măcinat de îndoială, ci, mai degrabă el intuieşte perfect adevărul şi din acest motiv întoarce capul.
Astfel înţelegem şi unul dintre motivele pentru care zeii nu i-au cerut lui Orfeu altceva decât să meargă în faţa Euridicei şi să nu întoarcă privirea spre ea: pentru că îi ofereau doar imaginea sufletului iubitei şi nu doreau ca păcăleala să fie descoperită.
Orfeu s-a dovedit fricos,i-au reproşat zeii, că nu a avut curajul de a se jertfi pe sine pentru iubita lui Euridice şi de a coborî el în Hades în locul acesteia, că a încercat să-i păcălească coborând cu trupul în Infern, unde cu lira lui minunată i-a fermecat pe toţi şi a smuls de la ei acceptul să ia sufletul Euridicei şi să îl ducă în lumea celor vii. Din acest motiv zeii i-au dat lui Orfeu doar umbra sufletului Euridicei.

Teama că Euridice nu este în spatele lui provine din neîncrederea în propriile forţe, Orfeu ar fi avut un motiv pentru care să nu creadă că în spatele lui se află Euridice? Nu. Şi atunci ce l-a determinat pe Orfeu să îi fie teamă că îşi pierde iubita? Doar pentru că o iubea? Nu.Orfeu a întors capul, pentru că teama care i-a cuprins inima provenea din neîncrederea în propriile forţe, de care suferea. 

 În concluzie, la început motivul pentru care Orfeu a întors capul a fost o imensă încredere în forţele proprii, care l-a împins să încalce porunca divină, ceea ce l-a expus la pedeapsă şi suferinţă. Apoi Orfeu a întors capul. pentru că el intuise perfect faptul că zeii l-au păcălit, iar atunci a dat prima oară dovadă de teamă.

Singurul motiv pentru care Orfeu a întors capul a fost teama, neîncrederea că este urmat de soţia lui, Euridice.

 

compunere--- Drum lin și cu lumină,vâslașule, pe o mare de stele!!!!

 Barca se leagănă ușurel. Tăcerea iese precum un abur din apă, câteodată întreruptă de fâlfăitul aripilor unei păsări care pare scăpată din ierburile unui plaur sau de un pește mai nervos care sare spre lumină, apoi dispare în adâncuri. Pe cer, câțiva pelicani vor parcă să ne cuprindă între aripile lor.Între canalele cele umbroase și tăcute își fac loc, mai mari sau mai mici, lacuri înconjurate de stufăriș, ascunzând nuferii albi sau galbeni ce plutesc pe apă.

Înaintăm în ritmul opintit al vâslelor, prin valurile tot mai mari. Vântul îşi schim­base direcţia şi ame­nin­ţa să o răstoarne. Dar braţele vâslaşului se fac una cu lopeţile care despică apa cu putere şi duc  lotca mai aproape de ţărm, cu fiecare mişcare. Din locul în care şedeam, nu vedeam decât două braţe trăgând la rame. Ştiam că sunt ale vâslașului şi asta mă liniştea.Am încercat să-i spun ceva,însă vorbele mi-au fost luate de vânt. Sau poate că nici nu am deschis gura. Nori negri au închis, treptat, cerul, ca o cortină. Vântul se înteţește şi de­vine tot mai rece. De aici din mijlocul apei  țărmul îmi părea încă foarte departe şi lacul mai mare ca de obicei. Am stat o vreme aşa, privind cum vine furtuna.

Vâslașul ce știe totul despre cer și pământ îmi spune că în mijlocul lacului eşti, într-ade­văr, în începutul fără sfârşit al lumii. Valurile se mişcă încet, ca norii, şi norii par doar nişte valuri deasupra ta. Apa şi cerul se unesc şi se amestecă până departe, în linia ştearsă a orizontului. Încerc să îmi găsesc un reper în acest loc, aflat în afara spaţiului şi timpului ce urmează să fie create. Probabil aşa era la început, îmi zic, când oamenii ar fi putut să meargă pe ape la fel de bine.  

 Deasupra noas­tră, stoluri mari de pescăruşi, de toate speciile, agitaţi gata să ne ciupească.

Şi poate că păsările nici nu mai văzuseră până atunci oameni, făpturi ciudate, care veniseră să le invadeze teritoriul. Oare de unde or fi apărut pe întinderile astea uriaşe de apă, scânteind în soa­rele biruitor ?  Îl cunosc pe luntraș?Delta  mirosea discret a sfârșit de vară şi a floare de nufăr, în timp ce o linişte transparentă, ca de mătase, adia uşor dinspre pădurea de tu­fani pitici.

S-a înseninat...aud un strigăt .Închid ochii și visez că mă  pot bucura pe banca umbrită de liniştea amie­zii, înconjurat de albine, fluturi co­loraţi şi lujere superbe de flori.Tot ce văd acum,am văzut cândva într-un vis.  Visul începea totdeauna la fel.... se făcea ca eram pe apa pe care dansează frunzele nuferilor. Valurile sclipeau sub lumina fosforescentă...pe urmă, se facea că apa era invadată, ca la un semn, de lanuri de regina noptii! Erau mii si mii, legănându-se una lângă alta, udate de valurile calde,iar el,vâslașul se ridica purtat de aripi spre stele.De unde am știut visul că va deveni realitate???de unde???

            Tresar!!! Un fâlfâit se aude în aer şi peli­canii trec în zbor greoi pe deasupra noastră.        

             Vâslașul,plămădit din apele deltei ,îmi face un semn de rămas bun și aripile albe ale pelicanilor îl ridică,purtându-l spre zările încețoșate, spre alte insule plutitoare...sunt aripi ale îngerilor ,îmi zic,ce-l duc spre barca ce-l va așeza pe apele veșnice.Îi însoţesc cu privirea până dispar în albastrul ce ne înconjoară.

                                      Drum lin și cu lumină,vâslașule,, pe o mare de stele!!!!

Compunere—,,Nu cred să fi așteptat cineva ziua asta ca mine”.....

 Sunt gândurile unui băiat dintr-un roman în noaptea dinaintea zilei de începerea unui an școlar. Pentru mine, aşteptarea e sinonimă cu speranţa că ziua ce va urma va fi luminoasă,că pasărea aceea micuță ce-mi cântă dimineața la fereastră poate să cuprindă bucuria mea ascunsă.

În timpul așteptării mele sunt multe alte lucruri pe care le pot face, bineînțeles, care mă pot duce cu un pas mai aproape de împlinirea unei dorințe.Și iată-mă adunând mici obiecte pe care le voi dărui prietenilor ce mă așteaptă:un pix,un caiet,o fotografie și alte câteva.Am așteptat pur și simplu o zi în care o strângere de mână mă va apropia de colegul cu care am schimbat impresii despre jocul de baschet sau cu cel care m-a felicitat pentru premiul de la sfârșitul anului,iar eu nu i-am răspuns sau cu băiatul timid,tăcut-nu știu ce nume are- ce își aranjează cu grijă niște timbre despre care eu nu știu nimic.Și uite-așa cred că așteptarea mă transformă,parcă sunt mai nerăbdător,privesc ceasul de multe ori,mă văd în oglindă zâmbind,ascult sau nu vorbele celor din jur.Sigur ziua ce va urma după lunga așteptare va fi interesantă!S-ar putea ca așteptarea mea să nu corespundă cu realitatea,să văd că sunt ochi neprietenoși,că darurile mele nu încântă,că ziua va fi mohorâtă...dar voi încerca să fiu luminos ca ziua mea de naștere pe care o aștept în fiecare an cu gândul înălțării,să fiu fericit că sunt urmărit de ochii de-acasă,să am încredere în oamenii ce așteaptă ca și mine o zi.Vreau să nu obosesc așteptând ziua asta,noaptea îmi va închide ochii,iar un curcubeu se va arcui în lumea viselor mele.

Nu cred să fi așteptat cineva ziua asta ca mine...ba da,îmi spune fratele meu și el așteaptă ziua ce va veni...o așteaptă fiecare om  și mă îndeamnă să privesc trecătorii de pe stradă: omul acela ce merge îngândurat așteaptă o veste de la băiatul plecat departe;fetița ce plimbă zilnic un cățel bătrân se roagă să fie mereu împreună;băieții ce trec strada,grăbindu-se spre terenul de sport,vor ca echipa lor să fie în prima ligă,doamna ce duce o cutie cu medicamente așteaptă o zi în care va duce în mâini un buchet de flori;bătrânul cu nepotul lui care rezolvă pe nisip probleme așteaptă reușita la examen a celui ce-i va urma cariera și-apoi păsările ce dansează pe cerul senin așteaptă un semn de plecare spre alte tărâmuri....așteptări...așteptări....Îmi spun că așteptarea unei bucurii valorează uneori mai mult decât bucuria însăși.Ei bine, prezentul meu este o continuă așteptare a zilei de mâine și a celor ce vor veni,ce vor veni,ce vor......ce......

 

                   Am primit un sfat:,,Fii ca un lotus care este întotdeauna pur și înflorește chiar și în apele tulburi!”și de atunci mă întreb cum e să fii lotus....