sculptura,,SĂRUTUL”de Constantin BRÂNCUȘI

 Una dintre cele mai importante creații ale lui Constantin Brâncuși, ,,Sărutul( Le Baiser"), amplasată în cimitirul Montparnasse din Paris, este de foarte mulți ani obiectul unei dispute între statul francez și moștenitorii rusoaicei pe mormântul căreia se află sculptura,( În 1910, Tatiana Rașevskaia, o rusoaică exilată la Paris, s-a sinucis la vârsta de 23 de ani. În memoria ei, familia tinerei a cumpărat sculptura reprezentând un cuplu îmbrățișându-se, de la un artist român necunoscut în epocă. Era vorba despre ,,Sărutul( Le Baiser"), în prezent una dintre cele mai importante sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, care a fost amplasată pe mormântul rusoaicei, ca monument funerar.)

   Artistul spunea:,,.Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit. Pentru că fiecare lucrare a mea este generată de un asemenea simțământ lăuntric”...

,,Sărutul ”a reprezentat,, drumul spre Damasc”, izbutind pentru întâia oară să exprime esențialul.

,,Sărutul ”are rădăcini și în legenda indo-europeană a arborilor îmbrățișați, în simbolul zodiacal al gemenilor. Opera aduce o nouă dimensiune conceptului de sculptură(au fost create șase variante).

   Aceasta operă sculptată (în piatră de Marna)într-o manieră aparent primitivă, este a doua lucrare la care Brâncuși folosește tehnica tăierii directe,părăsind astfel modelajul. Lucrarea este executată în „tăiere directă”, cu urmele ciopliturilor accentuate, restul suprafețelor sunt cizelate. Cioplirea (tăietura directă) este adevăratul drum al sculpturii. Duritatea şi rugozitatea pietrei în care este tăiat cuplul din sculptura,,Sărutul” sugerează eternitatea sentimentului, dragostea care învinge moartea.

Îndrăgostiții sunt stânca însăși; ei nu mai există în alt spațiu sau în alt timp decât cel al iubirii lor.

 Este  îmbrățișarea celor doi îndrăgostiți, uniți într-un unic corp, formează un volum strâns, cu linii simetrice. Sculptura transmite ideea unei înlănțuiri și după moarte, ideea că dragostea învinge moartea.Cei doi devin o singură entitate :capetele se contopesc într-o singură formă,ochii li se apropie,încât privirile se îmbină ca-ntr-o oglindă în care se zăresc altfel decât se știau,brațele încolăcite redă modul ideal de a exprima afecțiunea, dorințele de bine, reflectă căldura sufletească,este acea îmbrățișare de la inimă la inimă. Brațele sunt asemenea simbolului infinitului,nodul eternității dragostei care generează un flux energetic benefic.

,,Sărutul” rupe tradiția, în sensul anulării senzației și analizei figurativului cunoscut; era noutatea esențialuiui, sinteza și concept, întrunite în forma sculptural, concretizată prin volum.

    Drumul spre Damasc: Saul(apostolul Pavel) se duce în alte orașe să-i caute pe continuatorii lui Isus. Acum el se află în drum spre Damasc. Dar, iată ce lucru uluitor se petrece pe drum: o lumină din cer strălucește dintr-o dată în jurul lui Saul, cade la pământ, apoi o voce îi spune:

-Saule, Saule! De ce mă prigonești? Bărbații care sunt cu Saul văd lumina și aud vocea, însă nu pot înțelege ce spune:

-Cine ești, Doamne? întreabă Saul. Ce trebuie să fac, Doamne?

-Eu sunt Iisus....

-Ridică-te și du-te în Damasc, spune Iisus. Acolo ți se va spune ce trebuie să faci.

Când Saul se ridică și deschide ochii, nu poate vedea nimic. A orbit! De aceea, oamenii care sunt cu el îl iau de mână și-l duc în Damasc...drumul spre Damasc înseamnă o altă perspectivă a vieții.

,,Dumnezeu este pretutindeni şi simţi asta când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, când te simţi umil şi când te dăruieşti. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esenţiale. Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.” (Brâncuși)

Când și-a simțit sfârşitul aproape, l-a chemat pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris, căruia, după ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, i-a mărturisit:

                              „Mor cu inima întristată, pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”. 

pictura--Autoportret de Vincent van Gogh

  (Autoportret   - o imagine pictorială, grafică sau sculpturală a unui artist, realizată de el cu ajutorul unei singure oglinzi sau a unui sistem de oglinzi sau se pictează așa cum se vede. Conține o evaluare a personalității sale, rolul său în viața publică și artă, declararea principiilor sale creative. Artistul poate fi prezentat în diferite variante, în diferite haine.

Autoportretul necesită arta artistului de autocunoaștere.

Autoportretul poate fi găsit în toate tipurile de artă: literatură, muzică, artă.
Se crede că genul de autoportret a fost dezvoltat în Renaștere. Înainte de apariția abstractizării, un autoportret a fost creat cu ajutorul oglinzilor - este un fel de narcisism.

Autoportretul este înțelegerea caracterului, atașamentele și înclinațiile, punctele forte și punctele slabe ale omului, opiniile asupra lumii, omului, naturii.)

    Autoportretele lui Vincent van Gogh sunt faimoase. Cele peste 30 de autoportrete( Între anii 1886 – 1889) au făcut ca pictorul să fie recunoscut drept un adevarat maestru al autoportretului.

 Motivele pentru care van Gogh a ales acest mijloc de exprimare artistică sunt numeroase: artistul  a folosit autoportretul atât pentru a se cunoaște mai bine, după cum însuși a exprimat, pentru a-și testa abilitățile artistice, cât și din punct de vedere material ( având în vedere că artistul nu dispunea de suficiente resurse, pentru a plăti modelele). Spera în egală măsură ca cineva, fie și un colecționar mărunt, să fie tentat de unul din aceste autoportrete de o sfâșietoare intensitate. 

În toate autoportretele, van Gogh are privirea ațintită către public,încruntată,tristă, însă ipostazele și culorile sunt cele care fac cel mai bine diferența.

 Pentru Vincent van Gogh, autoportretul era înainte de orice o formă de introspecție și o metodă de perfecționare a stilului, de care nu era niciodată mulțumit.

Chiar dacă se pare că este al fratelui  său,pentru că portretul corespunde fotografiilor lui Theo,pictorul l-a intitulat,,Autoportret”. Pictorul se reprezintă bust , în profil trei sferturi , pe un fundal albastru-turcoaz,nuanță ce exprimă o senzație de spațialitate,activat cu spirale dispuse ritmic , tratat în verde-veronez –privindu-l trimite la idei spirituale înaripate… și cobalt deschis,arătând  nostalgie spirituală, detașare, meditație spontană.

  În acest autoportret, ochii albaştri nu ascund durerea, părul castaniu reflectă blândețea,farmecul,seninătatea,iar barba roşcată este semnul personalității ,urechea are  conturul rotund.Este îmbrăcat într-o haină de culoare albastru-închis, proiectat pe un fond albastru. Albastrul care-l înconjoară are  forma unor linii învârtejite sau ondulate ca o flacără, ceea ce sporeşte impresia de vertigiu psihic- paletele cromatice folosite încearcă să surprindă printr-o tristețe copleșitoare. . Albastrul inundă tabloul aducând liniște,e albastrul mării de după furtună, al valurile ce nu s-au potolit cu totul…

 Haina, din care apare cămașa albă ,e aproape de aceeași culoare ca fundalul,dând o ambianță

 predominant albastră, conferă seriozitate, reverie sublimă ....ar putea fi o imagine senină.

 Pictorul are gura strânsă şi privirea fixă, sticloasă, privește în gol, cu gânduri știute numai de el, ochii au un cristalin de un albastru mai închis, aproape negru.

E un tablou al resemnării.

Impresionează contrastele dintre barba roșcată și nuantele înconjurătoare de albastru și verde.Înfățișarea vie a trăsăturilor încordate ale feței , jocul atât de bine ordonat al al întreruperilor legăturilor, raportul atât de echilibrat al diverselor planuri , toate indică un simț artistic suveran , oricât de tulburată și timorată ar fi fost rațiunea pictorului.

Van Gogh s-a portretizat în ipostaze şi stări de spirit deosebite. Totuşi, toate autoportretele prezintă unele asemănări: ochii exprimă o anumită tristeţe sau o anumită îngândurare;barba şi mustaţa, chiar dacă sunt îngrijite, sunt redate prin urme ale pensulei ascuţite de culoare, ceea ce sugerează o anumită frământare intimă;îmbrăcămitea şi fundalul autoportretelor, prin culorile lor similare sau contrastante, sunt menite să îndrepte şi ele atenţia asupra stării de spirit a pictorului.

  Acest tablou îmi dă certitudinea că, pentru van Gogh, moartea a fost o eliberare.

Seninul culorilor din ultimele tablouri, în care predomină albastrul, reflectă, de fapt ,seninătatea celui care, cândva, asociase floarea soarelui cu moartea în sine.

caracterizarea Piticului din ceas(Povestea ceasului cu inimă de Vladimir Colin)

De ce timpul nu mai are răbdare cu oamenii? Ei bine, iată adevărul…

,,....  Cum a ajuns acasă, ceasornicarul s-a pus pe treabă, a desfăcut cutia ceasului și a văzut că ceasul nu făcea tic-tac numai pentru că nu avea pitic. Nu știați? Păi sigur, pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia câte un pitic. El era cel care mișca roțile dințate și bătea cu un ciocănel, făcând tic-tac, tic-tic-tac... ehei, nu oricine era în stare să-l vadă! Nu-l puteau vedea decât cei care făcuseră nouăzeci și nouă de fapte bune – și încă și aceia îl vedeau cu mare, cu nespus de mare greutate. Dacă era atât de mic!... [...]Meșterul văzu, așadar, că ceasul cel minunat nu merge pentru că n-are pitic. [...] Dar ceasornicarul nu se sperie și nici nu se amărî. Se potrivea numai bine căci, iată, doar cu o zi în urmă cineva călcase din greșeală pe un ceas și – cum cel ce făcuse boroboața era un om mare și gras – ceasul se făcuse praf. Meșterul îl scosese mai mult mort decât viu pe bietul pitic al ceasului, care plângea cu lacrimi uriașe cât o gămălie de ac. Și-l vârâse deocamdată într-un sertar. [...]

— Piticuțule – spuse ceasornicarul, deschizând sertarul – ia te uită ce ceas a găsit tata pentru tine...

— Ura-a-a! strigă piticul și, de bucurie,își azvârli căciulița cât colo.

Apoi se grăbi să intre în noua locuință, unde se puse pe treabă de îndată, ciocănind cu multă tragere de inimă și făcând tic-tac, tic-tic-tac, așa cum numai un pitic vrednic poate să facă. [...]

Și măcar că meșterul așezase ceasornicul la vedere în vitrină și dăduse răvaș prin oraș, zilele treceau, fără să se ivească păgubașul. Dar, într-o zi, împăratul ieși la plimbare și trecând prin fața dughenei văzu în vitrină ceasul cu limbi de aur și cifre de pietre prețioase. ......n-a mai avut ce face meșterul și i l-a vândut. Iar împăratul a luat ceasul și l-a așezat binișor în sala tronului [...].

Din ziua aceea se petrecu însă un lucru tare ciudat. Primea, de pildă, împăratul pe câte un boier care venea să se plângă că-l necăjesc țăranii. Abia îi spunea împăratul: „Vorbește! Îți dau voie să vorbești o oră...“, că ceasul cu limbi de aur și arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă măcar gura.

Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe bo­ier că-i fură și ultima bucățică de pâine, împăratul îi spunea:

— Ei, vorbește și tu! Îți dau voie să vorbești o clipă...

Și iată că după ceasul cu limbi de aur clipa ținea, ținea și nu se mai sfârșea... Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă!

Dacă au văzut așa, s-au strâns boierii într-o zi și s-au dus la împărat.

— Măria Ta, nu se mai poate... Ceasul Măriei Tale ne face viața amară. [...] Nu mai putem trăi 

de răul lui.

Întâia oară nici n-a vrut să-i asculte împăratul. A doua oară tot așa. A treia oară, l-a chemat pe meșterul ceasornicar,pentru a repara ceasul.

 [...] (Meșterul luă așadar ceasul, îl duse acasă și-l desfăcu. Piticul ceasului stătea la datorie; nu dormea, nu căsca și ciocănea harnic tic-tac, tic-tic-tac.

— Ce-i, piticuțule? întrebă meșterul. De ce se plânge Măria Sa?

— Meștere, meștere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ține cu oamenii nevoiași și nu-i iubește pe boierii hrăpăreți... Atunci pun ceasul să meargă mai încet sau mai repede, după cum cred eu că-i bine.

Meșterul dădu din cap. Doar avea și el o inimă și-l înțelegea tare bine pe piticul cel inimos! [...] Și, cum se frământa el așa, deodată își aduse aminte că în orașul acela venise cu o zi în urmă un ceasornicar, despre care se zvonea că-i tare priceput. Se duse la el,pentru a-i cere sfat. 

— Las' pe mine! spuse acesta. [...]

Și, cum era un om rău, care ținea să-l bucure pe împărat, născoci un pitic de fier, atât de iscusit lucrat, încât putea face tot ce făceau și piticii adevărați. La fel ciocănea tic-tac, tic-tic-tac, la fel punea ceasul în mișcare, dar... n-avea inimă.

Tare s-au bucurat boierii și împăratul când li s-a înfățișat ceasul cu limbi de aur și pitic de fier. L-au așezat în sala tronului și de atunci din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiașii câte o clipă...

Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară rând pe rând în țara poveștilor și în locul lor fură așezați pitici de fier sau arcuri, lanțuri, pendule și cuci.”

   Fragmentul face parte din,,Povestea ceasului cu inimă”de Vladimir Colin, care are darul de a trece prin aventura lecturii,de a deosebi binele de rău.

   Pentru a caracteriza Piticul din ceas, autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.

               Caracterizarea directă este făcută direct de narator, precum şi de alte personaje.

    Din spusele directe ale naratorului Piticul este un cunoscător al meșteșugului tainic al ceasului.Salvat de un meșter ceasornicar dintr-un ceas care suferise un accident,își găsise adăpost într-un sertar.Intrat într-un ceas găsit,Piticul este bucuros și harnic să măsoare ritmul timpului.Ceasul cu pitic ajunge în sala tronului, unde un împărat ascultă vorbele oamenilor bogați și ale celor  nevoiași.Piticul din ceas devine un sfetnic ascuns al împăratului:reglează ceasul în ritm rapid pentru bogații care se plâng, contrar adevărului,iar pentru sărmanii care-și duc o viață grea prelungește,milos,timpul ,astfel încât durerile lor să fie înțelese și ascultate.Piticul inteligent,isteț,binevoitor avea,,o inimă”plină de bunătate,iubire-cupa care se umple de haruri divine.Meșterul înțelege că timpul dorit de împărat este contrar celuia măsurat de Pitic și se adresează unui alt meșter.Piticul cel bun este înlocuit cu un Pitic de fier-inflexibil,dur,iar ceasul devine un instrument al răului.

                  Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special comportamentul şi vorbele personajului, dar şi chiar din numele lui care-l definește.

  Piticul din ceas este înțelegător,mărinimos  față de suferințele,mâhnirile ,întristările nevoiașilor.Mărturisește meșterelui că inima sa vibrează numai la necazurile oamenilor,că acestea trebuie ascultate. Încearcă prin inima lui  bună să prefacă necazul în bucurie,în ceva bun. 

 În acest fragment,autorul povestește întâmplările la persoana a treia, acțiunea fiind desfășurarea unui crâmpei de viață,când o ființă minusculă,neînsemnată ,cunoscătoare a tainelor lumești ajută cu inteligență și bunătate,compasiune pe cei sărmani ce-și căută dreptatea.

  Limbajul este de  poveste,preferat al copiilor: cuvinte simple, care nu-și pierd sensul de bază,astfel că prin intermediul căutărilor neobosite ale Piticului, dornic a găsi împlinirea, se găsește dorința  umană de a descoperi sensul profund al existenței:

    În jurul unui om bun timpul curge altfel, lumina poposește mai mult, spațiul însuși se ondulează.

Antiteza în care sunt prezentați cei doi pitici este asemenea dintre bine și rău:cel bun privește cu duioșie, vorbește cu iubire și dăruiește cu drag; cel rău are gândurile și faptele  care conduc la distrugere, furie, ură,nedreptate

  Modurile de expunere:narațiunea și dialogul,iar finalul prezintă dispariția piticilor înlocuiți cu,,cuci”nepăsători,singuratici;cu lanțurile robiei-este  graba de a măsura altfel timpul.

poezia,,Drum în iarnă”de Tudor Arghezi

  

,, Decembre, ca un paradis

De marmuri și scântei,

Hlamida și-a deschis,

Și dintre tei,

Un vaiet lin de clopoței

Suspină-abia, ca-n vis.

Deasupra nopților s-a-ntins

Legendă ideală,

Și nu e suflet neatins,

Oricât de stins,

De diafana ei petală,

În care să nu fi descins

Lumina siderală.

E feerie de argint

Cristalizat în țurțuri lungi

Și pe cît ochii ți-i alungi,

Pe cât ajungi,

E marmur alb, neprihănit,

Pustiu și nesfîrșit.

În umbra lămpilor cernite

Se varsă vis în cupe noi,

Și capetele mult iubite

Se-nvecinesc pe nesimțite,

Ca niște frunze de trifoi.

Feți dulci, o clipă-ndrăgostiți,

Pe-atîta farmec și senin,

Fiți, cel puțin,

Voi, fericiți !”

 Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul transmite în mod direct sentimente și gânduri prin intermediul imaginilor artistice si al figurilor de stil.

                            Trăsăturile genului liric:

          -prezența eului liric prin verbe, pronume personale ( eu, mie, imi, mi, mă, m, noi, nouă, ne, ni) și adjective pronominale posesive ( meu, mea, mei, mele, nostru, noastră, noștri, noastre) la persoana I, numărul singular și sau plural.

           - adresarea directă prin verbe, pronume personale ( tu, ție, îți, ți, voi, vă, v), adjective pronume personale ( tău, ta, tăi, tale, vostru, voastră, voștri, voastre) la persoana a II-a, numărul singular și sau plural.

            - prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil, care oferă expresivitate textului. Imagini artistice ( vizuale, auditive, statice, dinamice ( motrice), cromatice) realizate, transfigurate prin figuri de stil : ( metaforă, epitet, hiperbolă, personificare, enumerație, inversiune, repetiție, comparație).

             -descrierea tip tablou sau tip portret cu caracter subiectiv, ca mod de expunere predominant.

   Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

    Titlul ilustrează tema, reprezentând o încercare de fixare a unui reper temporal –iarna-

 luna decembrie-decembre-forma regională,dar și pronunția în limba franceză.Calea de intrare în lumea albului,a zăpezii,a poveștilor,a visului este o trăire de iarnă,de neliniște,de frigul din suflet.

    În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului,descriind în mod direct un peisaj de iarnă ireal,paradisiac –iarna anotimp,iarna ca trăire a sentimentelor,a zilelor trecute.

Poezia se deschide cu imaginea vizuală a paradisului hibernal imaginat  rece, de gheață cu licăriri, care-și cuprinde sub mantia regală armonia ființei și a lumii. Din magia teiului romantic ecoul,,clopoțeilor”cu sunete tânguitoare ,,suspină”ireal în armonia lumii-este sunetul de purificare.

Semn al vieții,lumina-strălucirea astrală-aduce, printr-o rază gingașă, descoperirea misterului din,,legenda ideală”-plăsmuiri fantastice ale speranței,care-n vraja nopților emoționează sufletul inocent.Peisajul de basm este imaginar,visat,culoarea dominantă a tabloului este albul-argintiu  hibernal strălucitor,într-un tărâm vrăjit,un spațiu plin de vibrații luminoase,conturat de coloanele țurțurilor.Privirea nu poate cuprinde albul nesfârșit marmorean al priveliștii.Tabloul are, pe lângă atributul nobleței și pe acela al luminiscenței.Într-o atmosferă obscură,o lumină,,cernită”tristă se risipesc dorințe nemărturisite ale căutătorilor de Credință, Speranță, Dragoste și Noroc.

Finalul poeziei este o adresare directă către,,feți”-cei curați, nepătați, imaculați asemenea anotimpului dominat de liniște,ce-și duc traiul într-un  un timp de clarificare ,iar albul atât de prezent le aduce gânduri pure și creatoare.Vocativul,,feți dulci” are valoare afectivă, putând exprima îndemnul de a trăi clipa.  Este o perioadă de introspecție, contemplare, de navigare către eul interior,iar ei se schimbă în interiorul ființei lor.În IARNA lor VIAȚA încă există, dar locuiește în locuri întunecate și tăcute,,în umbra lămpilor cernite”.

      În al doilea rând, textul este liric, fiindcă există un eu liric. Acesta îşi face simţită prin  pronumele ,,ți;voi”;prin verbele la persoana a2a: „alungi,ajungi,fiți”, descrierea conturează legătura dintre poet și un apropiat imaginat ,pentru a-l face părtaș la imaginea anotimpului din natură,dar și din viața omului. De asemenea, se simte prezenţa eului liric şi în exclamaţia din final prin care transmite îndemnul către armonie și iubire în viață.

   În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Tabloul iernii este static, alcătuit din imagini vizuale ce  se derulează lent, create de o privire parcă visătoare, contemplativă, melancolică .          Expresivitatea este realizată prin figuri de stil:epitete simple:,,lin,neatins,diafană,siderală,de argint,alb,neprihănit”arătând frumusețea și puritatea anotimpului,a unei lumi închipuite; comparațiile:,,ca un paradis,ca-n vis,ca niște frunze de trifoi”exprimă melancolia trăită în visare.          Imaginea vizuală a iernii de poveste,grandios spectacol, apare în spațiul vast al naturii exprimat prin cuvinte din câmpul semantic al iernii:,,decembre,clopoței,țurțuri,feerie de argint.” Nearticularea substantivelor indică faptul că localizarea nu este precisă, limitele vizuale ale cadrului lărgindu-se, tinzând către infinit.

 Imaginea  auditivă-personificatoare:,,vaiet lin de clopoței suspină” este discretă, prinsă în vraja decorului alb.Culoarea predominantă a peisajului din natură,dar și din viață este albul argintiu completează puritatea și transparența atmosferei. În această amplă imagine arhitecturală, cuvintele aduc sugestii de lumină – de sunet , de mister maiestos, nemărginit.

 Prezentul verbelor folosit des în poezie amplifică trăirea poetului în spațiul hibernal al naturii și al sufletului omului.

     Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură neegală,rimă încrucișată şi ritm iambic.

    În concluzie, textul este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct emoţii şi gânduri legate de iarnă, folosind un limbaj expresiv ,înțelegând că noi,oamenii trebuie  să fim asemenea copacilor ce știu să traverseze o iarnă. Ața cum trec viscolul, gerul, furtunile, fulgerele, înghețul, ninsoarea și vijeliile, așa trec și vicisitudinile vieții.( Nu uita asta niciodată și nu lăsa  să se stingă,,lampa”aprinsă cu speranța că va lumina negurile vieții).

poezia--O stradă cu sentimente de Ana Blandiana

Strada mea e ca toate străzile de pe pământ:
Casele sunt așezate una după alta în rând.
Unele mai frumoase,
Altele mai urâte
(Că te și miri)
Unele mai grase,
Altele mai subțiri;
Unele mai murdare,
Altele mai curățele.
Și împodobite cu câte și câte
Înflorituri și modele.

    Vila cu iederă și obloane închise,
    Unde și-au făcut cuib rândunelele
    Doarme adânc și visează
    Că e din nou tânără și frumoasă.
    Și că vântul îi flutură, albe, perdelele.

        Peste drum, căsuța mică, mică,
        Albă și cu mușcate în ferești
        În care locuiește o bătrână peltică,
        O pisică și o furnică,
        Spune toată ziua povești;

               Casa din colț, cu etaj și balcon
               E atât de încrezută
               Că nu vorbește nici chiar cu blocul de beton
               În care se mută
               În fiecare zi câte o familie,
               Care face gălăgie
               Mereu,
               În timp ce în fiecare geam infim
              Apare câte un bărbat în maieu
              Strigând „Liniște, vrem să dormim!”.

                    Puțin mai încolo sunt două clădiri
                     Înalte și subțiri
                    Construite deodată,
                    Din oțel și granit
                    Care toată ziua se ceartă
                    Pentru că fiecare
                    Vrea să fie fără asemănare,
                    Iar ele seamănă leit.

                          Apoi mai e casa aceea cu aleea de zgură
                          Scârțâitoare
                          Piticul de gips și cocoșul de fier,
                          Care e invidioasă și rea de gură,
                          Și cea mai mare
                          Bârfitoare
                          Din cartier.

                                Dar cine-ar fi în stare
                                Să înșire
                                Toate sentimentele caselor de pe strada mea?
                                Ar trebui o carte mult mai mare
                                Și o povestire
                                Despre cu totul și cu totul altceva.

                                                      Pe când eu abia reușesc să inventez
                                                      O poveste cu maidaneze și maidanezi.

Textul descriptiv este un text în care sunt prezentate trăsături particulare, informaţii despre personaje / persoane, obiecte, fenomene, locuri etc. Descrierea poate apărea atât în textele literare epice, lirice sau, mai rar, dramatice, cât şi în textele nonliterare. Descrierea literară este un mod de expunere care constă în prezentarea plastică, prin intermediul limbajului artistic, a unor personaje, peisaje, locuri, interioare, fenomene, a unei perioade de timp sau a unei epoci. Descrierea literară poate fi făcută din perspectiva naratorului sau personajului în textul epic, eului liric în textul liric şi a autorului sau personajului în textul dramatic.

Tipurile descrierii literare sunt:

-portretul: descrierea unui personaj, fie prin trăsăturile exterioare ale acestuia (portret fizic), fie prin caracterul lui (portret moral), fie prin îmbinarea acestora

-tabloul:descrierea unei privelişti, a unui peisaj, a unor scene din viaţa socială, a unor aspecte din anumite medii.

   Poezia este o descriere a unui mic univers în care casa este refugiu și protecție,o axă între cer și pământ.Ca-ntr-un film cu desene animate o stradă obișnuită își însuflețește casele,dându-le însușiri omenești.Dintr-odată casele devin ființe cu calități:,,frumoase,subțiri,curățele”;cu defecte:,,urâte,grase,murdare”;decorate cu ornamente,podoabe și obiecte diferite.

O casă veche cu ochii,,obloanele”închise pare că doarme asemenea unei ființe ce-și retrăiește în vis tinerețea,când dorințele,aspirațiile căutau realitatea,adevărul,iar acum rândunelele  îi aduc reînnoirea,renaşterea.

  Într-o căsuță a poveștilor, florile de mușcată vestesc locul prieteniei adevărate:cunoașterea,cumpătarea, liniștea –este un loc al istorisirilor din vremurile știute și neștiute.Apariția,,casei din colț cu balcon”-este a unei ființe îndrăznețe,ce se dorește deosebită pare nestatornică alături de,,blocul de beton”-persoană rece,neprietenoasă,de nepătruns,zgomotoasă, lângă figuri neplăcute cu tonuri răstite.Dar pe stradă sunt și,,clădiri”asemănătoare unor  persoane mândre ,dar certărețe ,dificile,deși sunt identice se doresc unice,fără pereche.

Aspectul casei,,cu aleea de zgură”este neplăcut,apare ca un chip întunecat,strident,mincinos,împreună cu piticul secretos și cocoșul vigilent.

  Finalul poeziei este neașteptat,pentru că poeta mărturisește că nu poate descoperi toate sentimentele ascunse în sufletul caselor-ființe.Glumește recunoscând că a născocit,a imaginat doar ,,o poveste”despre cei hoinari,nestatornici ce nu au o,,casă”,trăind sentimentul instabilității al neadevărului.

Sentimentele ascunse în sufletul ființelor din casele unei străzi sunt diferite: prietenie,inimă deschisă,sensibilitate,căldură,optimism,fericire,încredere,încântare,dar și:neîncredere,dezamăgire,neliniște,invidie.

               Exprimarea sentimentelor produce schimbări miraculoase în viețile oamenilor. Vor exista mereu sentimente pe care niciun om nu le poate descrie în cuvinte.

O poveste despre sinceritate și adevăr

,,Un rege al Persiei, vrând să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat într-o zi la palat pe cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a spus:

- Iată, am cinci inele pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?

Ei, uimiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi dorind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea să le spună decât lui Dumnezeu.

Regele păru mulţumit şi dădu rând pe rând patru inele.

Pentru că al cincilea tăcea, regele l-a rugat să îşi spună părerea.

- Eu cred, zise acesta, altfel decât cred cei care au vorbit înaintea mea. Eu, rege, cred că toată puterea o ai de la Dumnezeu şi ţi-a fost dată pentru binele poporului pe care-l stăpâneşti şi va trebui să dai socoteală pentru felul în care ai întrebuinţat-o.

- Şi eu cred tot aşa, zise regele cu mulţumire. Dar ţie nu-ţi dau inelul, ci încrederea şi prietenia mea. Vei sta mereu lângă mine, ca sfetnic al meu, căci în tine am găsit omul şi prietenul sincer pe care îl căutam.

A doua zi, cei patru veniră foarte grăbiţi să spună regelui că negustorul de la care a cumpărat inelele i-a dat diamante false.

Dar regele le zise:

- Voi credeţi că eu nu ştiu că diamantele sunt false? Eu le-am comandat astfel. V-am plătit cinstit. Voi mi-aţi dat laude false, eu v-am dăruit diamantele false. V-am plătit cu aceeaşi măsură, de ce vă mai plângeţi?”

Caracterizarea personajului Monica(fragment din vol.I,,Hotarul nestatornic”)

,, Nici nu se oprise trenul, că Olguţa și sărise iute de pe scară, [...] cum sărea și dimineaţa din pat pe covoraș.

— Vai, Olguţa! vrei să mă îmbolnăvești? ţipă doamna Deleanu, alergând spre ea. [...]

În urma Olguţei se coborâră bagajele, [...] apoi domnul Deleanu [...]; după el, cu mișcări liniștite și ochi mari [...], privind și respirând vacanţa, Monica.

— Îţi pare bine că ai venit la noi, Monica? o întâmpină doamna Deleanu, luând-o în braţe [...].

— Da.

Pălăria de pai, cu boruri rotunde și panglică neagră, [...] îi alunecă pe spate, atârnându-i de gât. Doamna Deleanu surâse părului descoperit: era auriu 

[...].

— Pfuuu! izbucni Olguţa, dând cu ochii de Dănuţ.

Șopti ceva la urechea Monicăi.

— Pfuuu! pufniră amândouă.

Deșteptat din posomorală și uitare, Dănuţ o măsură pieziș pe sora lui. [...]

Între timp, doamna Deleanu se urcase în trăsură.

— Bine, da’ cu mine nu vine nimeni?

— Eu, tante Alice, se oferi Monica. [...]

Picioarele Monicăi nu ajungeau până la podeaua trăsurii; atârnau. Totuși, nu și le legăna. [...] Și mâinile Monicăi pluteau liniștite pe genunchii împreunaţi. Numai vârfurile degetelor se ridicau uneori... și iar se lăsau, și iar tresăreau de emoție...

 [...] Monica avea abia zece ani și purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni... Rochia neagră, pentru moartea bunicii, i-o făcuse doamna Deleanu...

— Monica, ce culoare îţi place ţie mai mult?

Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu. Prinzând privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu, își plecă genele negre pe ochii de miere brună. [...] Lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei... Mânuţele ei strânseră rochiţa ca pe o păpușă primejduită.

— Pui mic, pui mic, n-am vrut să te supăr!

Îi luă capul mâhnit pe genunchi, pentru a-i murmura descântecul cu vorbe dulci,inventat pentru durerile copiilor și-ale îndrăgostiților..

— Iartă-mă tante Alice, n-am să mai fac!... Îmi place albastrul, șopti Monica. [...]

Drumul de foșnete și de miresme ducea spre cerul apropiat − cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu mâinile împreunate − pe Monica.”

                                        

                                                         (Ionel Teodoreanu--La Medeleni,vol.I,,Hotarul nestatornic”)             Monica este un personaj din volumul,,La Medeleni”de Ionel Teodoreanu.

  Fragmentul face parte din volumul I,,Hotarul nestatornic”a cărui acțiune se petrece la Medeleni, la moșia familiei Deleanu, într-un decor feeric, în timpul vacanței mari-este momentul sosirii la peronul gării. Ca toți copiii,personajele: Dănuț, Olguța și Monica sunt eroii unor ,,incidente de viață", în care realul și fabulosul se contopesc într-o materie imponderabilă. Ionel Teodoreanu creează o atmosferă naivă,copilărească, un univers bine conturat, cu legi şi dimensiuni proprii, în care nasc şi se edifică destine. De aici şi explicaţia titlului: ,,Hotarul nestatornic”.

     Pentru a o caracteriza pe Monica, autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi cea indirectă.

                Caracterizarea directă este făcută direct de narator, precum şi de alte personaje.

Din spusele directe ale naratorului,Monica își face apariția, alături de familia Deleanu,coborând din tren .Scriitorul îi descrie  mișcările,,liniștite”,calme,iar portretul fetei pare desprins din rândurile unui basm: privește totul cu ochii mari,gravi,mâinile plutesc domoale,nelăsând să se vadă emoția doar prin freamătul degetelor,ochii de culoarea mierii brune sunt acoperiți de genele negre.De sub borurile pălăriei,căzute pe spate se vedea părul auriu.Panglica neagră de la pălărie completează ținuta de doliu a fetiței.Rochia neagră,făcută de doamna Deleanu, fusese purtată de trei ori de fată și,în dorința de a-i schimba înfățișarea, este întrebată dacă ar purta altă culoare.Doamna Deleanu,o mamă sensibilă și atentă observă sfiala Monicăi,lacrimile și,alintând-o cu vorbe,,dulci”,o mângâie.

   Modalităţile de caracterizare indirectă sunt în special comportamentul şi vorbele personajului, dar şi felul în care este îmbrăcat şi chiar numele lui care definește  o persoană neliniștită și introvertită, enigmatică,rezervată ce caută armonia, liniștea. Monica, fetița orfană, respiră aerul vacanței alături de neastâmpărata Olguța și de fratele acesteia,Dănuț.Cele două fetițe își spun secrete,se simt bine împreună.În trăsură,se simte ușor stingheră,iar întrebarea doamnei despre schimbarea culorii rochiei îi aduce lacrimile în ochi. Monica este sensibilă și suavă în peisajul strălucitor al verii.Dorește apropierea de doamna Deleanu,pentru că o simte caldă,prietenoasă, cu calm şi delicateţe sufletească. 

   Monica este personajul care cucerește prin farmec și frumusețe copilărească; aflând că Dănuț preferă culoarea albastră, dorește să poarte o rochiță albastră.

      În romanul „La Medeleni” autorul povestește întâmplările la persoana a treia, acțiunea fiind desfășurarea unui crâmpei din viața unei fetițe,iar prin dialogurile personajelor scriitorul pătrunde în adâncul mister al sufletului copilăresc. prin atmosfera și prin prospețimea vârstei.

  Textul place și se citește cu o plăcere plină de încântare. Absoarbe, redă cu măiestrie stări sufletești, fapte de viață de la cele mai banale la cele mai solemne cu o mare expresivitate

  Limbajul Monicăi este conciliant, afectuos, copilăresc. Modurile de expunere regăsite în text sunt dialogul şi naraţiunea,descrierea. Prin dialog personajul este caracterizat în mod indirect ,prin vorbe şi fapte.  

 Ionel Teodoreanu creează o atmosferă pătrunsă de ingenuitate, un univers bine conturat, cu legi şi dimensiuni proprii, în care nasc şi se edifică destine. De aici şi explicaţia titlului:,,Hotarul nestatornic”,o frontieră sprințară,schimbătoare a vieții.

Prin plonjarea în adâncul mister al sufletului copilăresc, prin redarea sugestivă a unei atmosfere poetice originale, întâiul volum se prezintă ca o operă de valoare durabilă, organizând, într-o formă mai obiectivă, nehotărârea sufletului infantil.

                                                                                                                                                                                               

compunere--O întâmplare petrecută într-un oraș aglomerat

  Într-una din zilele vacanței,am urcat împreună cu bunicul pe cea mai înaltă clădire din orașul nostru.Ascensiunea a fost puțin obositoare,fiindcă treptele scării erau o spirală ciudată ca în vechile castele.Dar am ajuns sus,sus.Eram singuri și mi-a părut bine,pentru că puteam alerga prin platforma amenajată doar pentru elicoptere.Balustrada metalică m-a atras și ochii mei s-au minunat de spectacolul unic al orașului și abia,privind îmbulzeala vehiculelor,oamenilor am înțeles că viața într-un oraș mare presupune multe provocări și nicio zi nu seamănă cu alta.

  Merg în fiecare dimineață la școală și văd traficul aglomerat:mașini mari și mici,aud claxoane,strigăte-unele vesele,altele supărate,motocicliști ce fac adevărate viraje printre mașinile staționate la semafor.Am observat că bicicletele, trotinetele electrice, rolele și chiar mersul pe jos reprezintă variante ale unor oameni în acest amestec fascinant .

   M-am oprit pe marginea trotuarului aglomerat să văd mașinile vâjâind,croindu-și drum în șiruri șerpuitoare, ascultam parcă o muzică venită de undeva din spațiu ceresc,erau sunete neobișnuite.Și,pe când traversam strada,mă simțeam binedispus,iar în adâncul meu era o ușoară nerăbdare.N-am observat decât pe la mijlocul străzii că alături de mine mergea liniștit un militar cu un câine mare,negru.L-am privit și i-am văzut ecusonul cu numele înscris,,Șuier”.Era câinele  vestit pentru mirosul lui fin,pentru purtarea exemplară, atunci când are misiuni de îndeplinit.Nu numai eu l-am recunoscut,dar și ceilalți trecători și au făcut un culoar de trecere,ca respect pentru ciobănescul vestit.Era ca la o paradă oficială,mulți aplaudau,eu însă m-am apropiat și curajos l-am mângâiat.Totul în jur dispăruse:vacarmul străzii,claxoanele,strigătele.În culorile limpezi și clare ale cerului îngăduitor Șuier părea vedeta ce pășea încrezător,elegant printre oamenii ce-l priveau cu respect.

   Am mers mai departe printre mulțimea oamenilor preocupați,fără să mai privesc aglomerația străzii,pentru că gândul meu îi trimitea viteazului patruped,,șuiere”cu prietenie.... 

model de subiect--evaluarea națională 2020

,,A fost odată ca niciodată, când n-ar fi, nu s-ar povesti: când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă oca de fier și tot îi sta călcâiul gol!

 A fost odată un împărat, bogat nevoie-mare. Ș-avea o fată frumoasă, frumoasă, atât de frumoasă că la soare te puteai uita, iar la dânsa ba.

 Părul său era cu totul și cu totul de aur, d-ai fi zis că e o zână. Dar nu putea s-o scoată afar’ din casă, din pricina unui zmeu, că de multe ori se cercase s-o răpească și să fugă cu dânsa.

Așa azi, așa mâne, până ce, urându-i-se fetei cu atâta pază, într-o zi se rugă de tat’su s-o scoată și pe ea măcar un ceas la lume. Se-mpotrivi-mpăratul deocamdată; dar, după ce se gândi și se răzgândi, văzând că n-are încotro, „cum i-o fi ursita!” își zise el în sine-și. Și o scoase la lume, dup-atâta plânset și rugăminte.

 Dar abia făcuseră câțiva pași, pe marginea pârâiașului ce șerpuia-n vecinătate, când deodată se pomeniră că vine un nor cu fulgere și tunete. Până să se adăpostească de ploaie, un vârtej luă fata, se făcu nevăzut și o duse la casa zmeului, întoarsă cu gura spre prăpăstii.

 În zadar plânse și se obidi* împăratul, că n-avu ce să facă. Așa-i fusese scris! Numai atât îl frământa, că nu știa unde se află, nici dacă e vie ori moartă. Se hotărî dar să dea sfară-n țară, să se cerceteze pretutindeni, cu nădejdea că doar o da peste locul unde-ar fi ascunsă.

 Tot p-atunci s-afla, în partea locului, un crai cu doi feciori, frumoși de-ți era dragă lumea cu dânșii. Și, fiindcă mulți îmblaseră-n deșert* să găsească pe fata de-mpărat, vrură să-și încerce și ei norocul, că așa se făgăduise-mpăratul: să-i dea jumătate din împărăție și pe fiică-sa de nevastă cui s-o învrednici s-o aducă. Veniră dar la curtea-mpărătească, spuseră cine sunt și care le e gândul, cerură apoi parale de cheltuială și haine de premeneală* și plecară amândoi pe câte-un cal bidiviu*, ce fugea ca vântul și ca gândul.

 Merseră, merseră și iar merseră cale lungă să le-ajungă, până intrară-ntr-o vale, unde o babă cu două fete semănau la mac, de parcă n-ar fi fost în firea lor.

— Bună ziua, bătrâno! Ia spune-ne unde duce drumul?

— La casa zmeului, măiculiță. Dar ce cătați într-acolo?

— Să luăm pe fata de-mpărat și s-o ducem de unde a răpit-o.

— Știți ce? Eu vă-ndemn să vă-ntoarceți înapoi, că... de!... pe mulți am văzut ducându-se, dar pe niciunu-ntorcându-se!

— Ba e vorbă! Ei s-au dus câte unul-unul, și d-aia i-a răpus zmeul, pe când noi mergem doi deodată și n-are ce ne face.

 — Atunci adăstați* să vă spun o vorbă și să vă dau ajutorul ce m-oi pricepe...

 — N-avem vreme, bătrâno; n-avem vreme. Să ne vedem sănătoși peste trei zile!

Și, dând pinteni cailor, porniră ca vântul și ca gândul, până ajunseră pe un deal, de unde se zărea muntele zmeului. Aci începură să simtă răcoare; din răcoare se făcu frig și din frig un ger așa de cumplit, că nu mai putură merge. Se deteră jos de pe cai, să se adăpostească, dar amândoi încremeniră sub o stană de piatră.

 Multă vreme trecuse la mijloc și-mpăratul, văzând că nicio veste nu i se mai aduce, se hotărî să mai trămită și pe alții.”

                                                     (Viteazul cu mâna de aur,cules de Gh.Dem.Teodorescu)

*se obidi – se necăji, se amărî

*în deșert – inutil

 *premeneală – schimburi; haine curate cu care te schimbi

 *bidiviu – cal tânăr, iute și frumos

*adăstați – așteptați

Basmul este o o creaţie epică în proză în care autorul narează întâmplări reale care se împletesc cu cele fantastice. La acţiune participă personaje înzestrate cu puteri supranaturale care reprezintă binele şi răul, acestea aflându-se în confruntare. Întotdeauna binele învinge răul.

                   Trăsături definitorii ale basmului .

-timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare şi nedecise, nedeterminate.

- basmele au ca structură o formulă de început, care introduce cititorul în lumea basmului; o formulă mediană, care menţine vie atenţia cititorului şi semnalează continuitatea acțiunii si o formulă finală, cea care îl scoate pe cititor din lumea fantastică a basmului.

-acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ca în orice operă care aparţine genului epic; astfel, acţiunea prezintă o situaţie iniţială, apoi apare un element perturbator care declanşează o serie de situaţii neprevăzute, care duc către momentul de maximă tensiune, iar în final echilibrul se restabileşte.

-prezenţa cifrelor magice: trei, şapte, nouă şi a obiectelor miraculoase, precum pana, solzişorul, puful, aripa ....

-prezenţa unor motive literare specifice, precum: călătoria, probele, căsătoria, răsplata, ipocrizia răufăcătorului...

-Personajul principal al basmului sau eroul, cel care participă la întreaga acţiune; este imaginea binelui şi întruchipează idealul de cinste, dreptate, adevăr. Acesta poate fi  caracterizat atât prin mijloacele caracterizării directe ( de către autor,  de celelalte personaje sau prin autocaracterizare), cât şi prin mijoacele caracterizării indirecte ( prin fapte, atitudine, limbaj, din relaţia cu celelalte personaje).

-în basm apare şi antagonistul, personajul negativ, cel care reprezintă forţele răului şi cu care se înfruntă eroul.

-pot apărea ajutoarele, personajele care îl ajută pe erou în probele la care este supus şi donatoarele, cele care îi oferă eroului obiectele miraculoase.

- modul de expunere predominant este naraţiunea, care se îmbină cu descrierea, dialogul sau monologul.

(În concluzie, basmul este o specie a genului epic în proză, în care întâmplări reale se împletesc cu cele fantastice, iar personajele care participă la acţiune  simbolizează cele două lumi care se confruntă, binele şi răul.)

  Tema acestui basm este comună basmelor populare: lupta dintre bine și rău,binele va ieși învingător întotdeauna, dreptatea, cinstea sunt caracteristici esențiale ale optimismului uman.

  Titlul fragmentului din basm este ,,Voinicul”-tânărul curajos, îndrăzneţ, cutezător, temerar, inimos, viteaz cu calități deosebite,,de aur”: abil, deștept,dibaci, ingenios, iscusit isteț-un Făt-Frumos dator să aducă dreptate semenilor săi,să înlăture răul,credincios adevărului,dornic să treacă probele necesare acumulării unei experienţe de viaţă.

 În primul rând fragmentul este un text epic cu acţiune, personaje, narator. În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului este prezentată expozițiunea și intriga.

Formula inițială ,,a fost  odată ca niciodată"are rolul de a introduce cititorul în lumea fabuloasă a basmului,indică un timp al începuturilor când totul era posibil, iar întâmplările erau unice și irepetabile.,urmează elementul neadevărat, imposibil, este nu doar absurd, dar și comic.Cu  acestă formulă de început se pătrunde într‑o lume străină, care există, chiar dacă nu există, în sensul că nu este  simţită văzută. În acest context, „odată ca niciodată“ nu reprezintă atât timpul și lumea originară, paradisiacă, lumea poveștilor,adică, cât lumea… Adevărului, poveştile fiind aduse „din slava cerului“, de către puricele potcovit la un picior cu „nouăzeci şi nouă de oca de fier“.

Acțiunea începe cu o stare normală,de echilibru,se desfăşoară linear:un împărat își proteja fata dorită de un zmeu,iar acesta era nerăbdătoare să cunoască lumea.Împăratul,tată iubitor cedează insistențelor fetei și ,lăsându-se în voia soartei,o duce pe fată să vadă tot ce este în afara palatului, unde era ascunsă.Se produce un fenomen neobișnuit,o furtună,,cu fulgere și tunete”și fata dispare luată de un vârtej misterios.Chiar dacă se pleacă în faţa unei taine care îl depăşeşte,împăratul dorește să-și găsească fata și cere ajutor,promițând mâna fetei și o parte din împărăția sa. Doi feciori ai unui crai își încearcă norocul, plecând și ei  în căutarea fetei.Întâlnesc în drumul lor o bătrână cu două fete ce semănau floarea somnoroasă a iubirii-macul;bătrâna se oferă să-i ajute,dar feciorii refuză.Ajung la muntele zmeului și frigul îi transformă în adevărate statui de piatră.

    În al doilea rând, basmul este creaţie epică –naraţiune cu personaje: împăratul,un tată protector pentru fiica sa râvnită de un zmeu,iubitor,se supune rugăminților fetei de a cunoaște lumea,apoi, deznădăjduit,cere ajutor pentru a-și găsi fata.Fata împăratului este descrisă ca o zână

gingașă,strălucitoare,învăluită într-o aură de basm.Repetițiile adjectivului,,frumoasă”și comparația cu lumina soarelui exprimă tinerețea și frăgezimea chipului.Cei doi feciori de crai pornesc într-o călătorie a vieții,dorind să-și arate vitejia,să pedepsească zmeul.Își cunosc datoria de luptători și nu se abat din drum,dar nu prevăd puterile fabuloase ale zmeului,care-i transformă în statui încremenite.Bătrâna este un personaj episodic ,ar dori să le dezvăluie feciorilor secretul reușitei lor în căutarea zmeului,dar renunță în fața refuzului lor.

  În al treilea rând, modul de expunere dominant este narațiunea, descrierea apărând destul de rar:descrierea fetei,iar naratorul obiectiv povestește la persoana a3a întâmplările, fără a se implica în povestire,dialogul feciorilor de crai cu bătrâna este scurt și exprimă felul de a fi al bătrânei,cunoscătoarea lucrurilor și al feciorilor ,încrezători în faptele lor.

 O altă trăsătura a basmului este oralitatea stilului marcată prin: expresii tipice :,, când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă oca de fier și tot îi sta călcâiul gol!”

exprimare afectivă:, atât de frumoasă că la soare te puteai uita, iar la dânsa ba”; ,, frumoși de-ți era dragă lumea cu dânșii”.Elementele fantastice din basm:vârtejul care a ridicat fata de împărat de pe pământ;casa ciudată a zmeului,transformarea celor doi feciori în pietre.

       În concluzie, caracterul epic,personajele și universul supranatural, formula inițială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.

  

tabloul,,Faust și Mefisto”de Ary Scheffer

Ary Scheffer a fost un pictor romantic olandez-francez, a fost cunoscut mai ales pentru lucrările sale inspirate din literatură;  tablouri sale sunt bazate pe operele lui Dante, Goethe și Lord Byron, precum și subiecte religioase. 

  Tabloul,,Faust și Mefisto” prezintă cele două personaje din opera lui Goethe,,Faust”.

În prim-planul tabloului este Faust, omul însetat de cunoașterea lucrurilor materiale, veșnic aflat în căutare a ceva nou, veșnic nefericit cu ce are, ajunge să facă un pact cu diavolul- Mefisto, pentru a avea acces la cunoașterea absolută, interzisă. Diavolul se oferă să-l slujească pe pământ, bineînțeles în schimbul sufletului său.

Atitudinea lui Faust pare gânditoare,chipul său  este cuprins în lumini și umbre:numai partea stângă a feței este ușor luminată;fruntea înaltă,palidă denotă incapacitatea de a face față unei situații sau de a găsi rezolvarea unei probleme. Cutele verticale dintre sprâncene pot  indica sensibilitate,iar ochii ușor întredeschiși exprimă oboseală, tensiune nervoasă, o participare redusă la ce este în jur și chiar plictiseală.Mimica acestora denota indiferență, inerție, resemnare, faptul că,, partenerul de discuție “ nu merită nicio privire.

Este o persoană adâncită în gândurile sale și care nu dorește să perceapă mediul înconjurător. Dar când aceasta este menținută în prezența unei persoane, este înțeleasă ca o încercare de ignorare a acesteia și de a o face pe aceasta să se simtă nedorită în mediul respectiv.Pictorul a acoperit ochii gânditori,triști cu o nuanță închisă,sunt acoperiți de un întuneric ce vine dinlăuntrul ființei.Își ține  gura închisă cu buzele strânse ceea ce indică închiderea în sine, solitudine,indispoziție.Fața acoperită cu o barbă subțire îi dă un aspect serios,matur,îl protejează,iar părul lung de culoare închisă dă impresia că îi păstrează sufletul care sălășluiește acolo.

   Este îmbrăcat lejer,de noapte,cu o cămașa albă,mărginită cu un guler rotund,încrețit asemănător unui veșmânt feminin și protejat de un halat de culoare închisă.

   Mâna stângă rezemată pe cărți, ca suport pentru cap dă impresia căutarea unor idei,înclinarea capului denotă scepticism,îndoială,se concentrează poate pe un punct în spațiu sau caută o lumină.Cealaltă mână întoarsă în spatele trupului pare că înlătură ceva,pe cineva cât mai departe.

  Faust, înconjurat de cărți,foi,o pană- aruncate pe masa de lucru, îi sunt insuficiente în a-i dărui răspunsul la întrebările despre tainele lumii,dar roșul unui postav aduce între nuanțele întunecate o apropiere de ce-i este drag:căutarea veșniciei.

   În spatele fotoliului său este Mefisto , dominant, impunător, sigur pe sine,  cu zâmbetu-i malițios ce-i trădează instinctul malefic de vânător de suflete. Coarnele diabolice pe care și le-a pus pe cap sunt expresia unei viclenii,nu acceptă un refuz.Ochii demonici,răi îl privesc pa Faust ca pe o victimă  a uneltirilor sale diavolești.Gestul mâinilor( cu unghii lungi) împreunate este cel al încrederii în sine,arată siguranța și puterea pe care o are, când știe sau poate ceva.Culoarea roșie purtată de Mefisto are multă încărcătură emoțională este simbolul puterii asupra slăbiciunii oamenilor.

   Fundalul tabloului are o nuanță închisă,cenușie,nedeslușită;pictorul a văzut în această nuanță noaptea originilor care precede creaţia, lucrurile ascunse, cu secretele și cu necunoscutul,misterul lor.

                                                Povestea lui Faust

                                                                          de Johann Wolfgang Goethe

    Singur, în cabinetul său de lucru, bătrânul doctor Faust îşi recunoaşte înfrângerea la sfârşitul unei vieţi în

care munca intensă în domeniul ştiinţei i-a impus renunţarea la toate bucuriile şi plăcerile omeneşti. Cupa cu otravă i se opreşte lângă buze, când, de afară răzbate până la el un cântec vesel ce slăveşte natura şi dragostea.

Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Spiritul Pământului. Acesta apare sub înfăţişarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorinţă. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată

pentru o clipă, frânge ultimele forţe de rezistenţă ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va dărui lui Faust tinereţe şi frumuseţe, luându-i în schimb sufletul. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeş cavaler în floarea vârstei

   În mijlocul unei mulţimi vesele şi gălăgioase care petrece, tânărul ofiţer Valentin stă retras suferind

la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de

Mefisto. Acesta îi uimeşte pe toţi, făcând să curgă în pahare vin venit de nu se ştie unde, antrenându-i pe toţi într-un cântec în care preaslăveşte puterea aurului. Contrariat şi revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar sabia îi cade sfărâmată. Speriaţi, oamenii se retrag, iar soldaţii îndreaptă spre necunoscut, mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident petrecerea reîncepe.Apare Margareta. Faust îi iese în cale şi se oferă să o însoţească până acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm.

În grădina Margaretei, tânărul Siebel vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust şi Mefisto. Impresionat de atmosfera de linişte şi pace a aceştui lăcaş, Faust încearcă o puternică emoţie. Mefisto aşează o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Soseşte Margareta tulburată de imaginea frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase braţul. Aşezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zăreşte caseta pe care nu se poate stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o fiică de rege.Faust și Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în faţa unor asemenea bogăţii este  discret îndepărtată de către Mefisto care se preface că o curtează. Rămaşi singuri, Faust şi Margareta sfârşesc prin a se îndrăgosti unul de celălalt. Odată cu căderea noptii, Faust vrea să plece, dar, reţinut de Mefisto, ascultă glasul Margaretei care de la fereastra camerei îşi cântă dragostea stelelor chemându-şi iubitul. Faust răspunde la chemarea ei şi cei doi se pierd într-o îmbrăţişare pătimaşă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto îşi admiră victoria.

  Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar şi în sfântul lăcaş, glasul lui Mefisto

se face auzit, învinovăţind-o. Valentin se înapoiază acasă odată cu toti soldaţii, cântând gloria obţinută în bătălii. La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins de bănuieli.Pradă mustrărilor de conştiinţă pentru fapta săvârşita, Faust nu are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoţeşte ca o umbră, cântă o serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de spada lui Mefisto şi, înainte de a-şi da sufletul, îşi blestemă sora.

   Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus pe Faust în

împăraţia sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin faţă cele mai frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda şi curata Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva.

    Faust şi Mefisto pătrund în celula în care a fost întemniţată Margareta, cu minţile rătăcite, după ce şi- a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage îngrozită la vederea lui

Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea cheamă îngerii, să-i salveze sufletul chinuit. Sufletul Margaretei se înalţă la cer.

                                  

  

 

  

poezia,,Cântecul ploaiei”de Alexandru Macedonski

,,Plouă, plouă,
Plouă cât poate să plouă.
Cu ploaia ce cade, m-apasă
Durerea cea veche, cea nouă...
Afară e trist ca şi-n casă, —
Plouă, plouă.

Plouă, plouă... —
Plouă cât poate să plouă...
Zadarnic vor cântece clare
Ca florile umezi de rouă
Cei vecinic scutiţi de-ntristare... —
Plouă, plouă.

Plouă, plouă...
Plouă cât poate să plouă...
Fiinţa mea şi simţirea
Sufăr şi plâng amândouă...
Viaţa-şi urmează-ndârjirea...
Plouă, plouă.

Plouă, plouă,
Plouă cât poate să plouă...
Rapănă-n geamuri ca-n tobe...
Spintecă inima-n două
Cântecul ploaiei de cobe... —
Plouă, plouă”... 

Textul liric ,,Cântecul ploaiei”de Alexandru Macedonski este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

 Titlul poeziei este o personificare ce descrie sunetul dezlănţuirii naturii ce  îşi află un corespondent în fiinţa interioară, răvăşită, lipsită de apărare în spaţiul acvatic; ,,cântecul”este un simbol,o metaforă a  deznădejdii, a senzației de amenințare, învăluind ființa într-o stare sumbră, de melancolie,,,ploaia”devine o muzică într-un spectacol al tristeții.

  În primul rând, este un text liric ,pentru că exprimă trăirile proprii ale unui suflet agitat ce urmărește ploaia nesfârșită.Poezia începe printr-o repetiție,,plouă,plouă”ca o desfășurare monotonă și obsedantă a ploii nesfârșite ce cade peste întreaga lume,devenind copleșitoare pentru sufletul omului.Ploaia de-afară reamintește suferinți vechi,uitate sufletului dominat deja de tristețea,,cea nouă”.Învăluit de starea sufletească apăsătoare,de mâhnire, poetul înțelege căutarea zadarnică,fără rost a fericiților,,cei scutiți de-ntristare”(metaforă)a înălţării în lumea frumosului,a lirismului,a purității.

Poetul trăiește sentimentul de dramatică singurătate a ființei , neputinţa de a-și manifesta trăirile,iar    

atmosfera generală a poeziei este  dominată de tristețe, melancolie și nostalgie, sentimente datorate ploii nesfârșite. Cadrul exterior, în care ploaia copleșește totul, influențează trăirile și sentimentele, eului liric care constată că existența continuă cu îndrăzneală, curaj, hotărâre.Sunetul ploii este un vaiet ,un bocet al inimii ce prevestește o nenorocire.

  În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,a cărui prezență există în pronumele,,m”,adjectivul,,mea”, verbele la persoana I „sufăr,plâng”,în constatrea exclamativă,,plouă cât poate să plouă”-ca o împăcare cu aspectul naturii ,este disperarea interioară,fiindcă nu poate opri ploaia obsesivă.

   În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic, abundența substantivelor și a adjectivelor realizează imagini artistice și figuri de stil prin intermediul cărora poetul îşi exprimă neliniștea. Imaginea vizual-auditivă ,,cântece clare ca florile umezi de rouă”aduce o notă luminoasă în poezie prin comparația sunetelor vieții cu apa pură celestă,lacrimi divine.O altă imagine auditivă este a durerii interioare:ploaia,,rapănă-n geamuri ca-n tobe” declanşează manifestarea tristă a universului în deznădejdea inimii,a sufletului suferind. Epitetele,,durerea cea veche,cea nouă;trist;umezi”transmit un sentiment de neliniște,de teamă în fața potopului.Repetiția:,,plouă,plouă,plouă cât poate să plouă”accentuează starea de teamă,  tristeţe, melancolie, solitudine,este refrenul poeziei. Repetiţia cuvintelor are rolul de a intensifica emoţia, de a accentua trăirile,de a apăsa accentele asupra elementelor ambianţei lirice. Comparația: ,,Afară e trist ca și-n casă” evidențiază legătura care se stabilește între poet și mediul intim, astfel sentimentele și trăirile sunt mult mai pregnante.

     Limbajul artistic se arată prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu număr egal,dispuse în patru strofe, măsură variabilă, rimă împerecheată,ritm trohaic.